Romanță (Poe, Emil Gulian)

 

Romanță, care-îndrăgești să cânți legănându-te,
Cu capul somnoros, în aripi strângându-te,
Printre frunzele verzi care tremură,
Departe, pe lacul umbrit,
Ai fost pentru mine papagal vopsit —
Pasăre mie — atât de familiară —
Alfabetul după — îndemnul tău l-am rostit,
M-ai învățat să spun prima vorbă clară.
Pe când trândăveam prin codrii- amețitori,
Copil cu ochii de-atunci știutori.

Dar în urmă Condorul veșnic al anilor,
Atât zgudui temeliile Cerului,
Aducând negre presimțiri și eterului,
Că nu mai am timp pentru grijile vanilor
Ce nu privesc numai Cerul misterului.
Doar când o oră cu mai calmă aripă
Atinge cu fulgii și-al meu spirit o clipă —
Pentru ca timpul puțin cu o rimă
Să poată trece — (faptă nebună!)
Îmi spune inima: ar fi o crimă
De n-ar fremăta pe-un ritm de strună.

1829.