Romanță (Iosif)

 

— Spune-mi, of, cumetre dragă,
 N-ai văzut pe omul meu?
 A plecat în tîrg, din ceartă,
 Și-l aștept de ieri mereu.

 Ieri la masă n-a venit.
 Unde s-o fi rătăcit?
 Unde-l bate gîndul, vîntul?
 Doar nu l-a-nghițit pămîntul…

 — Vrei să-ți spun, cumătră dragă?
 Iacă, -ți spun… și de ce nu?
 Ieri, plîngînd, în zori de ziuă
 Pe la poarta mea trecu.
 Cum își blăstăma viața!
 N-a dat bună dimineața…

 — Dar nu știi, cumetre dragă,
 Unde-a mers, în care parte?
 Am să plec în lumea toată
 Să-l găsesc, cît de departe:
 Să mă bată, să mă certe,
 O să-l rog ca să mă ierte!

 — Vrei să știi, cumătră dragă?
 Nu-l mai căuta-n zadar,
 Că s-a spînzurat, sărmanul!
 De o cracă de stejar,
 Colo-n crîng, ieri dimineața….
 Astfel și-a sfîrșit viața.

 — Of, ce rău sunt blestemată,
 Că mi-am omorît bărbatul!
 De-aș posti o viață-ntreagă,
 Tot nu-mi ispășesc păcatul;

Dă-mi un ștreang, că vreau să mor
 Vreau și eu să mă omor!…

 — Dumneata ai gînduri rele,
 Văd că s-a-ntrecut cu gluma;
 Dacă juri c-ăi fi cuminte
 Și că nu-l mai faci de-acuma
 Să-și mai ieie lumea-n cap,
 Vorbe multe nu încap:
 E la han, joacă și bea,
 Ca să uite de belea!