Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Servagiu
I
[modifică]Am văzut că la propunerea ce împăratul Germaniei făcuse regelui Poloniei d-a intra în legătura creștină în contra turcilor, acesta îi răspunse într-un chip rece și nehotărât, adăogând că trebuie a consulta dieta și c-atunci îi va da răspuns. În 7 fevruarie 1595 se deschise dieta republicei [sic] Polonia la Cracovia. Papa trimisese acolo legații săi, pe Annibal de Capua, arhiepiscop al Neapolului,[1] care împingea pe rege și poloni a se alia cu împăratul și cu toate popoarele creștine în contra dușmanului comun al creștinătății. Această treabă importantă se dezbătu cu multă înfocare.[2] Regele era aplecat spre această unire și acei ce țineau de Curte sfătuia alianța cu împăratul, în numele religiei ce o poruncea.[3] Ceilalți declară că nu e prudent d-a rupe o pace de 70 ani cu turcii[4] și a pune în primejdie mântuirea patriei lor, spre a face slujbă străinilor; că războiul va naște multe rele, care anevoie se vor putea vindeca;[5] că, în lipsă de arme și bani, trebuie mai întâi a aduce țara într-o stare înfloritoare și puternică.[6] Partizanii războiului propunea a pune un bir de un scudin de tot capul de ovrei, precum se făcuse la 1578, în războiul cu muscalii.[7] Ion Sarius Zamoisky, cancelarul regatului și marele hatman al coroanei,[8] care avea mare înrâurire în dietă și întorcea inima regelui cum voia, ura pe nemți și se lupta în contra lor,[9] sprijinind că ar fi cu primejdie a se amesteca în acel război și adesea repetând vorbele regelui Ștefan Bathori: că republica polonă, câtă vreme va fi aliată cu turcii, va păstra toată mărirea sa.[10] Acestea se petrecură înainte de sosirea lui Stanislas Pavlovici, episcopul Olmützului, și Venceslas Berka, soli din partea împăratului, și Dimitrie Napradi, prepozitul Aradului, Nicolae Socol și Mihai Kelemeși, trimiși din partea dietei Ungariei,[11] pe lânga care se uniră și deputații lui Bathori, prințului Transilvaniei, și ai lui Mihai, domnul Țării Românești,[12] și ai domnului Moldovei. Dieta se prelungise spre a aștepta sosirea acestor soli. Solii din partea electorului Brandeburgului, Ion Costitz și Ion Benkendorf de Wardin, și din partea electorului Saxoniei, Nicolae Reusner și Christofor Brokendorf, sosiră asemenea în Cracovia pe la sfârșitul lui martie, spre a îndemna pe poloni a-și uni puterile lor cu ale împăratului, spre a apăra o cauză așa de dreaptă.[13] Legatul papei, Malaspina, îsi îndoise obicinuita sa activitate. Îl vedeau alergând mereu în toate părțile, când la rege în audiență particulară cu solii, când la cei mai de căpetenie nobili și la senatori, ce vizita îndeosebi, împingându-i, îndemnându-i, amenințându-i, silindu-i pe toți a nu sta de lături din această cruciadă în contra păgânilor.[14] Dar toate aceste căzură înaintea urei ce Zamoisky avea pentru nemți și aplecării ce avea pentru pacea cu turcii. Și cu toate că, spre a nu descuraja pe soli și a le lăsa nădejdea putinței unei învoieli, se numise o comisie din senat spre a cerceta condițiile tratatului propus de împărat,[15] dar nu se încheie nimic, trăgând la vreme, până când sosirea unui ceauș turc, cu scrisori din partea sultanului către rege și din partea lui Ferhat-Pașa către senat, cerând de la poloni păstrarea păcii, primind un răspuns favoritor,[16] toate nădejdile solilor se curmară și ei fură siliți a se întoarce la locul lor fără nici o ispravă.
II
[modifică]În vreme ce Sinan-Pașa se apropia de Dunăre ca să năvălească peste țările române și se vestise că și tătarii are sa năvălească în Moldova în ajutorul turcilor, Răzvan-Vodă, văzându-și țara slăbită de atâtea nevoi a războaielor, a domnilor tirani și risipitori de țară, ce încercase (toată Țara de Jos pustiită, locuitorii descurajați și risipiți fugând înspăimântați de sila ce le făcea, d-a fi războinici și d-a-și apăra vetrele, boierii, în capul cărora se afla unul numit Nedelcu, om cu mare autoritate, desperând de mântuirea țării lor, trăgându-se de dânsul și năzuind în ajutoare streine), fu silit a se adresa la poloni, cerând alianță și ajutor împotriva păgânilor.[17] Răspunsul ce dobândi fu că, de vreme ce nu e în stare a-și apăra țara, să se lepede de alianța cu creștinii și să se supuie mai bine turcilor.[18] Astfel, strâmtorat din toate părțile, Răzvan-Vodă, pe care Sigismund Bathori îl chemă într-ajutor, văzând că singur nu își va putea apăra țara, atunci, la nevoie de a veni tătarii, hotărî a se duce în tabăra lui Bathori, în contra lui Sinan. De aceea, luându-și soția și încărcându-și avuțiile în care, cu oastea ce avea, luă calea Transilvaniei.[19]
Îndată ce se află în Polonia de plecarea lui Răzvan, marele hatman al Poloniei, Zamoisky, care se afla nu departe de graniță,[20] hotarî a se folosi de războiu dintre români și transilveni cu turcii, spre a cuprinde Țara Moldovei, ramasă fără stăpân, a o smulge de supt influența prințului Transilvaniei și a împăratului Germaniei și a așeza în acea țară vechile pretenții de supremație ale Poloniei. Aceste pretenții că Moldova ar fi fost vrodată un feud al Poloniei era. Pentru aceea luând de pretext că, de vreme ce se aude că tătarii au trecut Boristenul și se apropie de Moldova pe drumul numit Negru, apoi această apropiere a tătarilor putând aduce vătămare provințiilor polone mărginașe, cum Pocuția, Rutenia și Podolia, e nevoie ca el să ia poziție în Moldova, spre asigurarea Poloniei. Având puține oștiri pe lângă dânsul, el se adresă la cazaci, chemându-i în ajutor, dar aceștia, supărați căci Zamoisky le refuzase d-a le plăti leafă și le declarase că, de vor supăra sau jefui vrun oraș turcesc, îi va privi ca dușmani ai Poloniei, în loc d-a-i veni într-ajutor, năvăliră în Polonia și deteră în jaf provințiile Volinia și Podolia. Trimișii lui Zamoisky către rege, cerându-i ce să facă, îi aduseră acest răspuns: „Poartă-te după împrejurări!“[21] Hatmanul, fără a aștepta o hotărâre lămurită din partea regelui, își urmă planul său. Spre a se descărca oarecum de răspunderea ce putea să cază asupră-i, el convocă un sfat ostășesc, în care pofti pe toți senatorii din tabără și din vecinătate și îi făcu să primească hotărârea lui.[22] Spre a nu pica în vrăjmășie cu turcii prin această demonstrație, trimise un sol la Sinan-Pașa cu declarație că Polonia, fiind legată de veacuri d-o prietenie strânsă cu Poarta otomană, dorește a o păstra nesiluită; că această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curând a tătarilor în Polonia; că intrarea ce fac polonii acum în Moldova țintește numai a pune supt ocrotire hotarele poloneze în contra tătarilor ce se apropie de dânsele; că organizația ce are să ia Moldova nu va fi împotrivitoare drepturilor Porții, ci, din contra, această țară va rămânea ca și mai nainte o mijlocitoare între Turcia și Polonia, punând astfel distanță între hotarele lor, depărtând orice pricină de război și chezășuind prieteșugul acestor două nații.[23]
III
[modifică]La 27 august, la facerea zilei, Zamoisky porunci să zică trâmbițele și trecu însuși, cu armia lui, Nistru, care era foarte scăzut atunci, prin trei locuri și înot.[24]
Armata polonă era veselă și plină de încredere în generalul său. Îndată văzură cu bucurie că sosi și Zotkiewsky cu rămășița regimentelor Liovului.[25] În Hotin, cetate a Moldovei pe marginea Poloniei, era numai o garnizoană de două sute unguri.[26] Îndată ce locuitorii aflară de plecarea lui Răzvan și intrarea lui Zamoisky, temându-se d-a trage asupră-le răzbunarea polonilor sau a turcilor, prin silă și amenințări izbutiră a scoate din această cetate garnizoana și a-i deschide cale spre a trece în Transilvania. Zamoisky atunci puse în cetate garnizoana polonă și comandant pe comitele Beltzan.[27] O deputație numeroasă de locuitori cerând protecția regelui Poloniei, numai să-i scape să nu cază în mâinile turcilor, boierii ce însoțiseră pe Zamoisky din Polonia îi indemnă a cere un domn.[28] Între candidații ce se arătă era un grec oarecare ce ținea pe fata unui fost domn, Alexandru Bogdan, și trăise în Polonia; dar acesta fu depărtat, căci moldovenii ura pe greci și pe domnii străini.[29] Ceilalți candidați fură Luca Stroici, logofăt mare, și vornicul Ieremia Movilă, ce se afla în tabăra lui Zamoisky. Ei emigraseră din Moldova cu Petru-Vodă Șchiopul, la 1591, când acesta preferă a se lepăda mai bine de domnie decât a mări haraciul țării, după cum cerea turcii.[30] În vremea petrecerei lor în Polonia, pentru dragostea ce arătară către acea țară și slujbele ce făcuseră, ei dobândiseră titlu de noblețe în Polonia.[31] Ieremia, prin bogățiile și moșiile sale și prin alianțele sale cu cele mai însemnate familii polone, fu mai favorizat și Zamoisky de sineși îl numi domn, cu aceste condiții: ca el să trimiță o deputație la regele Poloniei ca să-l roage ca să primească pe Moldova supt ocrotire și ca un feud al regatului Poloniei; că el se va bucura de Țara Moldovei socotindu-se cu titlu și rangul de palatin al Poloniei; că, întâmplându-se cumva ca creștinii să biruie pe turci, atunci Moldova va rămânea supusă singur numai Poloniei; iar dacă pacea cu Poarta se va păstra, Ieremia va cârmui țara după cum au cârmuit-o și cei mai dinainte domni, păstrând, în orice caz, credință regelui Poloniei. Movilă primi aceste condiții și, întărindu-le prin jurământ, trimise solie regelui.[32]
Familia Movileștilor, care acum pentru pieirea Moldovei se urcase pe scena politică, începu a se face cunoscută din vremea lui ȘtefanVodă cel Mare. Când acest viteaz domn merse de întâmpină la Schee, pe Siret, pe Hroiot, ungurul ce năvălise în țară, îi căzu calul ucis în bătaie. Atunci un Purice-aprodul dete calul lui domnului său; iar Ștefan-Vodă nu putea încăleca în grabă, fiind om mic, și îi zise Purice-aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță și vino de te suie pe mine și încalecă“. Și suindu-să pe dânsul, Ștefan-Vodă a încălecat pre cal, zicându-i: „Sărace Purice, de-oi scapa eu și tu, atunci ți-i schimba numele din Purice, Movilă!“. Și vrând Dumnezeu și izbutind în bătaie Ștefan-Vodă, și scăpând și el și aprodul, îl făcu boier armaș mare și dintru acest Purice să trase neamul Movileștilor.[33]
În vremea aceea sosi la Hotin Ambrosie Casquida, din partea lui Sigismund, prințul Transilvaniei, cu scrisori către Zamoisky, prin care îl poftea să lase Moldova, că e a lui, și îi anunța că Sinan trecuse Dunărea cu mari oștiri, adăogând ca să se unească împotriva vrăjmașilor comuni și să oprească năvălirea tătarilor. Zamoisky răspunse că moldovenii sunt foarte întărâtați asupra lui Răzvan, pentru care aleseseră ei alt domn; că el nu poate singur a vorbi despre alianță și că trebuie a se întelege într-aceasta cu regele.[34]
Zamoisky, intrând în grijă de venirea tătarilor, începu a căuta o poziție bună, în care, la nevoie, să se poată apăra cu oastea sa, ce spun că era numai de zece mii,[35] împotriva norilor de tătari, și, pogorându-se la vale, găsi un loc cum dorea și își așeză tabăra între râul Prutului și râul Iasa (Jijia), încunjurând-o, după obiceiul polonez, cu o îngrădire de care. Ambele râuri nu numai că apăra tabăra, dar încă slujea spre a transporta mai lesne bucatele.[36] După ce sfârși de a-și întocmi tabăra, Zamoisky își lepădă veșmintele sale de hatman, se îmbrăcă ca un simplu soldat și intră pe ascuns în Iași, vrând să vază cu ochii dacă castelul acestui oraș poate a se întări în grabă; dar găsi orașul stricat și ars de curând de cazaci, după cum am văzut, și înfățișând o tristă priveliște de grămezi înnegrite. Castelul numai sta în picioare, zidit fiind de piatră tare, precum și trei biserici grecești, una armenească și alta catolică, toate de piatră, și zidirea băilor d-o arhitectură orientală minunat de frumoasă. Zamoisky se încredință îndată că acest oraș, fiind cu totul sfărâmat, nu se poate întări într-o vreme scurtă și fără mari cheltuieli. Dar fiindcă Iașii era capitala țării, Zamoisky vru să ducă acolo pe noul domn și să-l puie în scaun cu multă solenitate; el porunci la trei regimente de gvardie d-a însoți pe domn la intrarea lui în oraș. Când bieții locuitori văzu pe noul domn în capul unei cavalcade mărețe intrând în oraș, ieșiră din mijlocul ruinelor și din găurile unde stau ascunși până atunci și îl întâmpinară, ocolindu-l cu strigări de bucurie și, după obiceiul locului, aruncându-i roade îmbielșugate, cum spicuri de grâu și struguri. Când se apropie domnul de biserica cea mare (mitropolia), care era supt palat, îl întâmpină vlădica în capul clirosului său, purtând cruci și icoane, și îl duse în altar, unde, sfârșindu-se ungerea obicinuită, îl urcă pe scaunul domnesc din biserică. După ce se sfârși rugăciunea, ieșind de acolo, merse la palat, unde Zamoisky, luându-l de mână, îl duse la tron, pe care șăzu ca un prinț suveran; iar Zamoisky îi adresă aceste cuvinte: „Prințe! Armele poloneze te-au pus pe acest tron, aceleași arme, pe cât Dumnezeu o va îngădui, te vor ocroti și te vor apăra. Te-ai făcut vasal, nu ca odinioară, a unor tirani barbari, dar a unui rege peste un popol liber și mărinimos. Fii-le dar credincios și recunoscător în toate faptele tale.“[37]
IV
[modifică]Când sosi la Varșovia vestea că Zamoisky, de capul lul, fără împuternicirea regelui, intrase în Moldova, se turbură foarte mult duhurile și se scorni multă larmă din partea celor ce îl ura. Mitropolitul L. Kankowski, vechiul primat, fu cel dintâi a cărui mânie izbucni în contra hatmanului. El adună îndată nobilimea marei Polonii și trimise o scrisoare, în numele acestor dietine adunate, arătând mirarea lor cea mare ca un singur cetățean să îndrăznească a intra în capul unei armii într-o țară streină, și aceasta fără învoirea staturilor generale. Într-aceeași vreme, se afla la curtea Poloniei arhiducesa (Maria?), muma reginei, care, după ce vizitase pe cealaltă fiică, princesa Transilvaniei, sosise acum la Varșovia. Această arhiducesă, cu totul plecată la interesele împăratului și ale prințului Transilvaniei, se sili, prin fiica sa, ca să făcă pe rege ca să cheme înapoi pe Zamoisky. Regele însă, deși turburat despre rezultatul unei așa de îndrăznețe întreprinderi, nu îndrăzni a displăcea lui Zamoisky și partidei lui, cărora era dator tronul, și lăsă această treabă în hotărârea senatului ce era să se adune.[38]
Dar hatmanul însuși, în tabăra sa, era cuprins de temere și se gândea cum va ieși cu cinste din acest pas greu ce făcuse și unde puse în primejdie armia și răspunderea sa. El scrisese lui Sinan, precum și sangiacului de la Tighina, că Polonia nu voiește a rupe prietenia cu Poarta și că ea dorește numai să adăpostească de tătari hotarele sale din partea Moldovei.[39] El rugă încă pe Sinan d-a nu se împotrivi la înălțarea lui Movilă, făcută în folosul comun al turcilor și polonilor, ci să-l sprijinească cu creditul său lângă sultanul, după făgăduielile noului voievod d-a plăti un tribut îndoit (50 mii lire, în loc de 25).[40] Dar trufașul Sinan, ce se afla atunci în Valahia, plin încă de nădejde că va birui pe creștini, răspunse că cugetul stăpânului său nu se învoiește cu intrarea polonilor în Moldova, fiind destul de puternic spre a apăra ale sale;[41] că sultanul dispozase de Moldova și că n-are trebuință de armia polonă ca să pună în stăpânirea acestei țări pe cela căria a dat-o.[42] Un răspuns așa de mândru băgă în multe griji pe Zamoisky. El se temu încă de ocazia ce da acum vrăjmășiei dușmanilor săi din Polonia spre a-i face rău. În acest pas greu în care nesocotința sa îl aruncase, neavând cu sine decât 10 mii oameni,[43] el căută a scăpa prin virtutea sa și hotarî a se împotrivi bărbătește la armia nenumărată a tătarilor ce s-apropia.[44]
Într-adevăr, Gherei, hanul Crâmului, avu același gând ca Zamoisky. El nu se prea grăbise a veni în ajutorul lui Sinan, după cum fusese poftit, dar socoti a se folosi de acele turburări spre a cuprinde Moldova și a o împopula cu tătari. Pentru aceea se sculă împreună cu fratele său, Fede-Gherei, și cu nepotul său și totdeodată cumnatu-său, sangiacul Tighinei, și plecase spre Moldova[45] cu 70 mii tătari cu copiii și nevestele lor, și 2 mii ieniceri.[46] El pretindea că, după făgăduiala și învoirea Porții, el trebuie să stăpânească toată Moldova, afară de partea despre hotarul Poloniei, care se va stăpâni de nepotul său de soră, Adil-Gherei,[47] sangiacul Tighinei și a Chiliei,[48] supt titlu de pașă.[49] Aceasta însă nu era adevărăatî că i s-ar fi îngăduit de Poartă, căci solii ce trimise el pentru aceasta la Poartă, după intrarea în Moldova, sosind după desăvârșita învingere a lui Sinan, se întoarseră fără nici un răspuns din partea sultanului.[50]
V
[modifică]În 9/19 octomvrie,[51] Zamoisky, așteptând venirea tătarilor, și-a mutat tabăra din acel loc și, trecând cu armia Prutul, din partea de unde se aștepta tătarii,[52] se aseză la Țuțora,[53] în niște câmpii întinse udate de două părți de cotitura apei,[54] și își întări tabăra cu valuri și șanțuri adânci din parțile cele două deschise, făcând tăbii de pământ ca niște turnuri și alte întăriri, departe de tabără de o lovitură de tun, unde puse balimezurile, lăsând taberei patru porți înzestrate cu tunuri.[55] În 10/20 octomvrie, avanposturile polone întâmpinară pe avangarda tătărească și, încăierându-se puțin la luptă, luară câțiva prinși, pe care îi aduseră lui Zamoisky. Chiar în ziua aceea, hanul înștiință pe hatmanul că va sosi a doua zi cu oastea lui. Zamoisky chemă îndată pe polcovnicii cei mai deprinși la război în cortul lui și le spuse că în ziua dintâi voiește a se feri d-a izbi pe dușman, țiindu-se în defensivă și hărțuind numai pe dușman adesea cu cete mici, până să apuce oștile a se obicinui cu acei nori de tătari și a se îmbărbăta, după obicei. A doua zi, în 11/21, hanul, după făgăduială, se apropie de tabăra poloneză și Vlanicki, în capul brigadei sale, zbură întru întâmpinarea lui. În această luptă, carabinierii poloni trântiră de pe cal vro câțiva tătari, iar Turecki, un ofițer polon, fu prins de dușman. Coloanele tătărești începură atunci a urma una după alta și, după obiceiul acelui neam, călăreții răspândiți în câmpie căuta a se bate îndeosebi. Sangiacul începu a pușcări cu vro 500 ieniceri, cu carabinele lor cele lungi ce duce gloanțele atât de departe, încât uciseră și calul pe care se afla călare Zamoisky, la poarta taberei. Hanul, văzând că polonii se țin bine și că răniră mulți din ai săi, poruncește fratelui său, Fede-Gherei, să treacă Prutul pe de la vale cu două corpuri de armie din cele mai viteze. Într-aceeași vreme, din partea polonilor porniră câteva regimente întru întâmpinarea sa. Hanul, văzând aceasta, mai pornește coloane nouă, care să atace pe poloni în flanc și să-i arunce în Prut. Zamoisky, văzând aceste manevre, își gătește armata, poruncește de deschide porțile taberei și, scoțând înainte din toate părțile pe carabinieri,[56] atât poloni cât și unguri,[57] salută pe barbari cu atâtea gloanțe, încât doboară o mare parte la pământ și silește pe ceilalți a se retrage.[58] Fede-Gherei se și trase în grabă, pierzând mulți din ai săi. Atunci sangiacul trimise o trompetă și ceru a parlamenta; se numiră spre acest sfârșit parlamentari din ambele părți războitoare, dar noaptea opri orice înțelegere și lucrare. A doua zi, hanul și sangiacul, sau spre a speria pe poloni arătând îndrăzneala lor, sau că vrură să-și schimbe poziția din lipsa pășunei, puseră de defilă în coaste toate trupele lor înaintea taberei polone. Norii nenumărați a acestor oarde ascunsese plăcuta vedere a frumoaselor livezi, verdeața nu se mai vedea, ci în toate părțile numai o gloată îndesită de oameni și de cai; cei mai vechi dintre războinicii leși nu-și aducea aminte să fi văzut vreodată o armie așa numeroasă.[59] Zamoisky se temu ca tătarii să nu vroiască a trece Prutul și a merge spre Iași; de aceea, poruncind a pușcări cu tunurile defileaoa dușmanului, totdeodată pornește o seamă de oști cu artilerie ca, în întâmplare când tătarii vor apuca spre Iași, să arză podul de pe Prut cu ghiulele aprinse.[60] Dar hanul nu vroia a merge spre Ieși, ci numai se silea a scoate pe leși din tabără în câmpie, unde credea că lesne îi va birui;[61] căci tătarii, obicinuiți a se bate în câmpie și călare, nu vroiră a se lupta pe gios și a ataca fortificațiile.[62] Astfel și unii și alții, neputând a se vătăma, veniră la nevoia a căuta a se înțelege. Sangiacul ceru din nou a parlamenta. Tunurile tăcură și se deschise conferințele între capii poloni și capii tătarilor.[63]
VI
[modifică]Poziția lui Zamoisky într-adevăr ajunsese foarte primejdioasă; departe de țara sa, fără nădejde de ajutor, fără bucate, împresurat de o parte de o gloată de tătari, de dincolo din partea Țării Românești, având temere ca să nu fie izbit de turcii de la Brăila, el se temea încă ca nu cumva tătarii, lăsându-l în tabără, să ia calea Poloniei, spre a o pustii în lipsa lui și pe când ei nu i-ar putea goni în urmă în acele locuri deschise, cu artileria și călărimea grea, niște cete așa de ușoare și sprintene ca ale tătarilor.[64]
Ieremia Movilă, văzând primejdia în care se afla polonii, nu dormise în vremea acestor zile de bătaie, ci veghie spre a-i mântui pe ei și pe sine.[65] El trimisese daruri hanului, dându-i acele 5 sate ce până astăzi se numesc Hănești și legându-se a-i da tot anul miere supt numirea de Baltzî Pașaliki și altele, și astfel se apropiară tătarii de învoire cu polonii, cum am văzut, și dându-și zăloage din ambe părți, începură a trata.[66] Condițiile păcii, după cronicarii poloni, fură aceste: 1. Ca sangiacul să depună dignitatea sa de pașă a Moldovei; 2. Ieremia Movilă, pe care îl vor locuitorii, să fie păstrat de domn; 3. Armiile tătărească și turcească să se întoarcă tot pe unde au venit și în trei zile să iasă din Moldova, fără a face nici o nedreptate; 4. Prinșii de război să se întoarcă de la unii la alții, fără nici o răscumpărare; 5. Hatmanul să tragă grația regelui, hanului și sangiacului pentru cele făcute de dânsu; 6. Aceștia făgăduiesc și se îndatorează că sultanul va trimite steagul și tuiurile de domn cu hatișerif lui Ieremia; 7. Hanul să trimită o ambasadă regelui Poloniei.[67] Acest tratat pe care cronicarii poloni l-au numit glorios (chwalebne przymierz), observează tare bine un învățat polon, dl Senkowski, nu arată în ce stă această pretinsă glorie. Mai întâi că condiția dintâi, prin care sangiacul depune demnitatea ce își arogase de pașă al Moldovei, este o absurditate și un joc al tătarilor cu Zamoisky, de vreme ce el cu aceasta nu pierdea nimic, n-avea nici un drept asupra Moldovei, căci divanul nu vroise a primi cererea lui și lăsă pe trimișii hanului a pleca fără nici un rezultat.
„Primirea unei asemenea condiții din partea lui Zamoisky, zice dl Senkowski, dovedește numai că în tabăra polonă nu se știa nimic lămurit și că toate se făcea pipăind prin întuneric.“[68] Afară de acestea, cronicarii poloni, pentru gloria lui Zamoisky, nota aceste condiții: 1. Că Ieremia nu numai că se recunoaște tributar al turcilor, mărind tributul, dar încă se recunoaște tributar către hanul și împarte pământul Moldovei, dându-i satele de care s-a vorbit; 2. Că oștirile polone să iasă și să nu mai intre în Moldova; și al 3-lea, că regele Poloniei să trimită un sol la împărăție spre întărirea prieteșugului între ambele puteri;[69] 4. Că polonezii să-și unească puterile cu tătarii împotriva cazacilor de la Nistru, ce făcea război turcilor și tătarilor și nu mai trimitea acestora darurile obicinuite.[70] Afară d-aceasta, cronicarii poloni mai uită, zice dl Senkowski, „că Zamoisky dedese asigurare deosebită tătarilor că donația ce li se făcuse supt regele Ștefan I (1578), ce stă în zece mii galbeni și un număr oarecare de blăni de jder și samur, să li se plătească d-aci înainte pe tot anul. Istoricul Naima-Efendi, vol. I. p. 338, pomenește lămurit despre aceasta și această singură împrejurare e de ajuns spre a tălmăci grabnica bunăvoință cu care tătarii încheiară acest tratat. L-această nație a tătarilor, pricina sultanului era cu totul deosebită d-a lor. În toate războaiele hanii n-au vânat decât folosul lor și d-acilea vine că ei era gata a încheia un tratat de pace, îndată ce dușmanul lor le da un câștig mare“ etc. „Celelalte condiții ale acestui pretins tratat sunt obicinuite și asemenea tuturor celor ce s-a făcut în toate tratatele glorioase sau nenorocite cu turcii și cu oardele Crâmeei. Astfel, reducând acest tratat la dreapta lui valoare, vedem că strălucirea lui și calificația ce îi dau cronicarii de tratat glorios piere în fața nepărtinirei și a criticei sanătoase.“
După iscălirea condițiilor tratatului, Zamoisky dărui sangiacului o haină de mătase cusută cu aur și lui Ahmet-Aga o cupă de aur. Hanul dărui asemenea pe zăloagele poloni ce era la dânsul cu haine de mătase aurită și a doua zi se trase cu oștirea[71] sa, îndreptându-se către Crâm. Zamoisky plecă asemenea spre a se întoarce în Polonia, lăsând în leafă lui Ieremia, după cererea lui, trei mii ostași poloni,[72] supt comanda lui Ioan Potocki, starostele Cameniții, și lui Stanislas Chanski.[73] Ieremia însuși se duse de se așeză în scaun în Suceava.[74] Hanul, pân-a nu se depărta, scrisese regelui Poloniei trimițându-i o ambasadă, prin care îi cerea să întărească pacea încheiată cu hatmanul Zamoisky, adăogând că, de nu vor pedepsi polonii pe cazaci, apoi va rupe negoțiațiile și va reîncepe războiu.[75] Trimisul tătăaruluiî dărui regelui un cal și o săgeată din partea hanului. Regele scrise hanului și, dăruind solului o frumoasă blană de cacom, îl porni înapoi.[76] „Toate acestea, spune un analist contemporan, nu fu decât o umbră de pace într-un soare ce roșea de războaie.[77]
VII
[modifică]Sigismund Bathori umpluse Europa de plângerile sale în contra polonilor, pentru faptele lor în Moldova. El îi acuza cu cuvânt că au intrat într-această țară fără nici un drept, fără a fi provocați, ca s-o smulgă de supt ascultarea sa și s-o readucă iar supt jugul turcilor, de care se mântuise cu atâtea jertfe. Împăratul și papa, la care se plânsese scriindu-le îndeosebi, trimiseră îndată soli și scriseră în pricina aceasta regelui Poloniei.
Împăratul scrise în 30 octomvrie și rugă pe rege ca să strice tratatul făcut cu păgânii în contra prințului Transilvaniei și să lase Moldova în stăpânirea lui Răzvan.[78] Papa scrise la 8 noiemvrie 1595 la regele Poloniei, într-un chip foarte aspru, o scrisoare pe care acesta o primi în dechemvrie. „Cu condei de durere, începe el, vă scriu că cele făcute în Moldova crud m-au întristat.“ Îi împută apoi că în loc d-a asculta rugăciunile ce mereu i-a făcut de a se uni cu creștinii în contra turcilor; [sic] că nădăjduia că, cel puțin, dacă considerații particulare îl oprea d-a se declara pe față împotriva turcilor și a le face război, încai nu va aduce stavili și opoziție scopurilor prinților federați și nu va turbura cursul fericit a armelor lor, după cum lămurit o făgăduise atât către dânsul, cât și către împărat și Sigismund; că cu fapta lui a întărit pe turci în puterile și nădejdile lor și a slăbit pe creștini. „Toți te învinovățesc, zice papa, că te-ai confederat cu turcul și tătarul împotriva prinților federați și mai cu seamă împotriva preaiubitului nostru fiu Sigismund, prințul Transilvaniei, căci, spre a-l vătăma, ai numit alt domn în Moldova, făgăduind a-l apăra cu ajutorul turcilor și tătarilor.“ Această faptă papa o califica de nevrednică și încheie propunând arbitrajul său pentru diferentul dintre regele Poloniei și cumnatul său, prințul Transilvaniei, „ca să stârpească dintre dânșii toate rădăcinile amare de prigonire și vrăjbi, să le smulgă și să le arunce în foc“.[79]
Mult mai aspră fu scrisoarea ce papa adresă, tot în acea zi, către Zamoisky: „Fapta ta din Moldavia va trage defăimarea și hula tuturor oamenilor cinstiți care trăiesc astăzi și care vor fi în viitorime. Ce prieten al binelui public, ce om înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu nu va tângui că chiar în acel moment când se făcea turcilor, acești dușmani vecinici și neîmblânziți a creștinilor, un război sfânt și trebuincios pentru mântuirea și libertatea poporului creștin și apărarea credinței, atunci când, ocrotiți într-un chip minunat de mâna lui Dumnezeu, dobândiră izbânzi astfel încât nici n-am văzut, nici n-am auzit altele asemenea, nici în anii aceștia, nici în veacurile trecute, cine, zic, nu va tângui că chiar în acel minut când să nădăjduia atâta izbândă, se făcu în Moldova tot ce putu ușura și întări pe dușmanii crucei și a lui Hristos și dimpotrivă se opri și se slăbi în cursul biruințelor lor apărătorii credinței, se turbură rezultatul războiului și se puse tot în primejdie etc.“[80] Îl amenință apoi pentru relele poveți ce da regelui și pentru această „crimă și scandal împotriva creștinătății.“[81] Papa scrise asemenea cardinalului Bathori, mustrându-l părintește pentru că ațâță pe poloni în contra vărului său, prințul Transilvaniei, și poruncindu-i să vie la Roma.[82] Mihai-Vv. trimise și el atunci o ambasadă la regele Poloniei, care sosi la Cracovia și în 14 noiemvrie 1595 fură primiți în audiență de rege.[83] Istoricii tac despre misia acestei deputații, dar se dau cu socoteală că ea privea tot în pricina Moldovei.
VIII
[modifică]Viteazul Răzvan nu așteptă să vază isprava acestor tratații, de la care puțin se nădăjduia, și hotărî cu armele în mână a-și redobândi tronul ce i se răpise. Cu puținul ajutor ce luase de la Sigismund Bathori, el purcese spre Moldova, la 27 noiemvrie,[84] trecu munții Oituzului ce despart Țara Secuiască de Moldova, în 29 noiemvrie 1595, și, aflând vești despre starea dușmanului, văzându-se mai slab cu numărul, trimise îndată la Bathori cerând un adaos de oaste și mai cu seamă un mai mare numar de călăreți; dar pân-a nu sosi aceștia la hotarele Moldaviei, Ieremia-Vodă cu polonii se grăbesc a izbi pe Răzvan.[85] Oștirea polonă se afla răspândită în deosebite stații în țară, când deodată Chanski, care se afla pus de Potocki cu despărțirea lui în garnizoană la Suceava, înștiință pe Potocki că Răzvan se apropie în grabă și drept spre Suceava în capul unei numeroase oști.[86] Ieremia îndată adună oștire de țară cât putu[87] și porunci lui Potocki de adună în grabă regimentele sale, și grăbi de se uni cu ceata lui Chanski, d-abia cu două ceasuri înaintea bătăii.[88] Era într-o duminică, 5 dechemvrie, cănd Răzvan sosi aproape de Suceava.[89] Oastea lui se alcătuia de patru mii pedestrași, cea mai mare parte vechii săi ostași, cu puțini ce înrolase de curând și apoi secuii ce îl însoțiseră din porunca prințului Bathori, și o mie călăreți armați cu lance, tot d-ai prințului Transilvaniei.[90] Armia lui RăzvanVodă înainta pe dealuri prin niște locuri mai nalte decât acela unde se afla oastea împrotivnică, astfel încât ea se vedea mai lesne de către aceasta. El își întocmi rânduiala bătăliei astfel: la stânga sa, care era apărată prin care și tot aparatul de război, era cinci sute călăreți; la dreapta, care era apărată de un zid, ce începea de la șanțurile taberei și se întindea mult departe până la tabăra polonă, era asemenea călărime; în centru, două batalioane pedestrime, după care urma alte zece pe urmă, rămășița de călărime și pedestrime, ca o rezervă. În toate părțile se vedea steaguri fluturând; steagul călărimei era cel mai împodobit; el purta o frumoasă inscripție care spunea că Moldova s-a dat lui Răzvan de Transilvania.[91]
Ieremia-Vodă ieșise înainte la satul Areni, unde își așezase oștile sale, iar pe oștirea polonă o rândui la Schei, despre câmpie, și sta ea la pază de supt un mal care e d-alături și aproape de drumul Băii.[92] Rânduiala ei era în coloane treptate astfel: înainte sta ca avangardă, în lipsă de călărime ușoară, 100 moldoveni; după dânșii venea două batalioane a lui Stanislas Minski și Nicolae Zobrzydowski; era așezate puțin mai la dreapta, din pricină că poziția era mai bună și spre a fi ferite de vânt, astfel că batalioanele lui Tworzanski și Milewski, ce se afla la stânga, era puțin mai nainte decât dânsele, dar mai nainte încă se afla batalionul lui Zavrowski, ce nu se vedea de celelalte, fiind ascuns de fortificații; la centru era Porycki, cu regimentul său, având de reazăm trupele lui Potocki, comandantul Cameniței, a fratelui său Ștefan, și la stânga pe al treilea frate, Iacob; după dânșii, tot la mijloc, venea apoi o trupă de pușcași a lui Ioan Tomas Drohojewski, și lângă dânsa pedestrimea, supt comanda lui Albert Vitoslawski și Andrei Klopocki. La stânga, împrejurul zidului de care am pomenit mai sus, se așezase niște tunuri mari și altele de câmpie, care amenințau dreapta lui Răzvan și ocroteau pedestrimea moldovenească și pe cazaci.[93]
Pân-a nu se apropia oștile de bătaia puștilor, polonii descărcară de două ori tunurile în oștirea lui Răzvan; una dintr-însele răsturnă pe Valentin Gheghe, unul din capii pedestrimei lui Răzvan.[94]
IX
[modifică]Ieremia era la biserică, ascultând liturghia, când avangarda lui Răzvan se apropie de oștile țării; și când ieși Ieremia de la biserică, îndată se încăierară moldovenii lui Răzvan cu ai lui Ieremia. Lupta între ambele aceste oști nu ținu mult, căci urând, se vede, a-și vărsa sângele frate cu frate, și unele și altele se traseră din luptă.[95]
Polonii atunci, din dealul de unde era despre Schei, se repeziră asupra secuilor.[96] Zobrzydowski cu trupa sa și a lui Chanski, căci acesta se afla atunci lângă Potocki, și Christofor Broniewski se azvârlă peste dreapta lui Răzvan; mais Zobrzydowsky, cu toată bărbăția ce arătă, rănindu-se la obraz și la braț, nu putea sprijini izbirea lui Răzvan și ar fi pierit cu oastea sa, de nu grăbea Potocki a-i veni într-ajutor. Într-aceeași vreme, Porycki, cu infanteria și cu pușcașii lui Viersbowski, izbește centrul lui Răzvan, în vreme ce batalioanele lui Tworzanski și Milewski se azvârlă asupra dreptei, în ajutor lui Zobrzydowski. Toate izbirile împreunate ale acestor cete sfarmă rândurile secuilor, care se trag înapoi puțin și astfel polonii pătrund în tabără.[97] Răzvan-Vodă, care cu toate că se văzuse mai slab mult cu numărul și cu valoarea oștilor de dușman, nu numai că nu se ferise de bătaie, dar o căutase cu bărbăție,[98] se afla atunci lângă infanteria sa; el se credea apărat de cavalerie, când aceasta, deodată, părăsind tunurile, o ia la fugă. În zadar Răzvan omorî cu mâna lui mai mulți, ca să-i întoarcă înapoi; silințele lui fură zadarnice. Polonii cuprinseră tunurile.[99] Secuii, văzând fuga călărimei, întoarseră și ei spatele.[100] Răzvan, părăsit de oștire, rămânând numai cu puțini din ai săi, se luptă multă vreme încă cu cel mai mare curaj ce putu;[101] doi cai fură uciși supt dânsul,[102] el sări pe un al treilea cu multă sprintenie și izbea de moarte pe toți câți întâmpina paloșul său. „Ce mai viteaz!“ striga, minunându-se de atâta curaj, atât ai lui, cât și dușmanii ce-l vedeau. Dar, în sfârșit, părăsit de ai săi și de noroc,[103] văzându-și toată tabăra cuprinsă, oștirea rezlețită fugind în toate părțile, cu inima sfâșiată de durere, el se lăsă a se trage de puținii credincioși rămași pe lângă el, care vrea a-i mântui; ei o luară cam spre stânga și se înfundară[104] în păduri.[105] Polonii lăsară regimentele lui Drohojewski în tabără și toate celelalte se luară a goni pe ostașii lui Răzvan. Aceștia fugind răspândiți și rătăcind în voia întâmplării prin munți și prin păduri, cei mai mulți căzură în mâinile dușmanilor.[106] Foarte puțini fură aceia ce putură ajunge a trece munții în Transilvania.[107] Ei cuprinseră o mare pradă, câteva tunuri de câmpie, toate stindardele și toată averea ce Răzvan dobândise de la Aron-Vodă, și prada dobândită de la turci la Târgoviște și Giurgiu.[108]
X
[modifică]Sărmanul Răzvan, după ce rătăci multă vreme cu soții săi, ajunse spre seară într-un sătuleț, unde se adăposti puțin, schimbându-și și hainele, și se depărtă supt ocrotirea nopții. Îndată sosi în sat niște poloni, trimiși d-ai lui Ieremia, ce alerga după Răzvan; gazdele acestuia, speriați de vecini, care îi mustra că au primit un dușman în casă, fură siliți a mărturisi calea încotro a apucat fugarii. Astfel acești nenorociți fură îndată agiunși în cale și prinși, nu fără o luptă bărbătească, în care Răzvan fu rănit și ungurul Matei Sekiel, ce comanda peste 400 călăreți, și Elie Kakoci, vechiul soț a lui Răzvan în oastea lui Aron-Vodă, căzură morți împreună cu alții. Între prinși se afla fratele lui Răzvan, un boier mare anume Calotă, vistierul și logofătul domnului, împreună cu alți boieri și capete din unguri. Aduși înaintea lui Ieremia, Răzvan și cu soții lui se purtară, în cumplită nenorocire, cu toată vrednicia și bărbăția cuvenită. La toate întrebările ce li se făcu, ei toți păstrară o tăcere mândră și desprețuitoare.[109]
Câteva zile dup-aceea, pe la jumătatea lui dechemvrie,[110] crudul Ieremia, nesocotind și legile războiului, care sfințește persoana unui prins, și legile omenirei, osândi pe toți prinșii la moarte. Printr-o cruzime înspăimântătoare, el porunci a pune pe Răzvan la caznă, apoi îi tăie nasul și buzele,[111] și dup-aceea puse de-l trase în țeapă,[112] expunându-l astfel — priveliște de jale! — la armie și la locuitorii țării.[113] În minutul în care mult nenorocitul Răzvan-Vodă gemea de dureri pe țeapă, cu o crudă barbarie aduseră pe fratete său înaintea lui de-i tăiară capul. L-această vedere, durerea morții fratelui său adăogându-se la a sa, Răzvan deodată se ridică, țâșni pe țeapă, întinse brațele către dragul său frate și într-această mișcare își dete sufletul.[114] Să întoarcem mai bine ochii de la această crudă priveliște care răscoală inima, crimă urâcioasă ce va rămâne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, ce o porunci, și asupra polonilor, ce o suferiră fără împotrivire, cu atât mai mult că Răzvan era prinsul lor.
În drumul ce merge de la Suceava la Baia și până astăzi se arată și se pomenește movila lui Răzvan-Vodă,[115] loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn.
Astfel de cumplită moarte avu acest bărbat, pe care meritul său și norocirea îl înălțase din pulbere pe tronul patriei sale. Născut țigan, dintr-un neam osândit de veacuri la robie, el fu încă o dovadă puternică că în ochii providenței nu sunt popoare alese și popoare osândite, că ea răspândește deopotrivă îndurările sale peste toți oamenii, fără osebire de nație și clasă, punând pe fruntea fiecărui pecetea dumnezeirei și declarându-l cu drepturi deopotrivă ca toată omenirea, la libertate, la egalitate, la virtute și la adevar.
XI
[modifică]Cumplita moarte a lui Răzvan întristă foarte nu numai pe prințul Transilvaniei, dar și pe împăratul și pe papa Clement.[116] Bathori hotărî să-și ia satisfacție cu armele în contra polonilor, și împăratul, părtaș al mâniei sale, hotărî a-l ajuta și a lua parte la răzbunarea acestei insulte a polonilor, ce le era comună la amândoi.[117] Pontiful însă, temându-se cu tot dreptul că acest război între creștini va fi vătămător războiului cel cu noroc început în contra turcilor și va putea încă arunca creștinătatea în vreo primejdie mare fără nici un leac de mântuire, se puse între părțile prigonitoare, propunând mijlocirea sa părintească, ca prin creditul său să împace aceste certe și să aducă unirea și o norocită împăcare.[118] El trimise spre acest sfârșât în Polonia pe episcopul de Caserta, Alfons Visconti, milanez, la regele Poloniei și la prințul Transilvaniei.[119] Sigismund III, regele Poloniei, mișcat de aceste mustrări, trimise la Roma pe Florian Gembicki, secretarul coroanei, ca să arate pontifului că armele polone în Moldova făcuse mare slujbă creștinătății, scăpând această țară de tătari și totdeodată oprind pe aceștia d-a năvăli asupra Ungariei și a staturilor împărătești.[120] Zamoisky scrise și el papei, în 10 ianuarie 1596, arătându-i aceleași și îndreptându-și cu multe sofisme și neadevăruri faptele sale.[121] Spre a îmblânzi mai lesne pe papa; ce era foarte întărâtat în contră-le, și a-l trage în partea lor și a-i dezarma mânia, regele Poloniei și Zamoisky îi trimise, din partea sinodului de legea grecească, doi episcopi ruteni, ca să i se închine și să recunoască supremația papei. Într-adevăr, această faptă, ce nu izbuti până în urmă, făcu mare plăcere papei,[122] încât se amână cu totul satisfacția ce aștepta Bathori de la poloni și mâhni pe acesta într-atât încât căzu în greșeli mari, foarte vătămătoare creștinătății.[123] Zamoisky fu atacat cu multă înverșunare în dieta de la Cracovia de dușmanii lui, care îl acuza cu mult drept că a implorat și a cumpărat pacea de la tătari. El se scuză dând faptelor coloarea ce vru și foarte neadevărată.[124] Senatorii regatului scriseră atunci, în 24 martie 1596, împăratului Rodolf, arătându-i că ei simt că datoria comună este ca să se împiedece pe turci a readuce în pașalâc principatele Moldova și Valahia; că neputând prințul Transilvaniei a le apăra, e nevoie ca polonii să le ia supt protecția lor; că pentru această slujbă creștinească ce ei vor să facă cer ca împăratul să le dea o sută mii florinți și să depărteze pe Mihai din Țara Românească, căci nu-l pot apăra fără a rupe de față pacea cu turcii.[125] Această scrisoare sucită și plină de viclenii, vrând să zică ceva și într-adevăr nezicând nimic, nu dovedea altceva, zice un contemporan, decât dorința polonilor d-a pune ei în Țara Românească alt domn în locul lui Mihai.[126] Asta fu cel dintâi semn de ura ucigătoare ce polonii purtară eroului nostru.
XII
[modifică]Mihai-vodă, după luarea Vidinului, unde îl lăsarăm, se întoarse la Târgoviște.[127] Întoarcerea sa în țară este un marș triumfal; toți ostașii sunt încărcați de prăzi; poporul îl primește cu cântece de veselie și vrăjmașii tremură de numele lui.[128] El începu îndată a se ocupa să vindece rănile și ticăloșia ce pustiirile războiului adusese asupra țării. Într-adevar, starea ei era vrednică de jale. Populația se micșorase foarte mult prin moarte, prin pribegirea locuitorilor în țări streine și robirile turcilor; numai în această din urmă campanie Sinan robise douăzeci mii locuitori și apucase a-i trece Dunărea.[129] Orașele și satele erau ruinate și prefăcute în cenușă; câmpurile erau părăsite, viile smulse, grânele, călcate de oștirile ce șerpuiseră prin toată țara, nu putuseră da rod,[130] dobitoacele moarte sau răpite de vrăjmași, care apucaseră a trece peste Dunăre mai mult de 60 mii vite.[131] Românii jertfiseră pentru dezrobirea independenței și a libertății lor, dar aceasta e un bine atât de mare, încât cu nici o jertfă, fie cât de grea, nu e scump cumpărată.
Mihai-Vodă trimise în Transilvania, cu multă cheltuială — fiind și acolo mare lipsă, căci negoțul încetase cu totul din pricina războiului — de cumpără grâne, făină, vin, sămânță și toate cele trebuincioase, de împărți între popor, care, la glasul domnului său, părăsi pădurile și vizuniile munților unde se trăsese și începu a rezidi orașele și satele pe ruinele celor vechi și a se apuca de lucrul pământului; și putu îndată să prețuiască foloasele independenței ce dobândise cu atâtea jertfe.[132] Iar ca ostașii fără de exerciții să nu se înmoaie și corupă în lene și nelucrare, domnul dete voie la vreo câteva mii să treacă Dunărea și să necăjească pe vrăjmaș. Aceștia năpădesc peste Pelinul, oraș întins, și, după ce au ucis mai mulți locuitori, îl prefăcură în cenușă și, robind o femeie cu o fată și un băiat a unui din cei mai bogați și însemnați locuitori, anume Michal-oglu, îi aduse în dar domnului, care, tratându-i cu multă omenie, întoarse pe femeie cu copii înapoi la soțul ei pentru o răscumpărare de 50 mii galbeni (aur).
Nenorocirea expediției lui Sinan desperă pe sultanul d-a putea învinge fățis pe Mihai-Vodă. El se încredință că spre a-l vătăma trebuie a alerga la intrigi, a lucra mai întâi spre a-l desface de aliații săi, împăratul Germaniei și prințul Transilvaniei, și a ațâța în țară partide în contra lui. Spre acest sfârșit, prin begler-beiul de la Pesta, făcu propuneri foarte bune împăratului, numai ca acesta să se tragă de Mihai și să-l considereze ca un rebel către Poartă; dar împăratul depărtă cu mânie aceste necinstite condiții ce i se propunea.[133] Sultanul atunci întrebuință alte mijloace spre a ajunge la scopul său. Trimite mai întâi un agă în Țara Românească, ca să ațâțe pe boierii nemulțumiți și a-i scula în contra lui Mihai și în favorul Porții, și deodată dă poruncă pașilor de pe margine și hanului tătarilor să stea gata a intra în țară spre a ajuta partida ce era a se revolta în favorul turcilor. Tot într-o vreme, sultanul trimise la Sigismund Bathori un ceauș cu făgăduială că-i va lăsa Transilvania fără nici un tribut decât vasele de argint ce era obicei de se da când se plătea tributul, îndatorându-se încă a-i da și Țara Românească, dacă el va primi a goni pe Mihai și a se trage din confederația cu împăratul Rodolf.[134] Bathori, după ce ținu câtva pe ceauș la sine, îl trimise înapoi, zicându-i să spuie stapânului său că el, prinț al Transilvaniei, niciodată nu va lăsa partea creștinilor, spre a se uni cu dușmanul lor;[135] și, prin povața nunciului papei și a lui A. Carilio,[136] plecă la 4 fevruarie cu 11 trăsuri și 20 cai de călătorie la Praga, spre a se întâlni cu împăratul și a dobândi ajutoare de război.[137]
XIII
[modifică]Sultanul, ce nu putu izbuti lângă împărat și Bathori spre a vătăma pe Mihai, fu mai norocit pe lângă români, de la care dobândi ceea ce nu putuse avea de la străini. Aga trimis în țară găsi între boieri aceea ce totdeauna a fost lesne a găsi: oameni corupți, carii pentru o mârșavă ambiție și lăcomie de bani sta gata a vinde domnul și țara lor. O conspirație întinsă și groaznică se formă, în capul căreia sta din boierii cei mai de frunte unul anume Dumitru, cel mai bătrân din sfetnicii domnului, și logofătul Chiesar cu un fiu al său. Șase mii tătari din Dobrogea, cu care se unise și trei mii turci, trebuia a năvăli fără veste în țară, spre a ajuta pe conspiratori, ce se uniseră cu turcii pentru ca să mântuie țara, cum zicea ei, a pierde pe Mihai, dându-l în mâinile dușmanului. Dar acesta află printr-un chip minunat din vreme planurile, nemature încă, ce urzeau nelegiuiții boieri în contra lui și a țării. El puse străji lângă Dunăre, ca să primească pe dușman, ce era gata a năvăli, și puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chiesar și cu fiul sau, ca niște vicleni de domnie și stricători de țară. Patru zile după pedeapsa conjuraților, cei 9 mii turci și tătari trec Dunărea; domnul mai trimite un ajutor de trei mii pedestrași și 300 călăreți oștirei trimisă de mai nainte la graniță, care, izbind pe dușman într-o luptă norocită, îl biruire, cuprinde tunurile și bagajurile lor și pe cei mai mulți îi omoară sau îi prind robi.[138] Tot în acele zile, cu patru mile mai gios de la locul acestei bătălii, alte trei mii turci tot în înțelegere cu conspiratorii din țară, trec Dunărea, dar fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați și de către păzitorii mărginilor și fură învinși, deși nu fără puțină pagubă a românilor.[139]
În vremea aceasta (fevruarie 1596), hanul Gherei intrase în Moldova cu 30 mii tătari[140] și patru mii turci[141] cu tunuri împărătești. El avea poruncă a sultanului a intra în Valahia, dar, neîndrăznind, vru a încerca să înșele pe Mihai-Vodă. El se adresă lui Ieremia-Vodă al Moldovel, care îl primise cu drag ca pe un prietin și aliat, și îi făgădui două mii galbeni de va voi a favoriza planul său de a înșela pe Mihai, făcându-l să primească a se supune Porții. Domnul Moldaviei făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că hanul are deplină putere de la sultanul d-a încheia pace între români și turci, punând condiție ca Mihai să gonească trupele streine luate în leafă de dânsul, care, zicea hanul, nu numai că pustiesc țara turcească, dar încă sunt o sarcină pentru țară. Hanul trimise totdeodată lui Mihai-Vodă, spre mai mare încredere, doi din cei mai însemnați tătari, ca zăloage, cerând numai, pentru slujba sa, câteva mii galbeni. Mihai-Vodă avea trebuință de câtăva vreme de pace după atâtea zdruncinări și suferințe de războaiele trecute, cu atât mai mult că Bathori pornise la Praga și nu putea aștepta ajutor de la dânsul, ba încă vestea se raspândise că acesta vroia a abdica cârmuirea staturilor sale și drepturile dobândite asupra Țării Românești împăratului Rodolf. Aceste priviri înduplecă pe Mihai a primi mijlocul ce i se înfățișa a intra în împăciuire măcar vremelnică cu turcii. El trimise hanului solii săi cu un dar către dânsul, ca să trateze despre condițiile propusei păci; totdeodată dete drumul trupelor transilvane. Cum află hanul că Mihai căzuse în cursa ce i-o întinsese, își luă masca de pe obraz și năvăli deodată cu toată armata sa în șesul dintre Buzău, Brăila și București, unde tăbărî, trimițând cete în toate părțile, care mai mult de opt zile călcară țara, arzând orașele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori, pustiind tot și căutând în tot chipul a pune mâna pe Mihai. Prăpădiră mai multe orașe și sate, tratând pe locuitori într-un chip grozav și fără omenire.[142] Două sute de cazaci, care era de pază la graniță, supt comanda lui Koseza, Kirecki, Siemanowski și Bilecki, cum văzură aproprierea tătarilor, trecură în partea lor în Moldova, după ce jefuiră pe țăranii și satele ce era însărcinați a apăra; numai 40 dintr-înșii își păstrară datoria și jurământul și, văzând că nu e chip de împotrivire la o așa mulțime de tătari, grăbiră de alergară a vesti domnului această năvălire neașteptată. Poziția acestuia era foarte grea. Fără bani, fără oștire, căci oștirea țării ce rămase era răspândită în țară și în cvartirurile de iarnă, încunjurat de nevoi, nesigur dacă dușmanii boieri nu-l vor trăda în mâinile dușmanilor, umbla rătăcit căutând mijloace de a mântui pe el și țara de această mare primejdie. „În acele nevoi mari, zice Walther, eroicul său suflet scoate cea mai de apoi virtute a lui.“ Într-un scurt timp el adună 6 mii oameni și, sprijinindu-se în ajutorul lui Dumnezeu și în mângâierea că se luptă pentru buna cauză, pornește întru întâmpinarea înfioroasei mulțimi a tătarilor, izbește, taie și pune în goană niște cete mari de tătari ce se răzlețiseră după pradă și, gonindu-i, merse la orașul Gherghița, unde găsi greul ordiei tătărești. Hanul rămase încremenit la o îndrăzneală așa de mare din partea lui Mihai și, cu toate că oștirea sa era mai mult de 6 ori mai mare, nu îndrăzni a primi bătaia și se trase rușinos spre țara sa.[143] Spun că atât în luptele parțiale, unde îi bătu Mihai, cum și în goana ce dete hanului, îi omorî ca la opt mii tătari.[144] Mihai cuprinse apoi orașul Brăila, pe care o cuprinsese tătarii, făcând multe grozăvii. Mihai omorî pe toți tătarii și turcii ce găsi vii, afară de cai; pre mulți turci spânzură afară din oraș. Unii care vruseră să treacă Dunărea, goniți fiind cu multă iuțeală, se înecară; puțini numai putură scăpa.[145]
XIV
[modifică]Vicleana cursă ce i-o întinsese tătarul făcu pe Mihai foarte neîncrezător către turci și a nu mai vroi a trata cu dânșii.[146] De aceea, când în aprilie sultanul îi trimise doi ceauși, vorbindu-i de pace și rugându-l a-l lăsa a trece cu oștirile în Ungaria, el nici nu vroi a-i primi,[147] ba încă, spre a-și răzbuna despre ocara făcută de tătarii ce îi călcase țara, dete drumul la vro câțiva ostași ai săi să treacă Dunărea ca să prade pe turci.[148]
1200 haiduci loviră orașul Nicopol și prinseră pe Buraș, beiul -cu femeia și copiii săi și cu multă avuție a lui — care de curând sosise de la Adrianopol, numit fiind de împăratul în acest post. Ei pustiiră tot locul numit Plenia și omorâră tot ce se împotrivea trecerii lor; rămășița fu dată flăcărilor. Întorcându-se din această expediție, ienicerii din Nicopol, în număr de 1 800, îi izbiră și, după o luptă tare, haiducii biruiră. Numărul turcilor uciși în aceste deosebite locuri se urcă la 3 000. Haiducii se întoarseră cu multă pradă (Türkische und Siebenbürgische Victorien).
Dup-aceea, Mihai-Vodă trimise la mai 6 pe Velicico cu 1300 haiduci la Baba, în Bulgaria, oraș neînchis, bogat și mare ca de 20 mii case, cele mai multe de meșteri, o bătură și o cuprinseră și încărcară 150 care de avuție dobândită, luând prinși și pre mulți turci însemnați, cu muierile și copiii. Ei șezură acolo trei zile, apoi, dând foc orașului și sfarâmându-l, luară calea înapoi spre Dunăre cu toată dobânda; iar turcii se strânseră din toate părțile în numar de 12 mii supt un pașă și ajunseră pe Velicico cu oastea lui la un loc ce se cheamă Comisul. Haiducii, văzând aceasta, începură a se hărțui zi și noapte cu dușmanul, până când, văzând că le va fi cu anevoie a scăpa, tăiară pe toți prinșii, prefăcură în cenușă tot calabalâcul lor și prada făcută și, recomandându-se la Dumnezeu, se aruncară cu furie asupra dușmanului și mai toți căzură morți; dar supt dânșii, în loc, zăcea patru mii turci.[149]
Mihai-Vodă foarte se întristă[150] și înștiință pe prințul Transilvaniei 14 zile dup-aceea.[151] Acesta atunci se întorsese de la Praga. El sosise în acest oraș în 4 fevruarie și fu foarte bine primit de toți domnii curții. Îndată dup-aceea căzu bolnav greu de lingoare, fiindu-i viața în primejdie. Când începu a se însănătoși, îl duseră la catedrală ca să asculte liturghia. Aci se făcu un cuvânt plin de laude pentru dânsul. Bathori răspunse foarte frumos în limba latinească, asigurând că el va stărui cu statornicie în partida ce luase și că niciodată nu se va dezlipi de casa Austriei și de împărăție, dar că nădăjduia că și împăratul și împărăția nu-l vor părăsi; că e încredințat că, de i se vor da ajutoarele făgăduite, va dobândi cu sprijinul lui Dumnezeu mai mari biruințe asupra dușmanului numelui creștinesc decât cele dobândite pân-acum. Împăralul, dându-i apoi o audiență particulară, îi dete slobozenie a se întoarce, după ce il încărcară de daruri și făgăduieli. I se făgădui trei mii pedestrași și două mii călăreți, pe care împăratul să-i ție trei luni cu câte 24 mii scuzi pe lună, de care să dispozeze după plac. Papa îi făgădui 40 mii galbeni pe lună și însărcină pe Francisco Murio del Monte să strângă pentru dânsul ostași în Italia.
După ce își luă ziua bună de la împăratul, Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală și, spre a-l îndatori și mai mult la urmarea războiului, iezuiții colegiului Vienei îi făcură un cuvânt în public și vorbiră de dânsul ca de un al doilea Iosua. Cugeta Bathori să treacă de acolo la Gratz, spre a vizita pe soacră-sa, arhiducesa Maria de Bavaria, când află că în Transilvania secuii, supărați căci în dieta din urmă li se luase drepturile ce li se dedese când se porniră împotriva lui Sinan și întărâtați de cardinalul Andrei și Ștefan Bathorești ce se afla proscriși și fugari în Polonia, se revoltaseră. Această împrejurare îl făcu a-și schimba hotărârea și a porni spre Transilvania. Pân-a nu ajunge el în această țară,[152] unchiul său, Ștefan Bocskai, potolise răscoala, înecând-o în sânge și pedepsind pe șefi cu mare cruzime, căznind pe unii, la alții tăind capul, pe alții spânzurând și la alții taindu-le nasul și urechile.[153]
Cum sosi în Transilvania, Sigismund își adună oastea și plecă să bată Timișoara (9 iunie); după ce luă două mici cetăți, Fillack și Czenad, cu o mare pierdere de turci, la 10 ale lunei iunie izbi Timeșvarul prin trei părți.[154] Înaintea acestui oraș sosi și Mihai-Vodă, chemat de Bathori, cu 4 mii luptători și o mulțime de boieri.[155] Dup-o asediere de zece zile, la sfârșitul lunii, fu izbit de turci și de tătari, în număr de vro 40 mii, care venise prin Bulgaria în Banat. După o luptă sângeroasă de amândouă părțile, Sigismund fu silit a ridica asedierea, căci nu numai ajutoarele făgăduite de împărat nu sosea,[156] ba încă însuși trebuia a merge cu douăzeci mii ostași spre a se uni cu arhiduca Maximilian, ca să întâmpine puternica oștire turcească ce însuși sultanul povățuia în Ungaria,[157] iar Mihai se întoarse spre a-și apăra țara.
XV
[modifică]Lala-Mahomet, ce se numise vezir, surghiunindu-se Sinan, murise trei zile dup-aceea și această întâmplare păru turcilor un semn ceresc ce poruncea d-a numi din nou pe Sinan în locul său.
Astfel acest neîmpăcat dușman al creștinilor fu scos din exil și din nou, pentru a cincea oară, fu investit cu slujba vezirească. Toată grija lui atunci fu să-și răzbune rușinea ce îi făcu creștinii. El avu curajul și energia să insufle sultanului hotărârea d-a merge însuși la război, urmând pilda lui Suleiman cel Mare. Armia, poporul, șeicii în predicații și provințiile de margine în jalbele lor cerea încă aceasta ca singurul mijloc d-a mântui împărăția. Hotărârea sultanului d-a merge la oaste în primăvară se obștise și pregătirile de război se făcură cu grabă mare în toată iarna. Sinan întâmpină însă acum un rival în ambiția lui, pe vechiul său prieten, cumnatul sultanului, Ibraim, fostul caimacam, care, dorind viziratul, spunea de față că bătrânețele fac pe Sinan nevrednic. L-aceste vorbe, furiosul Sinan strigă față cu sultanul însuși: „Spune că sunt bătrân și slăbit; dacă zice așa Ibraim, iasă cu mine în curte, să ne luptam în suliți și în sabie împreună!“ și zicând acestea, apucă pe Ibraim de brâu de-l târa afară din sală.[158]
La începutul primăverii, în minutul când se măgulea cu nădejdea de a-și răzbuna asupra creștinilor și d-a se încorona cu lauri noi, crudul arnăut muri într-o mercuri (3 aprilie 1596), zi rea în ochii moslimilor. Acest ministru, de un caracter aspru și lacom, lăsă avuții foarte mari, adunate în campaniile sale în Ungaria, Valahia, Georgia și Iemenul.[159]
Ibraim se numi atunci vizir și serascher al armiei Ungariei. Trei zile după numirea lui sosiră la Constantinopol cărțile și solii trimiși de Mihai și boierii Țării Românești, cerând a face împăciuire. Aceasta era învoirea ce făcuse cu hanul, pe care o trimisese spre întărire la Constantinopol, pân-a nu-și da tătarul pe față viclenia sa. Hogea Seadedin, istoricul ce ne-a fost atât de folos în această scriere, citi aceste corespondențe în divan în locul lui Reis-Effendi, și o dispută înfocată se aprinse între muftiul și hogea. Acesta era de părere ca să primească pacea, dacă Mihai va da pe fiul său drept zălog (otage), și muftiul Bostansade era împotrivitor, zicând că nu se poate a trata cu Mihai. Fiindcă muftiul se sculă îndată și ieși afară, Seadedin se supără, dar își luă seama și, folosindu-se de lipsa protivnicului lui, înduplecă pe Reis-Effendi să facă un răspuns lui Mihai și boierilor țării într-un înțeles favoritor, după cum vrea.[160]
Dar aceasta nu sluji de nimic, căci Mihai, cum știm, neîncrezător acum, după înșelăciunea hanului, refuză d-a mai trata cu turcii. Aceștia însă nu îndrăzniră a-l mai izbi atunci, speriați de atâtea învingeri, și hotărâră a purta războiul în Ungaria, unde însuși sultanul să meargă. Depărtarea sultanului la oaste era foarte neplăcută mumei lui, venețianca Baffa, care era sufletul cârmuirei și făcea pe fiul său să facă toate după placul ei. Hotărând să facă orice numai ca să oprească această depărtare, care putea să slăbească influența ei, ea rupse toate legăturile cu credința părinților ei și propuse o măcelărire generală a tuturor creștinilor. Aceste comploturi din norocire nu izbutiră. Sultanul se mulțumi a goni din Constantinopol cu ferman pe toți grecii ne-nsurați, punându-le un soroc de trei zile.[161] Sultana mumă (valideaua), văzând că a pierdut stăpânirea pe inima fiului său, căută a se folosi de farmecul celei mai frumoase roabe din serai, spre a-l redobândi. Mahomet se părea la început că căzuse în cursă; el răspunse la dezmierdările roabei cu amorul cel mai înfocat; dar când ea deschise gura ca să-l roage să rămâie în Constantinopol, Mahomet, chiar în pat, centru al plăcerilor sale, puse mâna pe cuțit și ucise fără milă acea jertfă nevinovată a ambiției mumă-sii,[162] faptă ce dovedește mai mult o inima fieroasă, decât curajoasă. El puse apoi de mai înecă câteva femei, supt pretext că n-au ținut postul;[163] apoi, în 21 iunie (1596), se puse în cale spre Ungaria, însoțit de un alai măreț și cu toată oastea, ducând cu dânsul derviși, femei, icioglani, eunuci, câini de vânătoare și șoimi.[164] Ambasadorii Francii și Engliterii primiră poruncă a însoți pe sultan în această expediție în contra creștinilor.[165]
XVI
[modifică]Îndată după luarea Graanului, în anul trecut, feldmarșalul împărătesc din Ungaria, Mansfeld, muri (14 august 1595), și cu dânsul și disciplina din armia nemțească. Țăranii din Austria, împovărați de despuierile și jafurile nobililor de o parte și a trupelor de alta, se adunară între Claus și râul Ens și se revoltară. Această revoltă crescu și se mări foarte și fu cumplită nu numai nobililor, dar și împărăției. Oștirile ce se trimise în contra lor, nemulțumite căci nu li se plătise simbria, se revoltară și ele și începură a prăda orașele și satele ce scăpaseră neprădate de țărani. Aceste întâmplări opriră cursul fericit al izbânzilor în contra turcilor și câtăva vreme puse Austria într-o anarhie grozavă, de care d-abia scăpă, ajutată de neunirile și lipsa de disciplină a revoltanților.[166]
Îndată ce împăratul înțelese de pregătirile ce turcii fac împotriva Ungariei, trimise solii săi la papa și la prinții Europei, rugând să caute a-l ajuta în această primejdie comună a creștinătății.[167] Papa se sili din nou a reînsufleți zelul pentru război, cu totul slăbit, al prinților italieni, căută în zadar a face pe spanioli și francezi a înceta războiul între dânșii și a întoarce armele către turci, și, cunoscând ca toată lumea de ce mare folos ar fi Polonia când ar primi a intra în legătura creștină, hotărî a mai face o încercare și trimise pe cardinalul Henric Caetan în calitate de legat în Polonia, ca să silească, când se va aduna dieta, ca să îndatoreze pe rege și pe cei mari ai crăiei a-și uni puterile cu ale împărăției.[168] Papa scrise îndeosebi și crăiesii Poloniei și puse și pe arhiducesa Maria di Grazzo, muma ei, și pe soră-sa, prințesa Transilvaniei, să-i scrie ca să îndemne pe regele într-această faptă, spre slujba lui Dumnezeu și în obștescul interes al creștinătății.[169] Legatul papei ajunse în Varșovia cu episcopul de Breslaw, ambasador al împăratului, și, dobândind audiență de la dietă, îi expuse într-un frumos cuvânt, ce s-a tipărit atunci, misia lui, arătând jertfele ce papa a făcut pentru creștinătate și datoria polonilor d-a ajuta pe creștini, căci fără dânșii puterile împărăției Germaniei întregi nu sunt în stare a sta împotriva puterei celei peste măsură mare a păgânilor.[170] Episcopul ce prezida dieta răspunse că această propunere cere o mare și coaptă dezbatere. „Polonezii, zice un analist contemporan, vroia pace cu dușmanul păcii și nici o price cu pricinuitorul gâlcevelor.“[171] Ura veche și naturală a polonilor și mai cu seamă a lui Zamoisky către casa Austriei izbuti și legatul papei plecă fără a dobândi nimic.[172]
Intrigile Engliterii nu puțin slujiră spre a împiedeca această unire a polonilor cu împăratul în contra turcilor. Ambasadorul englez, ce sosise în iarna aceea în Constantinopol, răspândise vestea că misia lui este d-a uni pe turci și poloni în contra voievozilor Țării Românești și Transilvaniei.[173] Simpatii însă și ajutoare dintr-altă parte veni a încuraja pe creștini în războiul greu ce purta. Țarul muscalilor, Fedor I, și șahul perșilor trimiseră ambasadori la Praga de încheiară alianță cu împăratul în contra turcilor, și vro câteva cete de ecosezi vin pe la Dantzig în Transilvania, spre a lua parte la război;[174] și deputați din partea popoarelor din Herțegovina și alte locuri supuse turcilor reclamă în zadar ajutoare de la împăratul spre a se revolta.[175]
XVII
[modifică]În vremea aceasta, sultanul, cu două sute mii oameni și 300 tunuri mari și mici, sosise la Belgrad și d-acolo merse la Buda, unde ajunse în 2 sept.[176] Înapoia lui, Mihai izbea ariergarda și răpea proviziile oștirei. El cuprinsese (august) pe Dunăre 6 corăbii mari încărcate de muniții, ce se ducea la Belgrad, omorâse 1200 turci ce le însoțea, luase tot ce era în corăbii și pe dânsele le dete afund.[177] Cu puține zile mai înainte, la 16/26 iulie, trimisese Mihai-Vodă o seamă de oști alese ca să ia Vidinul, punându-le cap pre aga Farcașiu. Românii trecură Dunărea pre la Sdegla. Turcii însa le prinse de veste și, adunându-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească de față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. Așa, mergând oștile lui Mihai-Vodă fără teamă, turcii le lovi de față și fără veste și, după un război tare ce ținu multă vreme, biruiră turcii pe ai noștri și câți fură călări printr-înșii scăpară câte ceva, însă puținei, iar pedestrașii pieriră cu totul.[178] Această pierdere scârbi tare pe Mihai-Vodă și, văzându-se în lipsă de soldați, țara fiind foarte despopulată, trimise prin țări streine să strângă în leafă voinici viteji și aduse o seamă de leși și cazaci și altfel de oameni care îi era de folos.[179]
Iar sultanul, de la Buda, merse de tăbărî inaintea cetății Erlau, la 21 sept., a cărei izbire se hotărâse într-un sfat de război. După ce sultanul, potrivit unei porunci (précepte) a Coranului, somă garnizoana d-a îmbrățișa islamismul și d-a preda cetatea, începu asedia și, după șapte zile, capitulă; cetățuia nu întârzie a urma această pildă.
Puțină vreme după această importantă cuprindere, Geafer-Pașa întâlni în câmpia Keresztes armia creștină, comandată de arhiduca Maximilian și prințul Sigismund al Transilvaniei; sosiți prea târziu spre a scăpa Erlaul, ei vrură încai să-și răzbune printr-o biruință de pierderea acestui oraș. Trei lupte aproape una de alta se făcură și, în cea din urmă, otomanii, cu toată îndărătnica lor împotrivire, fură respinși și pierdură vro mie oameni și 40 tunuri. Această neizbândă mai crescu dorința ce de mai multă vreme arăta sultanul Mahomed d-a se întoarce la Constantinopol. În sfatul ce se ținu pentru aceasta, se hotărî, după părerea lui Hogea Seadedin, că ființa de față a padișahului era trebuincioasă spre a îmbărbăta pe ostași. În 26 oct., nemții și ungurii izbesc trupul de armată unde se afla sultanul, care se trase supt cortul lui Ionis-Bei, capul mutefericalilor, așezat în dosul bagajelor. Bătălia era acum pierdută pentru otomani, artileria lor era în puterea dușmanului, corturile sultanului era în jaf și oamenii casei sale nu stăvilea lăcomia biruitorilor, fără numai cu o nefolositoare împotrivire, când o izbire făcuta la timp de vizirul Djigala, care era pus la pândă, puse neorânduială (embuscade) între creștini și le smulse biruința: cincizeci mii oameni supt paloșul musulmanilor sau în mocirlă. Djigala, căruia sultanul îi era dator izbânda, fu numit mare vizir în locul lui Ibrahim-Pașa.[180][181]
Spun că mai mult de 50 mii creștini pieriră în baltă sau de sabia tătarilor, iar turci numai 20 mii. Zece mii galbeni în aur și 97 tunuri fură prada biruitorilor în această bătălie, ce analiștii lor aseamănă cu cea de la Mohaci și de la Cialdiran. „Astfel fu, zice Sacy, această bătălie de la Keresztes, pe care creștinii o câștigară prin curajul lor și o pierdură prin lăcomia lor; pildă îngrozitoare, care arată generalilor că vitejia poate izbândi a dobândi foloase, dar că numai disciplina le poate păstra.“[182]
Dup-această învingere strălucită, sultanul se întoarse la Constantinopol.[183]
XVIII
[modifică]Când turcii de pe margine văzură trecerea sultanului cu atâta oștire asupra Ungariei, începură a se semeți și a ieși în Țara Românească pe marginea Dunării, și prinseră a prăda și robi.[184] Mihai-Vodă își strânse atunci oștile și, după sărbătoarea Sf. Mihail, purcese cu 2 mii oameni asupra turcilor.[185] Mergând prin țară, domnul întâlni o seamă de turci pre apa Teleormanului, robind și stricând țara; el îi izbi și îi prinse pre toți vii, apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu și o arse.[186] Dup-aceea trecu Dunărea și izbi cetatea Nicopolul, în 12 noiemvrie, ucise pe toți turcii ce îi stătură împotrivă, cuprinse un bulevard, cel mai însemnat, pe care îl asemănă cu pământul, și pe însăși cetățuie era sa cuprinză, când află vestea nenorocitei bătălii de la Keresztes,[187] care îl întristă foarte. Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe țesute cu aur și argint, samururi frumoase, zece cai cu harșale de argint, rugându-l să lase de a mai bate cetatea și a nu mai întărâta mânia sultanului, care, acum biruitor, se întoarce din Ungaria și se așteaptă la Sofia. Pașa încă se făgăduia că va mijloci ca Mihai să-și aibă pacea de la turci și ca sultanul să-l recunoască pe el și fiul său de domn moștenitor al Țării Românești. Domnul căta mult mai puțin la aceste făgăduieli frumoase, cât la puterea zidurilor cetății și la vestea întoarcerii sultanului, care putea năvăli asupră-i. Se prefăcu dar că e înduplecat de sfaturile sangiacului, primi cererea sa și, ridicându-se de acolo, unde zăbovise 5 zile, trecu Dunărea.[188] Domnul trecuse râul în țară într-o dimineață, la răsăritul soarelui, și, însoțit numai de 6 inși din căpetenii, apucase fără grijă înainte, urmat într-o lungă depărtare de 50 călăreți și, în sfârșit, mai departe încă, venea toată oastea după rânduiala ei. Astfel mergând în cale, domnul și cu soții lui întâlniră doi turci pe care îi prinseră și aflară de la dânșii că fac parte dintr-o bandă de 500 turci, care bântuie satele acelui județ arzând și jefuind, și că această ceată nu e departe. Cum află aceasta, viteazul domn se repede iute cu cei 6 soți ai săi către acei cinci sute turci, îi ajunge și îi izbește furios. Spun că omorî paisprezece inși cu mâna lui, până când apucă de îi veni ajutor din oaste, de-i prinse pe toți câți scăpară de moarte. După această faptă de o semeață și de o nesocotită vitejie, eroul se duse la Târgoviște, spre a se odihni și a se bucura în pace de triumfurile sale.[189]
XIX
[modifică]Dar intrigile și vicleniile ticăloșilur boieri ai țării nu-l lăsă în repaus multe zile și a îngriji de treburile țării. În cele dintâi zile ale lui dechemvrie, potrivit făgăduielilor și învoielei făcute cu sangiacul Nicopolului, sultanul se grăbi a trimite lui Mihai o deputație de 20 inși, cu steag roșu, spre semn de pace.[190] Boierii, dușmani ai domnului, se folosiră îndată d-aceasta, spre a învinovăți pe Mihai-Vodă către prințul Transilvaniei, cum că ar fi hotărât a se trage din legătura cu dânsul și cu creștinii, spre a se lega cu turcii. Bathori, slab de minte și bănuitor, adună îndată sfetnicii săi spre a se chibzui despre ceea ce trebuie a face în aceste împrejurări, cu atât mai grele că el nu era în stare a ataca de față pe Mihai. Acesta află bănuielile ce boierii băgaseră în capul lui Bathori și toată intriga țesută spre pierzarea lui, și îndată înștiință pe acesta că, întărit prin nevinovăția sa, el a hotărât să meargă în capitala lui să-l întâlnească numai cu o mică suită și nădăjduiește că va da de minciună pe cei ce l-au pârât și îi va arăta că e credincios jurămintelor sale. Această hotărâre îndrăzneață a lui Mihai înmărmuri pe dușmanii lui și ridică de pe inima lui Bathori toată bănuiala.[191]
Mihai lăsă supt îngrijire și pază pe deputația sultanului până la întoarcerea sa.[192] Apoi, luând cu dânsul pre Mihalcea banul, Radul Buzescul și puțini alți boieri, porni în Transilvania[193] și ajunse la Belgrad în 30 ale lui dechemvrie. Bathori îi trimisese înainte pe secretarul său de stat, Pangratie Senyei, cu 40 trăsuri de paradă și o mulțime de nobili;[194] el însuși îi ieși înainte cu un sfert de leugă din oraș, lingușindu-l cât putu cu dragostea.[195] Astfel, cu cea mai mare pompă fu primit Mihai-Vodă în capitala prinților Transilvaniei. A doua zi, în cea din urmă zi a lui dechemvrie, Bathori trimise o seamă de călăreți lui Mihai-Vodă, ca să-l însoțească la curtea sa. Acolo, de față cu cei mai de căpetenie domni ai țării Ardealului și cu nunciul papei, ambii domni vorbiră ca la două ceasuri; pe urmă Mihai-Vodă fu dus cu multă cinste la casa sa, gătindu-se Bathori a-l ospăta a doua zi cu toată fala cuvenită unui asemenea domn. În ziua cea dintâi a anului nou, Mihai-Vodă se duse cu multă solemnitate la biserică, pe urmă merse la prințul Transilvaniei, care îl ospătă măreț, și la patru ceasuri se întoarse la cvartirul său. În 2 ianuarie, voievodul fu ospătat la casa cancelarului Iojica, unde banchetul ținu până la 7 ceasuri seara.
În 3 ianuarie, ofițerii și pajii prințului Transilvaniei aduseră la Mihai-Vodă, din partea lui Bathori, șase pahare mari de aur smălțuite, un ibric și un lighean de argint. Oamenii domnului fură asemenea tratați după obrazul fiecăruia. Mihai-Vodă trimise și el prințului Bathori daruri frumoase, ce sta în vreo câteva blăni de mult preț și haine bogate, o blană de samur și haine țesute cu aur,[196] ce fură primite cu aceeași bunăvoință cu care fură trimise.
În 5 ianuarie, Mihai-Vodă merse de își luă ziua bună de la Bathori, spre a se întoarce în țară.[197] Atunci Bathori făcu cunoscut lui MihaiVodă: că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei și făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile și nu-l lasă a-și lua satisfacția și răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ține supt protecția ei pe Moldavia, dar încă voiește a o întinde și asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă ajutoarele făgăduite în bani și oameni și astfel ei se află în nevoia sau de a se ruina cu totul, sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziție și ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica și a-și lăsa țara în stapânirea Austriei, după tratatul încheiat cu această putere la… ianuarie 1595; că spre acest sfârșit pleacă la Praga spre a negocia.[198] Mihai, care vru să ia parte la acele deliberații și negociații, arată lui Sigismund că dorește și el a trimite un sol la Praga. Spre acest sfârșit, lăsă lângă Bathori pe banul Mihalcea, ca să-l însoțească la Praga.[199] El zise lui Sigismund și însărcină și pe solul său d-a spune împăratului Rodolf II că el va sta mijlocitor, de va voi să facă pace cu Poarta, îl va ajuta, de va voi război. Dar că în acest din urmă caz arată împăratului ca nu cumva să-l mai înceapă până nu va uni puterile tuturor prinților creștini; că atunci trebuie a izbi deodată și cu toții împreună și că astfel e sigur de biruință.[200]
Dup-aceea Mihai-Vodă se întoarse în țara Românească, și Bathori, însoțit de banul Mihalcea, plecă spre Praga cu 40 trăsuri, unde ajunse în 17 fevruarie (1597), fiind primit și tratat cu mare fală și cinste în toată călătoria sa prin staturile Austriei.
XX
[modifică]Îndată ce Mihai-Vodă se întoarse în capitala țării, asemănat cu înțelegerea ce avusese cu Bathori, chemă pe ceaușul turcesc ce îl aștepta, primi de față steagul de pace ce îi adusese din partea sultanului și îi dete un răspuns mulțumitor, așezând astfel pace cu turcii. Această pace fu cu atât mai mult în nevoie a o primi atunci, că aflase că o armie puternică se aduna la Sofia, gata a năvăli în Țara Românească și că acum Transilvania, ca și împărăția, nu se îndemâna a-i sta în agiutor.[201] Această pace nu era alt decât o încetare a vrăjmășii (ostilități) și n-avea nici un caracter definitiv. Astfel, supt umbra acestei păci, Mihai căută a se pregăti pentru război. El se înțelesese cu Bathori ca acesta să dobândească ajutoare de la împărat și cu pregătirile ce va face și el, să năvălească împreună în Turcia, siguri că multe popoară creștine se vor ridica la vederea stindardelor lor. Într-adevăr, Mihai, prin agenții săi, și mai cu seamă prin vestea vitejiei și a triumfurilor sale, pregătise popoarele supuse turcilor spre a scutura greul și rușinatul jug ce le apăsa. Un complot întins în toată Turcia, al cărui cap era episcopul de la Târnova, se formase. Sârbii și bulgarii se făgădui lui Mihai că, îndată ce va trece Dunărea, se vor ridica cu toții din toate părțile, vor tăia toate garnizoanele turcești, îi vor da Sofia în mână și îl vor trece Balcanul.[202] Mihai începu cu multă activitate a se găti de oaste; el începu a strânge oameni de țară la oaste și începu a chema în leafă oștiri streine, după obiceiul de atunci.[203] Din nenorocire, Ieremia-Vodă din Moldova, dușman al creștinilor și partizan al turcilor, nu numai că deschise calea tătarilor prin țara sa, dar încă se opuse la trecerea a 6 mii cazaci ce venea în slujba lui Mihai.[204] Dintr-altă parte, Sigismund Bathori câștigă numai făgăduieli mari, dar nici bani, nici oștiri de la împărat.[205] Astfel creștinii nu putură fi gata la vreme[206] și turcii, care nu se amăgea asupra gândurilor ostile ale lui Mihai,[207] descoperiră complotul bulgarilor, și episcopul de la Târnova, împreună cu mulți alții, fură prinși, chinuiți groaznic și tăiați în bucăți.[208] Zece mii sârbi atunci, desperați, vor să se scoale; în iunie trimit soli lui Mihai-Vodă, numindu-l cap al lor și făgăduindu-i că vor cuprinde cetatea Vasița și Gladova și că nu vor cruța nici sângele, nici viața lor pentru dânsul și pentru a scutura acel trist jug al barbarilor împilători. Mihai-Vodă le raspunse să mai aștepte câtva, până să vie o ocazie mai priincioasă, care să înlesnească mai mult izbutirea unei așa de primejdioase întreprinderi. Deși acest plan de izbire asupra turcilor se nimicnici deocamdată, Mihai își urmă pregătirile sale. La începutul lui iulie (1597) el făcu căutare armiei sale, care era de 15 mii oameni, și dete de fiecare ostaș câte 5 talere. El mai aștepta încă 6 mii ostași silezieni, trimiși în ajutor de împărat. Tot în acea lună, Henric Lesota, un ofițer al împăratului, sosi în Târgoviște ca să plătească, în numele stăpânului său, leafa pe toată luna la patru mii aleși călăreți d-ai lui Mihai-Vodă.[209]
XXI
[modifică]Văzând greutățile ce întâmpina din partea aliaților săi ca să facă o expediție puternică și serioasă în contra turcilor, Mihai-Vodă se încredință că nu va izbuti nimic în contra turcilor câtă vreme nu va fi destul de tare spre a se lupta singur cu dânșii, fără a mai năzui la ajutor strein, care când nu vine, când trebuie a-l cumpăra cu jertfe scumpe, după cum i se întâmplase cu Bathori. El se încredință că o nație, spre a câștiga și a-și păstra independența, trebuie s-o puie supt ocrotirea puterii sale, iar nu a streinului, oricât de blând și dulce s-ar arăta. El căută dar care sunt elementele de putere ale patriei lui și nu-i fu cu anevoie a le găsi.
Potopul de nații barbare și furtunele veacurilor ce trecuseră peste pământul vechei Dacii, de la descălecarea lui de romani, nu-l putură deșărta de acești locuitori, care prinsese rădăcină puternică și adânc înfiptă aci. Românii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor național, fără a se împestrița cu alte neamuri streine; în Valahia și Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se așezară, în puțin număr, secui, sași și unguri, precum și sârbi în Banat, dar în toate locurile majoritatea era români. Timpul viforos al veacului de mijloc împărțise pământul românesc în trei țări: Transilvania cu Banatul, Moldova și Țara Românească; dar în inimile tuturor românilor rămase neștearsă tradiția unui trai comun și dorința de a-l înființa din nou. În acele timpuri grele a năvălirei barbarilor, în două rânduri Moldova și Țara Românească se pustiiră, locuitorii trăgându-se la munte și în Ardeal, de unde, când barbarii deșertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre. Dar multă vreme încă, până la 1467, domnii Țării Românești păstrară stapânire peste ducaturile Omlașului, Făgărașului și Rodna în Transilvania, precum și domnul Moldovei stăpâni mai multă vreme ducatul Maramureșului. Întâmplările păstraseră aceste țări, Transilvania, Țara Românească și Moldova, singure, izolate, slobode, între Împărăția Turcească, Ungaria și Polonia, care toate amenința cotropirea lor. Era dar firesc lucru ca orice voievod din aceste trei țări ce se simțea în putere să caute a le uni într-un stat și astfel a reîntemeia vechiul regat al Daciei. Dacă vedem această idee intrând adesea în capul domnilor ungurești din Ardeal, cu atât mai mult ea trebui să intre în capul acelor mari voievozi români care se inspirară de simțimântul național și personificară individualitatea națională a românilor. Naționalitatea, deși nu avea atunci acel caracter mintos și ideal ce a dobândit în zilele noastre, dar era mult mai întinsă și mai puternică ca simțimânt. Toți istoricii Veacului de mijloc se miră de puterea cu care românii își păstrează obiceiele romane și simțimântele lor naționale, trăind în mijlocul barbarilor, fără a se amesteca cu dânșii. „Țin ei, zice Tomasi, autor contemporan al lui Mihai-Vodă, de ocară numirea de valah, nevrând a fi chemați altfel decât români, glorificându-se (laudându-se) că se trag din romani.“[210]
Mircea cel Bâtrân fu cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea națională. Vru să cuprinză Transilvania și ațâță un război cu Sigismund, regele Ungariei, ce dete pas turcilor a intra în mijloc și sili pe Mircea, la 1393, de a se declara vasal al lui Baiazid. Apoi Mircea își întoarse armele asupra acestuia și, după ce cuprinde Moldova și o răpește de la Iuga-Vodă, reclamă moștenirea împărăției româno-bulgare de la turci și își întinde stăpânirea până în Balcani.[211] Dar isprava acestor silințe ale marelui Mircea fu până la urmă întemeierea suzeranității turcești asupra țării.
Ștefan cel Mare al Moldovii calcă pe pasurile lui, cuprinde Țara Românească, pe care n-o poate ținea, și trage prin aceasta asupra-i furia turcilor. Apoi dobândește de la învinsul său de la Baia, vestitul rege român al Ungariei, Matei Corvin, în proprietate Cetatea de Baltă și Ciceiul din Transilvania. Acest dar mai târziu silește pe un urmaș din osul lui, pe Petru Rareș, a se amesteca în treburile Transilvaniei și a vroi a cuprinde această țară, și cade și el jertfă acestei ambiții naționale. Dar cu cât această idee dobândea martiri mai mari, cu cât costisea mai mult pe români, cu atâta, după caracterul lor stăruitor, ținea ei la dânsa. În zilele lui Despot-Vodă (1572) în Moldova, acest zvânturatic de geniu, trei îngeri, se zicea în popor, s-a arătat domnului în vis în dimineața Crăciunului, cu coroane de aur, proorocind că el va stăpâni curând peste Moldova, Țara Românească și Transilvania.[212] Marea idee a unității naționale era dar pe acele vremi un simțimânt popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi un drept și o datorie, singurul mijloc d-a se mântui de supt stăpânirea străinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naționale și d-a le păstra nevătămate de bântuirea dușmanilor. Spre a o realiza, ce trebuia oare? O sabie românească puternică. Românii acum găsise aceasta. În capul Țării Românești sta un domn român tânăr, îndrăzneț, ambițios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejești, vestit și meșter în razboaie. El se inspiră de simțimântul nației, se aprinse de această idee a regenerației naționale și, cu puternica lui voință, hotărî a nu pregeta până la moarte, întru îndeplinirea ei. Împrejurările politice îi fură favoritoare și deschidea un câmp întins la îndrăznețele sale proiecte.[213]
XXII
[modifică]Mahinațiile și intrigile de atâta vreme pregătite de curtea Austriei aduseră isprava lor. Sigismund Bathori, povățuit de duhovnicul său, iezuitul Carilio, și de Silvio Piccolomini, amândoi vânduți Curții Austriei, fu târât spre Praga, cum știm, unde ajunse în 17 fevruarie.[214] Acolo, după o primire strălucită, care era pregătită, împăratul, în numele craiului Spaniei, îi dete ordinul Mielul de aur, ce atâta îl dorise; zădărnicia acestui prinț ușure la minte fu foarte măgulită și fu plecat a asculta aceea ce îi insufla partizanii Austriei. În conferințele ce se deschise, Bathori propuse că, de vreme ce neputința lui fizică nu-l iartă a avea moștenitori, voiește a se lepăda de acum de stăpânirea Transilvaniei și a o da Austriei. Împăratul, învățat de ai săi a fi viclean, se prefăcu mai întâi a se mira de această propunere și a n-o primi; dar se îmblânzi îndată și se încheie cu Bathori aceste condiții: ca împăratul să-i dea, pe viață, în schimb pentru Transilvania, ducatele Oppeln și Ratibor din Silezia; ca să-i dea încă pe tot anul o pensie de 50 mii scuzi de aur, plătiți la Veneția, la Roma sau la Genua; că, fiindcă are de gând a se călugări, să urmeze despărțire între el și soția lui, care va păstra titlu de princesă a Transilvaniei; că de va intra în ordinile bisericești, să i se dea un venit în vro mănăstire și să mijlocească la papa spre a-l face cardinal; că, în orice vreme și caz, împăratul să-i dea titlu de prea-strălucit.[215] Departându-se de Praga, Bathori hotărî cu împăratul ziua în care acesta să trimiță ambasadori la dietă, ca să primească stăpânirea Transilvaniei, după care faptă apoi, arhiduca Maximilian, fratele împăratului, să fie trimis spre a cârmui țara.[216] După încheierea acestor capete care se hotărâse a fi ținute secrete,[217] Sigismund Bathori se întoarse în Transilvania și îndată convocă staturile la Alba-Iulia pentru 17 aprilie, unde ceru cheltuieli pentru război, care i se și decretă. Dar vorba se răspândise de oarecare învoieli făcute între Sigismund și împăratul; și, deși staturile nu știa desigur felul acelor învoieli, dar le bănuia și începură a se plânge cu oțerime că de două ori Sigismund, fără învoirea țării, se dusese la împăratul. Toți se aduna și își împărtășea în taină temerile lor, căci nu îndrăznea a se aduna și a vorbi de față, spăimântați fiind de pățirea nobililor din anul 1594. Își aducea aminte suferirile ce țara pățise de la nemți în zilele lui Ferdinand și nu se îndoia că, de va cădea iar supt jugul lor, va păți acum și mai rău. Sigismund însă, nesocotind și dieta și drepturile țării, se purta în toate după placul lui,[218] sau mai bine după cum îi șoptea iezuiții vânduți Austriei, ce îl încunjură. După sfalul lui Carilio[219] și a partizanilor Austriei, trimise în 27 sept. pe Ștefan Iojica să asedieze Timișoara, dar, din pricina ploilor, fu silit a lăsa cetatea, în 17 noiemvrie, și a se întoarce în Ardeal.[220]
XXIII
[modifică]Cătând însă la caracterul ușure și nestatornic a lui Sigismund, nimeni nu era sigur despre ceea ce va face până la urmă. Aci se arăta că să căiește de cele încheiate cu împăratul și declara că, de nu se vor împlini făgăduielile de ajutor ce i se făcuse, va strica toate îndatoririle sale[221] și va face pace cu turcii, aceea ce sperie atât pe curtea Austriei, încât îi trimise o solie nouă, pe episcopul de Agriea, baronul Adangelo Popel-Brun, împreună cu contele Sigismund della Torre, spre a-l liniști și a-l păstra în aplecarea către Austria.[222] Aci se lasă cu totul de urma după sfaturile vătămătoare ale iezuiților. Apoi, temându-se că unirea celor mai însemnați ai țării să nu fie o stavilă neînvinsă planului lui d-a închina țara Austriei, căută în mintea lui, în veci tulburată, mijloacele d-a împiedeca acea unire. Spre acest sfârșit scrise într-o zi lui Gaspar Corniș: „Iată voința mea: când voi ieși din Transilvania, tu să nu lași domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru aceea te-am făcut cap peste armiile țării“. Într-altă zi luă deoparte pe unchiu-său Ștefan Bocksai și îi zise: „Te sfătuiesc, de îți trebuie domnia Ardealului, să nu lași să ți-o ia oarecare român“ (dând a înțelege pe Iojica). Apoi propune domnia lui Iojica chiar.
Ștefan Iojica, cancelarul Transilvaniei, era român. Meritul său singur îl ridicase din pulbere în cea mai însemnată slujbă a țării. D-abia intrat în vârsta bărbătească, Iojica avea minte sănătoasă, împodobită cu multă învățătură înaltă, iscusită, vioaie, ambițioasă de mărime (putere) și de fapte mari și lăudate. El dobândise atâta influență asupra tânărului și fără de experiență prinț, încât se putea zice într-adevar că el era adevăratul stăpân al țării. Învățătura și limbuția lui îl făcea de unea favorul și dragostea tuturor. El ajunse într-o poziție înaltă, încât cei mai mari domni ai Transilvaniei privea ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune și jertfire, favorul și creditul său.[223] Astfel Sigismund puse în rivalitate pe câtetrei acești bărbați puternici și aruncă între dânșii semințele dihoniei și a vrăjmășiei. Obicinuit de demult a semăna vrajbă între curtezanii săi, în acest minut, încă mai mult, el nu se credea în siguranță decât văzând pe toți ceilalți a nu se încrede unii într-alții. Dar Iojica priveghea cu luare-aminte la toate gândurile prințului. Îl încuraja în hotărârea d-a părăsi tronul, dar îi zicea a nu-l lăsa pe mâna nemților, dar a i-l da lui. El îndrăzni în public a se arăta ca candidat la tron și a căuta a dobândi voturile poporului. El zicea sau punea pe prietenii săi să zică că curajul și cinstea lui îl făcuse a merita acest post înalt la întâmplarea abdicației lui Sigismund. Îndrăzneala și influența ce avea în țară nimicnicise nădejdile tuturor compețitorilor săi. Bathori, într-un moment de căință, încheie cu dânsul o învoială asemenea celeia ce încheiase, la 1594, cu Baltazar Bathori.
El pornește la Poartă un trimis secret ca să ceară să se trimiță, după obicei, lui Iojica, întăriea domniei Transilvaniei prin steag și buzdugan. Dup-aceea, ca lucru mai sigur să izbândească, Iojica, prin înțelegere cu Sigismund, scrise la vice-craiul de la Casovia, ca nici el, nici cezarul să nu se grăbească d-a intra sau d-a trimite comisari în Transilvania, căci nu s-a hotărât pân-acum nimic despre ieșirea prințului Sigismund din Transilvania și staturile țării nu vor ca Transilvania să cază în mâini streine. Aceste scrisori, trimise de Iojica, vicecraiul le expediază îndată la împăratul, care se hotărî atunci a trimite fără pierdere de vreme în Transilvania pe arhiduca Maximilian; și până a se găti acesta de drum, numi trei comisari ai săi ca să meargă înainte să îndatoreze pe Sigismund a se ține de învoiala făcută și a le preda în mână guvernul țării.[224] Comisarii numiți era Ștefan Zuchaia, episcop de Vacia, Francisc Nadazdi și Bartolomeu Petz, consilier de război; dar fiindcă Nadazdi își ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav, se numi în locu-i Nicolae Istvanfi, vice-palatin al Ungariei,[225] autor mai pe urmă a mult lăudatei istorii a acelor timpuri, care ne fuse mult de folos și lui îi câștigă măgulitoarea numire de Tite-Live al Ungariei.[226]
XXIV
[modifică]În vremea aceasta Mihai-Vodă — văzând că Sigismund, de temerea turcilor, umblă să-și dea țara împăratului[227] și că caută a se împăca cu turcii;[228] că împăratul însuși, desperat de o nouă și mai îngrozitoare revoltă a țăranilor, umbla a se împăciui cu turcii, speriați și ei de revolta ienicerilor, și, puțin dup-aceea, deschidea conferințe de pace la Weizen[229] — gândi și el a căuta a încheia o pace hotărâtoare cu turcii, pace ce îl va lăsa slobod a lucra la planul ce își închipuise în mintea lui. El primi bine pe Hali-Massar-Ceauș, ce veni la dânsul în vara acelui an, 1597, din partea sultanului, ce se spăimântase de pregătirile ce auzise că face Mihai-Vodă. Pricinile care silea pe sultan a face pace erau două: revolta ostașilor, lipsa și foametea.[230] Desele răscoale ale ienicerilor la Constantinopol opri pe turci d-a întreprinde ceva însemnat în acest an (1597).[231] Solul aduse domnului din partea sultanului scrisori și feluri de făgăduieli măgulitoare, unde, cu vorbe dulci, i se arăta că sultanul nu a vrut a-i porunci, ci l-a rugat și îl roagă d-a se face prieten al său, că îi făgăduiește că tătarii nu vor mai încerca a trece prin Țara Românească, numai Mihai să se unească cu turcii împotriva creștinilor, sigur fiind că, de vor fi comandați de un general viteaz ca dânsul, turcii vor fi nebiruiți. Mihai-Vodă răspunse că primește pace și prieteșug cu turcii, dar că niciodată nu va lupta cu dânșii împotriva creștinilor, că tot ce poate făgădui este d-a sta neutru.[232] Sultanul fu foarte vesel și de această ispravă, la care nu se așteptase, și îndată, după povața lui Ibraim-Pașa Vezirul,[233] se grăbi a trimite o ambasadă mai strălucită decât toate cele trecute.
Țăranii din Austria — călcați (foulés) prin trecerea necurmată a oștilor și aruncați în desperație de garnizoane, care, supt pricinuire că nu li se plătește (li se mănâncă lefele de capi), jefuia în toate părțile — care se ridicaseră în celălalt an, se revoltară cu totul în acest an (1597), punând în capul lor pe unul dintr-înșii numit George Bruner. Ei se plângea între altele că, fiind împovărați de biruri și reduși în robie de noblețe, nu mai era în stare a suferi aceste jefuiri și că ei nu puteau nici să muncească, nici să semene pământurile, de vreme ce îi lua mereu de la munca lor; că după ce da stăpânilor a treia parte din toate productele, apoi era și expuși la prada soldaților. Ei adăoga că nu stau împotrivă a plăti dăjdiile pentru războiul cu turcii, la care gata sunt să meargă înșuși, însoțind pe stăpânii lor.
Aceste plângeri nefiind ascultate, revolta se destinse cu furia răzbunării multă vreme înăbușită. Oștirea împăratului fu silită a lăsa pe turci doparte, spre a îneca cu greu și c-o luptă lungă dreapta sculare a bieților țărani.[234]
În 13 avgust (1597),[235] sosiră în București doi ceauși, solii sultanului, aducând pentru Mihai-Vodă și fiul său Pătrașcu, atunci în vârstă de 13 ani, un firman de domnie pe viață — necerând decât jumătate tributul ce plătea domnii mai nainte — o lance și un buzdugan, semnele puterei,[236] și alte multe daruri de mare preț, scoase din hasnaua împărătească: douăzeci caftane țesute cu fir de aur, sabie cu teacă de aur împodobite cu pietre scumpe, un surguci lucrat cu mare măiestrie, împodobit cu briliante, rubine și mărgăritare, o coroană de diamante, cai împărătești cu harșale și frâne aurite și altele.
Mihai primi pe soli cu mare cinste, ieșind întru întâmpinarea lor cu multă fală și pompă domnească, căci „mult îl prindea domnia“, zice un contemporan. Solii i se închinară și îl salutară cu vorbe dulci și cu hainele de aur împărătești l-au înveșmântat, cu sabia strălucită l-au încins și coroană încă i-au dat să poarte. Domnul făcu asemenea mare cinste solilor, îi puse a ședea lângă dânsul, porunci d-aduse caftane de-i înveșmântă, precum și alte daruri multe le făcu; apoi, ospătându-i frumos și dăruindu-i, îi trimise înapoi.[237]
Cu încheierea acestei păci cu turcul, încheie și Walther interesanta biografie ce ne-a lăsat despre Mihai-Vodă și pleacă la Constantinopol. El petrecuse câtăva vreme în Țara Românească, chemat fiind a îngriji de învățătura lui Pătrașcu, feciorul cel mare al lui Mihai. În ziua de Sf. Petre anul 1597, acest învățat bărbat dete școlerului său un compliment în versuri cu această cuprindere:
ELEGIA IN GENEROSAE INDOLIS DN. DN. PETRI PALATINIDIS MOLDAWIAE TRANSALPINAE NATALEM IPSO DIVORUM PETRI AC PAULI FESTO TARGOWISTAE ANNO MDXCVII SCRIPTA ET EXHIBITA
Annuus asvetum quando Natalis honorem
Posceret, et promptas ad pia festa manus:
Flore caput viridi veteres ornare solebant,
Et dare thuricremis annua liba focis.
Suavisonis tenues mulcebant cantibus auras,
Fundebantque suas ore favente preces:
Coepta juvarentur felicibus omnia fatis:
Et superum firma protegerentur ope.
Vana celebrabant devotae Numina gentes,
Dum fuit a vero mens aliena Deo.
Quo magis, ut solitum renoves gaudebis, honorem
Annua festa, dies dum genialis agit.
Qua prodire tibi sub coeli contigit auram,
Inque salutiferis sumere nomen aquis.
Qua sacer expansis famulus te fovit in ulnis,
Fatidico miscens vola precesque sono.
Salve parve puer, felicibus edite stellis:
Egregia pollens indole cresce puer.
Nomine Petrus eris, constanti pectore Petrus:
Robore petra animi, robore petra manus.
At velut ad petram valido fundamine nixam
Saeva procellosi volvitur unda maris:
Sic animum, quamquam divino Numine fultum
Fata fatigabunt inferiora, scias.
Ferrea, dante Deo, rumpuntur vincula Petro:
Asperu tu vinces fala, juvante Deo.
Ergo dies dum grata redit, quam laeta Diones
Stellula purpureis reddidit orta comis:
Non bove mactato Christum, non thure merove.
Sed pietate colas, sed sine labe fide.
Bos mortale notat corpus: thus ardua cordis
Vota: sed in ipsa, gaudia, mente merum.
Ara tibi tenero sub pectore sacra paretur:
Qua tua solemnis munera flamma cremet.
Ac ubi tbura feres pingues facientia flammas:
Inque pio fusum fulserit igne merum:
Poplite perge Deum curvalo, animoque fideli
Ad pia sublata dona rogare manu.
Tutelaeque tuae vitae sortisque parentum
Larga recordatus munera, gratus ades.
Ac inopes releva potuque ciboque: Redemtor
Facta SIBI, viva, talia voce refert.
Faustior utque dies Natalis saepe recurrat:
Funde verecundo pectore et ore preces.
Ut patria augescas felix virtute, gerendis
Rebus, ut et haeres Martia signa regas.
Hoc generose tibi Waltheri Musa precatur
Petre, det omnipotens, qui regit astra Deus.[238]
În prefața scrierii sale, ce o tipări la Gorlitz în anul 1599, încă trăind Mihai-Vodă, Walther spune că ea fu tradusă de dânsul în latinește după un original românesc, scris de un logofăt al domnului, în luna lui iulie 1597 și aprobat de dânsul chiar. Acest original românesc încă nu s-a putut găsi.
XXV
[modifică]Sigur acum că nu va fi supărat de turci, Mihai se dete cu totul întru înființarea planului său. În vreme ce în Transilvania, prin înțelegerea cu Iojica, lucra spre a opri pe nemți a apuca acea țară și a o lua el în stăpânire sau prietenul său Iojica, agenții săi în Moldova pregătea duhurile în favorul lui. El vru încă atunci, mai nainte de toate, a cuprinde Moldova și a-și răzbuna asupra lui Ieremia Movilă și asupra polonilor. Într-adevar, polonii de mai de mult nu mai ascundea vrăjmășia lor către Mihai-Vodă; ei mereu lucra a-l strica când cu împăratul, când cu sultanul. Ei propuseseră în mai multe rânduri papei și împăratului că să vor învoi a da ajutor împotriva turcilor, de-i vor lăsa a goni pe Mihai și a lua stăpânirea acestor două țări române; și, văzând că propunerile lor nu sunt primite, ei se adresară cu asemenea propuneri la Poartă (sept. 1597), făgăduind că vor da tributul obicinuit al acestor țări și ajutor în contra creștinilor.[239] Ieremia-Vodă, creatură a polonilor, își dezvălise vrăjmășia către Mihai, cum am văzut, în mai multe rânduri și domnia lui era o primejdie mare pentru Țara Românească. Moldovenii, care învățaseră a cunoaște pe Movilă și ura domnia lui asupritoare și jugul totdeauna greu pentru Moldova al influenței polonilor, se înveseliră cu inima când le veni vești și făgăduieli de mântuire de la Mihai-Vodă , pe care îl slăvea ca pe un viteaz și îl cinstea ca pe un erou român și de la care aștepta mântuirea nației întegi și supt steagurile căruia mulți dintr-înșii alerga spre a se lupta. Ei primiră bucuros a-și uni țara cu Țara Românească, supt cârmuirea unui așa mare domn, care le aducea aminte pe Sf. Ștefan-Vodă, a cărui pomenire neștearsă era din inima lor. Mihai-Vodă, asigurându-se de aceste bune aplecări ale moldovenilor, începu a se pregăti în acea iarnă pentru a intra în Moldova în primăvară (1598) și înștiință pe prințul Transilvaniei că moldovenii îl doresc de stapânitor și ca să-i stea și el într-ajutor, spre a goni pe Ieremia Movilă și a-și izbândi asupra polonilor.[240]
XXVI
[modifică]Dar Sigismund Bathori acum căzuse iarăși supt influența nemțească și, uitând făgăduielile și legăturile de curând făcute cu Iojica, se hotări a se ține mai bine de cele încheiate cu împăratul; și aflând de sosirea comisarilor împăratului, convocă, la începutul lui aprilie, dieta la AlbaIulia; și, ascunzându-i cu mare îngrijire planurile lui, se prefăcu a-i cere bani pentru urmarea războiului cu turcii.
Era atunci în Transilvania, lângă prințul Bathori, un nunciu al papei, episcop de Cervice. Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. Dar, ambițios și prieten mincinos, călugărul, care nu-și îndrepta căile decât spre mijloacele cele mai sigure d-a dobândi favorul papei, socoti că pentru aceasta va ajunge mai lesne scopului său prin împărat, decât prin Iojica. Se hotărî dar a trăda prieteșugul și încrederea lui Iojica și, ieșind la Turda înaintea comisarilor împărătești, le spuse că Iojica umblă prin toate mijloacele a dobândi tronul și a nu lăsa pe nemți a stapâni țara; că el, prin influență și făgăduieli, a tras în parte mulți din deputații dietei și că prin îndemnurile lui, dieta nu voiește a recunoaște de bune învoielile făcute între Sigismund și cezarul, fără știrea ei. Deputații, auzind acestea, își urmară drumul către Alba-Iulia, unde Sigismund îi primi cu cinste și le dete bună făgăduială că își va ține cuvântul către împărat. În conferința ce avu Sigismund cu deputații, față fiind și Bocskai, se chibzuiră despre mijloacele d-a sili pe deputații îndărătnici a primi învoirea făcută; hotărâră a dobândi de la dânșii prin spaimă aceea ce nu credeau că pot dobândi cu voie. Se învoiră dar a izbi o lovitură puternică, jertfind vreunul din cei mai puternici magnați, spre a îngrozi pe ceilalți. Jertfa aleasă chiar de Sigismund fu Sărmanul Iojica. Inima dușmană de ungur se dete pe față prin această alegere. Sigismund luă cuvântul și arătă că Iojica merită pedeapsa etc. (după Istvanfi).
Inima lui Iojica se umplu de grijă când văzu sosirea neașteptată a comisarilor împăratului, de la care nici un bine nu putea aștepta. A doua zi des-de-dimineață, plin de acel neastâmpăr, presimțire a unei nenorociri ce ne amenință, Iojica, sau spre a se liniști și a se gândi de scăparea sa, sau spre a se chibzui despre trebile ce era să se trateze în dietă, încălecă pe un cal ce îi dăruise de curând Sigismund și vru să iasă din oraș, însoțit numai de vro câteva din slugile sale. Pe când trecea pe poarta Sf. George, calul său, împiedecându-se de pod, ce era stricat, căzu astfel încât p-aci era să farme capul lui Iojica. Dar acesta, nespăimântându-se, se urcă îndată pe cal și înaintă câtva în câmpie; apoi același neastâmpăr îl întoarse în oraș.
Dar pân-a nu sosi el, Sigismund, în vreme ce staturile, după obicei, merse în biserica cea mare spre a ține seanța lor, le trimise poruncă d-a se aduna la palat. Deputații ascultară de porunca prințului și, fără a bănui nimic, intră în palat. În vremea aceasta Iojica sosind, intră și el cu dânșii. Dar îndată văzură că ieșirea li se închide de pretorieni. Îndată intră în sală comisarii împăratului, care, arătând adunării părțile de împuternicire ce avea de la împărat, expuseră prin grai misia lor, zicând că au venit ca să pună în lucrare tratatul încheiat între Sigismund cu împăratul și că acum rămâne ca staturile să întărească prin jurământ această învoire. Sigismund intră și el atunci în sala adunării și mărturisi că a făcut cu împăratul schimbul Transilvaniei pentru ducaturile Ratibor și Oppeln. Pentru aceea poruncește staturilor ca să asculte, căci de nu, are la poartă lictori ca să pedepsească neascultarea lor.
XXVII
[modifică]Îndată ce prințul sfârși cuvântul său, comisarii împărătești scoaseră scrisorile trimise de Iojica la vice-craiul de la Casovia, de care am pomenit înapoi, și le arătă adunării, zicând că e de tânguit că între magnații Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin mahinațiile sale turburătoare, a ruina alianța și învoielile încheiate de atâta vreme între cezarul și Sigismund și a băga vrăjmășia între dânșii.
Auzind acestea, Bathori vru să depărteze deasupra-i bănuiala de nestatornicia sa și, cu o mârșavă viclenie, descărcă toată vina pe Iojica, zicând că aceste scrisori nu sunt prin știrea lui, că Iojica este autor acestor mahinații și acestei conspirații ascunse, dușman al cezarului și al republicei, că are comunicații secrete cu Mihai-Vodă și că el nu poate suferi ca o asemenea crimă să rămâie nepedepsită.[241] Apoi porunci lui Ștefan Bocskai de arestui chiar în adunare pe bietul Iojica, ce rămăsese înmărmurit văzând și auzind o asemenea nerușinoasă trădare. El fu dat în pază lui Ștefan Lazăr, cel întâi căpitan al pedestrașilor palatului, care îl puse în fiare[242] și îl duse în temniță.[243] Căderea unui așa însemnat om, favoritul pân-atunci al prințului, și fără martori și judecată, produse efectul care se aștepta de uneltitori. Spaima intră în inimile tuturor, încât priviră înmărmuriți și în tăcere această priveliște.[244] Spre a insufla și mai mare groază în inimile deputaților, Sigismund puse de arestui pe un ostaș ce se deosebise foarte mult atât în război cât și în pace, anume Toma, supt pricinuire că i s-a spus de niște pârâtori cum că el ar fi vorbit oarece despre împilarea libertății; apoi, spre noapte, fără judecată, puse de-l spânzură în vileag.[245]
„Toate aceste fărădelegi, zice un istoric ungur, insuflă tuturor o mare durere și se văitau încet, zicând că niște oameni liberi, care, după vechiul decret al strămoșilor lor și după legile patriei, nu se putea nimeni atinge de persoana lor, nu se cădea a fi pedepsiți astfel după caprițul unui om, cu spânzurătoare și cu tăiere de cap, fără pricină și fără să li se lase un minut ca să cunoască învinovățirea ce li se aducea; că, dacă e un lucru groaznic și criminal d-a omorî pentru orice pricină un om care n-a fost cercetat, nici învinovățit, nici osândit, era tot asemenea nedrept a-l arunca în temniță. Dar aceste plângeri zadarnice erau; nimeni nu îndrăznea a vorbi în public pentru legile patriei, știind foarte bine că, îndată ce o vorbă liberă va ieși din gura lui, vor trimite lațuri, securi, lictori și călăi, ca să-l omoare.“[246]
XXVIII
[modifică]Sigismund publică atunci un decret prin care îndatora pe tot proprietarul de un domen dăruit de stăpânire sau cumpărat, cum și pe tot proprietarul de un oficiu municipal, a jura credință lui Rodolf, împăratul, craiul Ungariei, adăogând că cel ce nu va primi aceasta se va privi ca unul ce a băgat sabie și foc în țara sa și va fi pedepsit cu moarte și confiscație.[247] Acest amenințător decret fu primit de toți într-o adâncă și tristă tăcere; nimeni nu murmură, nimeni nu arătă că se învoiește.
În sfârșit, deputații îndrăzniră a face o încercare fricoasă. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke, unui din cei mai însemnați nobili, spre a-l ruga în numele tuturor d-a nu părăsi țara într-un asemenea minut, d-a cumpăni cu minte coaptă hotărârea ce va lua, d-a nu se lăsa în asemenea însemnate lucruri a fi povățuit de capriciu, dar de judecată; că, dacă în orice lucru semeția și graba sunt rele, ele sunt mai primejdioase decât oricât când se amestecă cu primejdia patriei; că, de i s-a urât atâta cu nația și poporul, încât voiește, fără ca nimeni să i-o ceară, să-și lase dregătoria sa, cel puțin să lăse nevătămată și curată libertatea de care totdeauna țara s-a bucurat, d-a-și alege prinți, și să păstreze neclintit drepturile țării de la Sf. Andrei, regele Ungariei, pe care a jurat el cu toți ceilalți prinți și nobili a le păzi. Bathori răspunde necăjit la această solie: „că el nu vrea a umbla după placul altora, ci după al său“. Ducând Francisc Theke acest răspuns la deputați, aceștia, desperați și îngroziți de ceea ce pățise Iojica, nu mai îndrăzniră a sta împotrivă și, plecându-se împrejurărilor, se hotărâră a asculta nedreapta poruncă a prințului și a consuma astfel, prin învoirea lor, mișeleasca trădare de țară a lui Bathori. Senatorii mai întâi, apoi cei mari și ceilalți deputați ai staturilor făcură jurământ lui Rodolf, mai mult din gură decât din inimă.
Dup-aceea comisarii împăratului, în numele lui, jurară paza drepturilor Transilvaniei. Exemplare ale jurămintelor deputaților și copia învoirei între Sigismund și cezarul s-au pus în păstrare la Sibiu și un exemplar de jurământul transilvănenilor se trimise împăratului.[248] Într-acest chip Transilvania fu trădată Austriei.
XXIX
[modifică]Magnații și nobilii căută atunci să capete o răsplată a lașității lor. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke și pe Albert Lüveg, jude din Sibiu, ca să-l roage să scoață din temniță pe Iojica, un om așa de însemnat și care se rudea cu cele mai dintâi familii, chiar și cu a prințului; că de a făcut vro crimă, să fie judecat în calea legii, și că Sigismund nu se cade să risipească așa, de pe față, libertatea nobililor, și adăogând că ei stau gata a chezășui pentru Iojica. La aceste Sigismund răspunse că Iojica acum e în puterea comisarilor împărătești, cărora el a dat țara și puterea d-a face dreptate.[249]
Chiar în noaptea aceea, târziu, Cristofor Kereszturi porunci să scoată pe Iojica din casa unde era arestuit. Acesta, urcându-se în trăsură, față cu Eustatie Guylasi, zise: „Iată prețul prieteniei crailor!“ Atunci Kereszturi îl dete în mâna lui Bartholomeu Petz, care se întorcea la împăratul. Acesta îl duse în închisoare la Szathmar. Toată averea lui Iojica fu confiscată. Se găsi la dânsul niște cupe de argint, pe care Iojica pusese de săpase aceste cuvinte, presimțire a soartei ce îl aștepta: „Tu nu m-ai înălțat atâta, Dumnezeul meu, decât ca să mă faci să cad de mai sus“.
XXX
[modifică]Predarea Ardealului de Sigismund în mâna Austriei fu peste voia nu numai a locuitorilor din țară, ci încă și a acelor ce se afla expatriați. Știm că între aceștia era și cardinalul Andrei Bathori, care petrecea în Polonia. El se credea firește chemat a moșteni tronul după Sigismund și află cu părere de rău că acesta, după ce l-a prigonit, l-a izgonit din țară și i-a răpit averea, acum îi răpește și nădejdea ce avea d-a se urca într-o zi pe tronul Ardealului. El scrise o scrisoare lui Sigismund care, firește, avu puțin efect; apoi îndrăzni să intre să facă vreo mișcare, dar, găsind pe nemți întemeiați, se văzu silit a ieși îndată;[250] alergă în grabă lângă regele Poloniei și, știind că împăratul nemțesc era să dea Ardealul în stăpânirea arhiducii Maximilian, ce păstra încă titlu de rege al Poloniei, se sili cu aceasta cât putu spre a întărâta pe craiul Poloniei asupra împăratului și a frățâne-său. „Nu e destul, îi zise el, pentru casa Austriei, care crede că tot îi este iertat, d-a călca toate tratatele și d-a vrea să uzurpeze toate coroanele; ea întrebuințează astăzi nu puterea, ci șiretenia și înșelătoria cea mai meșteșugită, spre a despuia pe niște prinți vecini, aliații Poloniei. Ambiția ei e pricina că astăzi toată Ungaria geme supt jugul păgânilor; astfel va ajunge și Transilvania, de nu se vor grăbi a lua armele spre a înfrâna dorințele ambițioase ale unei familii a cărei lăcomie n-are mărgini.“
Nunciul papei, ce se afla atunci la curtea Vienei, aflând de proiectele cardinalului, povățui pe curtea Austriei ca arhiduca Maximilian să lepede titlu ce încă purta de crai al Poloniei, ca prin această satisfacție dată polonilor să-i îndatoreze a nu lăsa pe cardinalul Bathori a face turburări în Ungaria.[251] Dar craiul Poloniei nu sta atunci a sprijini pretențiile cardinalului Andrei. El se gătea pentru nesocotita și nenorocita expediție ce făcu în anul acela în Sveția. E știut că, moștenind după moartea tatălui său crăiea Sveția, el nemulțumise poporul acestei țări, vrând, după sfaturile cele rele ale iezuiților, să silească pe acest popor protestant a primi legea catolică. Țara atunci se răsculă, punând în capul guvernului pe Carol, duca de Sudermania, unchiul craiului Sigismund.
XXXI
[modifică]Pân-a nu se depărta din Transilvania, Sigismund Bathori trimise c-o ambasadă solenelă pe Sarmasagi la Mihai-Vodă în Țara Românească, despre care aflase că s-a turburat foarte primind vestea abdicării sale în favorul împăratului. El îi trimise scrisori în care îi scria că ar fi vrut a-i trimite pe Bocskai, dar, fiindcă comisarii cezarului sunt acolea, el are trebuință de dânsul și pentru aceea îi trimise în loc pe Sarmasagi, ca pe cel mai credincios al casei sale pe care ar fi putut trimite, și că dorește ca Mihai să aibă toată încrederea într-însul. Afară din aceste scrisori, prin zisul deputat făcu cunoscut lui MihaiVodă că el nu voiește a lăsa Transilvania fără nădejde de a se mai întoarce, dar că crede că prezența sa poate ațâța pe prinții creștini a lua armele în contra turcilor toți împreună și deodată; că crede că, fiind de față, mult mai bine va putea înlesni toate pregătirile de bani și armii și câte trebuie la război, decât lucrând prin deputați; iar dacă nu va izbuti a ațâța ( a împinge), a arma pe creștini asupra turcilor, cum dorește, va lucra atunci a așeza o pace generală între toți creștinii și barbarii, pace care, după asigurarea lui, va cuprinde și pe Țara Românească. Tot atunci răspunse la cererea ce Mihai-Vodă îi făcuse mai nainte d-a-l ajuta spre a cuprinde Moldova, că îl povățuieste să stea liniștit, căci atât papa, cât și împăratul sunt hotărâți a opri orice război între munteni, moldoveni și poloni, intrând în mijloc spre a-i împăciui la nevoie.
Iluziile de care se hrănea sau le arăta numai Bathori era cu totul copilărești. Depărtat de tron, putea el oare avea mai multă influență în Europa decât când era pe tron, strălucind de slava biruințelor sale? Stavila care oprea legătura creștină d-a izbuti era temerea tuturor stăpânirilor Europei despre ambiția și mărimea casei Austriei. Popoarele Europei nu voia a-și vărsa sângele, banii și sudoarea lor pentru un război al cărui câștig era să fie pentru Austria. De atunci existința Turciei se privea ca necesară echilibrului european, ca o stavilă naturală ambiției Austriei, precum aceasta era o stavilă ambiției Turciei. Iată pricina pentru care Polonia, Franța și Englitera nu numai că nu voiră a intra în legătură în contra turcilor, ba încă ajutară pe aceștia, cautând a le dobândi pacea când îi văzu căzuți în grea nevoie. Chipul cu care Austria luă în mână Transilvania și abdicarea prin înșelare a lui Bathori mai mări în Europa dreptele temeri despre nesățioasa ambiție a curții Austriei.
XXXII
[modifică]Într-aceea, Sigismund se găti a pleca spre Silezia. El nu luă pe soția lui cu dânsul, de care hotărâse a se despărți, ci o lăsă ca să cârmuiască tronul împreună cu comisarii împăratului. În 17 mai, el ajunse la Zaurin, care, din neîngrijirea turcilor, de curând căzuse prin apucare făra de veste în mâna oastei împăratului. Arhiduca Matei veni acolo a doua zi să-l întâlnească pe Bathori cu un cortegiu pompos. După o ședere de trei zile, în care nemții se siliră cât putură să facă pe Bathori a-și petrece prin turnire (tournois) și alte petreceri, se duseră ambii la Viena și apoi la Breslau, și în toate locurile fură primiți cu cea mai mare cinste, după poruncile într-adins ale împăratului.[252] Pe la sfârșitul lui iunie, Sigismund se duse la Oppeln și Ratibor, unde ambasadorii împăratului îl instalară în noul său stătuleț.[253] Petrecerea lui Bathori în Austria produse un entuziasm pregătit și ațâțat de curte, care țintea a-și acoperi mașinațiile cu care îl despuiase de tron. Austriecii urcară până în slava cerului această lepădare mărinimoasă a lui Sigismund de un tron întărit prin atâtea izbânzi slăvite. Triumful lui Bathori asupra lui însuși, zicea ei, este mai presus de biruințele ce pân-atunci strălucise viața sa. Toate artele se întrecură spre a consfinți memoria acestui eveniment. Vestitul Sadeler, zugrav împărătesc, din porunca lui Rodolf, făcu portretul prințului și îl împodobi cu figuri alegorice privitoare la abdicarea lui. Se vedea o ancoră de care se ținea trei coroane cu această deviză:
Scio cui credidi[254]
Aceste coroane arăta Transilvania, Moldova și Valahia, pe care Bathori le dase împăratului, p-aceste două numai cu numele; dedesuptul portretului se săpă aceste versuri:
Magnus es, ingenti cum Marte tot agmina fundis
Barbara, et aequata est, tunc, tua fama Coelo:
At maior dum te superas, tuaque omnia tecum,
Sacrati subdis Caesaris Imperio;
Maximus, et vere surges virtutibus clim,
Et tua perpetuus facta loquetur Honor.[255]
În țările streine mai întâi nimeni nu vroi a crede lepădarea lui Sigismund de tron. Oamenii ambițioși se mira cum să-și lepede el astfel țara și tronul. Toți oamenii cu minte nu se puteau dumiri cum el, domn stăpânitor, să râvnească după o pălărie de cardinal. Abdicarea lui li se parea un amestec de mărime și slăbiciune, mai mult un caprițiu decât o faptă cumpănită și serioasă.[256] Din aceasta se putea lesne bănui că, mâine poate, acest om ușure, ascultător la alt caprițiu sau la alte inspirații contrarii, se va căi și va lucra cu totul în contra faptei de acum.
XXXIII
[modifică]Vestea prefacerilor din Transilvania și ambasada lui Sarmasagi turbură foarte pe Mihai-Vodă. Singur, izolat, țintă a vrăjmășiei turcilor, polonilor, care tocmai atunci înnoiră pacea cu turcii, a tătarilor și a lui Ieremia Movilă, lipsit de bani și mijloace d-a ține o oștire mare în picioare spre a se apăra în contra atâtor dușmani puternici, pân-aci el îsi răzimase spatele și armele de Transilvania. Prin aceea numai că această țară pică supt stăpânirea Austriei, Mihai-Vodă cu țara trebui totdeodată să cază supt influența acestei împărății; chiar și dacă Sigismund nu ar fi tratat pentru Valahia, lăsând drepturile protectuitoare dobândite de dânsul Austriei, Mihai putea tare lesne a nesocoti această dare, ce n-avea nimic serios, de vreme ce vitejiile lui Mihai rupsese tratatul de la mai 1595. Dar putea el oare, aflându-se încunjurat de atâți dușmani, sigur că turcii caută prilej a reîncepe războiul, a se strica acum cu Austria? El văzu că proiectul său asupra Transilvaniei se nimicnici, că nădejdea sa cea iubită de a cuprinde Moldova trebuie amânată deocamdată. Începu să creadă că, alăturându-se pe lângă împărăția Austriei, va putea izbuti a face pe aceasta a înțelege importanța d-a organiza și d-a întemeia un stat român mare și puternic supt protectoratul ei și care să fie sabia și bulevardul ei și a creștinătății în contra Orientului. Credea însă mai mult într-însul. El nu părăsi proiectele lui, ci amână numai îndeplinirea lor.
Spre a arăta bunăvoința sa către împărat, se grăbi a trimite către comisarii împărătești în Ardeal doi soli, pe Elie Cacucin, secui, și pe Petre Oermeny, ca să le zică că, după plecarea lui Sigismund, el nu știe ce să facă și în cine să se razeme, neavând bani deajuns spre a plăti oștirea trebuincioasă spre război; că neștiind ce au de gând cezarul și comisarii, trimise să-i întrebe de-i pot trimite bani acum, sau de se îndatorează a plăti mai pe urmă banii ce el va lua împrumut, zălogind averea lui; că, spre a se înțelege de toate aceste, s-ar fi dus însuși la dânșii, dar că n-a putut, fiindcă își scrântise un umăr la vânătoare, căzând după cal.
Comisarii gândiră că cu orice preț trebuie a ține în partea Austriei pe acest îndrăzneț și întreprinzător războinic și a nu-l supăra și a-l sili să treacă la dușman, și îi răspunse să aibă puțină răbdare și să fie sigur că toate se vor încheia după dorințele sale; că despre toate aceste ei se vor înțelege prin oameni aleși sau înșiși vor veni la dânsul; că îndată ce prințul Maximilian, ce se așteaptă, va să vie, nu va uita nimic din cele de trebuință spre a-l apăra și întări în puteri, ci încă îi va trimite cinstiri (demnități) mari, care vor crește și înălța slava lui. Mihai-Vodă așteptă câtăva vreme, dar văzând că arhiduca Maximilian nu mai sosește, trimise o nouă solie, pe spătarul Radu și logofătul Miriște, ca să arate comisarilor că el nu mai poate aștepta și cere un răspuns hotărât. Ambii comisari împărătești, episcopul de Veitzen și Istvanfi, ținând sfat cu unii din cei mai însemnați ai Transilvaniei și lăsând oameni aleși spre a purta trebile Transilvaniei în lipsa lor, plecară înșiși spre a veni la Mihai-Vodă în Țara Românească, luând cu sine pe Gaspar Corniș și Pangratie Sennyei, cunoscuți bine ai lui Mihai din deosebite ambasade ce avură la dânsul. Luând pe la Sibiu și Brașov, ei trecură munții pe la Rucăr și ajunseră la Târgoviște peste șase zile după plecarea lor din Alba-Iulia. Mihai-Vodă, aflându-se tot bolnav, trimise înaintea lor pe fiul său Pătrașcu cu mai mult de trei mii soldați și îi aduse cu mare cinste în Târgoviște. După ce conferințele se prelungiră trei zile, se încheie un tratat cu cuprinderea următoare:[257]
XXXIV
[modifică]„Mihai, voievodul Țării Românești și sfetnicul maiestății sale împărătești și crăiești etc., dinpreună cu Eftimie, mitropolitul Târgoviștei, vornicul Dumitru, banul Mihalcea, clucerul Radu, logofătul Teodor, vistierul Andronachi, spătarul Negru, logofătul Miriște, banul Calotă, sfetnicii lui și reprezentanți ai țării Românești, sunt hotărâți să-și unească țara lor cu coroana Ungariei. Spre acest sfârșit, înțelegându-se cu vrednicul de cinste Ștefan Szuhay, episcop de Veitzen, prefect al camerei ungurești de la Presburg, și cu preastrălucitul Nicolae Istvanfi de Kisasaszonfalva, propalatinul regatului Ungariei și căpitan al cetății Oedenburgul, legați plenipotențieri și comisari împărătești în Transilvania și Țara Românească, au încheiat cele următoare:
1. Împăratul se îndatorează a da leafă la 5 mii soldați d-ai lui Mihai; cât pentru alți 5 mii oameni, călărime și pedestrime, ce cere Mihai, comisarii să se silească a face ca împăratul sau a-i trimite oaste, sau a le da leafă pentru ținerea și armarea lor, însă vara leafa întreagă, iar iarna pe jumătate. Afară d-aceasta, având Mihai nevoie absolută de un mai mare ajutor, împăratul, sau în numele lui, arhiduca Maximilian, se îndatorează a-i veni în ajutor cu oștile Ardealului și din alte părți. Asemenea și Mihai se îndatorează d-a se sili d-a împinge mereu pe turci din partea locului și a merge în ajutorul Transilvaniei și a părților vecine ale Ungariei, când nevoia o va porunci.
2. Mihai și fiul său Pătrașcu și toți următorii lor în linie bărbătească să stăpânească Țara Românească cu toate veniturile, drepturile și hotarele ei, ca vasali ai împăratului, fără a plăti vreun alt tribut decât să dea în tot anul la împărăție un dar de cinste, după voia și alegerea sa.
Moșiile cumpărate de Mihai și fiul său cu banii lor să fie ale lor și să aibă voie d-a face cu dânsele ce le va plăcea.
3. Întâmplându-se că Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori, măria sa împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rândurilor țării.
Măria sa va da domnului, oricare va fi, în Ungaria sau în Transilvania, o cetate cu venituri îndestule spre ținerea lui.
4. Făcătorii de rele și dezertorii ce din Țara Românească trec în Transilvania și Ungaria să se poată prinde și aduce înapoi.
5. Neguțătorii din Țara Românească vor avea slobod comerciu cu Transilvania, fără însă a vătăma privilegiurile cetăților slobode din această țară. În Țara Românească negoțul va fi slobod; plătind taxa hotărâtă.
6. Religia și biserica română să fie slobode, ocrotite și neatinse de nimeni.
7. Nuncii și ambasadorii ce domnul țării va trimite la împăratul sau la arhiduca Maximilian să aibă îndată audiență și să fie tratați după cum cere cuviința.
Acest tratat se încheie în 9 iunie 1598, în biserica Sf. Nicolae din Târgoviște.“[258]
XXXV
[modifică]În aceeași zi (9 iunie), înainte de încheierea tratatului, Mihai-Vodă, în aceeași biserică a Sfântului Nicolae, depuse jurământul de credință lui Rodolf al II-lea și urmașilor lui și după dânsul jura mitropolitul Eftimie și toți boierii.
Pân-a nu pleca din Țara Românească, comisarii deteră domnului prețul de 17500 florinți de Ungaria pentru pregătirile de război; zece mii florinți îi plătiră în monedă, și pentru ceilalți șapte mii Mihai Vodă primi un inel cu un mare diamant și alte treizeci și șase diamante mai mici.[259]
Acest tratat a fost mult lăudat de unii din istorici. Țara Românească singura, zis-au ei, nu putea a-și păstra neatârnarea ei; cum putea dar face mai bine decât a se închina Austriei, cu asemenea favoritoare condiții? Alăturându-se de Austria, românii din Țara Românească se alătura deodată și de atăția români, frați ai lor din Transilvania, Banat și părțile orientale ale Ungariei. Moldovenii încă n-ar fi întârziat a se lipi de Austria cu aceleași condiții ca muntenii. Prin lipirea cu Austria, românii înceta d-a face parte din Orientul barbar și se unea cu Apusul luminat și astfel sporea iute și ei în calea civilizației. Încet cu încet, împrejurările ajutând, românii, supt ocrotirea Austriei, se întărea și, dobândind unitatea națională, dobândea putința d-a câștiga cu vremea neatârnarea lor și intra în toate drepturile naturale ale națiilor.
Toate aceste considerații sunt frumoase și ar fi fost adevărate, dacă din norocire sinceritatea s-ar putea afla vrodată în învoirile făcute între o parte slabă și alta mai puternică, totdeauna plecată a abuza de puterea și protecția ei; daca firea împărățiilor, care sunt niște adunături de staturi și nații fără nici o asemănare și legătură între ele, strânse și ținute laolaltă într-un stat numai prin silă, s-ar putea învoi cu ideea naționalității și a independenței națiilor. Austria dar ar fi abuzat de protecția ei, aceea ce ar fi silit pe români a se arunca din nou în brațele turcilor spre a scăpa de nemți, după cum făcuseră în vremea lui Mircea, spre a scăpa de unguri. Apoi, chinuiți și de turci, ar fi ajuns firește acolo unde au ajuns, a se arunca în brațele muscalilor, spre a scăpa de turci, pentru ca un veac după aceea să se arunce în brațele turcilor spre a scăpa de protectoratul împilător al muscalilor. Oscilații nenorocite, dar neapărate când un mic stat se află între altele mai mari și smâțit de dânsele. Asta este soarta nenorocită a națiilor care se bizuiesc în străini, iar nu în ele înseși; astfel a fost și va fi soarta țărilor române, câtă vreme nu se vor împuternici prin unitatea națională. (Că streinul e totdeauna vătămător unei nații și că facerile lui de bine chiar sunt rele mari.)
În acest tratat vedem că Mihai-Vodă ținti încă a face tronul ereditar și a întemeia o dinastie. Mulți din voievozii noștri cei mari, înainte și în urma lui Mihai-Vodă, visară ereditate și, printr-o fatalitate minunată, acest vis făcu să se stingă cu sunet moștenirea lor. Mircea cel Bătrân visa ereditate și, pân-a nu muri, avu durere să vază pe numeroșii săi fii legiuiți și bastarzi a sfâșia țara prin pretențiile lor la tronul de la care tatăl lor îi gonea. Neagoe Basarab visa ereditate și pretenția fiului său d-a domni răsculă țara și o aruncă în niște războaie civile și o anarhie grozavă, care dete prilej turcilor a face țara pașalâc; și ar fi pierit, dacă din norocire țara nu își alegea domn pe Radul de la Afumați, care o mântui, iar fiul lui Neagoe-Vodă muri pribeag și în ticăloșie la Constantinopol. Mihai-Vodă visa ereditate și fiul său muri pribeag în pământ strein, fără a-și mai vedea țara după moartea tătâne-său. Șerban Cantacuzino visa ereditate și bău otrava vărsată de chiar rudele sale de aproape, iar fiul său rătăci izgonit în țară streină. Brâncoveanu-Vodă visa ereditate și, pân-a nu muri, văzu capetele a câtepatru fii ai săi rostogolindu-se la picioarele sale, tăiate de sabie turcească. Pretenție nebună, într-adevăr, d-a întemeia stabilitatea unei dinastii într-un pământ ce se miscă și se cufundă în mijlocul furtunilor dese ce de dinafară îl cutreieră, în mijlocul unor oameni ce lesne se prefac și se schimbă. Moldovenii începură statul lor prin ereditatea domniei, dar îndată caracterul nestatornic al poporului îi aduse a face domnia alegătoare. La un popor de un caracter schimbător și nestatornic trebuie instituții în analogie cu caracterul său, care să reguleze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuși. Un asemenea popor are trebuință de instituții libere, alegătoare, republicane.
XXXVI
[modifică]Cuprinderea Transilvaniei de austrieci și tratatul lui Mihai cu dânșii supără foarte pe turci și îi hotărî a nu suferi aceasta și a se oști din nou asupra Transilvaniei și a Țării Românești, până se afla încă în amețeala acelor prefaceri de stapânire. Satârgi-Mehemet-Pașa, al doilea vizir, ce se afla în Ungaria, primi poruncă a intra în Transilvania, și pașii după marginea Dunării trebuiră a-și împreuna puterile spre a năvăli în Țara Românească. Mihai, împuternicit prin ajutorul ce luase de la comisarii împăratului, se pregătea acum a face o nouă campanie cu turcii, când o întâmplare neprevăzută de nimeni curmă proiectele sale, aruncă Ungaria, Transilvania și Valahia în valuri noi și în sfârșit deschise calea dorinței inimei sale.
În palatul din Ratibor, în Silezia, Bathori, în loc de acea liniște filosofică de care își făcuse o icoană așa de încântătoare, găsi neplăcuta uniformitate a unei vieți fără lucru și urâtul stăpâni inima sa.
Ca toți domnitorii care de bunăvoie se pogorâse de pe tron, el se hotărâse a o face stăpânit fiind de ambiția de a minuna lumea prin disprețul măririlor omenești și printr-o faptă neobicinuită. Dar, deodată ce acest minut trecu, începu a dori după tronul pierdut. În mijlocul plăcerilor din Ratibor, trăind o viață molatică, fără trebi dinlăuntru, fără griji din afară, i se făcu dor de larma taberilor și de acel cort deschis în care aerul bătea în toate părțile. Fiindcă din puterea și gloria militară nu prețuise decât vanitatea lor, trufia lui suferea, căci n-are cui da destule porunci și inima lui ofta după războaie, care hrăneau dragostea d-a auzi pe toți slăvind numele lui.[260] El începu a bleslema, acum în zadar și târziu, pe acei ce îl sfătuiră l-această lepădare după tron, rușinoasă și pricinuitoare de atâtea nenorociri. Și, cu aceeași ușurință cu care veni în Ratibor, gândi să se întoarcă în Ardeal.[261] Însă mai întâi ispiti dacă duhurile în Transilvania îi sunt spre favor și adresă o scrisoare unchiului său, Ștefan Bocskai, printr-un trimis într-adins, expunându-i ca un copil urâtul ce îl cuprinsese și rugându-l, prin jurăminte, ca să lucreze pentru dânsul, să poată scăpa din acel grozav exil.[262] În Transilvania, cârmuirea comisarilor împăratului și oarecare prefaceri ce ei incercară a face nemulțumise pe acei aspri magnați unguri, care de atâta vreme învățase a urî pe nemți. Ei era atunci foarte îngrijați de amenințările turcilor din Banat de a năvăli fără veste asupră-le, fără a fi gata de împotrivire. De vreme ce Maximilian arhiduca era hotărât a lua stăpânirea Transilvaniei, magnații trimiseră la dânsul să-l roage a veni cât mai în grabă cu oaste, ca să ia guvernul țării și s-o apere de dușman. Dar Maximilian, încurcat în războiul cu Ungaria, da zi de zi și nici el nu venea, nici oaste nu trimitea. Locuitorii transilvăneni, îngrijați, începuseră a cârti asupra împăratului, zicând că nu-și împlinește făgăduielile făcute când i s-a închinat Transilvania. Bocskai cârtea mai mult decât toți, părându-i rău că, prin abdicarea nepotului său, Bathori, pierduse toată importanța și puterea ce avea în țară.[263] Când primi scrisoarea lui Sigismund, el o comunică lui Demetrie Naprasdi, episcop de Transilvania, opozant al guvernului împărătesc și care avea de prieteni pe Gaspar Corniș și Lupu Gorniș, unii din cei mai însemnați secui, și, în înțelegere cu dânsul, răspunse lui Sigismund ca să fie plin de nădejde, că lucrează pentru dânsul și să se grăbească a veni în Transilvania.[264]
XXXVII
[modifică]Cum primi Bathori această scrisoare, fără a mai întârzia, începu a se pregăti de plecare. Temându-se că duhovnicul său, părintele Carilio, al cărui zel pentru Austria îi era acum cunoscut — aducându-și aminte cu câtă înfocare îl povățuise a se lepăda de tron — să nu-i aducă vro împiedicare, se gândi a-l trimite la împărat, ca să-i arate că sorocul când trebuia a i se plăti pensia hotărâtă a trecut și încă n-a primit nimic, și să-l roage ca să i se adaoge în stapânire Lactemișiu, moșie a doamnei Maria Marica, fosta soție a lui Vratislau Prenestein, vicar de Boemia, care avea un frumos și mare palat, ce se zice că semăna cu vestitul palatul Pitti din Florența, sau alt loc frumos de locuit, plângându-se că în statul lui nu are casa care să-i placă de locuit. Părintele Carilio plecă și în puține zile se întoarse, dobândind ambele cereri de la împărat. Dar Sigismund nu așteptase întoarcerea lui și, puține zile după plecarea-i,[265] însoțit numai de doi inși și îmbrăcat, după cum zic unii, călugărește, plecă pe ascuns din Ratibor și, lăsând drumul mare, spre a nu cădea în cursele lui Maximilian, se îndreptă pe altă cale mai lungă, pe lângă hotarul Poloniei și, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în Transilvania,[266] în 20 ale lunei lui august.[267] Îndată ce sosi se îndreptă către Mihai Katonai, ce era prefect al orașului, care îi spuse că și soția lui se află sosită cu o zi înainte în oraș, spre a aștepta venirea arhiducei, care acum era în Casovia, și trimisese o mie de călăreți spre a o însoți în Germania.[268] El îi porunci să meargă la dânsa să-i spună că a sosit și s-o saluteze în numele lui. Princesa se afla la biserică, facându-și rugăciunea, când i se aduse această veste neașteptată ce o miră și o turbură foarte. Ea răspunse că îndată ce se va săvârși slujba bisericei, și că nu leapădă o convorbire față cu martori. Sigismund, îndată ce se întâlni cu soția lui, simțind cât îi va fi de trebuință în acele împrejurări, trase spre sineși cu mângâieri prefăcute și făgăduieli pe această sărmană femeie, lipsită de sfat și ajutor, pe care atât o nesocotise și o urgisise mai nainte. Dup-aceea, fără întârziere, porni pe Benedict Macedius și pe Ștefan Lazarius, cap al soldaților palatului, care avea cheile cetății, la AlbaIulia, unde intrară fără a afla comisarii împăratului și duseră lui Bocskai scrisoarea lui Bathori. Acesta, chiar în noaptea aceea, luând cu sine o trupă de soldați, se duse la cortul lui Gaspar Corniș, ce se afla tăbărât lângă Sebeș, cu oastea țării adunată pentru apărarea despre turci, și îi vestește sosirea lui Sigismund la Cluj, cu soția lui, și îi îndeamnă cu cuvinte scurte și aspre a-l recunoaște de prinț. Corniș, după oarecare îndoire și amenințări ale lui Bocskai, se învoi. Moise Secuiu trase îndată pe secui, ce alcătuia cea mai mare parte din oștire, în conspirație, făgăduindu-le libertatea. Pilda secuilor trase și pe celelalte oști, care recunoscură de cap pe Bocskai. Comisarii împărătești, părăsiți de oști și de Corniș, trimiseră cărți cetăților sășești și la clujeni spre a le aduce aminte jurământul făcut împăratului. Ei trimiseră și lui Maximilian trei plicuri de scrisori tot într-un fel, ca să-i zică să grăbească a veni până n-a apuca dușmanul a se întări. Dar aceste scrisori n-avură noroc a merge la adresa lor. Un plic ce se dedese lui Gheorghe Palatici fu dat de acesta lui Bocskai, ca să-i tragă favorul. Altul se luă de la Nicolae Honol pe când acest curier își schimba calul la Torda, cu mare primejdie a vieții sale, iar al treilea, Ioan Marcul, raguzanul ce-l ducea, trădat de soții săi italieni, fu silit a-l înghiți când, în vremea nopții, aprozii, bănuind ce avea, încunjurară casa sa și umbla a sparge ușile spre a intra.
A doua zi des-de-dimineață, Bocskai ieși din tabără cu Corniș și se duse la deputații împăratului, de le arătă scrisorile lui Sigismund, ce îi cheamă la dânsul. Aceștia răspunseră că vremea îi va sfătui. Bocskai atunci puse pază la palatul unde se afla comisarii și, întorcându-se în tabără, chemă o adunare, unde se plânse de nemți că sunt grei și scumpi, că nu primiseseră pân-atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare; că Maximilian nu îndrăznește a veni în provinție; că până în acea zi ei fusese purtați de deputați cu nădejdi zădarnice; că nu trebuie a mai aștepta nimic de la dânșii; că dușmanii sunt în arme, primejdia de față, nevoia e neapărată d-a-și întoarce dorințele asupra acelui prinț ce mila dumnezeiască aduse înapoi și că trebuie a-i da înapoi sceptrul. Toți aclamară aceste cuvinte și urară ani mulți și fericiți prințului și trimiseră deputați la Cluj, spre a-l felicita. Deputații cezarului fură aspru păziți.[269]
XXXVIII
[modifică]Sigismund, după ce primi jurământul locuitorilor Clujului, trimise în toate părțile în Transilvania, spre a înștiința pe popor de sosirea lui. Toți se supuseră. Saxonii numai stătură în cumpănă câtva. Ei zicea că nu pot a-i face jurământ, din pricina că tot el le poruncise d-a jura împăratului și că înainte trebuie a-i dezlega de acest jurământ.[270] Cetatea Oradea Mare, ce era comandată de Georgie Kiraly, singură rămase de nu vroi a se supune lui Sigismund și a călca jurământul făcut împăratului.[271]
În 22 august, Sigismund scrise arhiducelui Maximilian, ce era în cale ca să vie în Transilvania, că, văzând însuși cu ochii că principatele Oppeln și Ratibor, ce i se dedese spre compensație pentru Transilvania și Valahia, era de o valoare mult mai neînsemnată decât ceea ce i se arătase, găsise de cuviință, pentru aceste drepte și puternice cuvinte, a se întoarce în țara sa; că acum e stăpân pe Cluj, capitala Transilvaniei, că e hotărât a se sili cât va putea ca să păstreze ce e al lui, împotriva oricărui ce ar năvăli asupră-i. De aceea roagă pe Maximilian d-a nu-și mai urma înainte călătoria, ca să nu-l pună în reaua nevoie d-a se apăra și d-a supăra pe cei ce caută a îndatora; că, în orice chip, el e hotărât a cruța totdeauna și caută, după cum se cade, cinstea și protecția împăratului și a casei Austriei, d-a respecta sf. împărăție, după cum totdeauna a făcut, și d-a sprijini interesele lor pe cât îi va sta în putință.[272] Dup-aceea Sigismund se duse la Torda cu soția lui, unde convocă dieta și trimise cărți poruncitoare, iscălite de dânsul și de soția lui, la comisarii cezarului, amenințându-i că-i va aduce cu sila de nu vor voi a veni de voie. Pentru aceea comisarii, insoțiți de o trupă de călăreți, fură aduși la Torda, și, după cinci zile de la sosirea lor, Sigismund îi aduse înainte-i și, depărtând orice martor afară de soția lui, le zise cu vorbe prefăcute că este tare mâhnit că a supărat pe cezarul prin întoarcerea sa din Silezia, dar că a fost silit fără voie a o face, căci locul acolo nu era plăcut de locuit; că păstrează încă cezarului vechea sa credință, numai aceasta să nu-i facă război și Maximilian să nu caute a-l goni din țară; că crede că n-are a se teme de una ca aceasta de la niște prinți așa de buni și înțelepți. Dar că, daca din întâmplare va vedea că pregătesc împotrivă-i vro vrăjmășie, va aduna puterile și ale altor prinți și se va pregăti de apărare. Apoi făgădui comisarilor că îi va slobozi îndată ce supușii săi i-o vor ierta.[273]
Într-aceea Maximilian, ce sosise la Casovia, prinse câteva care ale prințului Transilvaniei, ce venea din Silezia încărcate cu mult aur în bani și bucăți și alte lucruri prețioase și pe care era mulți oameni din suita prințului. Maximilian duse aceste care în orașul cel mai apropiat. Cum află aceasta, Sigismund declară că nu va da drumul comisarilor până nu i se vor întoarce carele. Din aceasta începură vorbe mai aspre între dânsul și curtea Austriei. El strigă tare împotrivă-i, acuzând-o că a întrebuințat rău credința sa cea lesne și încrederea lui. L-aceste cuvinte, casa Austriei răspunse tare că Sigismund adaogă obrăznicia la viclenia sa.[274]
XXXIX
[modifică]Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca și abdicația lui, trebui să fie fatală unui om ce îl slujise cu atâta credință și fu jertfit de dânsul cu o cruzime atât de vicleană. Iojica, cum știm, zăcea în închisoare la Szathmar, când împâratul turbat de mânie că Sigismund îi răpi Transilvania, vru să-și răzbune asupra cuiva și să înfricoșeze cu aceasta pe împrotivnicii transilvăneni. El trimise îndată la Szathmar pe Ioan Marin, dalmat de la Raguza, ca să omoare pe Ștefan Iojica. Acesta, ce fusese rudit cu Iojica, temându-se a nu fi acuzat că s-a purtat nelegiuit cu un așa mare om, chemă vro câțiva inși spre a-l judeca, pârându-l că a pretins la domnia Transilvaniei și că e vinovat de lezmajestate, căci a ațâțat pe cei mari și poporul și a vrut a dobândi o țară ce împăratul o hotărâse pentru Maximilian. Iojica suferi cu multă mărime nedreptatea soartei. Sigur despre soarta lui, el desprețui orice apărare, nu primi nici avocat și nici nu vroi a răsturna multe cuvinle mincinoase și nedrepte ale pârei; și nu vroi a cere nici de la judecători, nici de la împărat revizia procesului. El fu osândit la moarte.[275] Singură femeia lui numai, ce era și ea româncă, fostă doamnă în Țara Românească, făcu oarecare rugăciuni și ispitiri zadarnice a mântui pe soțul său.[276] Osânditul fu mai întâi pus la caznă, apoi îl duseră la poarta cetății, unde, după ce rosti câteva cuvinte spre apărarea sa și ceru după obicei iertăciune la mulțimea de oameni adunată, fu izbit cu securea de un turc robit și capu-i se rostogoli la pământ. S-a băgat de seamă că Iojica fu omorât în aceeași lună și zi când, patru ani înainte, prin inspirația lui, a lui Gesti și Bocskai, se sugrumară Baltazar Bathori și Wolfgang Kovatzius. El fu înmormântat fără nici o cinste într-o biserică din cetățuie și d-abia acoperit de pământ, aceea ce văzând-o un prieten a lui Iojica, ceru voie căpitanului din Szathmar ca să-l îngroape mai bine. Voia i se dete și el puse de-l înmormântă după cuviință.[277] Astfel fu sfârșitul acestui bărbat, unul din cei mai mari ai românilor din Ardeal. Dacă norocirea ar fi ajutat meritul și ambiția lui, el ar fi ajuns să domnească în patria lui și soarta fraților săi români ar fi fost cu totul alta. Vina lui fu că dori independență patriei sale. El pieri nevinovat și ucis fără de lege de Austria, căci ea n-avea drept asupră-i, nefiind supusul ei, vina ce i se imputa fiind savârșită înainte de a ocupa Austria Ardealul. Averea sa fu confiscată de împărăție. Lăsară numai soției sale și junelui său fiu câmpul Gerend, spre a putea suferi amărăciunea stării de față și a îndulci dorul stării trecute. Vremea însă întoarse o parte mare din moșiile lui Iojica la fiul său.[278] Urmașii drepți ai lui Iojica și până azi se țin în bunăstare și treaptă; dar, cu totul deosebiți de străbunul lor, ei trădară naționalitatea română pentru a îmbrățișa pe cea maghiară, și trădară și pe aceasta, dându-se cu totul în partida casei Austriei, dușmana Ungariei și ucigașa străbunului lor.
XL
[modifică]Se auzi atunci că al doilea vizir Mehemet-Satârgi-Pașa se apropie de hotarele Transilvaniei, că împresurase Cenadul și îl luase, după ce bătuse pe comandantul cetății, Francisc Lugaci, și oștile sale; că într-o alergătură cuprinsese Aradul și Naglaciul, care fusese părăsite de oștile împărătești, și că acum se îndrepta spre Oradea. Sigismund trimise la Satârgi pe Matei Borbeli, cerând să-i trimiță patru deputați la Lipova, ca să trateze de o alianță. El făgădui încă că, de vor voi turcii, le va da în mână pe deputații împăratului, numai să facă pace. Dar Satârgi îi răspunse d-a se adresa la Constantinopol de voiește a contracta alianță. Acest răspuns spăimântă pe Sigismund și, văzând că alt chip decât a căuta a se împăca cu împăratul nu este, începu a trata mai cu omenire pe deputați și porni la Casovia, la Maximilian, pe Gavril Helleriu și Luca Trausneriu, cetățeni din Cluj, spre a pipăi gândurile arhiducei. Deputații îi aduseră cuvinte blânde de la Maximilian și făgăduiala d-a-i întoarce carele și oamenii prinși, de va da drumul deputaților până la 9 zile. Sigismund, vesel de acest răspuns neașteptat, se grăbi de trimise pe deputați la Casovia, lângă Maximilian, pe care îl găsiră greu bolnav.[279]
Era învederat că Austria, în acel minut când turcii c-o nouă furie se pornise spre război, nu îndrăznea a deschide război cu transilvănenii și va prefera mijloace pacinice de învoire. Această încredințare încurajă pe Sigismund de porni la Praga pe episcopul Albei, Naprasdi, și pe Ștefan Bocskai, împreună și cu contele Sigismund della Tore, care fu însărcinat de la Praga d-a trece la papa Clement la Roma. Deputații era însărcinați a cere reînnoirea alianței de la 1594.[280]
Sigismund trimise într-aceeași vreme pe Ștefan Bodoni la MihaiVodă, de care simțea cât are trebuință Transilvania, ca să-l roage a încheia un tratat de alianță și totdeodată să-i ceară și un ajutor de oaste împotriva gloatei turcești ce se înainta spre a pustii Transilvania. Mihai-Vodă se temu că, neprimind alianța lui Sigismund și de nu i-ar sta în ajutor, l-ar putea sili pe acesta a se arunca în brațele turcilor, aceea ce ar fi o mare primejdie pentru Țara Românească, căci turcii o ar putea izbi și din partea Dunării și din partea munților. Pentru Țara Românească, lupta cu o armie ce vine despre Dunăre e peste putință de nu va putea a se rezema în siguranță pe munți. Alianța Transilvaniei, în acest caz, îi este dar neapărată. Mihai știa încă că împăratul caută împăciuire cu Sigismund; de aceea nu se îndoi a primi alianță, punând condiție cu giurământ că, câtă vreme Sigismund va sta pe tron, nu va lăsa pe turci a intra în acea țară. Această condiție primindu-se, Mihai-Vodă spuse lui Sigismund că nu va putea a primi rugăciunea ce îi face ca să vie însuși într-ajutor, din pricină că însuși e amenințat de turci din partea Dunării, dar la trebuință îi va trimite oricât ajutor va putea.[281] Fără multă întârziere, Mihai-Vodă trimise lui Sigismund trei mii voinici archebuzieri pedeștri, învestiți ungurește, toți într-o formă, și cinci sute călăreți cazaci cu paloș, arc și archebuză,[282] punându-le cap pe aga Leca.[283] Ei sosiră în Cluj, unde era adunată armata lui Sigismund, ce priveghea mișcările turcilor ce bătea Oradea.[284]
XLI
[modifică]Hafiz-Ahmet-Pașa, fostul begler-bei în Bosnia, ce se afla de curând numit pașă la Vidin cu însărcinare d-a apăra și a străjui țărmurile Dunării, primise poruncă să se unească cu Mehemet-Pașa de la Silistra, ca să năvălească în Țara Românească. Mihai-Vodă, aflând aceste gătiri ale turcilor, își strânse oștile și le porni spre Nicopol, unde se puseră a pândi pe Hafiz-Pașa, care împreună cu Ramazan-Zadeh, bei de Adana, și cu alți bei ce i se dedese în ajutor, ieși din Vidin și luă calea Rusciucului și Silistrei, spre a se uni cu Mehmet-Pașa. Când ajunse Hafiz-Pașa în câmpia Senaudin, lângă Nicopol, la satul Chiselești,[285] vornicul Dimu sau Dumitru, capul oștirei române, se prefăcu că e însărcinat de Mihai spre a trata de pace și, supt pretext că aduce carele cu tributul, el apropie de tabăra turcească tunurile sale acoperite cu postav roșu; douăzeci mii români deteră deodată și fără veste năvală asupra turcilor, ce era d-abia trei mii, care foarte puțin stând împotrivă, deteră dosul și scăpară în Târnovița.[286] Vornicul Dimu se întoarse la Mihai, în Caracal, cu două tuiuri ce luase din acea izbândă.
Mihai trecu atunci cu toată oastea sa Dunărea, mai presus de Nicopol, și întâmpină pe Hafiz-Pașa, care, cu oști ce căpătase din Dobrogea și Zagre,[287] în număr de 13 mii, venea să-și răzbune învingerea. Mihai-Vodă izbește de față pe turci, îi biruie, pe mulți ucide, pe alții îi împrăștie, le cuprinde tunurile și toată tabăra.[288] Spun că în această învingere Hafiz-Ahmet-Pașa pierdu tot, încă și hainele sale și turbanul, și că Mihai, vrând să-și râdă de dânsul, îmbrăcă o babă bătrână cu hainele și turbanul pașii și o arătă armiei sale, zicând: „Iată serdarul; l-am prins. Cel puțin nu e deosebire de la unul până la altul“; și râdea zicând acestea.[289]
Mihai-Vodă se apucă apoi a bate cu tunurile cetatea Nicopolei și sâmbătă, în 10 septemvrie, dete un asalt mare, dar nu putu intra în cetate, căci turcii zidea noaptea aceea ce spărgea românii ziua. După ce mai șezu Mihai-Vodă acolo trei zile, arseră orașul și plenui țara împrejur, apoi purcese cu toată oastea în sus, spre Vidin. Sangiacul ce rămăsese acolo trimise degrabă de strânse toți turcii din ținutul Vidinului, trimise și la beiul de la Baia de veni cu oști într-ajutor și ieși întru întâmpinarea lui Mihai-Vodă în șesul Vidinului. Războiul ținu tare și multă vreme; în cea de apoi, fură biruiți turcii, cu multă pieire a lor; puțini scăpară în cetate, ceilalți fură tăiați, goniți, risipiți.
În goana ce dete turcilor, Mihai, ce după obicei se afla în fruntea oștilor cautând a se bate singur ca un soldat, precum făcea eroii vechimei, învăpăiat de bărbăția sa, fără să simtă, se văzu singur, răzlețit de oamenii săi. 0 ceată de turci, văzându-l, se întoarseră cu mare furie asupra-i; Mihai se apără vitejește, ucide vro câțiva din dușmani, când un turc cu sulița o împonțișă asupra lui Mihai și i-o înfipse puțin în pântece. Dar domnul, văzând primejdia, se grăbi a apuca sulița cu amândouă mâinile de fer și căută în toate părțile ca să-i vie cineva din boieri în ajutor, să-l izbăvească de pieire. Alți boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescul și frate-său, Stroe stolnicul, care grăbiră de tăiară capul turcului și pre celelalte soții ale lui și izbăviră pre domnul lor, care le fu totdeauna recunoscător pentru bărbăția ce arătară atunci.[290]
După această bătălie, șezu Mihai-Vodă supt cetate 10 zile deplin, arzând împrejur toată marginea țării turcești, apoi, cu toate oștile și cu toată dobânda, plecă spre a trece Dunărea, pe la Rușava, în țară. Însă când fu oștile jumătate trecute, să lăsă un vânt cu vifor pe Dunăre, încât fu silită ceilaltă jumătate din armie a aștepta zece zile până se potoli vântul, în care vreme oștirea a tot plenuit și a ars țara turcească împrejur. Dup-aceea trecu și ea și se adunară în 5 noiemvrie, iar domnul, cu toți boierii, se întoarse în scaun în Târgoviște.[291] El aduse în țară 16 mii creștini de ambele sexe din Bulgaria, cu averea lor, pe care îi asăză în țară, dându-le pâmânturi, spre a umplea locurile pustiite de turci.[292] Apoi, cum ajunse în capitală, trimise în dar lui Bathori, din dobânda lui, pe fratele pașii de Anatolia, ce prinsese în bătaie, un steag mare aurit cu o coroană de argint poleit și un hanger turcesc într-o teacă de aur.[293]
XLII
[modifică]Aceste strălucite izbânzi ale lui Mihai-Vodă spăimântă pe turcii ce se lupta în Ungaria și încurajă pe creștini. Satârgi-Mehemet-Pașa -care, după cum știm, bătea Oradea Mare de șapte săptămâni prin mine și dese asalturi, ce era vitejește apărată de locuitori — cum află vestea că trei casteluri mici în Ungaria picară în mâna nemților, că Buda e asediată și în sfârșit că Mihai-Vodă a bătut pe Hafiz-Pașa, se ridică cu oștirea și se trase spre Solnoc.[294] Sigismund Bathori se întoarse la Cluj, unde licenție oștirea și plecă cu principesa în preumblare prin țară.[295] Răsuflând atunci de temerea ce avusese de turci, începu a-i fi frică ca nu cumva împăratul, folosindu-se de învingerea turcilor, mai sigur și slobod în mișcările sale, să nu voiască a-i impune aspre condiții. Începu a se căi din nou că s-a urcat pe tron și scrise deputaților săi la Praga ca să caute cel puțin a dobândi ca să i se adaoge, pe lângă principatele Oppeln și Ratibor, ținutul Kremmer în Moravia, cu o pensie de 50 mii scuzi de aur și amnistia despre revoluția aceasta a Transilvaniei.[296] În vreme ce ambasadorii săi lucra cu inimă la Praga și izbutiră până în sfârșit a dobândi condiții foarte favorabile de la împărat și astfel cum nu se aștepta a dobândi, partida contrarie Austriei, care acum era foarte mare în Transilvania, lucră mai cu grabă. Folosindu-se de orice zgomot, ea făcea pe Sigismund a-și schimba părerea, arătându-i ne-ncetat că tratatul lui cu împăratul este o mare ocară pentru dânsul și va fi o pată vecinică pentru familia lui; că din prinț suveran a ajuns rob al Austriei; că de va pune în îndeplinire un asemenea tratat nedrept, trebuie să se teamă de viața lui și că, în sfârșit, Transilvania are să fie în primejdie d-a fi năpădită de turci, care nu vor suferi niciodată ca Casa Austriei să stăpânească această țară.[297] Ei zicea că țara e ostenită de război și că singura mântuire pentru dânsa e alianța cu turcii. Dar, fiindcă Sigismund are legături prin jurământ cu Mihai-Vodă d-a nu se dezlipi de împărat și d-a nu încheia alianță cu turcul, e bine ca Sigismund să abdice în favorul vărului său, cardinalul Bathori, pe care să-l cheme din exil.[298] Și încheia făcându-i un tablou îngrozitor de primejdia la care se expune însuși; de nenorocirile care vor împovăra patria sa, jurându-i să primească mai bine dragostea rudelor sale decât jugul nesuferit al Casei Austriei.
Aceste poveți auzea adesea Sigismund de la cei ce-l încungiura,[299] acestea i le scria și hatmanul Zamoisky, cumnatul său din Polonia.[300] Un iezuit, anume Kaboși, izbuti în sfârșit a îndupleca pe Sigismund ca să cheme din Polonia pe vărul său, cardinalul Andrei Bathori.[301] Acesta, cum i se vesti că poate a se întoarce în Transilvania, unde il așteaptă un tron, merse la Cracovia de luă sfatul regelui Poloniei și al lui Zamoisky și apoi, supt hainele de negustor, ajunse în Transilvania în luna lui fevruarie 1599[302] și merse la Sibiu, unde se afla sosit Sigismund cu soția din preumblarea prin țară și unde, fiind la hotarul Țării Românești, Mihai-Vodă trimisese boieri de-l complimentă.[303]
XLIII
[modifică]Sigismund primi foarte bine pe cardinalul și îi arătă multă dragoste. El vărsă multe lacrimi îmbrățișându-l, crezând cu aceasta să șteargă aducerea-aminte a trecutului. Se umili fără demnitate înaintea dușmanului său, îl rugă să-i ierte nebunia ce făcuse, împins de sfaturi rele și oarbă patimă ce îl pornise a face atâta rău familiei sale, îl jură în numele lui Dumnezeu să primească, ca o ștergere a acelei ocări, această deschisă destăinuire ce face și d-a nu păstra despre aceea nici o mânie.[304] Cardinalul, stăpânit de dorința de a se urca pe tron, închise în inima lui pentru un minut toată dușmănia sa împotriva fățarnicului său văr și răspunse la fățarnicia lui cu o asemenea fățărnicie și semne de dragoste.[305] Ei plecară împreună la Alba-Iulia, unde Sigismund, spre a trage mai mult prieteșugul și încrederea vărului său, îl opri să șadă în casă-i. Se minuna toți oamenii văzându-i în toate zilele primblându-se împreună într-aceeași trăsură și arătându-și atâta dragoste, cum acești dușmani de atâția ani începură îndată a se iubi atât de mult.[306]
Sigismund se învoi cu cardinalul ca să-i plătească în tot anul 24 mii scuzi de aur, să-i dea în stăpânire cetatea Bistrița, cu pământul său și a zecea parte din venit, și alte cetăți mai mici și venituri.[307] Apoi ambii plecară la adunarea dietei, ce se convocase la Medias în luna lui martie. Acilea mai întâi se revocă osânda împotriva izgoniților din țară. Cardinalul și cu partizanii săi căpătară cu cinste iarăși rangul și avuția lor, făcându-se întru aceasta un edict, prin care se poruncea ca toți care au vrun exemplar din actul de osândă făcut înainte exilaților să-l aducă guvernului spre a fi arse, cu pedeapsă de o gloabă de două sute scuzi de aur pentru acel ce va călca această poruncă.[308] Se propuse apoi la dietă să se aleagă cardinalul de prinț al Transilvaniei, și toată nobilimea ungurească grăbea cât putea această alegere. Sigismund ținu, în treaba aceasta, un lung cuvânt în limba ungurească. El vorbi mult despre slujbele ce cardinalul a facut creștinătății și faptele cele mari ce tatăl său (?) Ștefan făcuse în vreme de pace și de război. Vorbi încă și mai mult de tot ce el însuși făcuse pentru binele statului și, după ce a arătat primejdiile în care era Transilvania, zise că, vrând a o feri de toate acele calamități, nu vede alt mijloc mai bun și mai lesne decât să puie pe cardinal în locul lui, dându-i sarcina cârmuirei, ce el nu se mai simte în stare d-a purta.
„Cunoașteți, adăogă el, și primejdiile în care m-am aflat m-au învățat, că noi avem deopotrivă a ne teme de puterea ambilor împărați, vecinii noștri, în contra cărora am avut a ține atâtea războaie. Este peste putință să ne bucurăm de pace de nu vom găsi mijloacele d-a cruța (economisi) într-aceeași vreme p-amândoi acești stăpânitori. Unchiul meu, politic iscusit ca și căpitan viteaz, de multe ori mi-a zis-o, când eram copil; dar daca n-am urmat acele sfaturi înțelepte, voi încai a drege toate relele ce nesocotința mea a făcut și a lăsa locu-mi vărului meu, care, singur numai, poate priveghea la păstrarea acestei provincii și să-i aducă pacea. El are curaj și statornicie și se bucură de o sănătate desăvârșită. Slujbele cele mari ce a făcut la ambele împărății îl fac a fi cinstit de dânsele și el are încă de prieten de aproape pe craiul Poloniei, acest puternic vecin, incât oricum s-or întoarce trebile, domnia acestui prinț va fi fericită. Transilvania, sleită și ostenită de atâtea pierderi, are trebuință de pace și numai cardinalul o poate economisi cu ambele puteri vecine. Polonia și Moldavia, care au mare credit la Poartă, fiind în interesele noastre, va fi lesne d-a ține pacea cu turcul. Și nici despre partea împăratului nu e mai greu; acest prinț n-are nimic a se plânge de cardinalul, care apoi are protecția papei, și când curtea Romei va primi alegerea sa, împăratul nu va mai îndrăzni nici a mișca.
Cât pentru mine, adăogă el, sunt bolnăvicios. Părul meu cel alb, cu toate că sunt într-o vârstă puțin înaintată, și boalele ce simt în trupul meu mă silesc a lăsa cârmuirea statului. Însuflețit d-un adevărat zel pentru patria mea, dau de bunăvoie sceptrul la un om care are puterile trebuincioase ale duhului și ale trupului spre a purta această sarcină. Abdicarea mea nu e nepilduită. Carol al V-lea și vro câțiva alți regi, a căror aducere-aminte totdeauna va fi vrednică de cinste, după ce multă vreme și după legi au cârmuit pe popoarele lor, au preferat mântuirea patriei lor la interesele lor particulare și o depărtare de bunăvoie de grijile cârmuirei.“
După aceea, el acordă o amnistie generală despre trecut și puse pe toți deputații, oameni obicinuiți din cele trecute a primi toate poruncile cu supunere și răbdare, de jurară credință cardinalului. Acesta, după ce făcu și el jurământ deputaților,[309] mulțumind lui Bathori și la toți deputații țării, trimise îndată unul din ofițerii săi la Poartă, ca să capete o trecere slobodă la ambasadorii săi care să trateze cu sultanul.
Acest trimis căpătă de la turci o vestă de mătase țesută cu aur, după cum se obicinuiește, și fu însărcinat a spune stăpânului său că poate, până în cele patru următoare luni, să trimiță pe miniștrii și darurile lui.[310]
Această revoluție din Transilvania fu privită de români ca un complot pentru pieirea lor și a domnului lor.[311] Cronicele românești acuză cu acrime viclenia făcută de Sigismund, abdicând în favorul cardinalului, numai ca să poată face pace cu turcii, de la care el era oprit de jurământul făcut lui Mihai, și prin aceasta să-l înșele. Cea dintâi abdicare a lui Sigismund silise pe Mihai-Vodă a se închina nemților și întărâtă pe turci asupră-i, și când, primejduindu-se a supăra pe nemți, Mihai-Vodă primește alianța cu Sigismund, acesta, prin a doua abdicație, dă cârma țării în mâna prietenului turcilor, polonilor și lui Ieremia-Vodă, coaliție dușmană de moarte a lui Mihai-Vodă, care punea în primejdie mare țara și tronul său.
Drept aceea, cum află Mihai-Vodă de noua revoluție a Transilvaniei, puse mâna pe sabie.
- ↑ Heidenstein, p. 312; Niemcewicz.
- ↑ De Thou, t. XII, p. 510.
- ↑ Niemcewicz; De Thou, p. 509
- ↑ Piasecius, la anul 1595.
- ↑ De Thou, p. 509.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ De Thou, p. 510.
- ↑ Ibid.
- ↑ Istvanfi.
- ↑ De Thou, p. 510.
- ↑ De Thou, p. 510; Istvanfi.
- ↑ Beyerlinck, t. II, p. 228.
- ↑ De Thou, p. 510; Istvanfi, p. 398.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ De Thou, p. 510; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 304; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 315.
- ↑ Heidenstein, p. 316.
- ↑ Ibid.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Vezi Montreux, p. 514, cele vorbite în sfat.
- ↑ Niemcewicz; Heidenstein, p. 316.
- ↑ La 1 oct. Zamoisky trecu cu armia lui Nistru și sosi a doua zi la Hotin, care se închină de popor la marele cancelar, și puse acolo comandant pe graful Belt zen cu o garnizoană. Cinci zile dup-aceea, el merse la Iași, rezidența Moldaviei, unde fu primit cu multă cinste. Craiul Poloniei trimise prin contele Lyblin încă 1 500 călăreți și 2 mii pedestrași, oameni cu curaj (Hist. von den Empörungen, p. 76).
- ↑ Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 315; Niemcewicz.
- ↑ Guerrin, p. 192.
- ↑ Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 317.
- ↑ Ureche, p. 205; Heidenstein, p. 317; Bohomolec.
- ↑ Heidenstein, p. 317; Bohomolec; Niemcewicz.
- ↑ Niemcewicz; Heidenstein, p. 317.
- ↑ Letopisețul vornicului Ioan Neculce.
- ↑ Heidenstein, p. 317.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
- ↑ Montreux, p. 584; de Thou, p. 540: Hist. von den Empörungen, p. 76.
- ↑ Montreux, p. 584; Hist. von den Empörungen, p. 76.
- ↑ De Thou, p. 540.
- ↑ Miron Costin; Hist. von den Empörungen, p. 76.
- ↑ De Thou, p. 540.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin. Numărul oștirei tătare e încă nehotărât. Cronicarii poloni, ni se pare cu exagerație, îl urcă la 70 mii. Hanul, în scrisoarea sa către Zamoisky, spune că vine cu 20 mii numai. Iar alți autori pun numărul oastei tătărești de 30 mii (Guerrin. p. 192).
- ↑ Senkowski.
- ↑ Beyerlinck, p. 229.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Naima; Seadedin; Hammer, p. 280.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Montreux, p. 580.
- ↑ Ibid.
- ↑ Niemcewicz; Heidenstein, p. 322; Piasețki, p. 128.
- ↑ Ibid.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Ibid, „La 13 oct., cancelarul strânse armia ca să-i vestească că tătarii vin cu gloata. Mulți se speriară și cerea să se întoarcă în Polonia; mulți încă preferară a muri cu dânsul, decât a fugi înaintea dușmanului. Îndată cancelarul alese un loc pe țărmul apei și întări tabăra cu o baricadă de care. Într-aceea sosi un cazac din partea șefului tătar, cu un bilet cu această cuprindere: „Tu, câine bătrân, dacă ești viteaz războinic, nu fugi de mine, căci în trei zile voi fi negreșit lângă tine!“ Același cazac aduse o scrisoare de la sangiacul de Tighina, care se zicea că e pașă în Moldova și Valahia, care îi zicea că sultanul dedese țările întregi ale Valahiei și Moldovei la tătari, pentru bunele lor slujbe; că el, Zamoisky, trebuie îndată să încalece, să iasă înaintea hanului, a se umili și pleca și să atingă cu fruntea lui picioarele lui, nefiind alt mijloc de scăpare pentru dânsul. În 18 oct., tătarii sosiră până la tabăra polonilor, dar să traseră îndată. În 20 se întoarseră 10 mii tătari asupra taberei polone, împotriva cărora întoarseră artileria cea mare și pentru a douâ oară fură puși în fugă și risipiți. A doua zi tătarul ceru o armistiție spre a se înțelege de pace, care fu primită. Se făcu o învoire pe șase luni și tătarul se învoi a da steagul său de domnie lui Ieremia, pentru dragostea craiului Poloniei. Din partea tătarilor rămaseră pe loc mai mult de 3 mii, din care mulți însemnați. Numărul tătarilor se urca până la 70 mii, cu femei și copii. Sangiacul de Tighina avea 8 mii cu dânsul. Mulți din tătari se întoarseră la Torna și cancelarul lăsă o mie călăreți în Moldova, și cu ceilalți 18 mii el plecă după cazaci, ca să-i supuie și să prinză pe trădătorul Nalipo-Waica“ (Hist. von den Empörungen, p. 77).
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Ibid.
- ↑ Heidenstein, p. 322; Piasețki, p. 128; Niemcewicz.
- ↑ Senkowski.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Scrisoarea hanului către regele Poloniei, în Reusner; Montreux, p. 594.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin; (patru mii după Piasețki).
- ↑ Miron Costin; Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Scrisoarea hanului către regele Poloniei.
- ↑ Montreux, p. 594; Campana, Hist., p. 900.
- ↑ Montreux, p. 594.
- ↑ De Thou, p. 542; Campana, Hist., t. II, p. 897, dă copie de scrisoarea împăratului.
- ↑ Montreux, p. 590.
- ↑ Reusner, p. 170.
- ↑ Ibid.; Montreux, p. 590
- ↑ Montreux, p. 584.
- ↑ Dantiscani, p. 145; Montreux, p. 584.
- ↑ Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 284.
- ↑ Istvanfi, p. 416.
- ↑ Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Heidenstein.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Heidenstein.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein, p. 323.
- ↑ Heidenstein, p. 323; Istvanfi, p. 416; Miron Costin.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Heidenstein, ibid.; Niencewicz.
- ↑ Istvanfi.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Istvanfi, ibidem.
- ↑ Fortiter, quam potuit; Istvanfi, ibidem.
- ↑ Istvanfi; Montreux, p. 587.
- ↑ „Sed tandem a suis et ab infesta fortuna desertus“; Istvanfi.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Heidenstein.
- ↑ Istvanfi, ibid.; Heidenstein, Ibid.
- ↑ lstvanfi, Ibid.
- ↑ Heidenstein.
- ↑ Heidenstein.
- ↑ Piasețki, p. 152.
- ↑ Istvanfi, p. 416.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz; Istvanfi, Miron Costin.
- ↑ Istvanfi.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Miron Costin.
- ↑ Istvanfi, p. 416; Miron Costin.
- ↑ Ibid.
- ↑ Istvanfi, ibid.
- ↑ Ossat, t. I, p. 226.
- ↑ Niemcewicz; Hist. von den Empörungen, p. 61.
- ↑ Vezi scrisoarea în Reusner, Ep. Turc., p. 171-176.
- ↑ Piasețki, anul 1595; Niemcewicz; Ossat, t. I. p. 197.
- ↑ Istvanfi.
- ↑ Reusner, Ep. Turc., p. 176.
- ↑ Reusner, Ep. Turc., p. 182.
- ↑ Ibid., p. 184.
- ↑ Walther; Stavrinos.
- ↑ Stavrinos.
- ↑ Walther.
- ↑ Ibid.
- ↑ Guerrin, p. 171.
- ↑ Walther.
- ↑ Reusner, Ep. Turc., p. 101.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 14; Katona, p. 271; Frachetta, p. 43.
- ↑ Bethlen, Ibid.
- ↑ De Thou, p. 570.
- ↑ Montreux, p. 596; Ortelius, p. 301; Hist. von den Empörungen, p. 83.
- ↑ Walther.
- ↑ Ibid.
- ↑ Walther; Guerrin, p. 215; Ortelius, p. 304.
- ↑ Guerrin, Ibid.
- ↑ Ortelius, p. 304.
- ↑ Walther.
- ↑ Campana, p. 51.
- ↑ Ortelius, p. 304.
- ↑ Walther.
- ↑ Guerrin, p. 228; Hist. von den Empörungen, p. 86.
- ↑ Walther.
- ↑ Cron. rom., în Mag. ist., t. IV, p. 285; Guerrin, p. 287; De Thou, t. XII,p. 587; Iansonius.
- ↑ Cron. rom., Ibid.
- ↑ Guerrin, Ibid.
- ↑ De Thou, p. 570.
- ↑ Montreux, p. 596.
- ↑ Die Warhaftige neue Zeitung.
- ↑ Tomasi, p. 36.
- ↑ De Thou, p. 574; Die Warhaftige neue Zeitung.
- ↑ Tomasi, p. 36.
- ↑ Naima; Hammer, t. II, p. 282.
- ↑ Jouannin, p. 179.
- ↑ Naima; Hammer, t. II, p. 283.
- ↑ Hammer, p. 283.
- ↑ Sagredo, p. 743; Sacy, t. II, p. 135.
- ↑ Sagredo, p. 743; Hammer, p. 283.
- ↑ Sacy, t. II, p. 136; Sagredo, p. 744; De Thou, p. 578 și 579
- ↑ De Thou, p. 579; Sagredo, p. 744.
- ↑ De Thou, t. XII, p. 548.
- ↑ Montreux, p. 615.
- ↑ De Thou, p. 581.
- ↑ Tomasi, p. 44.
- ↑ De Thou, p. 581.
- ↑ Montreux, p. 625.
- ↑ De Thou, p. 582; Montreux, p. 625.
- ↑ Hammer, t. II, p. 283.
- ↑ Tomasi, p. 48.
- ↑ Montreux, p. 625.
- ↑ Montreux, p. 625; De Thou, p. 586.
- ↑ Guerrin, p. 288; De Thou, p. 586; Montreux, p. 625; Iansonii.
- ↑ Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 285.
- ↑ Ibid., p. 286.
- ↑ Jouannin, p. 179.
- ↑ Într-o primă redactare, neînlăturată de autor, pasajul arată astfel:
„Maximilian, arhiduca care era numit generalisim al împărăției, și prințul Transilvaniei, ce se unise cu dânsul, sosiră prea târziu în ajutorul Erlaului. Ambele armate protivnice se întâlniră atunci în preajma acestei cetăți, în câmpia numită Keresztes, unde râul Cincia se varsă în bălți, pân-a nu se uni cu Tisa; după o luptă înverșunată de trei zile (23, 24 și 25 oct. 1596), oastea creștină câștigă bătălia, în ziua de 26 oct.; 109 tunuri căzură în mâinile lor; turcii era scoși din tabăra lor și puși în fugă. Izbânda era acum a creștinilor, dar, din nenorocire, nu știură a se cumpăta și, călcând porunca lui Maximilian d-a nu jefui, se aruncară pe corturile sultanului în neorânduială, strigând biruință. Atunci pașa Cicală, care era la ariergardă, văzând netocmeala creștinilor, îi izbi cu călărimea sa, în minutul când nemții și ungurii înfigea steagul crucei și dănțuia în triumf împrejurul acelei bogate prade. În mai puțin de o giumătate de ceas el împinse în baltă călărimea creștină, care trecu peste pedestrime și fu și ea nimicnicită. O groază panică cuprinse armata creștină; ea se împrăștie în toate părțile, fiecare ostaș fugind încotro vedea cu ochii, fără sa știe unde. Maximilian fugi spre Casovia, Sigismund Bathori spre hotarul țării sale“ (n. ed.). - ↑ Sacy, t. II, p. 141.
- ↑ Hammer, p. 285; De Thou, p. 582 și 583; Sacy, p. 141; Sagredo, p. 780.
- ↑ Cr. r., Mag., t. IV, p. 288.
- ↑ Ibid., Walther.
- ↑ Cron. rom., Mag., t. IV, p. 288.
- ↑ Ibid.
- ↑ Walther; Cr. r., M., t. IV, p. 288; D'Ambry, p. 846 ; Baudier, p. 580.
- ↑ Walther; D'Ambry, p. 846; Baudier, p. 580-581.
- ↑ Guerrin, p. 333; Ortelius, p. 344.
- ↑ Cr. r., M., t. IV, p. 286; Kogălniceanu, p. 168.
- ↑ Guerrin, p. 333; Montreux, p. 641; Ortelius, p. 344.
- ↑ Cr. r., Ibid.
- ↑ Ibid.
- ↑ Guerrin, p. 333.
- ↑ Ortelius, p. 354.
- ↑ Guerrin, p. 333 și 334; Ortelius, p. 344. Mihai-Vodă merse în Transilvania să roage pe Sigismund ca să continueze războiul cu turcii, zicând că nicio provinție nu e mai expusă și mai trebuincioasă la război ca Valahia. Prințul îi răspunse că primește cu bucurie voința sa și că o va împărtăși împăratului. Mihai îi dete un boier al său, ca să meargă la împărăție să facă aceeași rugăciune ce a făcut prințului Sigismund (Herrera, p. 719).
- ↑ Tomasi, p. 53; Spontoni, p. 48.
- ↑ Cr. r., M., t. IV, p. 287.
- ↑ Guerrin, p. 334; De Thou, t. XIII, p. 187.
- ↑ Engel, p. 243.
- ↑ Tomasi, p. 57.
- ↑ Engel, p. 243.
- ↑ Tomasi, p. 57.
- ↑ De Thou, p. 187.
- ↑ Tomasi, p. 37.
- ↑ Walther.
- ↑ Tomasi, p. 57.
- ↑ Walther.
- ↑ Tomasi, p. 74.
- ↑ A cita în notă aci titlu lui Mircea după hrisovul adus de Fotino. “Drept-credinciosul întru Hristos Dumnezeu, pietosul și iubitorul de Dumnezeu Mircea cel Mare, domn cu mila lui Dumnezeu și singur stăpânitor a tot pământul Ungro-Vlahiei și de dincolo de Munții Carpați, până la pământul tătărăsc, Herțog (duce) Almașului și Făgărașului, domn al Banatului despre apus, stăpânitor ambelor laturi ale Dunării până la Marea Neagră și domn cetății Drâstorului și al tuturor țărilor și orașelor până la hotarele Adrianopolei.“
- ↑ Hammer, t. II, p. 114.
- ↑ Într-o primă redactare, la care autorul nu a renunțat: „ambiției lui celii mari“ (n. ed.).
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 187 și 293.
- ↑ Istvanfi, p. 434; Spontoni, p. 56.
- ↑ Istvanfi, p. 434.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 35.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 35.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 187.
- ↑ Bethlen, Ibid.
- ↑ De Thou, p. 157.
- ↑ Montreux, p. 655; Tomasi, p. 53.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Istvanfi, p. 439; Bethlen; Spontoni, p. 55.
- ↑ Hammer, t. II.
- ↑ Katona, p. 397.
- ↑ Tomasi, p. 53; Montreux, p. 647; Frachetta.
- ↑ Hammer, t. III, p. 288. Vezi Frachetta, p. 115; Tomasi, p. 53, și Ossat,despre tratațiile împăratului și lui Sigismund cu turcii atunci.
- ↑ Vezi în Montreux, p. 642.
- ↑ De Thou, t. XII, p. 187.
- ↑ Walther; Engel, p. 243.
- ↑ Mag. ist., t. I, p. 234.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 180-182.
- ↑ Walther.
- ↑ Ibid.
- ↑ Stavrinos; Mag. ist., t. I, p. 234.
- ↑ Elegia la aniversarea nașterei domnului D. Petru, fiiul voievodului Țării Românești și al Moldovei, scrisă și prezintată chiar în ziua dumnezeieștilor Petru și Paul, în Târgoviște, anul 1597.
Cei vechi, când celebrau aniversarea nașterei, cu onoarea uzitată și cu festivități religioase, ornau capul cu flori și cu verdeață și ardeau sacrificiile lor în profumul altarelor, făcând să răsune eterul de cântece suave, recitând urări și rugând zeii să le vină într-ajutor și să conducă toate cele începute la bun rezultat. Vane divinități adorau pletoșii gentili, mintea lor necunoscând încă pre adevăratul Dumnezeu. Cu cât mai mult ai a te bucura Tu, reînnoind sărbătoarea zilei în care, născându-te, văzuși lumina Cerului, și afundat în mântuitoarele ape primiși numele de la servitorul lui Dumnezeu, care ținându-le pre brațe, între rugăciuni-ți făcu urările de bine. Te salut, prunc fraged, născut sub o stea favoritoare; crești mare, că ești dotat cu indole rară. Numele-ți e Petru, de la piatră, auguriu de constanță, de inimă tare și de braț robust. Vei ști însă că, precum asupra pietrei se răstoarnă furioasele unde ale mării turburate, așa și inima ta, deși tare prin speranța pusă în Dumnezeu, va fi zguduită de valurile acestei lumi. Dar, precum, voind Domnul, se frânseră fearăle lui Petru, așa vei învinge și tu, cu ajutorul lui, și cele mai mari fatalități. Deci, când luceafărul dimineții, în razele-i purpurie, ți-anunță dorita aniversare, vei adora pe Crist cu pietate și în credință curată, iară nu arzând boi, profumuri și vin. Boul înseamnă corpul muritor, profumul dorințele inimei asuprite, vinul bucuria. Sub tânăru-ți piept, vei prepara altariul pre care să ardă solemnele tale daruri, și când vei oferi miresme ce îngrașă flacăra și vinul turnat va scăpăra în sacrul foc, atunci cu genunchiul plecat, cu inima devotă și cu mâinile tinse în sus, roagă-te lui Dumnezeu, cerând apărământul său ție și părinților, de la carii ai priimit atâtea binefaceri. Nu uita a adăpa pre cei setoși, a nutri pre cei flămânzi. Crist zice că LUI însuși se fac toate acestea. Roagă-te în toată modestia ca aniversarea nașterei să-ți revină de nenumărate ori tot mai fericită. Odată pre tronul părintesc, să porți cu onoare semnele lui Marte, adăugându-ți patria și făcând-o tare și ferice prin virtuți. Acestea, generoase Petre, urează Musa lui Walther, să-ți dea atotputințele ce dirige toate“ (n. ed.). - ↑ Hammer, t. II, p. 294. Polonii încheiaseră acum pacea cu turcii. Aceștia trimiseseră un ajutor de oaste lui Ieremia, spre a putea rezista lui Mihai. Prin mijlocirea ambasadorului englez, turcii făcea feluri de făgăduieli mari lui Mihai, numai să se lepede de prieteșugul transilvanului și să asculte de turci (Herrera, p. 735).
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 160.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 63-64; Istvanfi, p. 437.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 64.
- ↑ Istvanfi, p. 439.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 65; Istvanfi, p. 440.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 65.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 65-66.
- ↑ Ibid., p. 67.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 67-68.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 84.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 294.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 295.
- ↑ De Thou, p. 295.
- ↑ Știu în cine m-am încrezut (n. ed.).
- ↑ Mare ești când în crâncenă luptă împrăștii atâtea armate
Barbare, și atunci faima ta se ridică până la cer;
Dar și mai mare când te întreci pe tine însuți și împreună cu tine pe toate ale tale
Le supui stăpânirii sfințitului împărat;
Și foarte mare cu-adevărat te vei înălța prin vitejia ta
Și o glorie veșnică va preaslăvi faptele tale (n. ed.). - ↑ Sacy, t. II, p. 480 și 143.
- ↑ Istvanfi, p. 444.
- ↑ Originalul acestui tratat în latinește se află tipărit în Pray, Annales veteres Hunnorum etc., p. 155-158.
- ↑ Pray, p. 156. Acest autor dă asemenea și jurământul lui Mihai-Vodă în latinește.
- ↑ Sacy, t. II, p. 147.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 295.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 132.
- ↑ Spontoni, p. 61.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 132.
- ↑ Spontoni, p. 60.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 295; Tomasi, p. 61.
- ↑ Istvanfi, p. 446; Bethlen, t. IV, p. 159.
- ↑ Tomasi, p. 61.
- ↑ Istvanfi, p. 446.
- ↑ De Thou, p. 295 și 296.
- ↑ Spontoni, p. 62; Tomasi, p. 61.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 296.
- ↑ Istvanfi, p. 447.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 296.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 161.
- ↑ Tomasi, p. 61.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 162.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 84.
- ↑ Istvanfi, p. 447.
- ↑ Istvanfi, p. 452; Tomasi, p. 65; Spontoni, p. 66, De Thou, p. 297.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 164 și 171; Engel, p. 246.
- ↑ Tomasi, p. 65.
- ↑ Mag. ist., t. IV, p. 289.
- ↑ Tomasi, p. 65.
- ↑ Engel, p. 246.
- ↑ Seadedin; Hammer, t. II, p. 290 și 299; Mag. ist., t. IV, p. 289.
- ↑ Seadedin.
- ↑ Mag. ist., t. IV, p. 290; D'Ambry, p. 849.
- ↑ Seadedin.
- ↑ Mag. ist., t. IV, p. 290.
- ↑ Mag. istoric, t. IV, p. 291.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 173; D'Ambry, p. 849. Vezi în Bisselie mai multe amănunte.
- ↑ Bethlen, Ibid.
- ↑ Hammer, t. II, p. 290.
- ↑ Tomasi, p. 61.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 326.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 327.
- ↑ Mag. ist.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 397.
- ↑ Istvanfi, p. 452.
- ↑ De Thou, p. 297.
- ↑ Istvanfi, p. 452.
- ↑ Tomasi, p. 79.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 297.
- ↑ Istvanfi, p. 452.
- ↑ De Thou, t. XIII, p. 298.
- ↑ Istvanfi, p. 452.
- ↑ De Thou, p. 327.
- ↑ Istvanfi, p. 452.
- ↑ De Thou, p. 328 și 329.
- ↑ Mag. ist., t. IV, p. 291.