Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Introducere

 

I

Misia providențială a națiilor.

Sunt 18 secoli și jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizația păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei și al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizație, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării și a lucrării omenești în timp și în spațiu, și, prin identitatea între esența naturei spirituale a omului și esența naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertății, a demnității, a moralității și a perfectibilității absolute.

După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptății, și aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supunând natura, sila, lumea din afară supt preponderența absolută a minții și a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei și a frăției, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul și îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individul familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.

Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei și a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea și realizarea ei. De atunci știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluționarea sau perfecționarea religiei, moralei, politicei, societății întregi, nimicind orice domnie individuală, supunând acția omenească legei absolute și universale a libertății și a științei, căutând realizarea în omenire a dreptății și a frăției, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mișcare de perfecție va avea oare un termen? Răul pieri-va de tot din lume? Omenirea va ajunge vrodată a-și identifica în tot esența sa cu esența divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce știm este că, din transformații în transformații, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mișcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieții omenirei este un pas în această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.

Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, mișcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simțimântului și a minții omenești, supt toate formele dinlăuntru și dinafară, în timp și în spațiu.

Supt ochiul providenții și după legile și către ținta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluțiile sale istorice.

Prin împărțirea funcțiilor, națiile în omenire, ca și individurile în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.

Orice nație dar, precum orice individ, are o misie a împlini c omenire, adică a concurge, după natura și geniul său propriu, la triumful științei asupra naturei, la perfecționarea înțelegerii și a simțimântului omenesc potrivit legei divine și eterne care guvernează ursitele omenirei și ale lumei.

Dar pentru că este o providență care păstrează ordinea creației și care dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității, prin aceea nu se stinge libera lui voință. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătându-i și legile prin care se poate povățui în calea binelui și învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voință, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăsește; viața ei se stinge în viața omenirei și ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiație (ispășanie), ce o nație sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu și ale gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilație istorică; dar mai adesea suferința este un bold mai mult către perfecționare și din excesul răului iese binele.

„Marșul general al omenirei, zice învățatul istoric Cantu, în căile ce providența pregătește, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pământ și scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să expieze, să se amelioreze și să moară. Așa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducându-se, să confirmeze adevărul calcurilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viața adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale și a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din afară; pentru aceea Pascal zicea că „toate părțile lumei sunt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință d-a cunoaște una fără celelalte și fără totul. Mintea, înălțându-se prin umilință, știe observa cu confidență și respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaște cât poate, și în loc d-a-și risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare și astfel se face ajutătorul providenței.“

II

Care e misia nației române?

Dacă fiecare nație are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm și să întrebăm și pe această nație română, atât doritoare astăzi de viață, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât și în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfințenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe carta lumei, sau să-și reclameze acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat și recunoscut de celelalte nații, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumei, trebuie să arate formula înțelegătoare și soțială ce ea reprezentează în marea carte a înțelegerii și a istoriei omenirei.

Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații române și să vedem ce a făcut în aceste 18 secole de când se află statornicită în pământul său. Această ochire ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare.

III

Coloniile romane în Dacia.

Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împărații următori, de care atârna d-a dreptul această țară, colonia romană, în vreme de 160 ani ajunse într-o stare foarte înfloritoare și una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărății romane. Mai mult de 70 cetăți, împreunate cu drumuri minunate așternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căror ruine incă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuia împărăția și care îi pregăti căderea: robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobândise la început, și substituind robii la oamenii liberi.

Ostenită de atâtea rele ce o rodea, întinsa împărăție romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unități mai adevărate, produsă prin armonia naționalităților libere. Dumnezeu atunci, ca să schimbe fața lumei vechi și s-o întinerească, împinse potoape de nații barbare asupră-i.

IV

Românii sub invaziunile barbarilor.

Așezată la porțile împărăției și în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi văzu trecând și retrecând pe pământul său. Colonii romani din această țară nu pregetară a apăra cu bărbăție țara lor și chiar împărăția ce îi părăsise. Și când se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, ei se traseră în Munții Carpați, unde își păstrară naționalitatea și independența lor. Chiar în acele vremi furtunoase și nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relațiile lor cu barbarii, ei introduseră între dânșii cele dintâi cunoștințe de agricultură, artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. Și prin legăturile de interes și comerciu, ei schimbară sălbătăcia și dușmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, și sili pe barbari a căuta a se statornici și a se civiliza^[1]. Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creștină și împreună înfrățiți întemeiară un stat puternic, alegându-și regi dintre români. Pe la începutul secolului al XI-lea, acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, și rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt frații români Petru, Asan și Ioan și, după o existență glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieșind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea și al XI-lea, care în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, se contopiră printr-o mișcare de unitate în două staturi neatârnate, a Țării Românești și a Moldaviei.

Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută.

V

Întemeierea Principatelor. Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun.

În cea dintâi epocă a întemeierii principatelor Țării Românești (1290) și a Moldovei (1356), care cuprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290-1418), vedem aceste state mai întâi amenințate în naționalitate și existența lor politică când de unguri, când de poloni. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia românior. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică: turcii osmani, care pe la 1360 năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. Încă din anul 1370, Ladislav-Vv. al Țării Românești se opune acestor barbari și se încercă a pune stavilă furiei lor de cuprinderi. O luptă care trebuia să ție mai patru secoli începu atunci, luptă în care românii vărsară șiroaie de sânge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. Împărăția româno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrân, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri, reclamă de la turci această moștenire; el voiește a întrupa toată românimea într-un singur stat și caută a dobândi Bulgaria și Moldova. Acum întâiași dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul secolilor viitoare și a tuturor voievozilor noștri cei mari. Strivit însă între unguri și turci, Mircea este silit a părăsi o parte din concuistele sale și a primi încă și suzeranitatea Porții.

Tratatul ce el îl încheie cu Baiazet la 1393 asigurează românilor drepturile următoare:

1. Dreptul d-a profesa nesupărați religia lor, d-a-și alege voievozii și d-a se cârmui independent, după legile lor.

2. Dreptul d-a face război sau pace. Îndatorirea românilor către turci stă într-un ușor tribut anual de 3 000 bani roșii.

În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejeste independința țării sale de către poloni și le răpește Pocuția, care mai un secol rămâne întrupată cu Moldova.

Cu acești mari domni, Mircea și Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituțiile țării lor. Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice prin care nația română trecu.

VI

Întocmirea veche a statelor române.

Domnul, ales în Țara Românească, moștenitor în Moldova, cârmuia țara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Țara Românească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cârmuirei, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului și subscris de dânsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii stă în Adunarea sau Soborul a toată țara. Originea acestor adunări izvorăște din Municipalitățile romane și din Soboarele goților, care, în lunga petrecerea lor în Dacia, lăsară multe urme și obiceiuri între români. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orânduirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Când tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judecau asemenea în pricinile de vini mari politice, ca și Camerele Lorzilor și a Pairilor în Englitera și Franța. Aceste adunări se compuneau:

1. Din clirosul, adică mitropolitul ca prezident, episcopii și egumenii mănăstirilor;
2. Din boieri, atât cei din slujbă cât și cei din afară;
3. Din deputații breslelor.

Clirosul, ca și mănăstirile, n-aveau privilegiuri deosebite la început și erau cu totul supt jurisdicția statului.

Boierii erau slujbașii țării, adică capii puterii armatei, fiind țara organizată ostășește, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-aveau nobilimea feudală, de concuistă, de origine, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pământ, d-a moșteni titluri și slujbe, d-a fi deosebiți de legea comună pentru toți. Aceste principii, care singure constituiesc casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în țările noastre. Totdeauna, tot românu a avut dreptul a se face proprietar de pământ și a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decât pe viață, fără a lăsa drept la urmași. Titluri nu erau la început, căci nu se dau deosebit, ci reprezentau numai numirea funcțiilor. Boierii, ca toți orășenii, se numea jupani, adică cetățeni. Legea politică, civilă, ca și criminală a fost aceeași pentru toți. O singură deosebire se ivi mai târziu în legislația criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spânzure mai sus cu un cot decât săracul. În urmă se suprimă această osândă de tot pentru boieri.

Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării și de deosebitele categorii ale burgheziei, locuitorilor din orașe și a moșnenilor și oamenilor liberi.

Orașele ce își dobândiră și își păstrară libertatea lor, constituindu-se pe principul comunal, se ocârmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an și compusă de un județ și 12 pârgari.

Țara ia o organizație ostășească și o centralizație puternică. Județele se dau supt comanda unui căpitan, care unește în mâna lui puterea administrativă, judecatorească și ostășească. Organizarea armatei permanente, a miliției și a Landsturmului face din tot românul un soldat la nevoie, și singură păstrează independența amenințată de străini.

Dacă vom trece la organizația economică a țării, găsim pe cei mai mulți locuitori moșneni sau rezemași, adică liberi și cu proprietățile lor. Dar lângă dânșii proprietari mari, pe care se află locuitori servi, robi ai pământului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindinea în robi ai pământului. Întocmai după cum în Europa se obișnuise a se da acestor servi numirea de romani, așa și la noi servagiul fu numit rumânie și vecinătate, căci proprietarii din Țara de Jos, unde mai cu seamă era proprietățile mari, își adusese colonii din Țara de Sus și din românii din țările vecine. Robia completă a acestora veni foarte târziu, căci la început stăpânul pământului făcuse 3 părți din pământul său, din care două le împărți în părți mici pe la coloniști și cealaltă fu cultivată de aceștia în folosul stăpânului, prin mijlocul clăcii, adică a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte târziu, căci pănă în secolul al XVII-lea ei putea a se muta de la o moșie la alta, plătind găleata de ieșire.

Dăjdiile era așezate pe toți deopotrivă. Acestea sunt liniile principale ale constituției țării pe la începutul secolului al XIV-lea. Idealul ce românii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. Dar în această organizare era vițiuri, vițiuri izvorâte din ideile feudale ale timpului și care fu pricina zdrobirii acestei constituții. În această republică războinică se află, deși slabe la început, elemente soțiale, monarhic, aristocratic și democratic. Puterea publică nu era delegată vremelnicește de popor unor aleși ai săi, dar se afla din drept în mâna capilor războinici ai țării. Era firește ca acești capi, care concentra în mâna lor puterea politică și militară a țării, să ia o preponderență deosebită asupra claselor de rând. Lipsa de comerciu nedând o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca și poporul, se afla slabă în privința boierilor și, după organizația militară a țării, în dependență de un soldat către șeful său. Atât boierii în slujbe, cât și cei din afară de slujbe, mazâlii, fiind din drept membri ai adunărilor, aceștia ajunseră prea numeroși.

Boierii dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constitua într-o castă, dobândindu-și privilege, și a concentra toate drepturile în mâna lor. Asemenea și prin proprietățile lor mari, a absorbi proprietățile mici. Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizați prin centralizarea statului, căutară mereu a-și întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemați pe elementul popular și a se face independenți de dânșii, constituindu-se ereditari. Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite și vrăjmașe. Începută încă din al XIV-lea secol, ea continua în al XV-lea și al XVI-lea. Doborând întâi elementul monarhic, aristocrația doborî în urmă și elementul popular și, după aceste două ruine, ostenită, căzu și ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioți.

VII

Lupta între boieri și domnie. Dracula, Tepeș, Ștefan cel Mare, Ioan Huniad.

Istoria noastră n-a fost, sau a fost rău scrisă până acum. În luptele și revoluțiile dinlăuntru, care au umplut secolul al XV-lea și al XVI-lea, istoricii noștri n-au văzut decât niște lupte de pretendenți la tron, iar n-au vazut principul și interesele ce fiecare pretendent reprezenta. Într-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n-avea dreptul de stăpânire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s-a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I, partidele în care țara era împărțită începură lupta între dânsele, fiecare punându-se supt unul din fiii săi. Turcii și ungurii găsiră prilej a se amesteca între deosebitele partide, susținând când pe una, când pe alta, și a călca libertatea nației.^[2]

Puterea domnilor însă, ajutată de elementul democratic, ieși biruitoare din aceste lupte între dușmanii dinlăuntru și cei din afară. Vlad Dracula-Vv. ținu sus și puternic frânele guvernului, dobândind o glorie nemuritoare în luptele cu turcii și zdrobind aristocrația. Țepeș urmează înainte și mai puternic pe calea sa; c-o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimicnicește facțiile dinlăuntru și respinge nenumăratele oarde turcești ce Mahomet II conducea asupra românilor. Silit mai târziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care păstrează stipulațiile celui de la 1393, urcând tributul la 10 mii galbeni și recunoscând suzeranitatea sau supremația nominală. Acest tratat încă și astăzi formează dreptul public al țării sau, cum se numește acum, capitulațiile ei cu Poarta. Aristocrația se aruncă în brațele turcilor și izbuti a goni din țară pe energicul domn, și partida domnilor în brațele ungurilor. Poporul mai adesea rămânea indiferent într-aceste lupte, până când vedea libertatea amenințată de vrajmașii din afară; atunci alerga la aparărea țării supt steagul domnului. Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide, căci toți capii ce ieșea din popor intra, firește, și se identifica cu una din partidele dominante.

Lupta, cu deosebite alternative între ambele principii, continuă până la Radul cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliație, fără a izbuti. El cercă atunci a balansa puterea boierilor, dând putere clerului, dar, revoluționând organizația democratică a clerului și făcându-l un corp privilegiat, îi crea interese conforme cu ale boierilor și îi dete un auxiliar. Radu cel Mare fu dar un sprijin puternic al aristocrației.

Cu acest domn se încheie această epocă. În Moldova, asemenea, după moartea lui Alexandru cel Mare, boierii caută a doborî puterea domnilor, constituată acolo și mai tare pe principul ereditar. Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina și d-a supune țara. Din mijlocul acestor sfâșieri care amenința pieire, iese un om puternic, care întoarce spiritul nestatornic al partidelor către dușmanii dinafară. Acesta fu Ștefan cel Mare. 40 ani de-a pururea călare pe câmpul bătăliei, el apără voinicește țara și creștinătatea. Moldavia e atunci în culmea sa și trage mirarea lumei. Papa numește pe Ștefan soldatul lui Hristos… etc.^[3]

Ștefan ia proiectul lui Mircea și caută a uni țările, dar spiritul individual al românilor zdrobește întreprinderea lui. Într-adevar, boierii țării… etc… pierderea mării…

În aceste timpuri frații noștri din Transilvania, deși Huniad și fiul său cârmuiră soarta Ungariei, pierd drepturile lor etc…

Dacă acest secol fu pentru români un secol în care începură luptele dinlăuntru, dacă rezulta lui fu stingerea democrației, dar fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se nemuriră și se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbați care produse acest secol în omenire fu români. Dracula Vv., Vlad Țepeș, Ioan Huniad și fiul său Matiaș și, în sfârșit, Ștefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios…etc… Boierii țării, recrutându-se tot mereu din elementul popular, desfășură, pe lângă dorința d-a constitua libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmașilor din afară…etc…

Dar, izolându-se de popor încet cu încet, fac pe acesta apatic. Țara slăbește și turcii îndrăznesc mai mult și, în secolul următor, cade cu totul supt domnirea lor.

VIII

Dela Bogdan și Petru Rareș până la Mihai Viteazul.

După moartea lui Ștefan Vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, și Petru Rareș calcă pe pasurile lui, țin cu strășnicie liniștea în lăuntru și apără și întind hotarele țării de dușmanii din afară. Dar, presurați de dânșii, ei caută de se învoiesc de bunăvoie cu cel mai puternic, cu turcii, cu condiții încă mai favorabile decât muntenii. Dar boierii caută a zdrobi puterea domnilor; ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare, se aliază cu turcii și izbutesc a lua preponderența totală în țară și a face tronul electiv și cu totul în dispoziția lor. Țara^[4] cade în grozave sfâșieri și abuzuri. Lăpușneanu răzbună crud țara asupra boierilor.

În aceste sfâșieri, niște vânturatici străini, favorizați de popor în ura asupra boierilor, iau puterea. Despot voiește a civiliza… etc.

Unul din aceștia, Ion-Vodă, caută a se rezema în contra boierilor și a turcilor, declarând război acestora. Trădat, el cade glorios în luptă. Țara cade atunci cu totul supt puterea turcilor și în prada lor, care răpește până și dreptul d-a-și alege domni și aceștia ajung mai puțin de un pașă.

În Țara Romănească, după Radu cel Mare, Mihnea ia cu putere, înțelepciune și patriotism cârma țării; dar boierii nu-l pot suferi și, având în capul lor pe Basarabești sau Pârvulești, numiți astfel după banul Pârvu, izbutesc, prin ajutorul turcilor, a-l depărta, ba încă a-l și ucide în Ardeal, unde se trăsese. Pârvuleștii numesc pe Vlăducu domn, dar văzând pe acesta că voiește a se libera de epitropia lor, îl ucid și dau puterea unuia dintr-înșii, Neagoe Basarab. Bun, blând, acest domn face pe popor a ierta triumful boierilor, dar el dezvoltă și mai mult privilegiurile boierilor și clerului. El robește o mare parte a țării mănăstirilor și o mare parte a mănăstirilor la metoașele streine grecești. După moartea lui, partidele se răscoală; fiecare își numește un domn și turcii intervin cu multă îndemânare, pun mâna pe țară și o declară pașalâc. Această izbire deșteptă pe români, primejdia îi uni și, supt Radu de la Afumați, se luptă pentru drepturile naționale și triumfară.

De la moartea acestui domn, 1552-1592, lupta aceasta continuă cu deosebite alternative. Poarta începu a numi singură domni. Tributul se mări nemăsurat; dăjdiile asemenea; țara ajunsese într-o ticăloșie și mergea cu pași repezi spre o ruinare totală, când brațul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul și individualitatea nației se întrupă într-însul… etc. Lupta pentru independență reîncepu cu glorie. După ce asta se asigură, Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocit decât Ștefan, el izbutește, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmășia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste nații generoase, cărora atâtea interese le impun datorința d-a trăi frățește împreună, se zdrobesc una pe alta în folosul Austriei.

Mihai cade ucis hoțește de austriaci și cu dânsul cade și puterea românilor și speranțele ce Creștinătatea și toate națiile Orientului puseseră în români, care îl numeau Steaua lor de la Răsărit.

În toate aceste două secole, românii se arătară vrednici de dânșii și de misia lor. Clasa boierilor mai cu seamă, întinerită tot mereu prin elementul energic ce ieșea din popor și se absorbea într-însa, făcu țării și omenirei slujbe mari. Vitează, roditoare în fapte eroice, în exemple sublime de jertfire, ea reprezintă simțimântul războinic al nației și udă cu sângele său laurile patriei.

Națiile în care simțimântul prevalează, dacă nu slujesc omenirei prin dezvoltarea minții, ca francezii, englezii și nemții, dar prin lucrare, prin jertfire îi egalează și îi întrec și le dă repaosul d-a lucra. Astfel Dumnezeu împarte funcțiile între nații și, prin lucrare comună, omenirea se desăvârșește.

De la începutul secolului al XV-lea, lupta începuse între principiul libertății, care voia a mărgini puterea prinților, și principiul autorității, care voia a o întări.

Ajutați adesea de principiul popular ce ei reprezentau, libertatea birui pe la capătul acestui secol, dar boierii biruitori făcură din această libertate un privilegiu al lor. Ei căutară a se forma în castă privilegiată, a-și întemeia puterea și fericirea lor pe robirea gloatelor. Izvorâtă din popor, iar nu din principiul concuistei, ea nu putea a se constitui pe bazele aristocrației feudale europene; ea nu putu în drept viola egalitatea; ea își mărgini dar acția sa în rânduiala economică. A înghiți proprietățile cele mici, concentrându-le în proprietăți mari, a răpi deodată cu proprietatea și libertatea individuală a țăranilor, prefăcându-i în servi, a dobândi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, asta fu ținta ei. Astfel, prin reformarea legilor economice ale țării, o țară întreagă ajunsese roabă unor particulari.

În Europa această luptă fu câștigată și despotismul regilor fu un mare principiu de unitate și de conservație, în vreme ce la noi izbânda aristocrației aduse slăbiciunea statului cu slăbiciunea puterii. Două chipuri sunt d-a avea un guvern puternic. Trebuie sau ca principiul, autoritatea ce el reprezintă să-și aibă izvorul de sus, sau de jos, din popor; într-un cuvânt, nu sânt decât două guverne puternice: despotismul și democrația. Orice principiu intermediar este un principiu de slăbiciune. Despotismul totdeauna a fost și este peste putință între români, nu numai căci respectul către cel mare precumpănește, ci căci sânt o nație foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decât cel întemeiat pe caracterul național, cel care organizează egalitatea, adică democrația.

La sfârșitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vv., silit de aristocrați, făcu acel așezământ ca fiecare țăran, p-a cui moșie se va fi aflând, să rămâie rob veșnic. De atunci robia fu completă… etc.^[5] Clasa războinicilor se întemeiază d-asupra muncitorilor. Această fărădelege a boierilor fu espiată cu pierderea țării. Osânda o urma de aproape. Soțietatea întreagă se alcătuiește pe un șir de privilegiuri și clase, fiecare clasă are privilegiuri deosebite; fiecare individ are privilegiu: întins eșafodaj de tiranii superposate una asupra alteia și toate apăsând poporul, pe țăranul muncitor…

Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieșind din sânul poporului, robi pe frații și părinții lor și care ocăra omenirea? Iată-i că sosesc; sunt și ei niște robi și, pentru ca pedeapsa și rușinea să fie și mai mare, sunt niște robi străini.

IX

Lupta între fanarioți și români.

Ce sunt acești străini care vin să revoluționeze și să schimbe soarta unei nații întregi? Cum niște străini pot ei doborî o societate puternic întemeiată? Ce principiu, ce interes vital al societății reprezentează? Prin ce lupte, prin ce mijloace ajung la putere și la a domni asupra românilor?

După căderea Imperiului Orientului întreg supt puterea turcilor, mulți greci din Constantinopol și Rumelia își căutară o scăpare în Principate, care se bucurau de libertate. Săraci, ei se apucară de negoțul mărunt și de industrie^[6]. Ei ajung a lua astfel în mână toată industria și comerțul țării și a alcătui o burghezie bogată. Îmbogațindu-se, se însor cu pământence, dobândesc astfel drepturi și încap în boierii. Ei se înalță la putere, după cum s-au înălțat burghezii în Europa. Se fac apărătorii poporului^[7] împotriva apăsării aristocraților și caută a le doborî privilegiurile.

Astfel își fac partida puternică în țară și încep lupta în contra boierilor pământeni. Răi, intriganți… etc… (tablou despre dânșii); … ei n-au decât o țintă fiscală. Vor să doboare toate privilegiurile, să pună mâna pe stat, să emancipeze pe țărani de boieri, ca să-i poată despuia ei, în numele statului. Dar poporul nu-i cunoaște; vede că ei sunt vrăjmașii boierilor ce îi tiranizează,— și îi reazămă.

Încă din vremea lui Mihai Vv., grecii se făcuseră nesuferiți pământenilor. Aceasta ni se dovedește… etc… (după Magazin istoric pentru Dacia)… în Moldova…

Domnia lui Brăncoveanu mai pre larg… el reprezentează spiritul boierilor… Aristocrația nu mai reprezenta nimic, pierduse virtuțile militare, se corupsese. Despuierile poporului cu birurile; stricarea armatei spre a face clăcași… etc…

Cază dar această aristocrație infamă! Vie fanarioții, care să răzbune suferințele poporului. Și oricât de rău ar aduce ei țării, când poporul va vedea că misia lor de zdrobire s-a sfârșit, va ști a-i mătura din țară și naționalitatea va ieși biruitoare, mai frumoasă și mai puternică!

……………………

După moartea lui Mihai, Radu Șerban răzbună vitejește pe români asupra ungurilor și moldovenii, supt Tomșa, pedepsesc pe poloni, cari, protecționând pe Movilești, se încearcă a-și redobândi influența asupra Moldovei. Aceste lupte slăbesc puterea și a românilor și a ungurilor și a polonilor, și le pregătesc comuna nenorocire.

Radu Mihnea al X-lea se urcă pe tron la 1611. El fu cel dintâiu domn care veni în scaun însoțit de o mulțime de greci. Boierii pământeni se tulbură l-această vedere și la neorânduielile grecilor și formează comploturi împotriva lor și a domnului. Stolnicul Bercan de la Mărăcineni se pune în capul acestor comploturi, dar capul lui și cu al soților săi cad supt securea gâdei și o luptă înverșunată, care ținu două secole, începu atunci între greci și boieri. Cinci ani dup-aceea, vestitul Paharnic Lupul și Căpitanul Buzdugan pradă și măcelăresc pe toți grecii din țară. Dar supt domniile următoare, de la 1618 până la 1631, grecii favorizați iarăși se înmulțiră și cautară a-și răzbuna. Boierimea atunci, în desperanță, se revoltă. În zadar Leon-Vv., la 1631, izgonește pe toți grecii din țară, căci era prea târziu. Boierii izbutesc a alege domn pe Matei Basarab, capul partidei boierilor. Tot atunci în Moldova, boierii, ajutorați de popor, gonesc pe greci și pe Alexandru-Vv. Iliaș și Vasile Lupul se numește domn. Dorința de unire a țărilor aprinde din nenorocire un rezbel crud între ambele țări surori și pregătește slăbiciunea lor. Supt impresia uneltirilor grecilor d-a deznaționaliza pe români, Matei și Vasile caută a întemeia puternic naționalitatea; limba românească se introduce în școli, biserici și administrații; școli se ridică, tipografii se întemeiază și țările se dotează cu condică de legi. Din nenorocire, interesul egoist al boierilor îi făcu să uite interesul național. În loc d-a ușura pe popor, ei îl împovărară cu dăjdii și condica nouă întărește și mai mult robia. Poporul suferă și strigă; armata se revoltă și țara cade în cea mai groaznică anarhie militară. Costandin Basarab izbutește prin ajutorul strein a stinge anarhia, desfăcând armata și slăbind țara.

Un grec, Mihnea-Vv., se urcă atunci pe tron, la 1658, și răzbună cumplit purtarea cea neomenoasă a boierilor către popor. În domnia acestuia, a lui George și Grigore Ghica și a lui Radu Leon, grecii se înmulțesc iarași în țară și cu dânșii și suferințele ei. La 1669, boierii, ajutorați de popor, se ridică din nou asupra grecilor și izbutesc a-i goni din țară și a dobândi un domn ales de dânșii, dar pentru scurt timp, căci la 1672, cu Grigore Ghica și în urmă cu Duca-Vv., grecii iarăși se reîntoarseră.

În Moldova, în acest an, boierii, supt comanda Hânceștilor, caută a goni pe greci din țară împreună cu Duca-Vv., dar sunt biruiți de dânșii, cu ajutorul turcilor. Acest patronaj ce le da turcii aruncă privirea lor către nemți și poloni.

Însă puterea lor nu ținu mult. Ajutați de turci, boierii izbutesc a numi domn pe Șerban Cantacuzino. Supt domnia acestuia și a lui Brâncoveanu în Țara Românească și a Cantemireștilor în Moldova, intrigile grecilor se precurmară și boierii stăpâniră țara în pace de dânșii, în vreme mai mult de treizeci ani. Din nenorocire, boierii nu știură a se folosi de acest timp. În loc d-a se uni între dânșii spre a se apropia de popor, d-a căuta a-l ridica până la dânșii, ei se izolară de dânsul. Corupți și degradați, ei pierdură până și virtuțile militare cu care se făleau odinioară și nu mai reprezentau nici unul din simțimintele poporului. Puterea armată a țării, în domnia Brâncoveanului, se dezorganizează ca să-i facă clăcași pe la moșii. În loc d-a căuta putere în popor, împotriva turcilor, ce din ce în ce se făceau mai asupritori, călcând legămintele țării, mărind tributul și globind-o în toate chipurile, ei alergară după falsa protecție, când a nemților, când a rușilor. Afară de aceasta, caracterul lor mobil și nestatornic băgă discordia până și între dânșii. Odioși țării, bănuiți turcilor, ei sunt lesne surpați de fanarioți, din care unii, precum Mavrocordații, acum luaseră o mare influență pe lângă Poartă, și astfel capetele celor mai însemnate familii ale țării cad sub securea turcilor sau sunt silite a scăpa la ruși (unde împreună cu Cantemir merg să concure puternic la civilizarea acestei colosale Împărății, care era ursită a atârna atât de puternic în viitorul nostru) și la nemți. Și fanarioții dobândiră pe seamă-le domnirea statornică a ambelor țări.

Ei [boierii români], muriră încai cu demnitate și curaj, și Istoria, la acest spectacol trist, aruncă un văl asupra greșalelor, crimelor lor, spre a putea da o lacrimă de compătimire cumplitelor lor nenorociri.

Acei ce mai rămân în țară încearcă a se mai lupta și pier. Îndată grecii îi doboară, sărăcindu-i prin contribuții și confiscări, și prin omoruri. Cei mai mulți se trag la țară și, ruinați, intră în popor, și ajung în stare de clăcași, de unde ieșiseră…

X

……………………

……………………

(Urmarea lipsește cu totul.)

---

1. Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, vol. I, chap. XI.
2. Sfârșitul frazei tăiat în original: „oamenii din stările de jos nu fură primiți în mare număr“ (n. ed.).
3. În ms. puncte de suspensiune. E învederat că de aici înainte textul autorului se compune numai din note fără de redacție definitivă. (Nota lui Odobescu.)
4. Ceea ce urmează de aici până la sfârșitul introducerii nu este o redactare definitivă a lui Bălcescu, pe alocuri avem de-a face numai cu enunțarea ideilor ce trebuiau dezvoltate. Asemenea situații mai întâlnim și pe parcursul lucrării (n. ed.).
5. Ca în art. din Magazinul istoric, II, 229 squ.
6. Hrisovul lui Ștefan Racoviță, în Magazinul istoric, II 177.
7. Kogălniceanu, Letopisețele