Românii din Istria

Românii din Istria
de Iosif Popovici

„Luceafărul” (Budapesta): anul V (1906), nr. VII (1 Aprilie).

Să împlinesc tocmai 50 de ani, decînd Ion Maiorescu a vizitat pentru primaoară Românii din Istria. Din acest prilej am rugat pe dl dr. losif Popovici să ne pună la dispoziție o parte din numeroasele fotografii, făcute de d-sa la fața locului — dintre cari două le-am publicat în nrul trecut, o parte le dăm în acest număr iar altele vor urma în cele viitoare și să ne scrie un articol informativ asupra călătoriilor d-sale la Românii din Istria, despre cari încurînd va pune sub tipar o lucrare mai întinsă. — Credem, că informațiile d-sale se vor ceti cu folos și cu mult interes, iar aducerea aminte de acești frați pierduți va trezi, acolo unde încă nu e prea tîrziu, tresărirea, învierea conștiinței naționale. (n. red.)

  Departe de țările comune, unde păraiele șopotesc, unde frunzele codrilor grăiesc și unde bucuria și tristeța locuitorilor glăsuește în mîndra și biata limbă română, trăiesc răslețe, în Istria, 3000 de suflete amărîte, cari după sînge și carne sînt din corpul mare al poporului român. Acești frați, rupți dela sînul cald al mamei iubitoare, au luat cîrja cerșitoruluî de cîteva sute de ani și pe lîngă ea și lumea ’n cap. Erau păstorii neamului românesc cari, cu dorul în inimă să-și vadă risipite lipsurile căscioarelor lor și să mulcomiască vaietele copilașilor lor, au mînat turma de pe culme pe culme, și așa — spăimîntați și frămîntați de groaza și urgia unor vremi urîte — au ajuns în țara ce se chiamă Istria. Țara aceasta era sub stăpînirea și sub influența unor oameni legați de noi, nu prin zalele stăpînirii, ci prin alte lanțuri mai puternice.
  De păstorii aceștia au știut la început poate numai rudele lor și abia mai tîrziu și-a legat de ei și legenda soartea. Românii din Istria locuesc în două zone deosebite prin poziția geografică, prin deosebirea etnică a vecinilor, prin portul și în urmă prin unele deosebiri locale din graiul lor. Zonele aceste le-am stabilit înainte cu cîțiva ani în limba lor și le-am numit zona de sud de sub poala lui Montemaggiore, (în limba croată Učka) și zona de nord din muntele Cars. În zona dela sud avem azi abia șapte sate, cari stau sub 4 primari deosebiți: sub cel din Fianona satele Senovic (ital. (Frassinetto, croat. Jesenovic) și Villanova (croat. Novoselo și Novavas), locuitorilor le spun de su codru sau podgorți (slav.) și Novoșoani de sub cel din Albona satul Bîrdo, locuitorilor le zic Brioani; de sub cel din Bogliuno satele Sușnevița (ital. Susgnevizza, croat. Sušnjevica) și Letay, locuitorii sînt Sușnîevți Letaiți (forme slave); de sub cel din Pisino satele Grobnic și Gradinie. Satul cel mai mare e Sușnievița, ea formează centrul acestor sate și ea a fost aleasă de propaganda slavă nimicitoare de centrul acțiunii lor. în zona de nord avem azi un singur sat ce se chiamă Jeiănu în limba română (slav. Žejane). Zona de sud stă sub influența imediată a Croaților și zona dela nord sub influența Slovenilor. Bogăția culturală e însă în stăpînirea fraților Italieni. Satele, cari stau sub podestă italian, au un traiu mai liniștit și viața nu li-e atît de amară ca a celor de sub Slavi. Stările materiale, ca în cea mai mare parte din Istria, sînt cît se poate de slabe. Dealurile pleșuve, abia ici coalea acoperite de niște tufari, nu pot opri în brațele lor vînturile turbate (bora) cari n’au milă de gurile unor băieți flămînzi, ci în lăcomia lor prădează productele unui pămînt sărac, care vegetează slab sub influența secetii dese și generale. Fantazia Istrienilor fără deosebire etnică, a personificat bora și-l înduioșază inima, silind-o să-i dea unui Istrian o masă din poveste (Deck’ dich Tischlein), de care n’a avut parte. Pe lîngă sărăcia aceasta n’au mai putut suferi școala vieții. Românii văzînd, că din oițele lor — în lipsă de pășune — și din ogoarele slabe, precum și din vițele stîrpite de boală, nu-și pot duce traiul ori cît de slab, colindă prin orașele vecine, lăsînd cerșitoria la o parte, se angajează prin porturi, încarcă vasele, sînt focari la mașinile vapoarelor. Femeile, pînă sînt mai tinere, intră în serviciu prin Fiume, Triest, Pola etc. Ocupația lor de mai nainte de a crește bastarzii plutocraților din orașele vecine e aproape neuzitată. Totuși cele mai bune doice, cel puțin așa e renumele, sînt ele, și e mirare, că din mizeria în care cresc pot avea acea vigoare a corpului să crească niște ființe slabe domnești. în chipul acesta umblă cu stăpînii lor prin lume, învață a cunoaște oamenii, țările și unele datini ale diferitelor popoare. Gazda mea, o femee foarte deșteaptă, a fost angajată la fabricantul de torpedo din Fiume, o chiamă Tonca Belulovici, vorbește mai multe limbi, știe bine nemțește, vorbește binișor franțuzește, — de italiană și slavă nici nu mai vorbesc, căci aceste limbi le știu și servitoarele simple din Fiume-Triest, — înțelege englezește, mă surprindea plăcut cu diferite istorioare ce-mi povestia despre Herbert Bismarck, (feciorul marelui Bismarck) și despre convorbirea ei cu regele Grecilor din Atena. Această femee are meritul principal de a-mi fi ajutat, să mă pot așeza în Istria la Sușnievița în a doua călătorie, deoarece primul meu gazdă Francisc Scrobe, un om foarte inteligent și bogat, n’a putut să mă găzduiască din mai multe motive. Tonca Belulovicî a înțeles scopul călătoriei mele și m’a rugat, să mă îndestulesc cu sărăcia din căscioara ei, pe care bărbatu-său a zidit-o „din banii cîștigați în cea mai mare parte din plata ei ca doică. În această casă mi-am așezat lagărul „Dialectelor Române” și din casa lui Scrobe, prietenului meu, a trebuit să facem post de jandarmi reclamați de siguranța mea personală, care a fost atacată de dujmănia și intrigile preotului slav din Sușnievița, Iosip Flegar. Omul acesta, botezat de altfel nero — negru, dracu, — m’a chinuit în 1899, cînd printr’un jandarm și podesta din Bogliuno, ambii tratați de el, m’au făcut obiectul batjocurii lor, dar nu m’au putut aresta avînd legitimarea de student din Viena. Pentru prietenul Scrobe, au urmat zile amare după depărtarea mea. Perseveranța acestui suflet diabolic n’a ajuns nici la 1905 la 0, cînd ca docent, am venit din nou să-mi controlez rezultatele studiului meu și cu ajutorul unul fonograf al Academiei imperiale să fixez graiul istro-român, care în curînd se va pierde ca un cîntec bătrînesc. Eram ținut de agent italian, spionat și urmărit pe toate căile. Ordinele autorității politice și salvus conductus al episcopului n’au avut efect, ci s’a întîmplat faptul, că doi netrebnici, sub pretext că-mi vor spune basme, au venit în casa mea cu gîndul să mă bată. Evident, că așa ceva n’am mai putut suferi. Povestesc aceste să vedeți ce stări sînt în Istria și cine domnește amarul fraților din Istria, în dimineața următoare mă duc cu poșta la Cerovglie și deacolo cu trenul la Pisino. Anunț cazul la Bezirkshauptmann, iau trenul imediat pentru Parenzo. Merg la giunta provinciale și deacolo la căpitanul țării la Pola, de unde plec la luocotenență la Triest. În Vinerea patimilor Paștilor catolice mă primește vicedirectorul dela luocotenență în absența luocotenentului bolnav la Viena. Mă asigură că se va face anchetă. Eu i-am declarat scurt și cuprinzător, că dacă nu-mi asigură persoana să-mi pot continua studiul, plec imediat la ministrul de interne din Viena. Fiind și eu persoană cu atributele k. k., cași toți beamterii din Austria, cererea mea a avut efect. Episcopul Nagler, un vienez „gemütlich", îmi dă binecuvîntarea, dacă nu puterea „iubirii" supușilor lui. Ce n’au făcut hîrtiile autorităților au făcut sclipirile baionetelor și „kurzschrittul" jandarmilor. Pe lîngă asistența politică mi-am angajat și un agent civil. În societatea agenților mei — fiind patrulele întărite — am făcut și completat studiul dialectului român din Istria, sub scutul baionetelor. Forța științii și puterea adevărului a constrîns pe niște funcționari orbiți de idei șoviniste să recunoască persoana mea de autoritate blîndă și nu turbată și să cinstiască totodată obiectul ocupațiunii mele. Dujmanii mei și ai Românilor din Istria au fost încătușați cîteva momente și oamenii s’au apropiat de mine cu cinste și cu încredere și mi-au făcut mărturisiri pe cari niciodată nu le-am cerut. De aceste mă voiu folosi numai cînd va fi lipsă.
  La Românii din zona de nord (din Jeĭănu) nu m’a oprit nimeni să-mi fac cercetările. Ei se țin de Munegrande și ambele aceste cu Munepiccolo au format acelaș popor. Legenda ne povestește că au fost trei frați și aceștia de groaza unui „rebelion“, cum mi-a spus la 1899 un bătrîn cinstit de 85 ani, Valentin Marmilici, au fugit din țara lor, pe care nu o pot numi cu siguranță, și s’au așezat unul la Jeĭănu, altul la Munegrande și al treilea la Munepiccolo. Frații cei din satele din urmă și-au uitat limba — schimbîndu-o cu cea slovenă — și din acest motiv nu sînt tocmai prea iubiți de cei din Jeĭănu. După port și după sumedenia de cuvinte, păstrată în graiul celor desnaționalizați, se pare, că faptul nu s’a împlinit de mult. Ocupația acestora e cărbunăritul. Cărbunii lor de lemn se desfac la Abbazia și Fiume. Românii slavizați din Munegrande și Piccolo își vînd cărbunii la Triest. Și pentru o lume n’ar cuteza unul să se ducă în piața celuialalt. Dealtminteri călcarea acestei învoieli nu odată a fost sigilată prin bătăi. Căsătorii între locuitorii acestor sate se fac, dar slovencele măritate în casă românească vorbesc românește.
  Traiul Jeianilor e mai priincios, decît al fraților lor de sub Montemaggiore. Portul lor e tot cel obicinuit la toți. Numai femeile au un port de tot curios. Fustele lor ajung abia pînă la genunchi, au ciorapi albi. Părul e împletit cu panglici colorate, moda aceasta e redusă în Val d’Arsa numai la babele mai bătrîne cari au părăsit țoarsele și țandalinele din vremea veche. Curomoacul (pălăria) a mai rămas în cîteva sate slave. Pălăriuța rotundă a fost înlocuită de pălăria orășenilor. Portul mustețelor, sub influența modei popilor catolici, începe a fi părăsit și în Val d’Arsa. În Cars sînt toți cu mustețe și nu și le rad. Limba celor din Val d’Arsa se deosebește puțin de limba celor din Cars. De altfel deosebiri locale sînt chiar în dialectele satelor din Val d’Arsa ^[1]. Cînd se ’ntîlnesc Românii aceștia vorbesc în general cu froate (frate, orice a accentuat din dialectul lor se rostește ca un fel de a asemenea lui oa).
  Românii din Istria au pierdut întocmai ca și cei din Meglenia (Balcani) numirea de Român și ei îșî zic Vlah-i (și nu Vlah-Vlasi). Vecinii lor le-au pus diferite nume de batjocură ca: Cici, Ciciriani, Ciciliani și Ciribiri. Dintre aceste numiri Cicii s’au generalizat pentru zona de nord, care cuprinde și mulți slavi, născuți din Românii desnaționalizați, iar pentru zona de sud se folosește mai mult Ciribiri. Pentru explicarea numelor acestora s’au încercat diferite etimologisări, dar nu s’au explicat încă în mod suficient. După toată probabilitatea avem de a face cu etimologii poporale. În Cicii s’a crezut că ar fi ascuns sau rom. ce-ce sau slav. cicia (unchiu), în Ciribirii sau cire-bire (cine-bine) sau țire-bire (ține-bine). Numirile acestea au diferite vechimi. Cea mai veche se pare Cicii pe lîngă Rumeri, nume ce a dispărut din acest dialect și pe care voește să-l reintroducă un român din Istria, Andruț Glavina, care are meritul de a fi încercat să facă și să publice cea dintîi carte în dialectul lor: Călindaru lu Rumeri din Istrie anul trecut.
  Despre origina Românilor din Istria avem pe lîngă documente de limbă și documente publice, și niște cărți din suta a 17-a. De rîndul acesta amintesc numai izvoarele mai generale și mai importante, fiindcă studiul acesta are scopul numai să informeze, iar nu să discute toate izvoarele existente, lucru ce se face în cartea mea despre Românii din Istria.
  In suta a 17-a a scris I. W. v. Valvasor (1641—1693) o carte importantă Die Ehre des Herzogthums Krain, Nürnberg 1689, a II-a ed. Rudolfswerth 1877, după Carniolia antiqua et nova a lui Schönleben (1618—1681). Valvasor face niște observări interesante asupra Tschitii-lor pe cari îi derivă dela Schyți. La 1698 se publică la Venezia o carte Historia della citta di Trieste scrisă de Irineo della Croce (1627—1713) alias Giovanni Maria Manaruta. In cartea aceasta se pomenește de Români, de limba lor și de locuințele lor din suburbiile orașului Triest. Faptul acesta arată puterea de expansiune a Românilor, pe cari el îi numește Rumeri. Nici nu-i mirare că s’au lățit atît de mult cunoscînd marea importanță a Românilor în comerciul din Ragusa. E mai de mirat cum de au pierit așa de mulți din ei și cum a scăzut numărul lor atît de mult în raport cu vitalitatea lor din vremile apuse. De știrile aceste precum și de documentele referitoare la existența și trecutul lor în Istria n’am avut nici o cunoștință. Românii aceștia au fost pentru prima dată înviați din mormîntul lor de A. Covaz. Prezint chipul bărbatului acesta demn de admirația și recunoștința noastră. A. Covaz a fost slav, dar n’a fost dujmanul fraților noștri, ci din contră s’a interesat de ei totdeauna. A fost la 1846 cînd A. Covaz a publicat articolul său despre acești Români în L’Istria nr. 1—2, jurnalul de sub red. Drului Kandler.
  La 1847 Asachi publică știrea aceasta în călindarul pentru poporul român din Iași. Tot odată aduce și o poezie cu un păcurar istroromân. Zece ani după aceasta, la 1857, Ion Maiorescu, vrednicul tată al și mai vrednicului fiu, Titu, a vizitat pe acești Români părăsiți. Notițele lui sînt foarte interesante și materialul lui lexical cuprinde în multe privințe părți, cari azi, după cincizeci de ani, nu se mai află în acest dialect, a cărui sfîrșit se accelerează pe zi ce merge. Ion Maiorescu a fost primul Român care a trebuit să dea piept cu șovinismul și cu răutatea popilor din satele române din Istria, el a fost primul care a cuprins în sufletul său iubirea unui popor pierdut și el a fost cel dintîi, care a decretat mai nainte acest popor. A. Covaz i-a pus la dispoziție toată experiența sa și i-a făcut serviciu de frate. Pe vremea cînd a petrecut Maiorescu în Istria erau mai multe sate unde se vorbia românește. Atît numărul satelor cît și numărul vorbitorilor a scăzut mult. Și dacă desnaționalizarea va merge tot în această proporție, peste 50 de ani vom avea de tot puțini Români, așa că după cîțiva 50 de ani vor dispărea în marea cutropitoare a Slavilor. Vor fi și aceștia ca și frații lor Români cari grăiesc în limba slavă. Tocmai acesta a fost motivul cel mai puternic că m’am hotărît să le fixez limba cu fonograful. După Ion Maiorescu i-au vizitat, dintre Români, cari au dat ceva semn despre vizita lor: V. A. Ureche, Burada, Nanu, Nicoară și autorul acestui articol; dintre străini: Ive Gartner, Weigand, Bartoli etc. Pe noi ne-a dus dorul ca să ne desăvîrșim studiile asupra dilectelor lor, cari sînt izvoare vii pentru evoluția istorică a limbii române. Dialectele din Istria ne dau valori reale și studiul lor general e un categoric imperativ. Aceste dialecte au multe puncte comune cu celelalte dialecte române. Existența unor note ne surprinde plăcut și ne ajută multe explicări, fără de cari în lipsa acestor dovezi combinația filologică n’ar fi putut opera atît de real și de bine.
  Prezint mai multe fotografii din diferite părți din Val d’Arsa. Din Jeĭănu voi publica cîteva fotografii cu altă ocazie. Tipurile de pe aceste fotografii în multe privințe nu se apropie de cele românești. În multe locuri sînt de tot apropiate de Croați sau Sloveni. Abia convorbirea cu ei ne destăinuiește sufletul lor, care pune în vibrațiuni armonice diferite coarde și din sufletul nostru. Această armonie nu e un simplu act de simpatie etnică, ci dovedește o bază comună din psihicul român. In Villanova sau chiar în Senovic, îndeosebi familia Surian, precum și în Chersano sînt trei frați Burul (Bunul), azi Croați cari sînt tipuri de Român. Moda de a-și ținea furca în brîu ca și la noi nu e notă specială română, căci am văzut-o și prin Bosnia la Slavi. Cîntecele cari ușurează orice muncă, orice durere sau înviorează orice bucurie au fost înlocuite cu cîntece străine. Melodiile românești nu sînt cunoscute. Românii cîntă ca toți Istrienii, afară de Italieni, foarte urît. Unul duce melodia cu o forță nebunatecă, al doilea sau ai doilea îi țin hangul cu niște tonuri de cimpoiu. Aceste cîntări produc asupra noastră oboseală adevărată și ne displac asurzîndu-ne. D. Burada a notat cîteva melodii în cartea d-sale. Ar fi foarte consult ca un specialist să compare această muzică cu muzica Croaților. Despre muzica dalmatină, care e foarte plăcută, avem deja studii speciale și așa ar fi ușor de fixat migrațiunea motivelor acestor cîntece. In Istria cîntă mai mult bărbații. Femei n’am prea auzit. Unele din ele cîntă cuplete, natural numai melodia, aduse din Fiume sau Triest. Băeții cu oile zumzuesc melodiile locale, cari par niște cimpoaie răgușite.
  Căsnicia Istro-românilor nu se prea deosebește de a celorlalți Români. Diferitele povești despre lenea lor, despre senzualismul lor nu prea au baze reale. Dar ei totuși sînt terorizați de preoții lor catolici, cari sub pretextul senzualismului nu-i lasă să-și petreacă și să joace. Maiorescu se plînge că nu i-a putut vedea jucînd. Burada a trebuit să se folosiască de un șiretlic, să-i seducă la o petrecere generală, ca astfel să-i poată vedea jucînd. Eu n’am văzut încă joc din Istria la Români. Mi-au povestit și mie că știu juca și că nu-i lasă. Puterea cea mare a popilor se poate susținea cu ajutorul bigotismului lor. Și e curios cum cercetează ei bisericile, măcar că mulți nu înțeleg ce le spune preotul lor. Nainte cu 30 de ani se spovediau românește. Și avem și azi un canton din satul Bîrdo unde bătrînii nu știu decît românește. Băeții pînă cînd nu pleacă de acasă nu știu decît românește. Mai ușor învăța și ei dialectul venețian, ce domnește sub diferite nuanțe în italiana din Istria. De vorbirea slavă a Românilor, îndeosebi a babelor și băieților, sînt legate diferite anecdote. Morala lor e cam laxă cam ca a milieului, unde trăiesc. Oameni fără școală și bigoți nu prea pot merge pe picioarele lor! Decepțiuni puternice le trezesc abia independența sufletului.
  Și așa văzînd cît e de rău, dacă nu știi carte, și cît e de bine, dacă știi, s’au hotărît 47 capi de familie din Sușnievița și jur și au înaintat o petiție la 13 Sept. 1888 cătră dieta provincială din Istria pentru instituirea unei școli cu limba de propunere română. Cazul acesta a produs ilaritate în sînul Slavilor, dar școala cerută după relațiunea Dlui Constantini, al cărui chip îl prezintăm, ca al unul apostol apărător al școalei române, a fost votată în ședința din 3 Octomvrie 1888. S’a dat o luptă mare între Italieni și Slavi, al căror reprezentant slav Dr. Laginja din Pola s’a folosit de argumente ridicole. Școala votată n’a putut fi nici azi instituită. Mișcarea Slavilor suprimată în dietă a triumfat la guvern. Cînd a fost să se zidiască școala a mers la fața locului o comisiune cu Bezirkshauptmann-ul și cu jandarmi, și oamenii de frică au trebuit să mărturisiască că sînt Croați afară de Francesco Scrobe, care a fost dat la o parte cu pretensiunea lui. Giunta provincială nu dă însă bani pentru școala slavă. Și așa la 1900 s’a votat din noti la propunerea energicului advocat din Albona, azi secretar la giunta în Parenzo, Dr. Ubaldo Scampicchio, în ședința a 10-a școala din Sușnievița cu limba de propunere română și cu a doua limbă germană, în senzul legii, care cere două limbi.
  Această votare a fost din nou urmată de o comisie care a avut sorții celei dintîî. Cîțiva „hîrvatașîi” (croatofili), sau mai bine niște săturați de vinul oficial, au mărturisit că nu le trebue școală română, ci croată. Să cîștigi gurile slabe din sat pe lîngă niște baionete îngrozitoare e de ajuns niște măsuri de vin orbitor. Și guvernul a învins ca școala să fie croată. Giurta nu le dă bani. Soc. sf. Ciril și Metod, care sub pretextul unor trebuințe culturale, produce și alimentează dujmănia și neînțelegerea dintre locuitori au pus la dispoziția Slavilor cîteva mii și au zidit o școală care a stat cîțiva ani închisă. După multe uneltiri a preotului Flegar a venit o croată din Croația și cu o pompă teribilă au deschis în April, în săptămîna mare, cînd toate școlile se închideau de Paști, școala slavă în prezența unor adepți croați. Erau mai puțini de zece. Lucrurile aceste s’au petrecut cînd eram eu în Sușnievița. Bucuria lor n’a ținut nici o săptămînă, căci școala a fost închisă printr’o telegramă din Viena, fiindcă a fost deschisă fără autorizație. Și din închiderea școlii acesteia mi-au dat și mie o parte, cu toate că eu n’am făcut nimic, și aici e motivul dujmăniei lui Flegar și a mișcării contra persoanei mele, care a trebuit mai apoi să fie asigurată din partea guvernului.
  Evident că o atare școală, care atît din punct de vedere pedagogic cît și uman n’are nici o îndreptățire, nu se poate susținea fără de trebuința locuitorilor.
  Băeții nu înțeleg ce le spune dăscălița. Aceasta din urmă nu poate învăța copiii pînă nu învață ea mai nainte limba poporului, cum a bunăoară poștărița din Sușnievița, o slovencă, a învățat dialectul român de acolo, ca să se poată înțelege cu oamenii. O școală trebue să opereze cu factori pozitivi și nu cu tăblițele sf. Ciril și Metod. Școala nu se poate susținea prin arme și afuriseniile unui preot, ci prin iubire și prin cultura minții și a sufletului. Școala nu e mijloc de prostire, ci de luminare. Dacă va veni odată vremea să aibă și Românii aceștia o școală în limba lor, atunci vom putea vorbi altfel despre viitorul lor.

Atît comunic de rîndul acesta despre Românii din Istria. Și cu mare durere a trebuit să constat, că dialectele lor frumoase, din punctul de vedere al evoluției limbii române, dispar. Cu dispariția lor se uscă o ramură verde din arborele mare român, dar așa e fatala lege a asimilațiunii popoarelor. Și e păcat din punctul nostru de vedere. Fonograful va rosti cel puțin în timpurile viitoare șoaptele acestor „omiri buri”. Cred însă că ar fi mai bine, dacă România ar zmulge din ghiarele mizeriei și pierderii aceste 3000 de suflete nepierdute încă și le-ar coloniza în vr’o parte, unde și-ar putea asigura viața din viitor. Ar face în cazul acesta un serviciu real Românimii. Ar ucide niște dialecte, dar ar scoate din ghiara morții un popor. Dialectele acestea s’ar încrucișa cu altele surori și așa ar viețui mai departe în limba română. Cred, că dacă avem un locșor pentru acești frați în inimile noastre, putem găsi în țările noastre și niște coți de pămînt pentru mormintele lor. Astfel memoria lor și a noastră va fi binecuvîntată, și buzele nepoților vor murmura cu sfințenie mulțumirile lor pentru o faptă bună cătră Dumnezeul nostru.
Dr. Iosif Popovici.