Românii și tătarii

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Românii și tătarii


Cică la început românii n-aveau domnitori și stăpînitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzlețiți prin deosebite ținuturi și se cîrmuiau singuri de sine. Ei își alegeau din mijlocul lor, pe cîte trei ani de zile, trei bărbați dintre cei mai deștepți și mai înțelepți și bărbații aceia apoi, care erau ca niște filozofi, se sfătuiau între oloată, puneau împreună toate trebile obștești la oale, și toți ceilalți se supuneau și ascultau de sfaturile și poruncile lor.

Așa o duseră ei un timp mai îndelungat și mai bine și mai rău, după cum era adică și firea, năravurile și apucăturile feliuritelor popoare păgîne cu carile veniră, în decursul acestui timp, în atingere și după cum o duceau și alți oameni în lume, care trăiau și se cîrmuiau, ca și dînșii, singuri de sine.

De la un timp însă văzînd tătarii, un popor păgîn, neastâmpărat, prădător și foarte crud, că românii n-au pe nime stăpînitor și că ținuturile în care locuiesc aceștia, sunt foarte întinse, frumoase și mănoase, se purtară cu gîndul ca să-i subjuge, să le iee toate averile și moșiile și după aceea să se facă ei stăpîni preste dînșii și preste ținuturile lor.

Din minutul acela apoi, cînd le-a plesnit tătarilor un astfel de gînd drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună și senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puțin odată în ținuturile lor, să prade, să omoare, și să nimicească tot ce le sta sau le venea în cale.

Văzând românii că tătarii nu șuguesc, ci din contră că tot una-i bîntuiesc și-i pradă și multe alte neplăceri și supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă în mîinile lor parte-i ucid, parte-i ieu și-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la mi loc și a da piept cu dînșii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ține piept cu un număr atât de mare de tătari, cîți veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stuhăriile iazurilor și ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăștinoase vor putea scăpa de prigonirea și urgia păgînă.

Dar degeaba li-a fost toată osteneala și nădejdea, căci tătarii auzind, acuima de la cine vor fi auzit, și încredințîndu-se mai pe urmă și ei singuri ce fac românii ca să scape de dînșii, nici în aceste locuri mlăștinoase și pline de tot felul de gîngănii, nu le deteră pace. Din contră ei, cînd se porneau acuma asupra românilor, luau cu dînșii un fel de pasări învățate, ca și oapăii, la vînat, numite nagîți sau cîni tătărăști și pre pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vre unui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adurmece și să vadă de nu e cineva ascuns într-însul.

Nagîții, cum se vedeau slobozi, deauna începeau a zbura în colo și-n coace pe deasupra stuhăriilor și cum zăreau printr-însele pre vre un român ascuns, îndată prindeau a se roti pe deasupra lui, a țipa și a țivli de-ți lua auzul.

Tătarii, auzind nagîții țipînd și țivlind, se duceau drept în partea aceea, în care auzeau țipetul, înconjurau din toate părțile pre românii ascunși, îi scoteau cu nepusa-n masă de prin stuhării afară, și după aceea… dă doamne bine !… schingiuirile, chinurile și muncile lor nu erau proaste. Și daică ar fi rămas numai cu atîta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de român nu scăpa de viu din mîinile acestor lifte sălbatice.

Așa o pățiră bieții români în mai multe rînduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decît în anii trecuți și cu toate că uneori stau zile și nopți întregi cufundați pînă în grumaz în apă, cugetînd că dacă vor sta astfel, afurisiții de nagîți nu-i vor putea descoperi.

Într-o vară însă, văzând ei că numai degeaba se ascund prin stuhării, că și-n aceste locuri sunt descoperiți, se adunară iarăși cu toții la un loc și se sfătuiră ca să facă și ei odată tătarilor o moară de vînt, adică dacă nu-i pot învinge și fugări din țară, cel puțin să-și bată joc de dînșii. Căci așa-i românul, uneori chiar și la cea mai mare nevoie îi place să facă cîte-o șagă, doară-i mai trece din cel năcaz… Căutaseră vr-o cîteva iazuri mai mari pe unde știau ei că trec mai adeseori tătarii, așezară pe vîrvurile papurei și a trestiei de prin cozile și mărginile iazurilor acelora o mulțime de cușme și după aceea, luîndu-și toată averea mișcătoare, se retraseră cu toții de la șes spre munți cu hotărîrea ca, în caz cînd ar fi să-i urmărească și-acolo, să le întindă o cursă, din care, dacă vor cădea întrînsa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat.

Nu mult după retragerea românilor spre munți iată că iarăși năvălesc ca vr-o optzeci de mii de tătari în ținuturile lor, cu gîndul ca de astă dată să pună mîna și să stîrpească pre toți românii de pe fața pămîntului.

Dar bine-a zis, cine-a zis, că ulciorul merge la fîntînă numai pînă atunci, pînă cînd i se frînge toarta. Făcut-au ei multe daune, neajunsuri și neplăceri românilor, mult sînge românesc au vărsat și multe lacrămi au mai stors din ochii părinților, fiilor, fraților și neamurilor acelora, pre care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o pățiră și ei.

Nagîții, care și de astă dată au fost sloboziți cu scop ca să adurmece pre români, zburînd pe deasupra stuhăriilor și dînd de cușmele așezate pe vîrvurile papurei și a trestiei, începură și-acuma a se învîrti și a țipa pe deasupra acestora ca și mai înainte, cînd da de români. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învîrtindu-se și-i auziră țipînd, tăbărîră din toate părțile ca niște fiare sălbatice asupra stuhăriilor, unde se învîrteau nagîții și-n care credeau că se află românii ascunși. Însă cînd colo… ce să vadă ?… În loc de români cu trup și suflet, numai cușmă lîngă cușmă, și alta nimică, căci românii erau acuma de mult retrași spre munți și adăpostiți prin văgăunele și fundoaiele acestora. Ciuda și mînia tătarilor, cînd văzură aceasta… Cică unde s-a mai pomenit să pățească ei o rușine așa de mare !… Și-n furia lor nu mai steteră pe gînduri ; ce e de început și de făcut, ci presupunînd că românii se vor fi retras spre munți, se luară și ei în urma lor, și tot prădînd și nimicind ori ce le sta în cale, se tot duseră înainte pînă ce ajunseră aproape de locul unde se află satul de azi Vama din munții Bucovinei, și unde s-a fost retras o parte de români!

O româncă, care tocmai atunci mergea cu un val împăturit de pînză pe cap și cu un copil de țîță în brațe spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pînza, înfășă copilul într-însa și astfel îl duse și-l anină de cetina unui brad de sub poalele Birnărelului, anume ca să stee acolo pînă ce se va întoarce îndărăpt și-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă în dreapta și-n stînga dînd de știre românilor de prin apropiere că iacă iară vin tătarii asupra lor.

N-a apucat românca bine a anina copilul de cetina bradului și-a da de știre câtorva români ca să se adune la un loc și să facă ce vor face doară le pot veni prigonitorilor de hac, cînd iată că tătarii și ajung lîngă Bîrnărelul.

Tătarii cei dinainte, cum zăriră o parte de pânză fluturând ca un steag pe la mijlocul bradului, și cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, țipînd, cugetară că, de bună samă acolo trebuie să fie românii ascunși și deci se duseră țintă spre brad. Dar cînd sosiră mai aproape și nu văzură alta nemică, fără numai pînza fluturând și copilul legănîndu-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca ghiața le trecură prin tot trupul și nici unul nu se încumetă să treacă mai departe, ci toți se opriră deodată ca înlemniți locului.

Hanul, adică domnitorul și conducătorul lor, care asemenea venise cu dînșii și care se afla ceva mai în urmă, văzînd că înaintașii cetei s-au oprit deodată locului și nu vor să meargă mai departe, să miră ce s-a întâmplat. Deci se duse să vadă ce este. Și cum a ajuns în fruntea cetei a început a striga și a zice :

— Ce stați locului ?… de ce nu treceți mai departe… ce s-a întâmplat ?

— D-apoi să vedeți, Măria Ta, de ce nu trecem ! răspunse unul din mijlocul tătarilor, care să vede că era vre un căpitan sau așa ceva, arătând cu mâna spre pînza ce fîlfîia și copilul ce se legăna încolo și încoace.

— Ei !… și-apoi ?… n-ați mai văzut voi pînă acum copii de țîță ?… acum vi-i întîia oară!… de-un copil să vă temeți ! strigă hanul, după ce se uită și el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat.

— Nu-i vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viața noastră… dar alta e la mijloc !… pînza aceasta și copilul înfășurat într-însa e un semn rău pentru noi… Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întîmple vre-o nenorocire… Românii după cum vă este cunoscut, sunt prefăcuți!… Acum câteva săptămâni ne-au pus să le pescuim cușmele de prin stuhăriile lacurilor și ale iazurilor, iară de astă dată cine știe ce cursă ne-au mai

Întins, și ce au de gînd să facă cu noi!… Mai bine să ne întoarcem înapoi!

— Ce-ai zis !… Noi să ne întoarcem înapoi!… Încă numai atîta ne-ar trebui ca să ne rîdă toate babele ! strigă acum hatmanul înfuriat.

— Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne întoarcem de unde ain venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar să și fugim pînă ce e încă timp, căci fuga-i rușinoasă, dară-i sănătoasă, vorba românilor. Și nici unuia, drept să-ți spun, mi-i cu mult mai dragă și mai scumpă viața noastră de cît moartea românilor, care s-au vîrît, ca niște urși, prin crierii acestor munți !

— Închipuire !… haideți numai cu mine și veți vedea că, nimica n-o să vi se întâmple !

— Dă doamne să fie așa cum spui Măria Ta, și nu cum presimțesc eu !

Nu apucă bine hanul și căpitanul a schimba cuvintele acestea între olaltă, cînd iată că se și treziră încunjurați din toate părțile de români, care se adunară de prin fundoaiele și sihlele munților și care, luîndu-i cu nepusă-n masă la răfuială, în vr-o câteva oră îi și măcelări pe jumătate.

Patruzeci de mii de tătari, adică partea ceea ce-a rămas în viață, văzînd că românii nu glumesc, ci din contră că ei au de gînd să-i nimicească pre toți, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă de-a dreptul preste Bîrnărelul spre Valea Caselor, iară de-aici apucară repede pe lîngă apa Moldovei în sus pe locul unde se află astăzi Cîmpulungul și nu se opriră pînă ce nu ajunse la strîmtura dintre Măgura-Pojorîtei și Muncelul Sadovei. Aice, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înșirară tot doi cîte doi și așa trecură pe plaiul, ce duce pe lîngă Piatra-Străjii și ieșiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorîta.

Ajunși dincolo de Măgura Fojorîtei stătură puțin locului de se odihniră și se puseră în cale încotro să se ducă ca să poată ieși mai bine la capăt : s-apuce deadreptul peste munți, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăpt de unde au venit ? Și după multă chibzuire și cumpenire aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal și de acolo apoi să se întoarcă pe altă cale îndărăpt spre țara lor.

Și așa și făcură… se porniră mai departe. Însă de-aici începînd nu mai merse pe atare vale, cum au venit pînă într-acest loc, ci apucară de-a dreptul în sus peste Runcul-Pojorîtei, iară după ce suiră și trecură Runcul o luară tot pe culmea munților anume ca, întîmplîndu-se să-i urmărească românii, să nu fie așa de lesne și pe neașteptate surprinși ca lîngă poalele Birnărelului.

După ce au trecut Runcul-Pojorîtei, o luară peste vîrvul Arsinesei și ieșiră în Opcina Arsinesei, iară după aceea, trecînd peste munții Sterpaiiu, Colacul, Botoșul Mare, Senatorul, și Dadul, se coborîră drept spre locul unde se află astăzi satul Cîrlibaba și de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriței, parte peste alți munți spre satul Borșa din Maramureș.

Ardelenii, moroșenii sau ungurenii, după cum se mai numesc românii din Ardeal și Maramureș, prinzînd de veste, acuma de la cine vor fi prins că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulți inși la un loc și prinseră a tăia o parte din pădure de pe munții Opcioara și Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o deteră la pămînt, ci numai o înținară. Iară cînd văzură că tătarii întru adevăr se îndreaptă spre dînșii prin locurile acestea, tăiară și cealaltă parte de pădure, pe care asemenea o lăsară înținată.

Cînd sosiră acum tătarii și deteră să coboare spre Borșa ca să între în Maramureș, românii din Borșa, precum și cei de prin vecinătate, în frunte cu un moroșan înalt, spătos și foarte tare, că „te băga în toate răcorile cînd numai te uitai la dînsul, le ieșiră înainte și începură, pe neașteptate, a-i respinge și a-i alunga înapoi de unde au venit.

Tătarii surprinși apucară repedea spre Opcioara și Tătarca. Însă românii, adunați în apropierea acestor doi munți, cum simțiră că tătarii se apropie de dînșii, începură, care dincotro, a repezi copacii înținați asupra lor.

Copacii, cumpănindu-se și răsturnîndu-se cu un pocnet și un huet îngrozitor, de se răsuna cine știe unde prin văile și fundoaiele munților de prin apropiere, pre care tătar cum îl ajungea deauna mi-l și culca la pămînt și-l făcea fărîmi.

Și așa, unii fiind omorîți de românii ardeleni și maramureșeni, iară alții de copacii care se răsturnau și picau peste dînșii, în cîteva oare toți tătarii fură măcelăriți și nimiciți, afara de hanul, care, nu știu singur cum s-a întîmplat, că a scăpat și s-a întors prin desimea și întunecimea pădurii.

Dar ce folos, că mai pe urmă, rătăcind hanul încolo și-n Coace prin munții de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orățel, Senator și alții, fără ca să poată da de plai ca să se întoarcă

În țara sa, fu în scurt timp și el prins și dus înaintea moroșanu lui cel voinic.

Moroșanul, despre care ni-i vorba, avea o casă tocmită pe vîrvul Tătarcei. Și când a fost hanul tătărăsc prins, tocmai atunci se afla și el la casa sa de pe Tătarcă.

Românii, care puseră mîna pe han și-l duse conducătorului lor, cum ajunseră la starea locului, zise :

— Mai dăunăzi, cînd am măcilărit pre tătari, care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai și batjocurit cum de am putut fi așa de nebăgători de samă ca să nu punem mîna pe capul lor, pe han. Ei bine, iată că acum ți l-am adus și pre dînsul !… El ne-mbia pe drum cu bani, numai să-i dăm ceva de băut că moare de sete. Se vede că multă carne de român trebuie să fi mîncat în viața sa, dacă e așa de însătat !… Poate că dumneata vei fi avînd și-i vei putea da ceva de băut, ca să nu piară bietul om de sete !

— D-apoi bine, ce să-i dau ? întrebă moroșanul.

Măsurînd pre han cu ochii din cap pînă-n picioare. N-am nemică alta dindămînă, fără numai un poloboc cu moare de curechi… Doară să-i dau moare să bee ! Apoi întorcîndu-se către han și arătîndu-i polobocul cu moare, zise :

— Oamenii iștea-mi spun, c-ai fi foarte însetat și eu încă văd că ești cam mahmur, deci… ia colo, în polobocul cela e moare, dacă vrei, potolește-ți setea !

Hanul, ce era să facă, se-nvoi să bee și moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc și se plecă ca să bee moarea dintr-înșul, moroșanul deauna-l și apucă de picioare, îl rădică în sus, îl cufundă cu capul în moare și după ce îl ținu astfel vr-o cîteva minute răsturnă polobocul și-l slobozi apoi cu han cu tot la vale.

Polobocul rostogolindu-se și ducîndu-se ca o săgeată în jos peste trunchiuri răsturnate de copaci și peste colțuri ascuțite de pietre, cît ai bate din pălmi se făcu mii de bucățele și dimpreună cu dînsul și hanul.

De-atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa moroșanului și de pe care a fost hanul tătărăsc slobozit cu polobocul la vale, s-a numit Tătarca, valea unde a ajuns polobocul cu dînsul, Apa sau Valea Tătareii, iară locul, unde au fost ceilalți tătari măcelăriți de românii ardeleni și maramureșeni Opcina Tătareii.

Și așa au scăpat românii de tătari !