Românii și poezia lor

Jump to navigation Jump to search
Românii și poezia lor
de Vasile Alecsandri
Articol publicat pentru prima oară în anul 1850, în revista Bucovina.
Dlui A. Hurmuzachi, redactorul foaiei Bucovina


În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atunci despre aceste frumoase părți ale Europei, care se numesc Țările Românești, și despre poporul frumos ce locuiește în sânul lor. Aprinși amândoi de o nobilă exaltare, deși poate cam părtinitoare, am declarat într-o unire că patria noastră e cea mai drăgălașă țară din lume, și neamul românesc unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufletești!

Ce puternice simțiri se deșteptaseră atunci în noi, la dulcele și sfânt nume de patrie! Ce entuziasm măreț ne cuprinsese la falnicul nume de român! Cât eram de veseli; cât eram de fericiți atunci!

Îți aduci și tu aminte?

În ceasurile acele de scumpă nălucire, munții noștri ni se păreau cei mai nalți și mai pitorești de pe fața pământului; văile noastre, cele mai îmbelșugate cu holde și cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; cerul nostru, cel mai senin; frații noștri de la munte, cei mai voinici și copilele românce, cele mai frumoase la privit, cele mai drăgălașe la iubit decât toate zidirile lui Dumnezeu.

În ceasurile acele de patriotică pornire, oricare faptă istorică a strămoșilor creștea în închipuirea noastră cu proporții uriașe; oricare faptă vitejească a vreunui român din zilele noastre, fie măcar hoț de codru, ne insufla o tainică mândrie; orice se atingea, într-un cuvânt, de România: obiceiuri naționale, port național, dansuri naționale, cântece naționale... toate aprindeau în sufletele noastre o electrică scânteie și ne făcea să zicem cu fală:

Sunt român! și tot român
Eu în veci vreau să rămân!
România să trăiască
Și-n veci steaua să-i lucească!

În ceasurile acele de sperări măgulitoare, presimțirile inimii noastre, pătrunzând veacurile, vesteau României un viitor măreț, și, prin negurile aurite ale acelui viitor, sufletul nostru întrevedea umbre de eroi români mișcându-se pe câmpul gloriei, precum odinioară Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Zăream noi, ca printr-un vis, țările noastre ajunse iar[...]n vechea lor putere, și nația noastră ridicată iarăși printre cele mai însemnate nații ale lumii.

O! vis dulce! o! vis neprețuit! care tânăr, cu inimă adevărat românească, nu s-a înfrățit cu tine o dată măcar în viața lui? care tânăr nu te-a dezmierdat cu dragoste într-această epocă în care toate popoarele se deșteaptă la soarele civilizației și al libertății?!

O! vis poetic! o! vis mântuitor! arată-te ades în ochii românilor și le insuflă credința că tu te vei împlini. Spune-le că Dumnezeu le-a dat tot ce le trebuie pentru ca să se facă vrednici de numele lor de români: pământ bogat, spirit deștept, inimă curată, minte dreaptă și o răbdare destoinică de a-i face să izbutească la oricare țel, cât de greu.

Spune-le că un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întâmplări crude, știe să-și apere naționalitatea ca românul, păstrându-și, ca dânsul, năravurile, portul, limba și legea părinților; că un popor ca acela este menit a se urca pe treaptă cât de naltă; că un popor ca dânsul este chemat la o soartă măreață și vrednică de el.

Spune-le că stejarul deși se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; și că din a sa tulpină cresc alți stejari nalți ca el și ca el puternici!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mie mi-e drag românul și știu a prețui bunătățile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult, căci el e simplu și frumos în înfățișarea lui; căci e curat, înțelept, vesel și poetic în graiul său.

Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credințele sale fantastice, dansurile sale vechi și voinicești, portul său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cântecele sale jalnice și melodioasele și mai ales poeziile sale atât de armonioase!

Eu îl iubesc și am multă sperare într-acest popor plin de simțire, care respectează, care-și iubește pământul și care, fiind mândru de numele său de român, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz, fie măcar de sânge străin.

Am multă sperare într-acest neam a cărui adâncă cuminție e tipărită într-o mulțime de proverburi, unele mai înțelepte decât altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveștile sale poetice și strălucite ca înseși acele orientale; al cărui spirit satiric se vădește în nenumăratele anecdote asupra tuturor națiilor cu care s-a aflat el în relație; a cărui inimă bună și darnică se arată în obiceiul ospeției, pe care l-a păstrat cu sfințenie de la strămoșii săi; al cărui geniu, în sfârșit, lucește atât de viu în poeziile sale alcătuite în onorul faptelor mărețe. Și spre dovadă:

Care din noi nu a fost legănat în copilăria sa cu dulcele cântec de Nani, puiule și cu povești pline de zmei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o falcă în cer și cu una în pământ?

Care nu a fost îngrozit cu numele de strigoi, de tricolici, de stahii, de rusalii, de babe-cloanțe, care ies noaptea din morminte și din pivnițe pentru spaima copiilor nesupuși?

Care nu a râs și nu râde încă ascultând întâmplările țiganilor ce și-au mâncat biserica sau a jidanilor prin codrul Herței, sau a sârbilor pe malul Dunării, sau a nemților care au degerat de frig în Moldova, zicând că le era kald? ș.c.l.

Cine, ajungând noaptea la o casă țărănească, a întrebat: bucuros la oaspeți? și n-a auzit îndată: bucuros! sau trecând pe lângă o masă de țărani, a zis: masă bună! fără a fi poftit îndată la dânsa? sau, fiind față la o nuntă din sat, n-a fost cinstit de cuscrii voioși și nu s-a încredințat de respectul tinerilor către bătrâni?

Cine a intrat la vorbă frățește cu locuitorul de la câmp și nu s-a mirat de ideile, de judecățile lui și nu a găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale? De pildă:

Vrea să grăiască de un om bun? El zice: E bun ca sânul mamei.

De un om nalt și frumos? E nalt ca bradul și frumos ca luna lui mai.

De un om rău? Are mațe pestrițe.

De un om urât? Urât tată a avut.

De un om prost? El socoate că câte păsări zboară, toate se mănâncă.

De un isteț? Scoate pe dracul din pământ.

De o femeie frumoasă? E ruptă din soare.

De un întrebuințat mic? Om cu trei parale în pungă și cu piept de o mie de lei.

De un lăudăros? Intră în doi ca în doisprezece, și nu-l scot nici douăzeci și patru.

De un tânăr cu părul alb? L-au nins devreme.

Ș.c.l., ș.c.l., ș.c.l.

Cine s-a amestecat printre flăcăi și fete la clacă sau la șezătoare și n-a petrecut ceasuri de mulțumire auzind glumele tinerilor, păcălirile lui Pâcală și Tândală, poveștile lui Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne și ale lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, istoria văcarului care s-a mâniat pe sat și mai ales cimiliturile propuse fetelor ca să le ghicească?

Cui nu-i place să vadă alergând pe un șes întins o poștă românească cu opt cai? Caii aleargă cât le apucă piciorul; postașii chiuiesc cât îi ține gura, pocnind necontenit din harapnice, și căruța sau caleașca ce coboară văile, trece podurile, suie dealurile cu repejunea drumului de fier... din Austria. Tot drumul e un vârtej spăimântător în care călătorul are prilej de a-și vedea capul frânt de zece ori pe ceas; dar n-aibă frică el, căci, deși drumurile sunt rele, deși caii sunt mici, deși hamurile sunt slabe, deși, într-un cuvânt, primejdiile sunt multe, postașii români sunt dibaci, sunt voinici. Fie noapte oarbă, fie glod, fie costișă, fie vale sau prăpastie... n-aibă grijă călătorul când postașul îi zice: Nu te teme, domnule, că ești cu mine!

Cine a văzut o horă veselă învârtindu-se pe iarbă la umbra unui stejar, sau dansul vestit al călușăilor, sau munteneasca, sau voiniceasca și s-a putut opri cu sânge rece în fața acelor veselii ale poporului atât de vii, atât de caracteristice?

Și, mai cu seamă, care român nu și-a dorit patria cu lacrimi, când s-a găsit în străinătate? și care nu se simte pătruns de o jale tainică și nesfârșită, când aude buciumul și doinele de la munte?

O! trebuie să nu aibă cineva nici o picătură de sânge în vine, nici o scânteie de simțire în inimă, pentru ca să nu se înduioșeze la priveliștea patriei sale și să nu iubească pe fratele său, poporul român.

Aruncă-ți ochii la oricare român, și-l vei găsi totdeauna vrednic de figurat într-un tablou.

De va ședea lungit pe iarbă, la poalele unui codru; de va sta pe picioare, rezemat într-un toiag, lângă o turmă de oi; de va sălta în horă, vesel și cu pletele în vânt; de se va coborî pe o cărare de munte, cu durda sa pe spinare; de se va arunca voinicește pe un cal sălbatic; de va cârmui o plută de catarguri pe Bistriță sau pe Olt ș.c.l.; ... oricum l-îi privi, fie ca plugar, fie ca cioban, fie ca postaș, fie ca plutaș, te vei minuna de fireasca frumusețe a pozei lui și te vei încredința că un zugrav n-ar putea nicăieri să-și îmbogățească albumul mai mult și totodată mai lesne decât în țările noastre.

Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! cum îi crește inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulțumire el cată la noua podoabă a naturii ce acoperă locul nașterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite!

Românul se renaște cu primăvara! El întinerește cu natura, căci o iubește cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea și toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desișul pădurilor; îi place să pocnească și să cânte din frunze; îi place să-și puie flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor și să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoție.

Pentru dânsul primăvara este un timp de simțiri puternice și ademenitoare. Gingașele flori ale câmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari și vioi, cu fețe rotunde și albe, cu gurițe rumene și glumețe, și atunci, fără de voie, el începe a cânta:

Frunză verde sălcioară!
Puiculiță bălăioară,
Vin' degrabă pân' te-aștept
Să te strâng în braț' la piept...[1] sau:
Hai, Ileano, la poiană,
Să săpăm o buruiană,
Buruiana macului,
Ca s-o dăm bărbatului...[2] sau:
Pentru tine le fac toate,
Ș-apoi zici că nu se poate!...

Dar totodată desimea înverzită a codrilor, prin care șerpuiesc și se pierd tainice potici, deșteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie și îl îndeamnă a zice:

Frunza-n codru s-a desit;
Sufletu-mi s-a răcorit!
Hai, voinice, la ponoară
Păn' ce-i iarba crudișoară,
Unde calci,
Urmă nu faci;
Unde șezi,
Nu te mai vezi...

sau:

Rămâi, taică,-n veselie;
Eu mă duc în haiducie!

Și dacă acele doruri ale inimii sale se împlinesc, dacă norocul îi aduce în brațe o puicuță bălăioară, el îi jură în cosițe c-a s-o ieie de nevastă și s-o ție tot pe brațe și la sân cât a trăi cu dânsa.

Și dacă întâmplările îl aduc a se face voinicel cu tăișul de oțel, el nu merge în haiducie numai pentru dorința de a câștiga bani, ci pentru că simte în sineși un îndemn neînvins către o viață de lupte și o ur[...]mpăcată împotriva ciocoilor.

Și la aceasta avem martori înseși cântecele lui:

Măi stăpâne, măi stăpâne!
Nu-ți tot bate joc de mine,
Că-a veni vara ca mâine,
Și te-oi prinde-n lunca mare...[3] ș.c.l.

sau:

Ah! dușmane de ciocoi!
De te-aș prinde la zăvoi,
Să-ți dau măciuci să te moi,
De piele să te despoi... [4] ș.c.l.

El se duce la hoție pentru ca să vânture țara și să-i iasă vestean lume, și s[...]ndrăgească nevestele, și să-l binecuvânteze săracii, și să se facă, într-un cuvânt:

Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Drăgălașul mândrelor,
Și groaza ciocoilor.[5]

Acesta este visul care frământă închipuirea lui! acesta este dorul care îi arde sufletul! Cât pentru averi, el cum le câștigă așa le și răspândește. Banii luați din chimirul bogatului trec în mâna săracului, căci românul, deși se face hoț, el nu trece cu vederea pe cei ce-i poate ajuta la nevoie.

Bujor, Codreanu, Voicu, Tunsul și alți hoți de demult și din vremile noastre nu întâlneau sărman nenorocit fără a-i da bani să-și cumpere boi; nu vedeau văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea, poporul nostru a avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. El îi găzduiește, îi cântă, îi admiră și îi tânguiește amar când ei pică în mâna potirei.

În ochii poporului hoțul este un erou la ale căruia fapte și nenorociri el se interesează ca la un copil al său. Amândoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vreme de nevoie și sunt uniți prin o strânsă legătură de aceleași simțiri și de același interes, poate.

În urmare, cele mai frumoase cântece sunt alcătuite de popor în iubirea și în pomenirea hoților; cele mai frumoase româncuțe se îndrăgesc după dânșii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri-aminte de dumnezeii romanilor celor vechi, Venus și Mars, care se iubeau împreună în Olimp.

Dar spre o mai deplină încredințare de acea iubire frățească ce au hoții și poporul între ei, să cercetăm în treacăt cântecele, poeziile alcătuite de improvizatori și care sunt știute în toată românimea. Aceste cântece au îndoitul merit de a cuprinde în sânul lor și notițe istorice, și flori de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră.

În vremea lui Matei Ghica V. V. se arată la Movilău un hoț vestit, anume Codreanu... Să vedem în ce chip îl descrie cântecul poporal:

Mult e mândru, sprintenel,
Cel voinic, cel voinicel,
Și tot cată-un roibuleț,
Roibuleț cu părul creț
De-a lui Codrean drăguleț.[6]

Care mumă poate să-și dezmierde copilul cu mai multă dragoste?... Pentru poporul român, Codreanu nu e numai un voinic, ci un voinic iubit, un voinic frumos, un voinicel mândru și sprintenel!

Hoțul își găsește în sfârșit un cal după inima lui, se aruncă pe el și...

Trei rugine că-i trăgea,
Astfel roibul mi-și fugea...
Văile se limpezea!

Ce descriere poate fi mai simplă, mai energică și mai poetică?

Care cuvânt din limba noastră poate arăta o icoană mai lămurită de iuțeala calului și de repejunea fugii lui, decât limpezirea văilor?

Poezia românilor este o comoară nesfârșită de frumuseți originale, care dovedesc geniul poporului.

Codreanu, după multe izbânzi, întinde masă mândră în rediul Breazului, deasupra Copoului, chiar în fața Iașului:

Și mi-și bea și veselea;
De potiră nici gândea!

Este de însemnat că în toate baladele voinicești se găsesc aceste două versuri. De unde vine asta? și ce dovedește repetarea lor?

Hoțul e atât de sigur în puterea lui că nu-i pasă de nimic; dar poporul care se îngrijește de viața lui și care, știind că potira îi este cea mai aprigă dușmană, prevede soarta ce-l așteaptă din pricina nepăsării sale, poporul, zic, îl tânguiește amar prin acele două versuri, și adeseori, nemaiputând stăpâni presimțirea și grija sa, îl îndeamnă pe hoț să se ferească de dușmani și îi zice:

Bea, voinice, și nici prea,Că-i potira ici-colea!

Să ne întoarcem însă iarăși la Codreanu. Pe la mijlocul mesei, iată că sosește potira și-l înconjoară.

Iară el cum o vedea,
Plosca la gură punea,
Și mai tare-nveselea.
Arnăuții îi zicea:
„Dă-te, Codrene, legat,
Să nu te ducem stricat."
Iar Codrean le răspundea:
„Mielu-i gras, ploscuța-i grea;
De sunteți niscaiva frați,
Iată masa și mâncați!"

Răspuns falnic și caracteristic! În el e zugrăvită natura întreagă a hoțului român: fală, nepăsare, voinicie și dărnicie.

Ei pistoalele-și scotea
Și-n Codrean le slobozea!
Pieptul lui Codrean sărea...
Iar el rănile-și strângea,
Plumbii din carne-și scotea,
Cu ei durda-și încărca,
Și din gură-așa striga:
„Alelei! tâlhari păgâni,
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteți buni!"
Codrean durda-și întindea
Și-n plin durda lui pocnea.
Potirașii jos cădea,
În sânge se zvârcolea...

În cât se atinge de faptele eroului său, poporul nu trece nimică cu vederea. Îi place să descrie toate mișcările lui și să rezică toate cuvintele sale:

Iar Leonti Arnăutul,
Înghiți-l-ar pământul!
Nasturi de-argint că scotea,
În pușcă mi-i ascundea,
Și-n Codrean îi slobozea...Pe Codrenaș mi-l rănea!

Iată, în sfârșit, cele mai puternice dovezi de simțirile poporului pentru haiduci. Începutul și sfârșitul acestei strofe cuprind toată inima lui:

Iar Leonti Arnăutul,Înghiți-l-ar pământul!

Blestem și ură asupra dușmanului, asupra învingătorului dragului său Codrenaș! Pe Codrenaș mi-l rănea!

Acest MI-L este un poem întreg de dragoste, de jale și de desperare.

Să vedem acum ce fel răspund hoții la atâta iubire și ce fac ei ca să o câștige? Faptele lor voinicești sunt în adevăr destoinice a minuna închipuirea poporului, dar prin care fapte ei știu a atrage așa de bine simpatia lui? Să cercetăm dar iarăși cântecele lor și ne vom tălmăci lesne acea problemă. Iată ce găsim în baladele celor mai mulți hoți de codru și de drumul mare:

Tot acel Codrean de care am vorbit mai sus, după ce se luptă ca un leu, e prins, legat și dus spre cercetare înaintea domnului Matei Ghica:

-- Măi Codrene, voinicele,
Spune tu domniei-mele,
Mulți creștini ai omorât,
Cât în țară mi-ai hoțit?
-- Domnule, măria-ta,
Jur pe Maica Precista!
Eu creștini n-am omorât
Cât în țară-am voinicit.
Om bogat de întâlneam
Averile-i împărțeam;
Iar de-ntâlneam săracul,
Îmi ascundeam baltagul,
Și-n chimir mâna băgam
Și de cheltuială-i dam.
Cântecul lui Bujor zice:
Frunză vedrde de lior,
Răsărit-a un bujor,
La ciocoi îngrozitor
Și la săraci de-ajutor.

Voicu, întrebat de judecători și cercetat despre averile ce adunase el în vremea hoției lui, răspunde așa:

Averile nu voi da.Că pe Voicu-ți spânzura,Și voi galbeni-ți lua,Cu cărțile îți juca,Cu droștile îți primbla,Cu muierile-ți mânca.I-am ascuns pe la copaci,Să-i găsească cei săraci,Să-și cumpere boi și vaci!

Destule sunt aceste pilde ca să ne arate totodată și caracterul voinicesc al hoților români, și caracterul iubitor și recunoscător al poporului român, și în sfârșit caracterul original al geniului său poetic.

(Bucovina, 1849)

II[modifică]

Eu fac întocmai ca neguțitorii de pietre scumpe, care când îți arată vreun briliant minunat se simt fără voie îndemnați a rosti mii de laude asupră-i, deși el însuși se recomandă destul ochilor prin frumusețile sale. Nu pot să-ți trimit vreo baladă mai însemnată fără a o întovărăși de câteva rânduri pline de entuziasm pentru dânsa. Ce să fac?... M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpați, tânără, mândră, nevinovată și așa de frumoasă că, după cum zice vorba românească, pe soare ai putea căta, iar pe dânsa, ba! Iată dar că, dezvelind astăzi la lumina soarelui comoara nesfârșită a poeziei românești, aleg din colecția baladelor și a cântecelor ce am adunat prin munții și văile Moldovei trei balade și câteva hore destinate a apărea în coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintâi baladă este a lui Mihu copilul.

Acest Mihu este un adevărat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vânturel de țară și gingaș cântăreț, el trezește codrii vechi, trecând ca o nălucă înarmată prin desișul lor, pe la ceasul când toată suflarea doarme, pe la miezul nopții!

Mult e frunza deasă,
Noaptea-ntunecoasă,
Și calea pietroasă.[7]

Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grijă nici de fantasmele spăimântătoare ale întunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murgușoru-i mic care, când se urca la dealul

Bărbat și călca în piatră,
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua!

Se duce Mihul meu dezmierdând codrii prin dulceața unui cântec armonios, unui cântec de voinic ce suna așa de duios, încât mult în urmă-i codrii vuiau tainic și se clătinau ca la suflarea unui geniu nevăzut.

Și tot merge, merge,
Ș-urma li se șterge
Printre frunzi căzute,
Pe cărări pierdute.

În zadar calul său cearcă a lăsa drumul și a apuca colnicul! În zadar murgul năzdrăvan zice:

Că s-ațin pe-aici
Patruzeci și cinci,
Cincizeci fără cinci
De haiduci levinți,
Duși de la părinți
De când erau mici.

Mihul nu-și numără dușmanii niciodată; lui nu-i pasă de-ar fi patruzeci și cinci, cincizeci fără cinci, de-ar fi chiar haiduci levinți; de-ar fi chiar duși de la părinți de când erau încă mici; de-ar fi, într-un cuvânt, acei dușmani, lipsiți de orice simțire omenească, ca ființe ce de mult s-au depărtat de la izvorul îndulcitor al inimii omenești, de la sânul părintesc, Mihu răspunde cu fală:

Murgule, te lasă
Istor brațe groase,
Groase și vânoase;
Istuia piept lat,
Lat și-nfășurat;
Istui pălușel,
Tăiuș de oțel!

La aceste cuvinte Murgul se supune, lasă colnicul și apucă iar drumul, căci murgu-i ca gândul, zice balada; dar iată că în fundul codrului, la o muche de stâncă, benchetuiește un ungur bătrân cu patruzeci și cinci de nepoți de ai lui, și iată că deodată el tresare, auzind:

Un mândru cântěc,
Cântic de voinic,
Ș-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce cântă frumos.

Acesta e Ianuș cel vestit! Ianuș care domnește în codri cu o ceată de voinici cu chivere nalte și cu cozile late, lăsate pe spate!

Ianuș care poruncește la haiduci făr' de leafă: hoțoman bătrân și neîmpăcat,

Cu barba zburlită,
De rele-nvechită!
Până-n brâu lungită,
Cu brâu învelită!

El are săbii lucitoare, are durdă ghintuită, are inimă oțelită, dar sufletul lui e măreț, căci măreață e porunca ce dă el voinicilor lui haramini. Mergeți, le zice, și-i ațineți calea la pod, la hârtop etc.

De-a fi vrun viteaz,
Să nu mi-l stricați!
Iar vrun fermecat,
De muieri stricat...
O palmă să-i dați
Drumul să-i lăsați.

O parte din unguri merg de ies în calea Mihului și cad uciși de paloșul lui, căci le-a zis Mihu:

Cine v-a mânatCapul v-a mâncat!

Pe urmă Mihu purcede iar prin cel codru verde, cântând duios din cobuz, și merge de se înfățișează deodată în ochii lui Ianuș.

Ungurul se înfurie, și cu glas de răzbunare poruncește nepoților să dea cu flintele, să dea cu lăncile. „Lăsați lăncile", le zice Mihu,

Că eu Mihu sânt!
Și vreau să vă cânt
Un mândru cântěc,
Cântic de voinic,
Din cobuz de os
Ce cântă frumos!

Ungurii se opresc la glasul lui, și însuși Ianuș rămâne mut. Aici vine o scenă vrednică de geniul lui Ossian! În fundul unui codru vechi ca pământul și tăcut ca mormântul, în fața unui bătrân ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, în mijlocul unui mare număr de hoți turbați de dorul răzbunării, la razele stelelor ce lunecă și se răsfrâng pe arme lucitoare... un voinicel singur, privind moartea cu nepăsare, începe a cânta, și deodată natura întreagă se trezește, bătrânul se îmblânzește, și hoții stau porniți pe gânduri, uitând mânia lor. Dar cine cântă așa? Mihu copilu! Și ce fel cântă Mihu?... Balada zice:

Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
Începe pe loc
A zice cu foc,
Începe ușor
A zice cu dor
Un cântec duios,
Atât de frumos,
Că munții răsună,
Vulturii s-adună,
Brazii se clătesc,
Frunzele șoptesc,
Stelele sclipesc
Și-n cale s-opresc!

Cine nu s-ar fi înduioșat la asemene armonie încântătoare, dacă înseși stelele s-au oprit din calea lor ca să o asculte, ele care aud melodiile cerești? cine n-ar fi zis în urmă, ca Ianuș:

Vin' tu, Mihule,
Vin', voinicule,
Să benchetuim
Și să veselim,
Ș-apoi amândoi
Ne-om lupta noi doi.

Ianuș și Mihu se pun la masă și benchetuiesc și ciocnesc pahare, deși ei fac acum praznicul morții. Unul din doi trebuie să moară, căci nu poate încăpea pământul doi viteji ca Mihu și Ianuș. Iată dar că se scoală și

Deoparte se duc
La luptă s-apuc!

Cine va fi oare învingător? Lupta le e de moarte! De vroiești s-o afli, citește balada, căci ar fi păcat să-i dezvelesc eu toate tainele.

Cea a doua baladă se numește Păunașul codrilor. Ea se deosebește de cântecele numite haiducești prin un caracter romantic ce îi dă o mare asemănare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste și de vitejie, precum și chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso, la luptele eroilor cântați de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care aveau drept deviză două singure cuvinte: Amor și glorie! și care mureau cu mulțumire pentru apărarea iubitelor lor.

Așa în balada românească vedem un voinicel trecând cu mândra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amândoi sunt tineri, uimiți de dragoste. Ea-i pruncuță bălăioară, cu cosița gălbioară; el e voinicel mândru și cu statul tras pintr-un inel. El o roagă să cânte și-i tot zice:

Cântă-ți, mândro, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul![8]

Prunca ar împlini cu bucurie dorința iubitului ei, dar se teme ea însăși de puterea fermecătoare a cântecului, căci presimte că acel cântec va răsuna în codri și le va scoate în cale pe un viteaz vestit, neînvins încă, Păunașul codrilor! Inima-i spune că frumusețea ei ar fi pricină de luptă periculoasă și nepotrivită între un voinicel tinerel ca bădițul ei și un păunaș de codru, care și-a dobândit falnicul titlu de voinicul voinicilor. Însă, deși nu vrea să cânte îndată, ea nu mărturisește de-a dreptul frica ce o stăpânește, căci o nobilă simțire de delicatețe o oprește a lovi amor-propriul iubitului ei, ci îi dă numai a înțelege de departe despre pericolul ce l-ar amenința, când și-ar cânta ea cântecul:

Eu, bădiță, l-oi cânta,
Dar codrii s-or răsuna
Și pe noi ne-a-ntâmpina
Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor...

Această strofă este vrednică de însemnat ca dovadă de ființa simțirilor celor mai delicate în inima poporului român și de recunoștința instinctivă a poeților poporali în ceea ce privește finețile artei poetice.

La răspunsul copilei, voinicelul, citind în inima ei, se înduioșează și, în exaltarea dragostei lui, îi dă numirile cele mai dezmierdătoare:

Aurică, drăgulică,Nici n-ai grijă, nici n-ai frică.

Cuvântul aurică cuprinde ideea de frumusețe, de preț mare, de raritate, de lucire și de toate calitățile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreșit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termen mai bogat, mai original și mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiță gălbioară. Amorul e neolog în țara noastră.

Cuvântul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asemănarea ce se află între limba românească și cea italiană, în privirea diminutivelor. Așa, din dragă românul face drăguță, ș-apoi drăguliță sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calitățile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blând, simpatic și dezmierdător.

Să ne întoarcem însă la șirul baladei.

După cea întâi izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru urmează a zice cu o falnică bărbăție, sprijinită de însăși puterea dragostei lui:

Să n-ai grijă pentru mine,
Cât oi fi eu lângă tine!
Să n-ai frică pentru tine,
Cât îi fi tu lângă mine!

Iată că prunca începe a cânta și, precum ea presimțise, iată că dulceața cântecului trezește răsunetele depărtate și le scoate în cale pe Păunașul codrilor! Cine-i el? Ce soi de ființă este acest om care poartă un nume atât de poetic și care este cunoscut în lume de voinicul voinicilor? Îl vom afla în cele întâi cuvinte ale lui, cuvinte făloase, poruncitoare și amenințătoare:

Măi băiete, băiețele,
Măi voinice, voinicele,
Dă-ne nouă mândra ta,
Ca să scapi cu viața ta...

Pentru un păunaș de codru ca dânsul, pentru voinicul voinicilor toți ceilalți oameni i se par negreșit băieței, voinicei; în urmare, când vorbește de dânsul, el zice: Noi, Nouă! întocmai ca un stăpânitor, și crede că toți trebuie să se supuie la poruncile lui, căci altmintrelea amar de ei!

Care este însă soiul dorinței lui? O dorință născută din dragoste. El vrea pe mândra care l-a tras din codri prin glasul ei și care acum îl farmecă prin frumusețea sa. Porunca este scurtă și hotărâtoare. Răspunsul asemene este scurt și energic:

Ba! eu mândra nu ți-oi daPân' ce capul sus mi-a sta!

Îndrăzneață mândrie a tinereții! bărbăție insuflată prin focul dragostei! nobilă pornire a inimii fără frică... toate aceste simțiri sunt tălmăcite în două versuri. În ele domnește un ce cavaleresc, care rapoartă mintea la veacul de mijloc. Se pare a vedea doi cavaleri înzeuați, cu lăncile în mâini, cu coifurile pe frunte și provocându-se la luptă în gloria unei dame iubite de amândoi.

Dar, deși acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmează îi adaugă o nouă podoabă prin colorul lor de naționalitate netăgăduită.

Că de când o am luat,
În cosițe i-am jurat
Să n-o las de lângă mine
Și s-o apăr de oricine!

A jura dragoste în cosițele copilelor este un obicei țărănesc cunoscut și întrebuințat de toți holteii câmpiilor și ai munților noștri. Jurământul în cosițele fetelor înfățișează ideea șoaptelor amoroase și tainice, care se fac pe furiș la șezători, la scrânciobe, la sărbători, atunci când ochii părinților încetează de a priveghea mișcările copiilor.

Poeziile poporale sunt, precum vedem, comori neprețuite, în care putem descoperi icoane vii și poetice de obiceiurile și de prejudițciile neamului românesc. Așa, mai departe, citim în baladă că voinicii se apucă de brâie și se iau la luptă. Lupta trupească era la romani un exercițiu zilnic, care slujea a forma ostașii pentru războaie și care era totodată o petrecere precum și un mijloc de a pune sfârșit sfezilor particulare. La romani erau luptători publici ce dau reprezentații mari. Asemene și la românii de astăzi lupta trupească a rămas din vechime un obicei care domnește pretutindeni la munți și la câmpi, și biruitorul este înconjurat de stimă și respect, precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiți.

Trânta joacă un rol mare la sărbătorile poporale și adeseori ea hotărăște înclinarea inimilor fecioare. În vreme ce bătrânii stau culcați pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele și însurățeii joacă în horă, mulți din flăcăi fac rămășaguri pe trânte, se apucă la luptă, și copiii îi imitează primprejurul lor.

Trântele dar sunt împărțite în deosebite categorii precum:

Trânta voinicească,
Trânta mocănească,
Trânta ursărească,
Trânta pe dreptate ș.c.l.

Și cine a văzut acele ale românilor din veacul nostru cunoaște de înainte tablourile și statuile ce înfățișează luptele gladiatorilor romani. Aceleași poze, aceleași apucări, aceleași mișcări se reproduc la strănepoții lor, după două mii de ani.

Lupta voinicească consistă a se apuca trupul cu brațele cruciș și a se arunca la pământ, aducându-se unul pe altul peste mână; iar cea mocănească consistă a se prinde de brâie, a se frânge mijlocul și a se pune unul pe altul în genunchi sau a se aduce peste cap. Puterea luptașilor stă dar în tăria șalelor și a brațelor precum și în strânsa legătură a brâielor. Iată pentru ce balada zice:

Ei la luptă s-apuca
Și de brâie se lua.
Și mai departe adaugă:
Voinicelul mi-și slăbea,
Brâul i se descingea...

Acum lupta între amândoi voinicii se apropie de sfârșit. Păunașul frânge mijlocul badiului, care slăbește cu cât i se desface legătura șalelor; și acesta, simțind că în curând o să fie dovedit, zice în desperare:

Mândro, mândrulița mea,
Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu!

Până în minutul cel de pe urmă gândul lui este preocupat de soarta iubitei sale, și dacă el dorește a mai prinde la putere, este numai pentru ca s-o poată apăra pe dânsa. De viața sa el nu se îngrijește. Deși pericolul e mare pentru dânsul, rugăciunea ce face el către Dumnezeu pomenește numai de ea:

Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu!
Că-mi slăbesc puterile,
Mi se duc averile!

Care sunt averile unui voinic?... Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemene simțiri cavalerești? Să vedem acum ce răspunde copila la acele cuvinte. Vine ea în ajutorul badiului sau nu?

Ba nu, nu, bădiță frate,
Că vi-i lupta pe dreptate,
Și oricare-a birui
De bărbat eu l-oi primi!

Poporul român are un respect nemărginit pentru dreptate. Fie în orice întâmplare, el pleacă capul dinaintea ei. În ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, și când vorbește de dânsa, el o numește sfânta dreptate! Iată pricina pentru care mândrulița baladei nu vroiește a lua parte la lupta badiului cu Păunașul, căci lupta e pe dreptate! Totodată acea luptă voinicească ce se face sub ochii săi pentru dobândirea ei măgulește natura sa de femeie și de româncă. Ca femeie, îi place a vedea că frumusețea ei naște porniri atât de aprinse în inimile vitejilor; ca femeie, ea simte milă pentru voinicelul ce-și pierde puterile și, vroind a-i da ajutor prin un chip oarecare, ea îl îmbărbătează, zicând că va primi de bărbat pe cel care va fi biruitor, căci negreșit asemene cuvinte sunt în stare a da putere de leu oricărui tânăr înamorat; dar, cercetând bine înțelesul acestor cuvinte, se descoperă lesne tragerea instinctivă a inimii sale de româncă pentru cel mai viteaz dintre ambii luptători.

În urmare, lupta se începe cu mai mare furie; dar în curând unul din doi luptași cade biruit. Balada zice:

Din doi unul dovedea:
Din doi unul jos cădea!
Cine că mi-și dovedea
Și cu mândra purcedea?...

Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri înadins pentru ca să ațâțe curiozitatea ascultătorului și să mărească interesul subiectului prin o prelungire premeditată.

Cine că mi-și dovedea,
Și cu mândra purcedea?
Păunașul codrilor!
Voinicul voinicilor!

Tablou viu al vitejiei răsplătite prin biruință.

Cine-n luptă mi-și cădea,
Și-n urmă le rămânea?
Voinicel tras prin inel
Moare-n codru singurel!

Tablou trist ce varsă în suflet o tainică simțire de jale. În adevăr, poetul cel mai ingenios nu ar putea să sfârșească un poem mai bine și mai frumos decât precum se sfârșește balada prin contrastul vieții și al morții.

Viață cu dragoste! moarte pentru dragoste!

  • * *

Cea a treia baladă, intitulată Miorița, este o veche cunoștință a ta.

Îți aduci aminte de o seară din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulți prieteni adunați la moșia voastră, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu și eu ne porniserăm de la curte cu gând de a face vânat la rațe și, sosind pe malul iazului de lângă casă, ne lungiserăm pe iarbă, așteptând ca rațele să vie la buza puștii. Zic buza puștii, căci, deși eram patru vânători, numai o singură armă aveam!

Soarele, culcându-se în dosul pădurilor Cernaucăi, răspândea valuri de raze înfocate, care lunecau printre frunzele copacilor ca niște șerpi de aur și veneau de a se juca pe fața iazului. Aerul era lin, cerul împodobit cu vopseli de minune, și natura întreagă cufundată într-o tăcere adâncă în fața măreței apuneri a soarelui.

Pământul părea a zice cel de pe urmă adio luminii cerești și a se pregăti de serbat tainele nopții. Frumoasă seară era aceea! frumoasă și plină de simțiri dulci pentru noi! Nu se zărea altă mișcare împrejur decât clătinarea papurii din iaz, pricinuită prin trecerea vreunei păsări de baltă ce își căuta cuibul. Nu se auzea alt sunet decât glasul lung, tainic și pătrunzător al unui bucium, care răsuna din partea Moldovei. Acel sunet trezi fiori fierbinți în inimile noastre, căci părea a fi glasul țării chemându-și copiii rătăciți în străinătate!

Atunci, ca totdeauna, începurăm tuspatru o lungă și mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui atât de bogată în fapte eroice, încât ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, dacă s-ar naște vreun Walter Scott la noi. Altul făcu analiza proverbelor ce culesese din gura poporului și care sunt de natură a da o mare și minunată idee de cuminția lui, dacă este adevărat că: les proverbes sont la sagesse des nations ! Un al treilea descrise obiceiurile și năravurile românilor, căutând a face o alăturare comparativă între ele și ale vechilor romani, și ne dovedi în multe puncturi că locuitorii țărilor noastre au păstrat mai multe rămășițe strămoșești decât locuitorii Romei de astăzi. În sfârșit, veni rândul meu, și fusei rugat a zice balada Mioarei. Deși eu nu o știam întreagă pe de rost, totuși vă spusei câteva părți din ea, care deșteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporală.

Iată dar că, în memoria acelei seri minunate de la Cernauca și în sperare de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie ce stau ascunse în sânul poporului român, iată, zic, că îți trimit acum întreaga baladă a Mioarei. Oricare român o va citi în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul neamului său!

Această baladă, al cărei subiect e foarte simplu, începe prin două versuri ce sunt, totodată, și o minunată icoană poetică, și o dovadă de dreapta prețuire ce poporul știe a face de frumusețile țării sale.

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai.

Românul își iubește pământul unde s-a născut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni. Câte năvăliri de barbari au trecut peste biata țară! câte palme dumnezeiești au căzut peste bietul român!... și cu toate aceste, poporul a rămas neclintit pe locul său, păstrându-și naționalitatea în mijlocul aprigelor nevoi și zicând spre mângâiere: apa trece, pietrele rămân!

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei!...

Strofa aceasta ne arată un tablou viu de emigrările (pribegirile) turmelor ce se cobor în fiecare an din vârfurile Carpaților și trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunăre. Sute și mii de oi, mânate de mocani îmbrăcați cu sarice albe, ies din gurile munților îndată ce frigul toamnei sosește prevestind iarna și merg să găsească pășuni în câmpiile țării turcești, sub poalele Balcanilor.

Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlăului, altele de prin văile Bistriței și ale Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpați, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc și formează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunăre, unind zbieratul lor jalnic cu lătratul câinilor de pază, cu sunetul telincilor aninate de gâtul măgarilor și cu șuieratul pătrunzător al mocanilor călăuzi. Viață simplă și patriarhală! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe când regii nu erau decât niște păstori!

Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean!

Adică, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea și unu-i din Ardeal. [...] Puțini sunt la număr între români, care au cunoștință de întinderea neamului lor, și mai puțini încă acei care sunt convinși de puterea ce ar dobândi acest neam nenorocit, când toate ramurile lui ar fi readunate pe lângă vechea lor tulpină. Străinii ne cunosc mai bine decât noi înșine, și prevăd viitorul nației noastre cu deosebite simțiri!... Zic nație, căci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane de glasuri românești care îl putem revendica în fața lumii. [...]

Toți laolaltă români de aceeași religie, de același trecut și de același viitor!

Oiță bârsană!
De ești năzdrăvană,
Și de-a fi să mor
În câmp de mohor...

Poporul român are mare plecare a crede în fatalitate, în soartă.

El își împarte viața în zile bune și în zile rele, și, prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit la lovirile lor. Așa, nici o întâmplare cât de aprigă nu-l poate dărâma, căci el se mângâie și se întărește cu ideea că: așa i-a fost scris!... așa i-a fost zodia!... așa i-a fost menit să fie!

Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă.

Nu poate fi vreo zicere mai poetică și totodată mai potrivită pentru descrierea morții! Moartea este o mândră crăiasă care domnește peste omenirea întreagă, și totodată ea este mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intră în viață.

Că la nunta mea
A căzut o stea.

Stelele au o mare înrâurire asupra închipuirii poporului român.

El crede că fiecare om are câte o stea, care, din minutul ce el se naște și până ce moare, este tainic legată cu soarta lui. Steaua românului se întunecă când îl amenință vreo nenorocire și cade din cer când el se apropie de gura morții. Sunt iarăși stele ce se arată din vremi în vremi ca o prevestire de mari întâmpl[...]ntre popoare. Așa sunt unele stele roșii ca de sânge, care apar, zice românul, înaintea războaielor... ș.c.l.

Soarele și luna
Mi-au ținut cununa;
Brazi și păltinași
I-am avut nuntași;
Preoți, munții mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii
Și stele făclii!

Poetul necunoscut al acestei balade preface cu puterea închipuirii lui tot universul într-un templu luminat de făcliile cerești și aduce toate constelațiile și toate podoabele pământului față la cununia omului cu moartea!...

Judece oricine, fără părtinire, sublimul unui tablou atât de măreț și hotărască, dacă se poate, cât e de adâncă, cât e de bogată comoara poeziei românilor. Totodată, în privirea simțirii înduioșătoare, cât și în privirea frumuseții limbii noastre, însemneze cititorul câtă dragoste este cuprinsă în descrierea dezmierdătoare ce face muma de copilul ei, când zice:

Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui!
Mustăcioara lui,
Spicul grâului!
Perișorul lui,
Pana corbului,
Ochișorii lui,
Mura câmpului!

Asemene nu mai puțin este de însemnat cu câtă îngrijire dulce și fiască ciobănelul se roagă Mioriței ca să spuie mamei lui că el nu s-a însurat cu-o mândră crăiasă, a lumii mireasă, ci cu o fată de crai, pe-o gură de rai, nici să-i spuie că la nunta lui a căzut o

stea! ș.c.l., căci inima unei mame nu se înșeală niciodată. Biata mamă ar înțelege că fiul ei a murit!

Iată, iubite, toată balada Mioriței, precât am putut-o descoperi.

Eu nu cred să fie întreagă, dar cât este măcar, ea plătește în ochii mei un poem neprețuit și de care, noi, românii, ne putem făli cu toată dreptatea.

  • * *

Într-o epocă ca aceasta, unde țările noastre au a se lupta cu dușmani puternici care cearc[...]ntuneca nu numai drepturile politice, dar și chiar naționalitatea românilor, poezia poporală ne va fi de mare ajutor spre apărarea acesteia, căci oricât de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămânea și vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradițiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cântecele lor și chiar prin jocurile lor.

Așa, spre pildă, de vom cerceta aceste din urmă, vom găsi, pe lângă nenumăratele dovezi de orgine romană a poporului ce locuiește pământul vechii Dacii, că dansurile lui sunt de mare însemnătate.

Două din aceste mai cu seamă și anume; jocul Călușeilor și Hora păstrează până în ziua de astăzi un caracter antic, care răstoarnă toate secile pretenții ale acelora ce se cearc[...]ntuneca naționalitatea românilor. Jocul Călușeilor este un dans alegoric, care înfățișează răpirea sabinelor; iar Hora este adevăratul dans roman, chorus, și se joacă în România cu aceeași rânduială coregrafică precum se văd săpate în marmurile antice, horele vechilor romani!

Flăcăii și fetele, bărbații și nevestele dintr-un sat sau din mai multe sate adunate într-o zi de sărbătoare, se prind cu toții de mâini și fac un cerc larg, care se învârtește încet din stânga în dreapta și din dreapta în stânga pe măsura cântecului. Aceasta este hora! joc simplu și patriarhal! simbol al unirii tuturor în o singură familie!

Înlăuntrul cercului stau lăutarii, care umblă necontenit pe lângă danțași, improvizând strofe șăgalnice pentru fete, vesele pentru flăcăi și adeseori atingătoare de bărbații însurați. Aceste improvizații trecătoare, care se tipăresc în mintea poporului și rămân cu vreme proprietatea sa poetică, se numesc iar hore. Ele ațâță veselia jocului și adeseori, dezvelind tainele inimilor, slujesc de misterioas[...]nțelegere între acei ce se iubesc.

Așa, de pildă, lăutarul, care este geniul însuflețitor al horei, trecând pe lângă o copilă din cercul dansului, îi cântă:

Zis-au badea c-a veni
Luna-n cer când s-a ivi[9] ș.c.l.

Pe urmă, alăturându-se de badea în altă parte a cercului, îi arată mândra cu ochiul și zice în treacăt:

Să te duci, voinice, duci
În livada cea de nuci,
Că te-așteaptă nu știu ce,
Și-i găsi o florice... ș.c.l.

Badea și cu fata se întâlnesc cu ochii; copila se roșește și cată-n jos; voinicul ridică capul și-și răsucește mustața... iar lăutarul trece mai departe cântând unui bărbat:

Sărmanul bărbatul prost!
Bun odor la cas-o fost.
Orice vede,
Nu mai crede... ș.c.l.

Bărbatul se mânie; danțașii râd cu hohote și se uită la femeia odorului, lângă care s-a oprit lăutarul zicând:

Ilenuță de la Piatră,
Cu percică retezată,
De-ți e drag bărbatul tău,
Ie-i seama că-i nătărău,
Și-i dă-n mână o vărguță,
Să se apere de mâță...[10]

Afară de lăutarul care este plătit ca să cânte câte știe și câte nu știe, adeseori vreunul din dănțașii horei începe a rosti în cadență versuri potrivite cu vro întâmplare nouă sau cu starea inimii lui. Fiecare își cântă dorurile în auzul tuturor, căci ce are românul pe inimă o are și pe limbă.

Un flăcău care-i singur pe fața pământului își revarsă necazul în strofa următoare: Frunză verde alunică,

Rău îi făr' de mândrulică!
Dar mai rău făr' de nevastă,
Că n-ai unde trage-n gazdă!

Altul, om cărunt, care-i lângă dânsul, urmează șirul cântecului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui:

Cât e omul de bătrân,
Tot ar mânca măr din sân!
Cât e omul alb la plete,
Tot îi place-a pișca fete![11]

Vecinul său, Pepelea, taie improvizația moșneagului și-i răspunde râzând, făr-a întrerupe aria horei:

De-acum sapa și lopata,
Iar nu mărul, iar nu fata,
Că de-acum, ți-ai trăit traiul,
Ți-ai mâncat, badeo, mălaiul!

După toate aceste pilde se înțelege caracterul poeziilor numite hore. Ele sunt improvizații din fugă, cugetări rostite în versuri în repejunea dansului, destăinuiri naive ale dorințelor inimii, pâcâlituri șăgalnice între dănțași. Prin urmare, și forma acestor poezii este neregulată ca ideile improvizatorilor.

Unele hore sunt lungi și corecte, precum a Zoiței, a Ilenuței și altele; dar cele mai multe sunt scurte de zece, de opt, până și de patru versuri. În cât privește însă originalitatea ideilor, frumusețea expresiilor și calitățile lor poetice, oricine poate mărturisi că atât horele din Moldova, cât și cele din Transilvania, din Bucovina și din Valahia sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice provincie, este pretutindini bogat de poetice comori.

(Bucovina, 1849)

III[modifică]

Spre a completa aceste studii asupra țărilor noastre și asupra poporului român, socot că nu este de prisos a adăuga aici câteva fragmente dintr-un cuvânt ce am ținut la 1848, în Paris, dinaintea unei societăți de străini filo-români:

Domnilor!

Dați-mi voie a vă expune aici un repede tablou de provinciile Dunării locuite de români. Ca fiu al României, mă propun să vă slujesc de căl[...]n primblarea ce vroiți a face prin acele țărmuri depărtate și așa puțin cunoscute încă de Europa occidentală.

Să trecem în grabă Germania, Galiția și Bucovina (provincie mănoasă pe care Austria a despărțit-o de Moldova la 1775 și a încorporat-o imperiului) și să ajungem în acele locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, și pe care străinii le cheamă Provincii Danubiene. Acum pășim Molnița, pârâu ce slujește de hotar între Bucovina și Moldova, și iată-ne în sfârșit pe acest colț de pământ atât de necunoscut, încât mulți diplomați și mulți vestiți învățați l-au confundat când cu pământul Turciei, când cu pământul Rusiei.

Iată-ne într-o țară cu totul nouă, dar unde vom avea plăcere a găsi o mulțime de cunoștințe făcute de noi în cărțile Istoriei Romane.

În sânul acestor văi atât de bogate și mănoase, pe vârfurile acestor munți uriași, pe malurile acestor râuri limpezie, auzim deodată pronunțându-se nume antice, care deșteaptă în mintea noastră mari suveniruri, și rapoartă închipuirea la epoca glorioasă a Împărăției Romane: numele lui Traian, Aurelian, Ovidiu, Caracala, Septim-Severus etc., ieșind din gura unui țăran simplu și neștiitor! Ochii noștri întâlnesc pretutindene urmele poporului Suveran! Iată: valea lui Traian pe Dunăre, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iașii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul (Mehadia din Banat), Lacul lui Ovidiu (în Basarabia, altă provincie a Moldovei luată de Rusia la 1812). Acest lac a văzut adeseori pe Ovidiu primblându-se pe malurile lui și meditând poate poemul Metamorfozelor, pe când era exilat în Dacia. Tradiția poporală spune încă în zilele noastre despre acest mare poet al vechimii că era un frumos bătrân cu pletele albe, și că graiul lui dulce curgea ca mierea din buzele sale. Aceste nume aduc negreșit o adâncă mirare, auzindu-le într-o țară pierdută ca Moldo-Valahia în fundul Europei, și ca o stâncă în sânul mării, necontenit bătută de valurile a trei neamuri mari, neamurile german, slav și otoman. Firește dar străinul își face întrebare, cum aceste nume romane s-au rătăcit așa departe de Roma și ce furtună le-a azvârlit aici? Și atunci el își aduce aminte de luptele romanilor cu dacii și de duelul eroic ce a fost între marele împărat al Romei, Traian, și marele rege al Daciei, Decebal, care s-a otrăvit în ziua când a fost învins! Îmi aduce aminte totodată că multe colonii romane au venit ca să împoporeze aceste țărmuri pustiite prin desfacerea dacilor, spre a forma cu piepturile lor un zid puternic împotriva năvălirilor de barbari. Și astfel, încet-încet, adevărul iese la lumină, și acel adevăr arată că există în lume o Românie, deși ea nu figurează pe hărțile de geografie!

Vechii romani înțeleseseră bine interesele imperiului lor, așezând cele mai viteze legioane ale Italiei ca santinele despre răsărit. Ei știau că provinciile Daciei erau porțile naturale pe unde treceau năvălirile popoarelor asiatice asupra Europei, și pentru dânșii era o chestie de viață sau de moarte așezarea de garnizoane tari pe pragul acelor porți.

Dacia Traiană se făcu deci cea mai sigură fortificare pentru Cetatea Cezarilor și se împotrivi mulți ani valurilor de barbari care se zdrobiră de ea ca de un mal stâncos. Acum 2000 de ani poporul roman înțelesese ceea ce astăzi Europa civilizată, Europa învățată nu vroiește a înțelege. Și însă, după 2000 de ani, rolul provinciilor Danubiene este în totul același ca în timpul romanilor. Ele se găsesc ca în vechime expuse la cele întâi loviri a unei puteri năvălitoare ce caută a se revărsa peste Europa.

Să aruncăm ochii asupra surfeței acestor șesuri nemărginite a țărilor românești, și vom vedea o mulțime de movile singuratice.

Ce sunt aceste movile? Ele sunt paginile istoriei năvălirilor, căci cuprind oseminte de barbari! Fiecare tumulus e un monument al trecutului ridicat pentru priceperea viitorului, o lecție spăimântătoare pentru popoarele Asiei care țin ochii țintiți asupra Europei, și o prevestire pentru aceasta. Fiecare pare a zice: că cerul a destinat această țară a fi bulevardul civilizației și mormântul barbarilor!

Pe lângă acele movile istorice, găsim câmpuri de bătălii ale cărora nume amintesc luptele eroice susținute de poporul român împotriva goților, a hunilor, a turcilor, a tătarilor, a leșilor etc. Iată Valea-Albă, poreclită astfel de tradiție, fiindcă în vreme de jumătate de veac a fost coperită cu osemintele nenumăratelor mii de turci ce cotropiseră Moldova sub domnia lui Ștefan-Vodă: iată Dumbrăvile Roșii, arate cu leșii înhămați la juguri; iată Războienii, Călugărenii, Baia, Valea Tutovei, ruinele Târgoviștei, ruinele Cetății Neamțului etc...

De pe zidurile acestei cetăți Doamna Ruxandra, mama lui ȘtefanVodă, a refuzat de a deschide porțile fiiului său alungat de o armie numeroasă de turci, și i-a poruncit să moară mai bucuros, decât să-și scape viața cu rușine prin mila unei femei! De pe zidurile acestei cetățui, 18 plăieși români s-au împotrivit mai multe zile armatei întregi a lui Sobiețki, riga Poloniei, mântuitorul Vienei!

În toate părțile unde vor alerga ochii, ei vor vedea adevărul scris cu litere de sânge, și acest adevăr este că Țările Românești au fost, în vechime cât și în veacurile de mijloc, pragul templului civilizației, și că poporul român s-a ținut totdeauna cu tărie în poziția sa de santinelă a acestui templu.

Și însă! Europa pare că nu vrea nici măcar să ție socoteală de tot sângele vărsat pentru apărarea ei! Ce-i pasă Europei de această țară slăbită prin atâte războaie și atâte nenorociri! Ce-i pasă de naționalitatea acelui popor român care vroiește astăzi să se ridice din căderea sa, pentru ca să-și ia din nou postul ce Dumnezeu însuși i-a încredințat! Acest popor, această țară, merită oare de a trage luarea-aminte a Occidentului?

Veniți cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, și sunt încredințat că în sfârșit veți zice: Bună țară! bun popor!

Și mai întâi să trecem Carpații pentru ca să ieșim în văi. Acești munți, adevărate tării în privirea strategică, sunt acoperiți cu păduri frumoase în care se găsesc copaci de catarguri cât de nalte.

Ei cuprind în sânul lor băi de fier, de pucioasă, de aramă, de argint, și de aur, încă nedescoperite, și izvoare minerale pentru vindecarea boalelor.

Văile sunt formate de un pământ producător care ar putea hrăni o populație întreită de aceea care le locuiește. Ochiul se rătăcește în depărtare pe orizonturi albastre care vădesc o climă sănătoasă și fericită. El pătrunde în lunci pline de vânaturi de tot soiul; întâlnește râuri, iazuri, pâraie pline de pești; livezi frumoase încărcate cu pomet; colnice cu podgorii care produc vinațe minunate; și zărește în văzduh roiuri de albine ce fac o miere albă și parfumată ca acea vestită a muntelui Himet din Grecia. Pe întinsul câmpiilor pasc turme numeroase de oi și vite mari care sunt una din cele mai mari bogății ale țării; herghelii de cai voinici; sate acoperite cu stuh, în toată simplitatea arhitecturală a timpurilor patriarhale; orașe în care civilizația se arată la tot pasul, în forma caselor, în mobilarea lor, în hainele locuitorilor, în manierele lor, în graiul lor ce a adoptat limba franceză, și chiar în defectele lor. Mai departe se zăresc frumoase locuințe de țară, albind între copacii grădinilor și pe șosele noi, calește de Viena, trecând cu repejune în fuga cailor de poștă și în chiotul sălbatic al postașilor. Ele trec pe lângă șiruri lungi de care (carru) trase de boi, ca la romani.

Căci trebuie să o mărturisim. Această țară este țara contrasturilor. Deosebitele veacuri sunt aici reprezentate prin deosebitele clase ale poporației. Locuitorul țăran a rămas tot același de 2000 de ani și înfățișează antichitatea. Nobilii bătrâni (boierii) cu ideile și obiceiurile lor feudale, înfățișează veacurile de mijloc și noua generație, ce a fost crescută în străinătate și mai cu seamă în Franța, înfățișează al XIX veac.

Țara aceasta este dar, precum vedeți, domnilor, destul de interesantă a o vizita, și cuprinde mari sugeturi de studiu pentru filozofi și pentru artiști. Ea este frumoasă, avută și bine înzestrată de Providență în toate privirile. Dar ceea ce aș dori eu ca să vă fac a înțelege este farmecul ademenitor al acestor părți ale lumii, care face pe românii din Moldova să zică în iubirea lor de Patrie:

La Moldova cea frumoasă
Viața-i dulce și voioasă!
L-al Moldovei dulce soare
Crește floare lângă floare!

Și tainica atragere ce au ele pentru inimile străinilor, încât românii din Valahia zic:

Dâmboviță, apă dulce,
Cine bea nu se mai duce!

Astfel este România, numită de români gura raiului. Să cercetăm acum poporul care o locuiește.

Ce este el? De unde vine? Care e limba sa? Care sunt tradițiile lui? Ce trecut a avut? Ce viitor va avea?

Ce este? El însuși ne va spune într-o limbă pe care chiar d-voastră, domnilor, o veți înțelege lesne, căci el ne-a grăi în limba romană veche. Iată-l dinaintea noastră, în costumul său jumătate dac și jumătate roman: cușma de oaie a dacilor pe cap, și opincile romane în picioare. Iată-l cu poza sa antică, cu tipul său roman ce l-a păstrat de 2000 de ani. S[...]ntrebăm acum ce este el, și să ascultăm răspunsul său:

„Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci, locuitorii țării acestea. Toată averea mea este o casă, un câmp, o fântână, un car, o vacă, doi boi de jug și un cal. Am o femeie bună, frumoasă și lucrătoare. Ea nu lasă furca din mâini cât e ziua de lungă, nici nu pierde din ochi fiul ce ne-a dat Dumnezeu... etc., etc."

De ajuns sunt aceste câteva cuvinte ca să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăiește astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a o pretinde campionii panslavismului care s-au înșelat a crede că naționalitățile se pot scamota prin câteva note și manifesturi diplomatice.

De nu vă veți mulțumi însă cu atâta, vă propunem să mergem mai departe cu cercetările noastre, spre a descoperi noi dovezi despre romanismul românilor. Aceste dovezi le vom găsi:

1. În obiceiul ospeției care s-a păstrat din vechime; în respectul tinerilor pentru bătrâni; în ceremoniile nunților și ale înmormântărilor etc.

2. În credințele superstițioase ale țăranilor.

3. În poveștile poporale ce sunt pline de zeii păgânismului, purtând titlul de sfinți, precum: Sfânta Vinere (Venus), Sfânta Joe (Jove), Sfânta Miercure (Mercur) etc.

4. În cântecele poporale care pomenesc de împărații Traian și Aurelian.

5. În tradițiile istorice ale țării.

6. În nevinovata mândrie cu care poporul dă titlul de români tuturor eroilor, chiar străini de-ar fi.

7. În plecarea firească ce are către dulcele far niente ce caracterizează pe italieni etc., etc., etc.

Îmi pare foarte rău, domnilor, că lipsa de materialuri mă oprește de a mă întinde, precât aș dori, asupra acestei chestii, spre a vă putea da o idee completă de toată originalitatea obiceiurilor poporului român, de toate comorile de închipuire ce strălucesc în basnele sale, de toată poezia armonioasă ce răsună în cântecele sale și de adânca cuminție ce domnește în proverburile sale.

Fie-mi iertat deocamdată a vă spune câteva notițe generale asupra țărilor noastre:

România întreagă se compune din 6 provincii ce cuprind aproape la 9 milioane de oameni de același sânge, de același nume, de aceeași limbă și care se numesc frați. [...]

Istoria revoluției românilor vă este cunoscută prin gazetele ce au publicat actele ei. Nu-mi rămâne mie a vă observa decât ca să nu vă mirați că glasul patriei voastre a găsit un răsunet atât de grabnic și de puternic în patria mea, căci dintre toate conchetele Franței, cea mai frumoasă, cea mai trainică și mai neștiută de dânsa poate este concheta morală a nației române.

(Paris, 1848)

---

  1. Vezi Puica bălăioară.(Nota lui V. Alecsandri.)
  2. Vezi Ileana. (Nota lui V. Alecsandri.)
  3. Vezi Doina lui Ion Petreanu. (Nota lui V. Alecsandri.)
  4. Vezi Ciocoiul. (Nota lui V. Alecsandri.)
  5. Vezi Păunașul Codrilor. (Nota lui V. Alecsandri.)
  6. Vezi Codreanul.(Nota lui V. Alecsandri.)
  7. Vezi Mihu Copilul. (Nota lui V. Alecsandri.)
  8. Vezi Păunașul codrilor. (Notă de V. Alecsandri.)
  9. Vezi Zis-au badea. (Notă de V. Alecsandri.)
  10. Vezi Ilenuța de la Piatra. (Notă de V. Alecsandri.)
  11. Vezi și Moș bătrân. (Notă de V. Alecsandri.)