România mamă a unității naționale/Teleormanul

Jump to navigation Jump to search
Oltul România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Teleormanul
Muscelul



1. În Teleormanul șes.[modifică]

Un tren care pleacă din Pitești urmează linia principală până la stația Costești, și de aici are drumul său deosebit spre Dunăre. Îl străbat într’o dimineață de toamnă morocănoasă, în ploaia din neguri a căreia se ascunde parcă, totuși, pentru mai tărziu, o făgăduială de lumină călduță, de puțin senin mângâietor. Se văd pănă în restrânsă zare alburie nemărgenite lanuri de arătură proaspătă, negre în bura de ploaie care le stropește; movilele pe care le taie drumul, își destăinuiesc cuprinsul de pământ negru și roșietec, darnic de hrană. Pășunile pe care se răsfiră grupe de oi, cai mărunți și vite greoaie, cu coarnele larg arcuite, sânt mai puține. Păduri abia dacă se găsesc arare ori, în margenea vederii. Teleormanul, desișul sălbatec de sălcii și fagi al vremilor barbare, — Dell-Orman —, n’a păstrat nici atâta frunziș cât Ilfovul: cultura mare, pentru hrana popoarelor depărtate, i-a cerut toată țărâna de bielșug.

Nu e pretutindene un șes, dar nu se poate vorbi de dealuri, nici în partea mai ridicată, ce vine după Roșii-de-Vede, de unde o altă linie pleacă spre celălalt târg al Teleormanului, Alexandria lui Alexandru Ghica-Vodă. Fața pământului se cufundă și se ridică, se încovoaie și se gârbovește, într’un ocean încremenit, cu valurile blânde. În locurile mai priincioase, s’au desfășurat sate, cu livezi pline și căsuțe bune, supt copereminle de șindilă sau de tablă roșie, care arată o agonisită țărănească precum nu se găsește pretutindeni. Mâne e hram marc: Sfinții Arhangheli, și pe cărările de lângă sate merg în șir Țigani, măhăloși și îndesați, cu Țigănci înfășurate într’o mantă cusută tocmai ca o plapomă, țărani în scurteici albastre, brune, cu mâneci verzi, în șalvari greoi, cu țărancele lor, îmbrobodite ca Turcoaicele în lungi valuri albe și țiind une ori în mână, ca pe vremea patriarhilor, toiege de cale. Pe margenea drumului, se văd cherestele, o moară de lemn cu trei rânduri a unui bogătaș evreu. La gară se deosebesc și tipuri vădit bulgărești, și în vagon un domn foarte gras vorbește cu unul foarte slab în limba arendașilor: greceasca.

2. Pe Dunărea teleormăneană.[modifică]

Înălțimile balcanice cotigesc ușor și se înfundă în lăuntrul țării, unde dispar liniile lor rotunzite. În față, un alt șir de muncele face margene apei. Pe malul nostru, dintre păduri, răsare un ponton cu un steag rupt, ce flutură în vântul puțin mai potolit; pe aproape așteaptă șlepuri străine. Zimnicea, la care ne oprim, e, ca și Piua Petrei, ca și Călărașii și Giurgiul, departe de țerm, la ascunzătoare și adăpost, unde n’o descopăr privirile.

Din potrivă, pe culmile goale din față, pândesc drept peste râu rămășițe de cetate veche, din care au străjuit odinioară, pentru încălcări și pradă, Turcii siștoveni, cari au lăsat ca urmași de legea lor pe acei hamali cu picioarele goale, pe acei săteni în haine rupte, cari înroșesc cu fesurile lor debarcaderul. Siștovul de astăzi, care e și acel de ieri, al decăderii turcești, răsfiră multe case mici, albe, fără livezi, — pe când livezile întovărășesc neapărat orice veche așezare românească —, pe trei dealuri și pe adânciturile prăpăstuite dintre ele. Pare un zbor încremenit de porumbei albi. Câteva clădiri mai bune: vama, un otel, care-și dă firma și în românește, se înșiră pe cheiu: înaintea lor trec, patru câte patru, într’o alergătură de oi gonite din urmă, reserviștii bulgari cu bietele lor haine fără coloare și sacii albi pe umăr, — umili represintanți ai stăpânirii de astăzi. Geamii ale Turcilor nu se arată, dar uite o bisericuță cu turnul ascuțit, probabil a catolicilor, iar altele două, mai în sus, pentru pravoslavnici. Mult timp încă frumoasa priveliște te urmărește prietenos de pe coastele galbene ale țermului, — pe când vaporul lunecă între țermuri joase.

Siștovul se fălește cu întinderea sa, mica Zimnice se sfiește să se arăte. Temeiuri adânci se află supt aceste deosebiri ale malurilor, care deosebiri nu se întâmpină numai aici. Țermul bulgăresc nu se teme de Dunăre, care poate numai să-i radă jos învelișul de verdeață ori să sape scorburi în lut, să dea la iveală stânca. El privește de sus râul. În țermul românesc, din potrivă, stăpâna, tonoasă și răufăcătoare, e apa, care șuguiește înecând și dărâmă la mânie. Pământul, slab, e venit din Dunăre și se supune chemărilor ei, coborându-se iarăși ca mâl în adâncurile râului. Dar ce nu pot face nisipul, lutul, țerna, singure, poale îndeplini același material când e ținut în adânci rădăcini împleticite. Aici copacul e prietenul, apărătorul, și este sfânt pentru omul pe care-l ajută. Dincolo, n’au nevoie de dânsul, și-l taie de pe pământul tare în care n’a putut să-și înfunde mult ghiarele căutătoare de hrană.

Pe urmă, malul drept a fost, din vremea Romanilor pănă acum, un mal de cetăți, chemate să domine șesurile supuse din față. După strecurarea barbarilor cari au înecat de pe țermul nostru, el și-a luat iarăși rolul de dominație, supt Turci: noi, cari pierdusem puținele noastre întărituri, ne pitiam înaintea stăpânului, tiranului, hrăpitorului, căutam să ne facem uitați de dânsul, cu ce bogăție putuserăm strânge, pe când el ne căuta necontenit cu ochii crunți, nesățioși, din toate turnurile marii sale cetăți dunărene. Astăzi însă, vântul de la Miazănoapte i-a măturat departe flenduritul steag de jaf, și urmașul tânăr al bătrânului uriaș scos din Scaun pune totuși, printr’un șir de mici acte de dușmănie, încă odată vechea întrebare: de pe ce mal va veni stăpânirea, — dacă nu asupra apei, peste care au drepturi atâția, — asupra pământurilor străbătute de dânsa?

3. Turnul-Măgurele.[modifică]

Turnul-Măgurele și Nicopol. Orașul românesc se manifestă în noapte numai prin luminile pontonului și ale șlepurilor îngrămădite la acest punct de la gura Oltului: veche cetate, veche șchele, dar așezare orășenească dintre cele întemeiate la 1829. larăși o reședință oarecum înfloritoare, care se pare că nu vrea să înainteze prea mult către râul peste apele căruia i-au venit în 1877 ghiulelele de aprindere și omor ale vecinilor din Nicopol. Abia un colț din oraș apare ceva mai departe, într’o regiune unde din toate părțile se frământă corăbii.

Aici însă și vechea cetate de stăpânire osmanlâie se pitulează în cuibul ei de pe munte pentru a vedea mai bine și a lovi mai sigur. Nicăiri grămada de piatră, strânsă ca o fiară ce se pregătește de o săritură ucigașă, nu e mai măreață. Tocmai în vârf, tremură lumini depărtate, pe când de-a lungul țermului abia câteva felinare risipite aruncă în întunerec o rază care înseamnă locurile mai mult decât luminează în adevăr. Apoi înălțimile se potolesc, fugând tot înainte.

Peste un ceas însă Samovitul, de unde pornește linia bulgărească spre Sofia (cealaltă duce de la Rusciuc la Varna), se află într’o regiune mai mult șeasă.

Turnul-Măgurele a fost o străveche strajă războinică, a Romanilor latini, a Romanilor greci, a barbarilor, a Turcilor la sfârșit, cari, din acest „Nicopolis-cel-mic”, aveau în mâna lor, pănă foarte departe, satele dijmuite sau aduse în robie. Acum, turnul temut atâta vreme nu mai e nicăiri, nici măcar ca o podoabă de grădină, cum e celalt turn, de la Severin. Orășelul nou, crescut de pe la 11830 încoace, contemporan în modernitate cu Rrăila, Călărașii, Giurgiul și Severinul, se ascunde vederii între arborii săi încă verzi.

De la gară întri într’o stradă bine pietruită, dreaptă, și acest caracter al rețelei de drumuri din Turnu rămâne pănă la sfârșit. Arată să fie și bine luminat. Desfășurarea stradei mari dă la iveală întăiu o minunată catedrală nouă, din piatră, cu acoperișul turnurilor de aramă roșie, cu tăietura generală și podoabele săpate ale Curții-de-Argeș: nicio capitală de județ n’are un așa de impunător monument religios, care să fi fost numai în timpurile nouă. Pe urmă, într’o piață largă, se rotunzește o grădină, frumos croită și nu se poate mai bine îngrijită. Ai acum, în dreapta și în stânga, un Palat administrativ foarte chipos, un Tribunal ce se mântuie de clădit acuma, școli. Prăvăliile, mai mult scunde, poartă firme românești, care ascund de multe ori o proveniență bulgară a proprietarului; nume evreiești nu lipsesc nici ele, și mi se spune că mulți dintre grânari se țin de neamul pe care Iehova d-a binecuvântat spre înmulțire și îmbogățire, și pe pământul nostru.

O șosea duce spre port, între sălcii cu trunchiul borchinos, bolfos, spârcuit de ramuri strâmbe, ce se rășchiră fără frumuseță. Jos, malul dunărean e acoperit de buruieni de apă, pe care le-a sângerat, ucizându-le, toamna, de porumbiști brune, de pășuni pentru vitele îmbielșugat cornorate. Linia trenului, aproape paralelă cu șoseaua, se deapănă înainte, pe podișca ei pleșuvă. Între drumul de fier și cel de piatră, cărări se strecoară prin ierburile uscate: dungi negre, umede, pe care lunecă mai ușor roțile micilor căruțe ce se întorc goale după descărcat. Pe când altele pline, căruțe cu cai și cară cu boi, înaintează încet pe șosea, în lungi șiruri, ducând, supt acoperișul de coceni care-i ferește de ploaie, sacii umflați de boabe. Mână mahalagii din Turnu, Bulgari romanisați ca limbă, ori măcar ca port, căci au părăsit tichia și scurteica de abà cafenie pentru vesta neagră sau albastră, de postav, și căciula pătrată. Bulgari de peste Dunăre, lucrători ce se întorc cu simbrie românească în buzunar, după ce au prins carne din borșul gol cu care se mulțămesc, sau hamali de la port, trec în hainele lor de acasă prin vălmășagul de roți. Și, pe lângă mersul lor stângaciu, pe lângă fața lor bugedă, cu fălcile mari, se desface ager și aristocratic ciobănelul cu ovalul alb, blând, supt marea cușmă mițoasă, cu zeghea zvârlită împărătește pe umeri, Mocanul pribeag, fudul ca un pilealus, vechiul „căciular” al Dacilor străbuni, dorobanțul cu ochii isteți supt cocheta-i bonetă de serviciu.

Jos, se întinde acuma portul: vamă, magazii, pontoane, pârghii, cară ce se frământă: pănă în această tărzie toamnă friguroasă dăm lumii aurul holdelor noastre. Șlepuri așteaptă pe Dunărea de ardesie.

În față, stânca Xicopolei răsare, iarăși, pânditoare din valuri. Largi tăieturi prin verdeața uscată îi arată măruntaiele de piatră albicioasă. Într’o adâncitură, casele târgușorului sărăcăcios și sălbatec se înfig în râpă, risipite ca o turmă de oi, pe când fațada lor de clădiri mai mari, oarecum europene, se oprește în margenea țermului. De acolo vin Turcii supțirateci, în haine albastre, roșii, galbene, cari apar în portul și pe șoseaua Turnului, ca o amintire a altor timpuri și a altei lumi. Deosebită ca loc, precum e și în timp și în rost deosebită, cetatea de odinioară a Nicopolei, supt zidurile căreia a căzut pentru creștinătate, pe la „anul patru sute”, în mormântul măcelăriților sau în robia asiatică, floarea îndrăzneților din cavalerii Apusului, înalță tânguitoare, în singurătatea-i, ruinele și monumentul funerar al minaretului.

La întors, orașul nostru se vădește în sfârșit, cu ce are mai fraged și mai frumos, cu livezile, cu biserica splendidă, cu casele albe, cu întinsele căsărmi acoperite cu table roșii. O nevastă în port ardelenesc stă înaintea unei căsuțe. Alături se pleacă încet cumpăna unei fântâni de țară. lar din curtea căsărmilor te salută armonios și mândru sunetul reunit al tuturor goarnelor care deprind cântece de luptă.

4. Zimnicea.[modifică]

De la Rușii-de-Vede în jos, prin mijlocul satelor mari ca orașele, cu case dese, acoperite cu tablă roșie, printre lanuri de grâu și rapiță, întinse în largul șesului, se ajunge, de la o gară luxoasă la alta, la Zimnicea.

Vechiul sat de pescari dunăreni s’a prefăcut cu totul în epoca Regulamentului Organic. S’a desemnat o piață centrală, s’a împrejmuit și plantat o grădină publică, în care se dărăpănă monumentul ridicat în amintirea trecerii Dunării de către Ruși și rămâne în părăsire un cochet casino, s’au tras razele drepte ale străzilor. Speranțele puse în această șchelă nouă nu s’au prea îndeplinit însă: negoțul n’a înflorit de ajuns pentru a da Zimnicii bogați în număr mai mare, iar sătenii au rămas cu întinsele lor curți nelucrate și fără o singură floare, — cine va pune o taxă pe pământul nelucrat? —, cu casele lor de pământ bătut care crapă și se dărâmă lesne supt coperișul de stuh, lângă construcții mai trainice acoperite cu olane în albie, de o coloare roșietecă ștearsă, pierzându-se în galben-suriu. Săli întregi din școala primară sânt goale; rari copii ai mahalalelor se pot înfrupta de cultura elementară; frumoasele fete umblă Dumineca și serbătorile cu părul ascuns în broboadă și cu picioarele goale; sus, pe malul Dunării vechea casarmă ce pândia asupra apei s’a prefăcut în cărămizi de construcție care s’au furat ori s’au risipit. Numai acum în urmă s’a legat cu un prea-frumos pod târgușorul cu portul cel nou, în care se ridică albe clădiri în stil românesc, pentru a adăposti organele administrative, lângă ponton. Și, prin silințile unor bătrâni veniți din vremuri mai bune și unor tineri de viitor, „Liga Culturală” și-a ridicat steagul de învățătură de-asupra unei modeste biblioteci poporale.

Drumurile la port ori la vechea cetate romană în ruine sânt de toată frumuseța. Unul duce sus, între sălciile învoalte, a căror floare galbenă înbălsămează delicat în serile de primăvară umedă. Celalt taie lanuri de rapiță ori de grâu, sămănate în țernă fărâmicioasă, surie ca o cenușă. Dintr’un loc și din altul, Dunărea se vede largă, bine strânsă în maluri, cu adâncuri primejdioase când vântul aspru încrețește valuri din apa-i de ardesie ca licăririle de plumb proaspăt.

Dincolo, malul e și mai prăpăstuit. Pe povârnișuri rotunzite spre apă se înșiră multe case mărunte, peste care se ridică marea clădire a gimnasiului, catedrala cu proporțiile impunătoare, încă două biserici, un supțirel minaret de moscheie pentru Turcimea nevoiașă, pe când la mal e gara de curând zidită.

Iar sus de tot, din cetatea pe care de atâtea ori au prelins-o focurile și au ciuruit-o gloanțele noasțele noastre, se văd bucăți murdare de zid galben, din care nimic nu amenință și care n’ar mai putea păzi nimic în acest Șiștov nou, plin de oaste cu scopuri pe care le putem bănui.

no match[modifică]