România mamă a unității naționale/Romanați

Jump to navigation Jump to search
Vâlcea România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Romanați
Argeșul



1. Spre Caracal.[modifică]

Drumul la Caracăl duce printr’o regiune plăcută, care nu e cu totul șeasă. Porumbiștea urmează, amestecată cu locuri împădurite. După două stații, — dintre care una are numele, azi hotărît prea archeologic, de Romula —, se ajunge la Caracăl.

Țara Oltului, podoaba regatului român, face aceiași impresie bună pănă la acest sfârșit al ei. Stradele sânt curate, acoperite din bielșug cu nisip: pompierii orașului stropesc cu o dărnicie care face pe trecători să părăsească și trotoarele pentru a se adăposti în curți; în schimb, stropirea cerească lasă și aici mult de dorit: după aproape trei luni de secetă se adună, aduși de un vânt rece, greoi nori suri, din cari ploaia pare că abia stă să se arunce lacomă asupra pământului ars, care o așteaptă în haina de umilință a prafului. Dar abia câteva picături, ca o batjocură, și apoi „ugerele vacilor lui Indra” se prefac într’un supțire covor cenușiu care nu dă nici bucuria soarelui, nici bielșugul umed al ploii.

Casele, încunjurate de grădini și fără pustiul murdar al maidanelor care să le despartă, apar vesele și gătite cu flori la ferestre. E Sântă-Măria Mică, și Precista, care a acoperit drumurile Vâlcii de cară înaintând agale, de călăreți iuți, de drumeți spre bâlciuri, cu cămășile albe, mintenele brune și fotele strălucitoare de fluturi, a scos la fereastră pretutindeni chipuri frumoase, pline de vioiciune, de țărance, mahalagițe și doamne. E, într’adevăr, asupra întregului oraș, afară de unele vechi curți boierești ferecate și părăsite, o zi de serbătoare creștinească, foarte patriarhală.

Ca pretutindeni, Stalul a înălțat, din cheltuiala cam cu risipă a împrumuturilor de odinioară, clădirile tipice pentru o capitală de județ: se vede un „Palat al Justiției” sau mai bine fațada masivă, cu totul disproporționată, a unei case cu două rânduri, de loc marc, unde se dă dreptatea de represintanții zeiței cu cumpenele în mână, care stă cocoțată pe fațada greoaie a micii clădiri. Apoi un gimnasiu încăpător, pe frontispiciul căruia se cetește cu o adevărată uimire acest ciudat titlu, care trebuie să dispară cât mai curând: Gimnasiul „Joniță Asan”. Ioniță și Asan… Ce să fie această ciudată împărechere de nume într’o ortografie ciudată? Abia se dumerește omul că e vorba de Împăratul vlaho-bulgar Ioniță, care, dacă era fratele lui Asan, n’a fost numit niciodată și de nimeni Asan. lar acel care a fost Asan nu se chema Ioniță (nici „Joniță”) și nu ne privește de loc. Școala profesională de fete e o căsuță cu chirie, în care te întrebi cum pot încăpea elevele (care probabil că sânt) și profesoarele (care sânt de sigur).

Particularii și-au modernisat în parte casele, ceia ce nu e totdeauna rău. Un bogătaș din localitate a clădit un frumos otel. Un Sârb a dat micului oraș un bun restaurant, unde în acea sară ofițerii de călărași și roșiori, reuniți la manevre, petreceau frățește în sunetul musicii militare din grădină, amestecată cu coruri de soldați din regimentele lor. Înfățișarea mesei era frumoasă, și lipsia poate numai și o suflare de ideal, ca aceia care, la mesele ofițerilor austro-ungari, îi face să se ridice toți, stăpâniți de un sentiment mai puternic decât oricare, în clipa când musica începe Gott erhalte și câte un bătrân colonel sau general pronunță numele venerat al Împăratului[1].

Timpurile vechi de tot se pomenesc în împrejurimi; în Romula, sus, iar jos, spre Corabia, portul dunărean, șchela spre Bulgaria, în Antina; apoi în legenda cărturărească a Cesarului Caracalla. erou eponim al localității, de hatârul Împărăției căruia Statul, școala și limba literară scriu. Caracal, în loc de Caracăl. În sfârșit, prin ruinele de curți domnești: ziduri de cărămidă care a încăput, în timpurile lor de întemeiere, — când mai erau numai câteva gospodării de țărani și mai multe case de Bulgari, fugiți de peste Dunăre, unde-i aștepta pedeapsa Turcilor pentru isprăvile prădalnice, odihna de după lupte a lui Mihai Viteazul.

În grădinița din mijlocul orașului, revisorul școlar a organisat o exposiție de produse agricole, care arată minunile cele mai vrednice de luare aminte pe care le-a săvârșit gospodăria învățătorilor. Câțiva dintre dânșii sânt acolo, de așează lucrurile aduse de dânșii, și, când li vorbesc de nevoia de a se strânge și de dânșii rămășițele trecutului bogat în datine proprii ale noastre, hârțoagele moșnenești a căror lumină de înțeles arde încă la mormântul altor vremi, chipurile lor se luminează de o sinceră bunăvoință. Cu adevărat în mânile acestora stă buna sămânță a viitorului, pe care ei o aruncă departe de ochii răsplătitorilor, și câtă deosebire între acești săraci, în cari începe a se trezi spiritul apostolatului, și între trufașul profesor de gimnasiu, de liceu, boierul care face politică și bani, crede că n’are nimic de învățat și mulțămită căruia, înainte de toate, spiritul unei culturi sănătoase, unei reforme morale, unei solidarități roditoare, spiritul modern și patriotic al muncii orânduite și având o țintă vrednică, nu pătrunde în orașele provinciei noastre, al căror suflet se hrănește cu gazete ca „Adevărul”, ca „Universul” și cu intrigi miserabile[2].

Uitam teatrul din Caracăl, împodobit cu stucaturi și inscripții, teatru cochet, care chiamă trupe rătăcitoare și e o intenție bună de care trebuie să se ție samă.

2. Mănăstirea Brâncovenilor.[modifică]

Drumul către Brâncoveni pleacă din stația de legătură Piatra lângă Olt (numită de aceia „Piatra-Olt”, de și e, de fapt, o Piatra-Bomanați), unde marea linie munteană veche se laie cu linia nouă care de la Câineni duce, de-a lungul apei Oltului, la Corabia.

Stația, plină de zarvă și de amestecul porturilor, e departe de comună. Pe drumul de iarnă între nesfârșitele câmpii albe, pe care le-a netezit, le-a făcut cu totul și cu totul de o potrivă bogata zăpadă de Sfântu’ Nicolae, pănă la zările pierdute ca într’un fum albastru, greu, fără poesie, trece calea împărătească pe care Austriecii au dăruit-o, acuma două sute de ani, Olteniei. Pe margene răsar jigăriți copacii pe cari i-a impus o circulară ministerială dăunăzi. Niciunul nu pare să se fi prins ca să facă vre-odată podoabă drumului și umbră călătorului în zilele calde ale verii; pe alocurea nu e decât groapa săpată în zădar. Câte una din vărguțele înfipte în pământ e frântă chiar, așa de-o plăcere, de trecătorul care nu i-a putut înțelege rostul.

E ca o icoană a nestatorniciei administrative, a neîngrijirii, a lipsei de înțelegere, sus și jos, pentru lucrurile de interes și folos obștesc.

Lângă copăceii aceștia fără noroc iată însă alții cari au putut crește sus de tot și cari sânt păstrați, îngrijiți cu sfințenie: ei despart moșiile a doi proprietari mari sau împrejmuiesc câte o vie a acelorași. Aici interesul particular al celor puternici are rădăcini vânjoase și țintește cerul cu ramurile sale cele mai îndrăznețe.

Săteni trec în această zi de Luni. Bărbații au portul oltenesc obișnuit: în mantie de abà albă cu Sireturi negre, cu înalta cușmă turtită sus; au cizme mari pănă peste genunchi. Femeile se înfățișează elegant și ciudat, de o sprintenie orientală în papuci, cu fustele lor scurte, o catrință ce aleargă în jurul trupului întreg, în pieptare strâmte și pe cap adese ori cu fesuri roșii de carton pătrate, peste care e aruncată o străvezie maramă cu flori, după gustul fiecăreia, țesute într’însa.

E o urmă a portului cadânelor din cetățile dunărene stăpânite de-a dreptul și locuite chiar de Turci. Dar ea nu se vede în toate satele: mi se spune că femeia care ar veni cu fesul în cap la bâlciul din Știrbei ar fi arătată cu degetul și luată în râs. Despărțirea între satele unde se poartă fesul și cele care nu-l cunosc, nu s’ar putea face printr’o linie, — aceasla în urma deselor amestecări și strămutări.

Piatra e un mare sat, cu câteva clădiri de târg. Pe o baratcă e o inscripție care amintește că, acum câtva timp, învățătorii alcătuiseră o brutărie cooperativă, care a perii răpede, după dorința unuia din Grecii de acolo și cu binevoitorul concurs al Primăriei, „liberale” ori „conservatoare”.

Felul de a se zidi casele e interesant. Un cerdac se întinde de-a lungul fațadei, și undeva, mai mult la o parte decât în mijloc, el înaintează printr’un cafas asupra curții; e iarăși o veche datină răsăriteană adusă prin Turci; și unele case domnești de pe la mănăstiri se poate să fi slujit însă ca model. Dedesupt, se deschide pivnița. Gospodăriile par bine înjghebate; femei harnice, care și acasă poartă fesul acoperit de maramă, diretică printre rosturile obișnuite ale casei și curții țăranului nostru. Oamenii cari privesc din cerdac sau din porți, ca și cei ce trec pe jos sau cu carăle încete, privesc drept în ochi și nu scol din cap căciulile. Vechi moșneni sau șerbi scăpați de jug, ei se împărtășesc din marea bogăție a pământului acestuia minunat și-și țin viața mai ușor și mai vrednic, ceia ce-i însuflețește și înalță.

Iarăși alba câmpie neledă, din liniștita zăpadă a căreia iese țepii negri negri de coceni din bogăția de porumb a anului care s’a încheiat. În mai puțin de un ceas începe strada cea mare a salului Brâncovenii. Nu se zărește mănăstirea, ascunsă jos în linia Oltului, și vechile case boierești și domnești pe care te-ai aștepta să le vezi, nu răsar nicăiri: o căsuță în mijlocul unui pare întins le înlocuiește, adăpostde arendași greci multă vreme (pe unul, care a stat un șir lung de ani aicea, sătenii l-au făcut din Schedarezi: Schidărescu), iar acum singuratec lăcaș de părăsire. Dar felul cum sânt lucrate casele țărănești arată vechea viață istorică din acest loc: cărămizile tari pe care o gospodărie slabă nu le acopere cu tencuială sânt scoase din ruinatele ziduri străbune.

În margenea salului, pământul începe a se scormoni, prăvălindu-se spre lunca „Oltului mare”, unde, mai departe ceva, copacii negri se înalță din giulgiul alb, și apoi se zbate printre sloii lui Decembre. Peste aceste râpi se întinde zidul de cărămidă care încunjură mănăstirea, roșu zid întreg, la colțurile căruia păzesc turnurile înălțate din bielșugul de bogăție, totdeauna binefăcătoare, a lui Vodă-Brâncoveanu. Abia se zăresc turnurile bisericii de astăzi, pe când frumoasa turlă de la intrare, cu două rânduri de firide, răsare uriașă, supțiindu-se spre vârf.

Deocamdată mergem însă la biserica răzleață care stă în afară de zid, drept de-asupra rupturii de coastă, către adâncimea albă între copacii negri unde lunecă apele albastre. Aceasta e neatinsă, așa cum au lăsat-o lucrătorii din timpurile când se țineau cu scumpătate, cu evlavie, datinile bune. În zile bătrâne de tot, aici a fost unul din cuiburile Craioveștilor, ale acelor fii ai lui Neagoe Vornicul: Barbu, Preda, Danciu, Pârvu, Mircea, Badu, cari au umbrit tot locul oltean și jiian: la Caracăl, unde se pomenește numele lor în biserica ruinată a Sfântului Gheorghe, la Craiova, care li-a dat numele și unde biserica Sf. Dumitru e a unei „Bănese” de-a lor, la Bistrița și Strehaia, unde ei se înseamnă între ctitori. Bisericuța de zid din veacul al XVI-lea era însă pe deal, la mănăstirea de mai tărziu, unde Matei-Vodă a înălțat-o din nou Dincoace, Brâncoveanu făcu cel d’intăiu o bolniță pentru îngropăciunea călugărilor din ctitoria lui cea mare și nouă. Aceasta o spune inscripția din 1700, așa de bine, de curat păstrată, fără umbră din negreala vechimii, ca și cum numai ieri meșterul de slove chirilice și-ar fi luat de pe dânsa ciocanul. Zugrăveala e neatinsă, unele chipuri de sfinți sânt de toată frumuseță, iar pe păretele de intrare, în partea din lăuntru a lui, se ivesc încă slăviții ctitori: căruntul Danciul Vornicul, tatăl lui Matei-Vodă, apoi Matei însuși, ținând în mână crucea cu trei ramuri, Preda Vornicul din Brâncoveni, cu plete lungi bălane, fiul său Papa Postelnicul, cu titva rasă, din care atârnă, după moda turcească, un singur moț negru; în sfârșit Constantin-Vodă, fericitul ziditor al lăcașului, fiu al lui Papa, nepot de fiu al lui Preda, și Doamna Marica, în rochie albă, peste care e aruncată mantia de brocard de aur cu margenile negre.

Pe două uși numai se întră în altarul îngust, și o scrijelălură pe zugrăveală destăinuiește una din pățaniile călugărilor de odinioară: gonirea lor în 1721 de catanele nemțești ale lui Pivoda, care s’au așezai în chiliile golite. Și aici în toate părțile nume amestecate între ele sânt scrise cu vârfuri ascuțite care erau une ori ale unor săbii ce vărsaseră sânge.

Încunjuri zidul lung ca să ajungi la poarta cu turla cea măreață galbenă, pe care e făcută o stemă neînțeleasă, din care se deslușesc numai niște aripi de vulturi. „E chipul lui Mahomet”, zice lângă noi, cu un oarecare fior de frică și de indignare pentru vechea profanație, dascălul care-și iubește bisericile și știe slova veche. „Da, da, așa cum zic eu; acolo sus e Mahomet”.

Curtea e foarte largă. De-o parte, se văd zidurile grajdurilor dărâmate, care se fărâmă pe încetul. De alta, se întind odăițele cu un singur cat ale unui ospiciu de bătrâni și de schilozi, din care iese nenorociții, țârîndu-se sau strâmbându-se, la sunetul clopotului de amiazi, care vestește marea plăcere a hranei rămășițelor lor trupești. În stânga cum intri, sânt mari surpături: păreți cari au lunecat cu totul, aripi care au rămas aproape întregi, gropi mari de întunerec, în care zac gunoaiele vremurilor. Dar, lipită chiar de turnul intrării, este o parte păstrată bine a locuinții celei vechi, din Domnia lui Matei încă: jos, pivnița adâncă, sus cămări de locuit, unde vor fi petrecut Domnii la venirea lor aicea. Se văd brâiele de tencuială și cărămidă rotundă, peste care sânt zugrăvite flori ca la biserici, pe un fond galben care s’a păstrat bine, apărat fiind în acest colț de toată furia necruțătoare a ploilor izbite ori spulberate de vânturile mari ale luncii; gingașe flori de piatră închid gârliciurile în locuri unde va fi fost haznaua grânelor și altor bunătăți, sau temnița celor greșiți față de Vodă.

Biserica, pe care o puteai aștepta cu atâta bucurie, e stricată printr’o reparație neghioabă, al cării păcat nu cade însă asupra celor de astăzi, ci asupra egumenului grec din 1837, „chir Teodosie Trapezunlios”, din Trapezuntul Mării Negre, care se laudă cu isprava sa într’o urîtă pisanie zugrăvită în dosul ușii de intrare. De la el vin stâlpii corinteni și nepotrivitele coloane false de stuc care înlocuiesc vechile firide, ce au trebuit să fie asemenea cu acelea de la turnul porții. Străinul cu bună râvnă, dar cu puțină pricepere a rosturilor noastre, e îngropat în pridvorul bisericii.

Dar din vechea clădire făcută în veacul al XVI-lea, dreasă la 1632 de Matei și făcută din nou la 1699 de Brâncoveanu, a rămas inscripția cea frumoasă de de-asupra ușii, au rămas florile săpate în piatră, care încunjură fereștile, și mormintele.

Sânt două, așezate în partea dreaptă a rului lăcaș. Una poarlă în slove ieșite în relief povestea peirii silnice a celor doi Brâncoveni, tatăl și bunicul lui Constantin-Vodă: cel d’intăiu s’a prăpădit de mâna ostașilor răsculați împotriva Domniei lui Constantin Cârnul; ceialt, bătrânul, a perit din porunca avarului și nebunatecului Grec, din care lăcomia de bani a Porții făcuse un nou Mihai-Vodă-Mihnea, Domn al Țării-Bomânești. În vorbe frumoase îi plânge piatra: „Li s’au întâmplat perire: întăiu Papei Postelnicului în zilele lui Constandin Șerban Voevod, pe vreame ce s’au rădicat dorobanții, călărașii, hoțeaște asupra Domnu-său…, fiind leal 7163(1655), iară pe lată-său, Preda Vornicul, l-au ucis Mihnea-Vodă cel Bău, în casele domnești în Târgoviște, nefiind vinovat nimic”.

Tânguirea vine de la văduva lui Papa, o Cantacuzină, bogată și cuminte, Stanca. Patruzeci și patru de ani a trăit în văduvie cinstită pănă ce plecă și dânsa din lume, cu credința că merge să-și vadă soțul, părintele, frații, — atâția morți de moarte grozavă, tăiați, zugrumați, otrăviți, pe urma cărora era să vie, pe aceiași cale a uciderii, fiul ei Constantin Brâncoveanu și nepoții ei, descăpățânați cu aceiași secure a gealalului din Constantinopol. Atunci însă, la sfârșitul ei, Brâncoveanu era Domnul fericit al Țării-Bomânești, și, după ce el petrecu pe maică-sa la locul unde i se părea că ar fi mai dulce pentru dânsa lungul somn al morții, după ce puse a se sculpta în marmură pomenirea ei, așa cum se vede pănă astăzi în litere ce se înfundă fin in piatră, el dădu Vornicului Badu Golescu grija de a face biserică mare, luminoasă, vrednică de a cuprinde în ea mormintele unui lată, unei mame, unui bunic de Voevod. Tot atunci s’au făcut și casele din fund, „odăile den spre miazăzi”, unde, în farmacia ospiciului, se vede încă stema vulturului muntean cu inițialele brâncovenești.

Când s’a stricat bogata fericire a neamului, moșia a rămas totuși neînstrăinată. Constantin cel nou, nepotul de fiu al Domnului jertfit, a stăpânit-o. De la el a trecut apoi la fiu și la nepotul de fiu, Banul Grigore de la începutul veacului trecut. În podul casei mai găsim, între multe sfărâmături, bustul Banului, al soției sale și câteva frumoase acte privitoare la Brâncoveni: o danie de-a lui Șerban Cantacuzino Voevod, fratele Stancăi, către nepotul său când era numai boier, o hârtie de împărțire a Doamnei văduve Marica, întoarsă după îndelungate suferinți prin Constantinopol și Asia, alte învoieli privitoare la marea avere de odinioară. Și începătorul Brâncovenilor celor noi, Grigore, fiul lui Vodă-Bibescu, înfiat de bătrânul Ban, a lăsat aici urme ale vieții sale; prin el au venit zapisele și privilegiile ctitoriei brâncovenești a Hurezului.

Dacă tânărul fiu al celui de-al doilea Grigore, d. Constantin Brâncoveanu, s’ar hotărî să dea o viață nouă acestui glorios colț de părăsire impie din partea civilisației românești de astăzi, el n’ar îndeplini numai o datorie de familie, ci o imperioasă datorie națională.

Județul lui Roman, vechiul jude, județ bogat in ruinele Bomulei, din această Dacie „malvensă”, a Malului, și în amintirea romană a Antinei, nu strălucește prin podoaba altor mănăstiri pe care Domnii, marii boieri nu le puteau ridica în calea năvălirii lor. Dar la un capăt de drum mărunt, la Căluiu, — ceia ce ar putea să însemne: cărare —, neastâmpăratul neam, dornic de pământ și de glorie tot odată, al Buzeștilor și-a făcut mărunta, dar atât de gingașa ctitorie, în a cării umbră răsar și chipurile încoronate ale lui Mihai și Petru Cercel, aventurosul și tot așa de nenorocitul frate al Viteazului.

no match[modifică]


  1. Și aici s’a petrecut una din marile schimbări fericite ale timpului: astăzi armata este cel mai nobil corp constituit în societatea românească, și nicăiri nu se consacră o muncă mai metodică idealului înțeles în forma cea mai înaltă și mai grea (1916).
  2. Aici am prea puțin de schimbat. „Universul” s’a prefăcut însă cu vremea într’o cetire serioasă și profitabilă (1916).