Românca și tătarii

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Românca și tătarii
(fragment)


Văzînd adică românii și cu ceilalți locuitori din. Ardeal că Han-Tătarul își face de cap cu oamenii săi, se adunară degrabă din toate părțile și, luîndu-se după dînsul, începură a-l bate și a-l respinge din țară, măcelărindu-i și omorîndu-i o mulțime de oameni.

Han-Tătarul, văzînd acuma și el, că nu e lucru de șagă, că ardelenii voiesc să-i curme zilele lui și ale oastei, dă dos la față și, părăsind Ardealul, se îndreaptă spre Maramureș. Însă fiind aice și mai bine bătut și alungat, „și văzînd că altmintrelea nu e chip de scăpare, o apucă degrabă cu oastea, ce-i mai rămăsese, de la satul Borșa spre țara Moldovei, peste munții cei mai înalți, precum peste Bratila, Fluturica și Tăjtarca din apropierea satului Cîrlibaba, apoi peste Dadul, Senatoriul, Botușul Mare, Orata, Colacul, Arsineasa, pe un drum, care pînă și-n ziua de astăzi se numește Drumul Tătarilor, și nu se opri pînă sub muntele Sălătrucul,” aproape de satul Vama din Bucovina. Aice apoi, fiindcă înserase acuma cum se cade, și ostașii erau prea osteniți de drum și de luptele ce le avură cu ardelenii și maramureșenii, se opriră ca să se odihnească… să doarmă măcar o noapte în liniște și pace, ca apoi, a doua zi, dimineață, cu atît mai ușor să poată năvăli asupra românilor din ținutul Vamei, să se răzbune asupra acestora, pentru că nu putură s-o scoată la capăt, după cum adică le-a fost dorința lor, cu cei din Ardeal și Maramureș.

Românii din Vama și cei de prin împrejurime nici cw spatele nu știau despre ceea ce li se pregătește. Prin urmare, căutîndu-și ei de trebile lor, se culcară liniștiți și dormiră în pace, nici visînd măcar că s-ar afla în apropierea lor vr-o ceată de tătari cu hanul lor în frunte, care căuta în același timp fel și chipuri de mijloace, cum să năvălească asupra lor și să-i despoaie de avere, să le răpească nevestele și să le nimicească și pustiiască satele.

Trece noaptea și suflet de român nu știe încă nemică despre sosirea tătarilor…

Colea, pe la răsăritul soarelui, se scoală o româncă din Vama, o nevastă tînără, voinică și isteață, și luînd un val mare de pînză în cap, iară în brațe un copil mic de țîță, frumos ca un îngeraș, se îndreptă cu pași lini spre Valea Sălătrucului sau Sălătruca, care curgea alăturea cu muntele Sălătrucul, cîntînd cu-n glas dulce și fermecător o doină bătrînească din timpurile vechi.

Astfel tot cîntînd și dezmierdînd gingașul său copilaș ajunge românca la Sălătruca și puindu-și copilul pe malul părăului, se dă a ghili pînza ce-o adusese cu sine.

Dar iată ! că nici nu apucă ea bine a da odată pînza în apă, cînd numai ce aude un zgomot asurzitor străbătînd la urechile ei. Spăriată de acest zgomot necunoscut ei pînă atunci, aruncă iute pînza pe mal și degrabă își rădică capul și se uită în toate părțile să vadă ce este.

Înfiorătoare priveliște !…

Pe drumurile și munții din apropierea Vămii, pe culmele Sălătrucului, se vedeau o mulțime de tătari înarmați cu spade, sulițe, arcuri și tot feliul de arme, foșcăind încolo și-n coace ca furnicele într-un mușunoi și înăintînd cu iuțeală spre sat.

Frunzele și vreascurile cele uscate, peste care treceau tătarii, făcură zgomotul pe care îl auzise românca. Și fiindcă în dimineața aceea, după cum se spune, era o liniște foarte mare, nu numai ori și ce zgomot dar pînă și vorbele mai apăsate ale tătarilor se puteau foarte lesne auzi și pricepe.

Așadară românca, tăcînd ca chiticul, trăgînd bine cu urechia, între multe altele auzi și următoarele cuvinte, care veneau din aceea parte :

— Fraților ! cică zicea Han-Tătarul, la luptă, căci timpul de izbândă iată-l-ăi în sfîrșit se apropie !… Rușinea ce-am traso la ardeleni și maramureșeni, frații acestor ghiauri și dușmani ai noștri, strigă la cer, ca să ne răzbunăm !… Pînă la apusul soarelui tot ce e viu în Vama și prin împrejurul, acesta, tot ce e român să piară !… Să nu cruțați pre nime !… Tineri și bătrîni, bărbați și neveste, tot, tot ce va cădea înainte să nu scape cu viață din mîinile voastre !… Făcînd aceasta, toată prada, pe care veți pune mîna, să fie a voastră !…

Românca, care sta tupilată cu urechia la pământ, auzind aceste cuvinte înfiorătoare și bărbare ale Han-Tătarului, se repede degrabă la copilul său, care se juca cu niște floricele de pe malul părăului Sălătruca, îl ie iute în brațe și fără a pierde timpul aleargă tot într-un suflet, ca să dee vămenilor de știre, că iacă cum și iacă ce-i !… să sară cu mic cu mare împotriva dușmanilor tătari, care pe neașteptate voiesc să năvălească asupra lor ca niște lupi flămînzi asupra unei stâne de oi.

Dar abia ajunge ea în marginea satului, cînd iată că copilul începe a plînge și a țipa, ca și cînd l-ar fi mușcat un șarpe.

Maica sa, vrînd să-l domolească, îl aplecă la sîn, îi astupă gura… În zădar însă că, copilul țipa de-i țiuiau urechile și așa de tare se svîrgolea, ca și cînd ar fi voit anume s-o reție în loc, să nu-i lese timp, ca să alerge mai degrabă spre sat…

Ce să facă acum biata nevastă ? cum să-l domolească ?… Cearcă într-un fel, cearcă într-altul, dar copilul ținea a lui!… Și ce n-ar face ca să nu-l audă tătarii, să nu vie asupra lor și să-i mîntuiască de zile pe amândoi, mai nainte de-a putea ea ajunge în sat și-a da de știre sătenilor despre ceea ce li se pregătește.

Tătarii înăintează din ce în ce tot mai aproape de sat… Încă vr-o cîteva minute pierdute în zădar și atunci atît ea cu oopilul, cît și-ntregul sat erau să devie prada urgiei acestor păgîni făr-de inimă și Dumnezeu.

În această stare înspăimântătoare, românca, cu gîndul de-a scăpa cu ori ce preț satul și pre confrații săi, uită că e mamă, ie degrabă ștergarul din cap, învălește copilul într-însul, lăsîndu-i numai capul slobod, ca să nu se înădușească, îl acață apoi de-o creangă din molid și lăsîndu-l în știrea domnului, aleargă tot într-un suflet fîlfîindu-i părul în vînt, pînă ce ajunge în sat. Cum ajunge în sat strigă în gura mare, să sară cu toții la luptă, să apuce orișice le va veni la mînă, căci iacă !… o mulțime de tătari cu hanul lor în frunte se apropie de sat și vrea pre toți să-i cotropească.

Pe cînd românca înspăimîntată alerga în toate părțile prin Vama și îndemna pre consătenii săi să sară la luptă, tătarii ajunseră în marginea satului nu departe de molid, unde era acățat copilul, care și acuma, purtat fiind în toate părțile de creanga ce-o bătea vîntul, se văita și țipa de-ți lua auzul.

Văzînd tătarii, ce apucară înainte, copilul acățat de creanga molidului și auzindu-l țipînd, se-nfiorară și cu toții stătură ca încremeniți locului, fără să pășească măcar un pas înainte, nici lăsînd pre cei din-napoi să plece mai departe.

Han-Tătarul, care venea în urma oardei, văzînd-o stînd locului și căutând cu înfiorare asupra copilului și nevoind nici într-un chip să se urnească mai departe, se făcu foc de mînie și răcnind ca un leu, zise :

— Ce vă este vouă de stați locului și nu înăintați ? !… Nu vă e rușine obrazului să vă înspăimîntați de-un pitic, pe care maica sa, din te miri ce pricină, l-a lăsat aice corbilor spre hrană!… Sau poate vă temeți, că sabia dușmană vă va frînge capul ? !… Nu fiți babe fricoase !… ci grăbiți-vă mai iute, căci iată ! colea vă așteaptă un ospăț bun și gras !… O împărțire frățească de bani, pîine și vite, după ce veți stînge de viață pre toți ghiaurii, cîți se află în satul acesta și-n celelalte de prin apropiere !…

— E semn rău stăpîne, răspunse un căpitan bătrîn și cărunt. Nu sunt eu de ieri de alaltăieri, dar mi-aduc foarte bine aminte, că pe cînd eram mai tînăr, o ceată întreagă de tătari, vreo cîteva sute de ostași, trebuiră să-și dea cinstea pe rușine, să-și răsplătească cu viața lor îndrăzneala, cu care năvăliră asupra unui sat, asupra unei mîini de români !… Și de ce ?… Tocmai din pricina unui copil de țîță, care și-acela, ca și-acesta, era acățat denaintea noastră de vîrvul unei crengi !… Nu știu ce sfat pot să-ți dau, dară atîta pot să-ți spun, că copilul acesta nu e semn bun pentru noi !…

— Nu e semn bun acesta !… Ba alta vi s-a năzărit!… Zi mai bine că o nălucă v-a amețit la toți capul! răcnește iarăși Han-Tătarul, de gîndeai că i-or ieși plămînele, nu ceva.

Însă nu apucase el bine a rosti aceste cuvinte, cînd numai se trezesc deodată înconjurați din toate părțile dimpreună cu toată oastea sa de românii vămeni și cei de prin împrejurime, care, deprinși și dedați cu asemenea năvăliri ale păgînilor, nu pierdură mult timp, ci cum le vesti românca despre astă năvălire neașteptată, cît ai bate în pălmi, se înarmară mic cu mare cu ce le veni la mînă, și ieșiră acum să întâmpine pre tătari cu colaci, de care să le scapere ochii…

Tătarii, văzîndu-se împresurați de toate părțile de români și neavrnd chip într-altfel cum să facă, își luară inima în dinți și cu o nespusă mînie și furie se repeziră asupra românilor, de socoteai că-i vor sfărma pre toți deodată, nu alta.

Dar apoi las numai pre români, că și ei nu sunt de cei ce poartă frică de-o furnică, cum merge vorba… Știu și ei cum să se bată și să se apere, cînd vine treaba la adică… Se aruncară tătarii asupra, lor cu gîndul ca să-i sfarme pre toți deodată, dar nici aceștia nu rămase mai în urmă, ci aruncîndu-se asupra dușmanilor lor de moarte cu o îndoită furie, făceau să zboare capurile păgînilor în toate părțile ca niște mingi, cînd se joacă copiii de-a sita la cumătră.

Înainte, înapoi, în dreapta, în stînga, ori în care parte te-ai fi uitat, îmbiau coasele, securile și sulițele românilor, cum îmblă hădăragele îmblăciilor, cînd îmblătești trifoi, iar săgețile din arcuri așa de iute și de des zburau și cădeau asupra tătarilor, de ți se părea că a dat o grindină într-un lan mare de holdă.

Fiind însă că tatarii erau poate însutit mai mulți de cît românii, făcură ce făcură și cei ce mai rămase scăpară din mîinile românilor și apucară iarăși drumul îndărăpt pe unde au venit și fugind ei așa cale de vr-o cîteva sute sau mii de pași, dimpreună cu hanul lor, se opriră deodată într-un loc, care pentru dînșii era cu mult mai îndămînatic pentru luptă de cît ceil de mai nainte.

Românii socotind că tătarii au apucat acuma drumul la sănătoasa, se luară pe urma lor cu gîndul să-i potopească pînă într-unui, ca să nu-i năcăjească și de altă dată. Dar n-a fost să fie tocmai așa, după cum își închipuiau ei, căci aflîndu-se acuma tătarii într-un loc cu mult mai îndămînos și priincios pentru dînșii, iară pentru românii foarte primejdios, era aceștia să pățească una nemaipățită. Tătarii, vicleni și foarte deprinși la apucături, încunjurară ei acum pe români și mînia lui Dumnezeu ce făcură cu dînșii… Tăiau într-înșii ca-n curechi !…

Nu-i vorbă, că și românii se luptau voinicește, dar ce folos ! că de astădată tătarii îi întreceau !…

Pămîntul era acoperit de trupuri românești și tătărăști… Sîngele curgea șiroi… Munții și văile sunau de vaietele și strigătele luptătorilor și a celor ce-și da sufletul… Puțin timp să mai fi trecut, și-atunci… nu știu zău ce s-ar fi ales de români!…

Dar tocmai pe cînd românii se aflau în cea mai mare primejdie, tocmai pe cînd puțină nădejde mai aveau ei de scăpare, iată că românca noastră cea cu copilul, îmbrobodită cu un ștergar alb ca omătul, iară pe alocuri pătat cu jpete roșii de sînge, care ca un steag fîlfîia în cânt, încinsă c-o prigitoare asemenea albă, călare pe-un cal negru și sprinten ca un șoim, în mîna dreaptă purtând o spadă, ce-a fost luat-o cu puțin mai nainte de aceasta de la un tătar, pre care îl trimisele în ceealaltă lume, să facă cartele pentru confrații lui care mai rămăsese în viață, se repede ca un vultur tocmai cînd era lupta mai amară, mai înverșunată și mai cruntă, și… s-o fi văzut numai… părea că era îngerul răzbunării, nu ceva alta, așa mi se învîrtea printre tătari și pre care mi-l ajungea cu spada… era vai și amar de dînsul!… i se ducea capul tot de-a dura ca și-un bostan, cînd îl răpezi dintr-un deal într-o vale.

Tătarii, văzîndu-se izbiți de această nevastă și neștiind : femee e, nălucă e, sau ce păcatul e ?… se îngălmăciră așa de tare, că singuri nu știau acuma unde le stă capul.

Românii iarăși, la rîndul lor, se folosiră de această îngălmăceală a tătarilor și-ndoindu-și curajul și puterile deteră năvală asupra lor și așa de rău mi ți-i bătură și stîlciră, încît numai foarte puțini mai rămase cu viață. Și care mai scăpară ca prin urechile acului din mîinile românilor vămeni și a celorlalți de prin apropiere o luară la fugă peste munți, dealuri și văi, pe-o cale, care se numește pînă în ziua de astăzi Drumul Tătarilor, și ieșiră lîngă orașul Rădăuți. De aice apoi, luîndu-se iarăși de-a dreptul peste țarine, prin dumbrăvi, prin lunci, pe unde apucară, nu se opriră pînă la dînșii în țară.

Românii învingători, după ce se îngrijiră de frații lor căzuți în luptă, după ce-i adunară și-i înmormântară pre toți, făcînd asemenea și cu tătarii morți, se înturnară înapoi fiecare la locașul său, ne mai avînd grija tătarilor fugari, că vor mai veni și de-a doua oară să se răzbune asupra lor pentru bătălia ce-o pierdură în Ardeal și Maramureș.

Viteaza româncă însă, aducîndu-și acia acuma aminte de copilașul său, aleargă tot într-o fugă la dînsul, să vadă ce s-a întîmplat cu el, se mai află încă tot acolo, unde l-a lăsat ea, ori poate l-or fi omorît tătarii ?…

Dar ce mare îi este mirarea, cînd ajunge lîngă molid și vede că copilul se află pe aceeași creangă, pe care l-a fost acățat… Și cînd se apropie de dînsul și-l ia de pe creangă, copilul începe a zîmbi la dînsa și a gîngăni, ca și cînd ar fi voit să-i spuie, că numai printr-însul au scăpat măsa și toți ceilalți români de pieire.

Maică-sa, văzîndu-l astfel, îl strînge la piept, îl sărută cu dulceață și se-ntoarce apoi cu dînsul acasă, mulțămind lui Dumnezeu că a scăpat satul său Vama de aprindere, ruinare și pusteirea tătarilor, iară pre consătenii săi și ceialalți români de prin apropiere de moarte…