Rochia

 

Din lada mirosind a molii și-a parfum
 a scos o rochie din tinerețea ei bunica.
 Subțire-i și ușoară ca un fum,
 de parcă-ar fi țesută din nimica.

Că trist foșnește crinolina de mătase,
 volanele i se distramă și se taie,
și-n loc de raze, siluete grațioase,
 din alte vremi, dansează prin odaie.

Revede balul cel dintâi bătrâna,
 își recunoaște rochia de față
 și-i tremura pe-atlasu rece mina
 de-nduioșare multa-nfiorată.

Și cum își pleacă fruntea tot mai tare
 i-așa de gârbovă bunica-n vechiul sal…
Ce s-a făcut frumoasă dansatoare
 care-a plutit în rochia de bal?

Picioarele ușoare și micuțe,
și ochii, și surâsul strălucit,
 în trupul gârbovitei bunicuțe
 cum, oare, pe vecie de-au murit?

Și mi-au răspuns mătăsurile moarte,
 sau poate chiar bătrâna-n vechiul sal;
 nu, n-au murit, dansează mai departe
 mereu în alte rochii, primul bal.