Revoltă în sec

Jump to navigation Jump to search
Revoltă în sec
de Ion Luca Caragiale
[Voința națională, II, nr. 355, 30 septembrie 1885]


Sub guvernul Partidului Liberal Național s-a făcut un război peste Dunăre și am avut în țară câteva sute de mii de soldați străini cu tot cortegiul de aventurieri de prin toată lumea ce urmăresc armatele în asemenea ocazii; în așa de extraordinare împrejurări, având de oaspete pe un împărat, care a căzut mai târziu, în propria-i capitală, victima asasinilor politici, guvernul acesta nu a crezut de cuviință — și foarte bine a făcut — să nu ia nici o măsură excepțională de siguranță publică, să nu suprime întru nimic libertățile normal în vigoare. Nu putea s-o facă ? Putea, însă nu a voit, și n-a voit pentru două cuvinte: întâi pentru că ținea prea mult la principiile și trecutul său ca partid politic, al doilea pentru că nu era de lipsă a se lua măsuri excepționale față cu publicul nostru, care tocmai în acele vremuri a dat cea mai puternică dovadă de cumințenie, de cumpăt și de respectul autorității.

Nu suntem noi cei dintâi care relevăm meritul atât al guvernului cât și al publicului român de a fi ținut în împrejurări așa de tuburi o atitudine atât de cumpătată și de corectă. Lumea politică străină, oaspeții și mai târziu aliații noștri le au relevat. Purtarea noastră demnă în timpul războiului din urmă a fost, pe lângă vitejia soldaților noștri, unul din titlurile cu care am căpătat încrederea puterilor occidentale că suntem un popor tânăr dar nu ușuratic, un stat mic, dar cuminte și folositor lucrării comune de ordine și de cultură a continentului.

Cu ocazia evenimentelor actuale din Peninsula Balcanică ne-am bucurat văzând că presa europeană serioasă a subliniat încă o dată recunoașterea acestor însușiri ale statului nostru, însușiri ce s-au manifestat sub conducerea acestui guvern. Foile străine au constatat cum guvernul actual știe a păstra în politica exterioară o anumită măsură cumpătată, și cum în politica interioară el știe a respecta principiile și regulele după cari se conduc toate statele moderne.

„Dacă undeva în Orient — zicea o foaie oficioasă din Viena — se găsesc toate condițiunile trebuitoare pentru dezvoltarea întocmirilor de stat în înțelesul modern, apoi desigur ele se găsesc pe pământul românesc, și deosebirea, care desparte încă România de statele mari civilizate ale Europei, se prevede că cu pași repezi și energici în curând va fi ștearsă.”. Iată opinia generală a lumii politice europene de la război încoace, pe tot timpul de când e la putere acest guvern.

Când astfel stau lucrurile, când importanța noastră politică crește astfel necontenit, întemeindu-se pe bunele însușiri ale poporului și pe buna direcțiune dată de guvern, e o seamă de oameni nemulțumiți care cred că lucrurile stau cu desăvârșire rău. Dacă acești domni s-ar mărgini la o critică, fie cât de aspră, a politicii guvernului, n-am avea nimic de zis; fiecare e liber să aibă orice opiniune și să și-o spună pe față. Când însă bârfirea neonestă și trivială, reaua-credință și contra-adevărurile cele mai potente țin loc de critică, nu mai e chip să mai consideri pe acești domni ca oameni politici. Supere-se sau nu, n-avem cum numi mai nemerit agitările de acest soi decât flibusterie politică.

Un exemplu nou de contra-adevăr născocit cu rea-credință ni-l dă o foaie conservatoare; iată ce ne spune dânsa: „pentru realizarea oarecăror mari întreprinderi politice, miniștrii ar fi agitând ideea de a propune Camerelor colectiviste dictatura pentru Rege, ca în Serbia, proclamarea legii marțiale și suspendarea legii de presă”.

Se mai poate mai extravagantă născocire ? În condițiunile arătate mai sus — război, armate străine cu împăratul lor în frunte — guvernul n-a suprimat nici o libertate, n-a luat nici o măsură excepțională; astăzi, în vreme de liniște interioară, are să proclame dictatura, legea marțială și suprimarea libertății presei ! Pentru ce ar lua aceste îngrozitoare măsuri excepționale ? Este existența statului în cumpănă ? Este vreo altă dezordine și turburare în țară decât doar turburarea și dezordinea minții conservatorilor ?

Ce sunt aceste colosale insanități din partea foilor conservatoare ? Ce sunt țipetele și vaietele fără cuvânt ale tuturor foilor și foițelor de scandaluri ? Ce înseamnă revolta asta în sec ? E curat povestea văcarului supărat pe sat. Recunoaștem că e grea și neplăcută situația nemulțumiților, înțelegem că această agitare sterilă trebuie să aibă asupra nervilor o acțiune foarte vătămătoare, — dar cine strică ? E o regulă mecanică în lumea aceasta, că puterile mici se frâng față cu rezistențele mari. Cine strică dacă la alegeri conservatorii cad ? Cine strică dacă, după o cădere, se supără ca omul din poveste, și nu mai vin la alegeri ? Cine strică dacă se mulțumesc după aceea cu mângâierea anodină a articolelor din gazete și a cuvântărilor bosumflate, în care se afirmă în bobote că alegerile n-au fost libere ?

Această afirmare, care e un contra-adevăr, nu le poate niciodată procura o putere efectivă în politică. Supărarea și bosumflarea unor ambiții nemăsurate, nesecondate de o corelativă înzestrare, și incapabile de popularitate, nu pot da nimănui puterea într-un stat. De aci naște revolta în sec, agitarea bolnăvicioasă și apoi halucinațiile politice, care-i fac să creadă că atât pot părea de primejdioși în supărarea d-lor, încât în urma întrunirii de la Clubul-Mandi, s-ar putea acredita numaidecât o tendențioasă născocire de dictatură, de legi marțiale și de suprimare de libertăți. E o puerilitate, precum este o puerilitate afirmarea că țara se află într-o poziție excepțională în urma unor alegeri siluite.

Ar trebui să înceteze odată acest moft politic. Alegerile au fost libere, tot așa de libere cum sunt în toate statele constituționale din lume, cum mai libere nu pot fi. Și aci trebuie să repetăm ca să sfârșim o dată vorba în această privință, a ceea ce am mai zis și altădată:

Cine este om de omenie să compare modul cum se făceau alegerile sub guvernul conservator și modul cum se fac astăzi sub guvernul liberal, și să judece dacă au dreptate opozanții când se plâng de lipsa de libertate în alegeri. Pentru că trebuie să se înțeleagă o dată pentru totdeauna: teoria că partidul de la putere nu trebuie să lupte și el în alegeri pe căile legale și să caute a birui, este o teorie arhi-falsă.

Dacă voim a ține câtuși de puțin la punctul de vedere constituțional, este absurd a învinui pe guvern că are un partid fără de care n-ar putea fi guvern, și a pretinde guvernului să oprească de la luptele electorale pe propriu-i partid pentru ca acesta să nu jeneze acțiunea opoziției. Alegerile sunt libere, atât numai că guvernul are un partid care majorizează în alegeri. Dacă asta e o vină, atunci am voi să știm care este noul criteriu după care am judeca lupta constituțională; nu cumva acest criteriu ar fi supărările, pornirile sau toanele cutăruia sau cutărora ?

Fie oricât de supărat pe guvern d-l cutare, pară-li-se cutăror gazete sau cercuri că țara dă de râpă, astea sunt niște împrejurări indiferente pentru mersul politic al țării, întrucât ele nu pot avea o înrâurire asupra corpului electoral.

De aceasta ar trebui să se convingă odată conservatorii și consorțiul d-lor: minoritățile se abțin uneori, când nu vor să dea pe față exacta măsură a inferiorității forțelor lor, — cum a fost cazul abținerii d-lor; — această abținere este câteodată din partea unei minorități un lucru foarte cuminte; ceea ce însă nu e cuminte deloc din partea unei minorități este a pretinde ca majoritatea, conștientă de puterea ei, să se abție. Toate ca toate, dar asta nu se poate.