Sari la conținut

Reveria

3637ReveriaGrigore Alexandrescu


De zgomot departe, în vesela vale,
A cărei verdeață ades am călcat,
În liniștea nopții, privirile tale
Se-nalț, se ațintă pe cer luminat.

De unde oar' vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ți se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citești viitorul în literi de foc?

Sau cauți departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ți privește zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viață dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.
Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-și are-nceputul mai sus de pământ,
Deși luminează a sa închisoare,
Își află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
De-acolo deșertul, dorinți, întristare
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viața-ncetează treptat înghețând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mișcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinți fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;
Ființi grațioase ce blând se înclină,
Cătându-și în lume tovarășii lor.

Și când, stăpânită de-a vieții mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simți o suflare, de-auzi o șoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-ați depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ștergeți plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mișcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteți voi acel sunet, a stâncilor viață,
Eco, care trăiește în loc nelocuit?
S-au sunteți aurora care știa să scoață
Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?