Regula de trei simplă

Jump to navigation Jump to search
Regula de trei simplă
de Ion Luca Caragiale
[Voința națională, II, nr. 362, 8 octombrie 1885]


Între alte năzdrăvenii ale gazetelor opoziționale mai este și aceea că ele stabilesc un raport direct între multitudinea foilor și forțelor lor și sentimentele opiniei publice față cu politica guvernului.

Nici mai mult nici mai puțin decât socoteala următoare: sunt o sută de gazete în țară ? Șaptezeci și cinci sunt paraponisite pe guvern ? Prin urmare, față cu sentimentele și opinia publică guvernul se bucură de 25 la sută și opoziția de 75. Adică opoziția este de trei ori mai puternică decât guvernul. Nu e vorba, mare moft este afirmația că alegerile n-au fost libere, dar nici deducerea popularității prin regula de trei simplă operată asupra numărului gazetelor, nu rămâne mai jos.

Cum adică ?

Dacă de exemplu i-ar veni într-o zi d-lui Vernescu ideea să fondeze încă o duzină de gazete pe lângă cele existente, atuncea opoziția ar deveni de două ori mai puternică, și guvernul de două ori mai slab.

Dacă un avocățel de provincie supărat pe judecătorul de pace ori pe subprefectul local s-ar apuca să scoată la Pașcani ori la Urlați vreo Voce a Pașcanilor sau vreun Ecou de Urlați, guvernul ar mai slăbi o tonă și opoziția ar însemna ceva mai mult ?

O gazetă adică n-are decât să apară ca să însemneze numaidecât ceva, să conteze ca putere, și existența ei să fie o greutate reală în cumpăna sentimentelor și opiniei publice ?

Mângâietoare teorie pentru opoziție

Să luăm însă la cercetare fondul real al acestei teorii prin câteva exemple. Să luăm patru gazete opoziționale cu pretenții de importanță politică: Națiunea, L'Indépendance Roumaine, Le Peuple Roumain și Lupta.

Națiunea este ziarul unui om, d-l Dumitru Brătianu. E un om cu deosebire respectabil, dar e un om, și un om căruia îi place să-și accentueze cu dinadinsul singularitatea sa; un om care spune în manifestațiunile sale: nu reprezint pe nimeni altul decât pe mine, nu vorbesc în numele nimănui decât în numele meu propriu, n-am partid, n-am grup, în sfârșit sunt singur-singurel.

L'Indépendance Roumaine nu reprezintă nici un grup, este o gazetă, în care se găsesc dări de seamă de baluri, de petreceri balneare, de mode, de mici scandaluri și cancanuri mondains și demimondains, calambururi, causeries et une quantité d'autres riens charmants; în fine o gazetă de mărunțișărie. Ea nu e o gazetă personală ce-i drept, dar este o gazetă prea a lumii toate, prea de lume, cum s-ar zice mai bine pe românește, pentru a avea, fără primejdie de ridicol, serioase pretenții politice. Îndeosebi ea este prețuită de tinerii chic și de cocoanele pschutt, de cocodeșii vlan și de vechile cochete sgnouf, al căror pomelnic îl face cu multă sfințenie în toate ocaziile, fie la Constanța, fie la târnosiri de biserici, fie la patinaj pe lacul Cișmigiului.

Le Peuple Roumain — acela e al d-lui N. Blaremberg, iar un gentleman, foarte onorabil și d-sa, dar în sfârșit singur-singurel. Bietul Le Peuple, cel puțin el apare la o săptămână o dată. Însă nu face nimica; cu mai puțină cheltuială, el numără la socoteală ca foaie politică, și o foaie de opoziție mai mult, iasă chiar numai de patru ori pe an, tot este, după regula de trei admisă, o dovadă că guvernul este mai slab față cu opinia publică.

Lupta din Iași — iar o fițuică personală a unui tânăr debutant politic.

Care va să zică trei oameni, fiecare cu foița lui, plus o foaie de lume: mare greutate la cumpănă, ce-i drept ! Închipuiască-și oricine dacă s-ar adăoga la acestea și vreun Ecou al Pașcanilor, ce putere formidabilă și ce primejdie pentru guvern !

Ce e drept în Camere n-au nici un reprezentant; la alegeri nu pot avea majoritate. Da ! Dar ce mângâiere pentru acești domni când își numără coalele tipărite și cu numărul lor fac regula de trei simplă asupra sentimentelor și opiniei publice !