Sari la conținut

Recreația criticului

Recreația criticului[1]
de Paul Zarifopol
5667Recreația criticului[1]Paul Zarifopol


Întâi: ce îl obosește mai rău pe critic?

Vorba banală. Graiul, firește, încearcă a fi când algebră, când muzică, când evocare de viziuni sau alte diferențieri ale pipăitului originar, ale cărui înfiorări vibrează ascuns în toate simțurile.

Dar acestea sunt excese minunate. În curs obișnuit, graiul este imperativ sec. Cei ce n-au talentul graiului, și se fac scriitori adică, nu se pricep decât să agrementeze acel imperativ sec, anonim și uniform, prin construcții de analogii pe care le cred, ei, plastice sau poetice. Prin această aplicare dinadins, neputincioșii graiului devin tații fecunzi ai banalității.

Însă acei ce au talentul graiului net pronunțat scriu, de exemplu, așa: Noaptea era rece ca o casă nouă.

Cu această împăcare de mine rămâneam dus cu gândul pe uscatul care se dovedea încet ochilor mei de o culoare cenușie.

Un fel de leșie secată, pe fața căreia cineva curățase de curând broaște țestoase.

Numai că rictusul lucra tot mai adânc în colțul gurii, iar exuberanța animală tot mai stinsă îi lăsa un chip care, mai mult decât cu un faun beat, semăna cu profesorul universitar dl Drăghiescu.

Lisandru își citea în cioară... tot norocul cu care mica dobitoacă făcuse din viața lui, ca un accent circonflex pe o literă, un sunet neașteptat.

Arta e stare supremă de atenție. Cuvintele pe care le-am copiat te seduc să iei seama cu voluptate; desigur pentru că cel care mi le spune a luat însuși seama așa cum nu poate să ia seama literatul cel dinadins și din rău obicei. E oboseală urâtă să-ți arunci măcar ochii pe o pagină a unui om care scrie dintr-un vanitos rău obicei.

0 mulțime de scriitură e produs de viciu contractat prin exemplu prost (însă rentabil, poate).

Spun numaidecât, aci, că cele 265 de pagini ale dlui Dragoș Protopopescu m-au odihnit, m-au recreat, m-au consolat de oboseala urâtă din răsfoirea a duzini de cărți, de felurite limbi, zămislite din rele obiceiuri și ambiții dezorientate; prudența pe care mi-a dat-o vârsta și o oarecare rutină literară nu ajunge să mă apere destul de asemenea oboseli.

Așadar: întâi vorbele. Fără îndoială, la vorbe tocmai nu se gândesc acei care scriu din rău obicei. Aceștia sunt oameni cu idei; și, pentru idei, ei caută (dar nu găsesc) imagini, cum se zice. De aci derivă alte oboseli ale criticului.

Atitudinea neliterarilor e sentimentală. La ei, motivele scrisului sunt dorințele și treburile lor particulare; acestea le sunt inspirația. Este în joc o subiectivitate inferioară. Inspirațiile tipului neliterar sunt neonestități candide. Așa se întâmplă că, precum actorii nepricepuți îți prezintă mici-burghezi de București crezând ferm a-ți arăta lorzi și marchize, tot astfel omul neliterar îți face figuri și drame mitocănești, în ideea că te fericește cu cunoștința unor intelectuali de supremă distincție. De aci neapărat rezultă neînțelegere exasperantă între scriitor și cititorul critic, iar neînțelegerea se rezolvă, pentru acest din urmă, în renunțare și tăcere umoristică.

Povestirile dlui Dragoș Protopopescu sunt capricii de surprinzător farmec; lucru de scrupuloasă iscusință, de gust sigur, de o fantezie cu tonuri minunat variate. Istorii extraordinare, făpturi de artă de o ciudățenie în care amuzarea și încântarea fac un joc liric și dramatic de o tachinantă măiestrie. În fiecare poveste stau, abil învelite, întâmplări violente: un asasinat din gelozie; o rănire cruntă într-un viol; omorul ridicol al unui bărbier care nu vrea să radă pe un moșneag întârziat în prăvălie de ajunul Crăciunului; moartea curioasă a unui bețiv care-și urmărește umbra în valurile mării. Apoi istoria unui cioban zănatic, care ajunge slujbaș la o căpitănie de port și moare de inimă rea, amorezat de o cioară... În jurul acestor drame, simple sau bizare, se înfășură o împletitură savantă din toate firele imaginabile ale humorului și fanteziei; și, de exemplu, întâmplarea lui Moș Fană Tomoiagă, care taie beregata bărbierului Eftimiade La Briciul Independenței e încadrată și comentată în compania câtorva englezi, într-un colț din Kent, iar asasinarea lui Tudor de Reske, ilustru poet ungur și mare crai, e strecurată printr-o satiră a Tekirghiolului savuros nuanțată.

Ca să se vază bine cum sunt spuse acestea, mai transcriu, spre desfătarea cititorului bun, și următoarele: Către seară marea gâfâia aburi ca un postav imens călcat de un croitor afară... Vara era în toi pe mare, înfierbântată de caloriferele de dedesubt ale curenților. Soarele se întrecea cu ei.

Bătea de la șapte dimineața la șapte seara, cu o exactitate de dactilograf. Cu fiecare înțepătură, o nouă alarmă se mișca în masa informă, ajunsă acum mai mult o apă puhavă, dormitând ca o conspirație sub crusta lividă și perfidă de la suprafață.

Mi se pare că excelentul artist se explică deplin zicând astfel: Un scaun-rulant e lumea împăcată! Un mod de a privi orizontul, contemplativ. Clasicismul nu s-a născut dintr-un fotoliu? Poziția îndreaptă asperitățile, ațipește valorile. Și oglindește lumea ca într-un lac.

Lucrurile frumoase din pură contemplare, numai, se fac; deci, din vedere dreaptă, din ațipirea valorilor, a celor practice, se-nțelege. Astfel artistul ne odihnește, ne recreează, ne consolează de acei ce ne exasperează mascându-și banal măruntele aventuri private, și ne pretind să luăm mojicime spilcuită drept seniori, și mici-burghezi cu ceva știință de carte drept elită fin intelectualizată.

Am avut o presimțire abilă, când mi-am rezervat să cunosc de aproape în ceasuri sărbătorești cartea atât de autentic artistică a Iarmarocului metehnelor.

Note

[modifică]
  1. Dragoș Protopopescu Iarmarocul metehnelor, București, Cartea românească (n.a)