Rechemarea

Jump to navigation Jump to search
Rechemarea
de Cezar Bolliac


O, iartă-mi îndrăzneala, sublima mea ființă!
De chem iubitu-ți nume p-ast loc ce-ai părăsit,
E singura-ndulcire la cruda-mi suferință;
E balsam ce alină un piept prea obosit.

În toată întristarea-mi, de n-aș avea icoana
Ce lași tu după tine-n ast suflet dureros,
Ce altă mîngîiere mi-ar ușura povara
Ce-atît de greu m-apasă pe globul cel spinos?

Viața mi-e întreagă în astă suvenire
Ce vine ca speranța s-oprească-al meu suspin;
Vederea umbrei tale mi-e dată moștenire,
Și nu rostesc alt nume cînd cerului mă-nchin.

Să văz cu nepăsare aceste sfinte locuri,
În care fui odată atît de fericit!
Să nu mai simț fioare, gîndind l-acele jocuri,
Ce-n brațele naturii cu ea am săvîrșit!

Să viu pe aste maluri, să văd 'astă dumbravă,
Să calc aste colnice fără a-mi repeta
Plăcerile d-atuncea, ș-a uitării-otravă
În inimă-mi s-o facă a nu mai palpita?

Aceste sacre-nscripții ce timpul adîncează
În coaja noduroasă copacilor ce cresc,
Ce ore de viață, d-amor înfățișează,
Să fiu strein de ele? Să nu mai le citesc?

Să nu mai țiu eu minte acele nopți de vară,
Pe cînd, cu ea-mpreună, ast lac îl ocoleam;
Cînd, făr-a prinde veste, gîndind că-i de cu seară,
Vedeam că iese ziua și nu ne mai trezeam?

Să uit, cînd rătăcită, cu frica-n cătătură-i,
Din brațele-unei mume, în brațe-mi s-arunca?
Cînd sînul ei pă pieptu-mi și gura mea în gură-i
Uita și datoria și chiar ființa sa?

Să nu adun în patu-mi, și plin de nerăbdare
Să iau aceste rînduri cu lacrămi a uda?
Ființa-mi cea mai scumpă să cază în uitare?
Să nu am mîngîierea măcar a o cînta?

Nu, spirt al vieții mele; num-astă suvenire
Îmi poate-ndulci viața din care tu scăpași.
Mai fie dar cu mine și pînă la unire,
Cînd, lepădînd povara-mi, voi fi-n al tău lăcaș.

Acolo, împreună, scăpați din astă-urgie,
Vom fi etern în pace; d-acolo ne-om ruga
Eternului părinte să nu se mai mînie,
Să nu mai hotărască în lume a ne-arunca.