Rapsodia Dâmboviței

 

D-rei Elena Văcărescu

Unde-i bardul să repete, punând dreapta lui pe cruce,
Că ești dulce și că cine te-a băut nu se mai duce?...
Un poet spune cam multe. Pentr-o rimă, pentr-un fleac,
El, senin, jertfește-o roză de hatâr’ unui dovleac,
Și-o sonoră nerozie cu solemnitate-azvârlă!
Adevăru-i că-ntre gârle tu ești cea mai proastă gârlă,
Dâmboviță! Și Destinul a fost mare imbecil
Când în București te puse și nu te-a pus la Mizil! [...]

Apa îndeobște este prost lichid, nu mai e vorba:
Scuza-i că din ea poți face baie ori o acră ciorbă...
Însă niciodată apa nu s-a-nfățișat mai prost,
Ca în Dâmbovița!... Lungă tocmai ca o zi de post,
Cenușie și murdară ca manșeta unui june
Pe care talentu-l-nalță și mizeria-l răpune;
Dâmbovița parcă este un depozit secular
Unde s-a strâns toata braga Principatului Bulgar!
Sunt pe lume gârle care poartă-n undele lor pește,
Altele p-a căror prunduri praf de aur stralucește.
Mai sunt gârle ce au țărmuri adumbrite de răchiți
Sau de sălcii pe sub care plutesc bărci cu-ndrăgostiți...
Dar pe malul Dâmboviței cresc scaieți și pălămidă
Și n-a produs pân-acuma decât... febră tifoidă!
Toate gârlele din lume bune-s la câte ceva:
Spre a se scălda poporul, morile spre a mișca...
Însă-n Dâmbovița noastră (dar-ar Dumnezeu să sece!)
Nu pot nici măcar nebunii din amor ca să se-nece!

Note

• Elena Văcărescu este autoarea volumului de versuri Le rapsode de Dambovitza (1892), premiat de Academia Franceză.