Răzmirița (Ștefănescu-Delavrancea)

Răzmirița de Barbu Ștefănescu-Delavrancea

Lui Alexandru Vlahuță

I

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuțind boii cu coada ascuțită a furcilor. Bătrâni, însurăței cu nevestele care își târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din brațe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, țin răzoarele și se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.

Mulți ies din porumbiști și se revarsă în mulțimea ce se întreabă, în graba fugii, arătând cu degetul spre soare-răsare:

— Ce să fie acolo, nea Strujane?
— Ce veste, bădiță?
— Ce pârjol, vere Dinule?
— Ce e nu e de-a bună, răspunse moș popa, îndesându-și în brâu pulpana giubelei. Mână, preoteasă, dă zor, parcă ești ciolacă, pârjolul se apropie și tu tremuri ca un cățel bolnav de jigodie.

— O, păcatele noastre, Doamne, ce-o mai fi și asta ! mormăi baba Uța, care își încurcase vaca în carele omenești.

Desculță, cu picioarele cojite și arse, nu mai căta la bolovani și mărăcini, dând cu tânjala să ia nouă piei de pe juncană.

În urma tuturor, lipiți unul de altul, într-o cărucioară târâtă de doi mânzați, Miu și Cobila.

— Scăpai de beilic, Cobilo, de arnăuți și de muscali, ținându-mi zilele în fundul codrilor cu porumbe sălbatice și cu pere pădurețe. Trecui prin toate, gândindu-mă la tine. Și nu trecură decât cinci zile de când ne cununarăm, și iacă ce ne-așteaptă.

— Ce-ți pasă, Miule... îi răspunse ea. Sa mergem în ceata lui Dinu Potop. Noaptea la răspântii, ziua în vizuini, voi fi cu tine. Nu mai e de răbdat. Eu sunt muiere, dar nu mă înșeală mintea. Vine răzmirița, și de ea nu scăpăm nici noi, nici copiii noștri.

— Vine, veni-i-ar numele!... grăi Miu, și-și potoli necazul sărutând-o pe obrajii ei bălai, cu niște pajure roșietice ca niște răsuri de măceșe.

Praful răscolit îneca, ca în fum gălbui, norodul speriat. Uruitura și gălăgia speriau păsările crângurilor. Stolurile de grauri zburau amețite, ciripind ca de spaima șoimilor. Lăstunii se-afundau glonț în nemărginirea zării. Mugetul se-amesteca în nechezarea cailor. Cumpenele liniștite ale fântânilor de pe vâlceaua satului își arătau vârfurile în șir, atingând cerul în depărtare.

II

Când se apropiară de sat, lighioile bătăturilor fâlfâiră, speriate, în frunzișul pomilor. Câinii începură a lătra, ca și când hoții călcau satul. Până și porcii trândavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițând ca de cuțit. Cu toții năpădiră la biserică, să vadă ce era de făcut.

Cerul dinspre soare-răsare, roșu cât prindea ochiul, se încingea dogorând până în cătunul Măgura. De la o vreme, pălălăi de fum și de flăcări se ridicară, amestecându-se între ele și scăpărând scântei răsucite în sulurile uriașe de negură posomorâtă.

— Să dăm foc satului și să luăm calea pădurilor! strigă un flăcău din mijlocul lumii înmărmurite.

— Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! răspunse părintele Știubei. Ce dai gurii să mănânce la întoarcere? Minunile Domnului sunt mari. Să fugim cu toții în ascunzătorile codrilor. Ș-o trece ș-asta. Că nu una am văzut eu de când am albit...

— Faceți copiii și nevestele grămadă, și noi, roată în jurul lor. S-o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul, grăi un bătrân.

— Înhățați topoare și coase. Ce ni s-o întâmpla întâmple-ni-se tuturora.

— Așa! Așa! strigară cu toții. Iar copiii, tremurând de spaimă, goi pușcă, agățându-se de bietele femei, îngânau înecați de plâns, ștergându-și nasul cu mâinile slabe:

— Mamă, vin turcii? Vin căpcăunii cu două guri, mamă? Un ropot de cai, fără de veste. Picioarele li se tăiară de la încheieturi. Popa își făcu cruce, și după dânsul toți bănănăiră semnul mântuirii.

III

Într-o goană nebună, pe deșelate, bătând gonacii cu iataganele, un polc de călăreți se-arată în capul Măgurii.

Cât te-ai șterge la ochi, ceata sosi în fața mulțimii.
— Sunt de-ai noștri, sunt creștini, strigară toți în toate părțile. Bine-ai venit, Potoape! Ce mai veste, haiduce?

Caii deliilor erau în spume, în loc de frâie, ștreanguri și curmeie. Cuțite late la brâu. Căciuli țurcănești date pe ochi. Priviri de fiare.

În fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mâna dreaptă, răspândind răcoare în jurul său de cotropitor, nalt cât un brad, cu fața crestată de luptă și de nedormire.

— Veste rea, creștini de Dumnezeu, zise Potop, a flămânzit omida. Vin turcii mânați de arnăuții stăpânirii. Ard satele. Robesc copiii și femeile. Scrum în urma și vâlvătăi înaintea lor. Mâna pe topor și să luăm calea pădurilor. La strâmtoare să-i apucăm. Jur că voi mânca unul de viu cu carne și cu oase.

Unii peste alții, porniră. O vălmășeală de care, de cai și de boi, de moșnegi, de femei, de bărbați și de copii, cu traiste de mălai, cu tingiri, cu tigăi și căldări. Unii se roagă, alții înjură. Zgomotul sec al roatelor, bălăngăitul arămurilor, ca niște clopote dogite, împrăștie spaima în lungul ținuturilor. Se duc, ducându-și sărăcia și plânsul.

Unde-și zidiseră bordeiul vor găsi tăciuni și, răscolind cenușa satului mistuit, vor da peste petice de velințe, peste crâmpeie de icoane, la care s-au închinat o viață întreagă. Și poate n-or cunoaște vatra în jurul căreia ș-au cârpit zi cu zi traiul, îndrugând povești și basme.

Droaie netrebnică, ce nu mai crede în mântuire, se repede încurcată, ca fulgii unui viscol în lungul drumului, fără să știe ce s-o întâmpla pe ziua de mâine.

E noapte. Cerul în urma lor s-aprinde, cătrănind văzduhul. Dinu Potop, înaintea tuturor, își sângeră armăsarul, jucând pe spinarea lui ca un stâlp negru. El îndeamnă poporul la viață și la goană.

IV

Rătăcit de ceilalți, Miu s-a aruncat pe calul din cetlău, retezând-o de-a curmezișul holdelor. Se duce de zor. Cobila, în căruță, pe-un maldăr de fân, se gândește la desișul unei păduri și la creasta de piatră a vreunui munte, departe de răzmirița care cotropește temeiul omului.

— Vremuri grele, Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr. Nu e de trai. Mai bine cu lupii pârloagelor decât cu stăpânirea de azi. N-apucă să se încălzească locul sub tine, și bir cu fugiții, că răzmirița bate la ușă.

Nu sfârșise bine cuvântul, și-i apropie din spate un ropot de cai ș-un zăngănit de arme.

— Ne-au dat de urmă, strigă Miul, nu e scăpare, Cobilo, dar să încercăm ceva.

Degrab' el își opri caii. Ridică fânul din căruță, își lungi nevasta cu fața în jos de-a lungul dricului ș-o acoperi cu maldărul de fân și îi zise, pornind-o la drum:

— Te chinuiesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta soarta să trecem și de-astă primejdie.

Încălecă, își făcu cruce. Apucă hățurile. Și începu să bată mânzații cu codirișca, de le plesnea pielea pe coaste.

— Mai încet, grăi năbușit Cobila, mă îneacă răsuflarea... Miu, fără s-audă, fără să vadă înaintea ochilor, gonește în pustiul întunericului. Căciula îi cade din cap. Cămașa i se umflă de vânt. Codia biciului i s-a spart în hășchii, și sar din ea puzderii când dă în șoldurile uscate ale cailor numai apă și spume.

Degeaba însă. I-a sosit. Cu șalvari roșii și creți, găitănați și strânși pe fluierul piciorului, cu iatagane lucioase, ei prind pe Miu de ceafă, oprind căruța în loc, înjurând, beți morți, să te cutremuri: "Bre! Ghiaur! Ana sâna sictir!"

Îl croiră cu latul iataganelor. Unul din ei, de-abia se mai ținea pe șa, îl izbi cu pumnul în față și-i zise pe românește:

— N-ai nimic în car, păcătosule?
— Jupân ciauș, răspunse Miu, mai mult mort decât viu, așa să-ți ajute Dumnezeu, nimic. Îndură-te de mine! Lăsați-mă cu zile!

Ceaușul bolborosi câteva cuvinte tovarășilor săi, iară ei începură a băga iataganele în fânul din căruță, până la mâner, da' de-or găsi ceva pitulat.

În acea gălăgie de ocări și urlete de fiare, la fiece împunsătură de iatagan, parcă se-aud vaiete năbușite, și maldărul tresare. E viu. Îl dor acele limbi ascuțite care-l spintecă.

Miu, smulgându-și părul din cap, sărută imineii ceaușului și răcnește:

— Stăpâne, n-am nimic, nu mă mai chinuiți, îmi mor copiii de foame, lăsați-mă!... Stăpânul cerului să v-asculte cum vă îndurați și voi de mine...

Îl iertară. Întoarseră caii. O tuliră ca vântul. Miu se repezi la fân. Înhăță din el cât putu și, după ce-l aruncă tot la pământ, se ridică pe inima căruței. Fără să vadă, fără să-și dea seama de ce face, strigă ca și cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă:

— Scoală, Cobilol... Nu te mai face!... Sunt eu... Deșteaptă-te!... O luă în brațe. O așternu pe iarbă. Trupul îi era moale și cald încă. Spinarea ei, scăldată în sânge, era ciuruită de iatagane. În gură avea hășchii din scândura dricului, în care-și înfipsese dinții, ca să nu strige.

Miu începu să țipe, simțind în adâncul inimii toate găurile din spinarea ei.

Se sculă năuc. Plesni cu biciul caii, care fugiră.
— Duceți-vă, altul să vă fie stăpân, eu n-am ce mai face cu voi! Cuvinte injurioase la adresa creștinilor (turc.).

Veche mahala în Bariera-Vergului din București.

Sărută pe Cobila de mai multe ori. Se sculă din nou în picioare. Strânse biciul în mână. Apoi se izbi cu palma în față.

— Jelesc ca o babă... Își potrivi codirișca în gură și-o înfipse toată pe beregată. Horcăi și căzu la pământ.

A trecut o săptămână, și răzmirița s-a dus. Măgurenii, pocâltiți de foame, se apropiară de vatra satului.

Și-au găsit bordeiele pustiite, biserica arsă, sfintele icoane pângărite.

Iar unii din copii, după ce s-au întremat cu câteva îmbucături, alergând după un stol de corbi, au dat peste Miu și Cobila, lungiți unul lângă altul, cu ochii scoși, cu coșurile pieptului scobite, și caii lor, târând căruța, le dau târcoale, păscând de jur împrejur.