Rătăcire
| ←Elegie (Voronca) | Rătăcire de Ilarie Voronca Elegii în amintirea poetului |
Însemnări→ |
Aici – ți-amintești – frunze veștede și viziuni.
În fund, biserică cu bufnițe și lilieci – sboruri mâhnite –.
Știi, reci și uscate, ca o tuse, clopotele,
și foșnetul serii de hârtie, prin ramurile despletite.
Pe grilaj, o toamnă veche ruginise. Târziu
ți-am spus: pe nervii mei – ca pe o dansatoare pe sârmă – amintirea.
Paznicul a trecut cu o lumină în vârful unei prăjini,
și felinarele și-au împletit, cu flautele ploii dănțuirea.
Mai departe drumul: un geam aburit.
Căutam amândoi liniștea, ca prin gardurile putrede, o bancă.
Simțiam că în piept s’a rupt cevà,
și mâhnirea a început să ni se audă, ca de undevà, de departe, o talangă...
Așà: seară decolorată și sfâșiere.
Aceleași femei și frunze ude în parc...
Ți-amintești țipătul cum ni-l-am zdrobit ca’n mâini un arc,
și cum umbra caselor ne-a învăluit trupul într’o nouă durere.
Apoi, toate s’au cernut ca un omăt.
Orașul erà cu mărgele de seară și de ploaie.
Și eu ți-am spus: „Să trecem peste mâhnirea noastră ca un corb peste umbra lui
și în suflet să lăsăm amintirea ca o lampă veche într’o odaie”.
Vino! Pe uliți e frig... și cioburi de toamnă, reci.
Până când o să rătăcim ca două desnădejdi pe sub fereste?
Uite, colo e o ceainărie cu geamuri triste,
să intrăm, ceaiul e cald și ochii bătrânilor dureroși ca o poveste.
Între mesele vechi, zâmbetul tău, s’a deschis încet.
Ai înțeles cenușiul pereților câta desnădejde înseamnă,
și ai simțit cum o bucurie tristă pătrundeà în noi,
așà cum într’o încăpere scundă, o lumină de toamnă.
Vezi... Toate acestea le-am scris gândindu-mă la tine,
la râsul tău amar, cum sunt unele burueni,
la toată vața închisă între singurătăți și ziduri,
la mâhnirea care e în noi, ca umezeala în fundul unei poeni.
Bănci și sboruri au rămas acolo..
Prin orașul ca un cimitir, singur și trist, mă cobor,
Privesc biserica, cu lilieci și frunze,
și așà, zilele trec mai departe, ca vitele spre abator.