Răpirea Persefonei
Demeter ca nebună aleargă prin câmpie,
Pe fiica-i Persefone o cheamă tânguios:
Lua copila-n poale-i crini, roze, iasomie,
Și-i îmbăta simțirea al florilor miros...
D-o dată dispăruse, și Nimfele mâhnite,
Gemând, bătându-și pieptul, cu părul despletit,
În Enna cea bogată, în templele-aurite:
Se-ntoarseră, — și muma d-atunci a rătăcit.
A rătăcit ea zile, de jale îmbrăcată,
Prin dealuri, văi și câmpuri pe fata-și căutând,
Purtând în mână facla, pășind ca desperată,
Ne vrând vr-o mângâere, menirea-și chiar uitând.
Pământul se-ntristează, s-acoperă de ghiață:
Pierzând pe Persefone, lumina și-a pierdut;
Nu știe că zeița, în lumea făr-de viață
Ce sânu-i chiar cuprinde, acum a încăput.
Căci Ades cel puternic văzut-a pe fecioară,
Și zeul trist și rece, de flacără aprins,
Privi cu-ndrăgostare zeița bălăioară,
Și-o smulse dintre oameni, de patima-i încins
Ecate, întrebată, un strigăt auzise,
Dar Elios, ce vede tot ce e pe pământ,
I spuse cum din ceruri pe Ades îl zărise,
Târând pe Persefone în negrul lui mormânt.
Demeter părăsește pornită de turbare,
Olimpul, munte falnic, locaș dumnezeiesc,
Pe Zefs ce-ngăduise a frate-său purtare,
Și tristă se ascunde subt chipul omenesc.
Durerea ei e mută, durerea o hrănește,
Și jalea-i nu s-alină: e stins al ei surâs,
Celeu i dă scăpare, Elada o primește,
Dar fetele, la care e viața numai râs,
Nu pot ca să mângâie a mumei grea durere;
Demeter se ascunde: e vara fără spor;
Nici brazda nu dă roade, nici vintul adiere,
Nici flori nu dă grădina, și păsări cad din zbor.
Și Zefs gândește-acuma s-aducă mângâere
În lumea ce prin chinuri apune spre mormânt,
Căci totul e pe moarte, sleit d-ori ce putere,
Și foametea domnește stăpână pe pământ.
Se lasă Ermes iute, și Ades se-nvoește,
Și Persefone iară-și sub soare s-a ivit:
Apare lângă muma-i ce-amarnic o jelește,
Și-a cărei deznădejde de-odată a pierit.
Cu drag o strânge-n brațe; nu știe d-a ei nuntă:
«Nu, Ades, p-a mea fată n-o vei avea nici când!»
Dar fata-ntoarce ochii, și fruntea-i-se încruntă,
Căci ea hrănește-n sine cu dragoste alt gând.
«O mamă! nu se poate! nu poate a ta fată
«Sub soare să rămâie, căci soarta porunci
«Că cine dintre oameni va fi gustat vr-o dată
«Din poamele ursite în Iad a se ivi,
«Cu voie, făr-de voie, în Iad să se întoarcă...
«Și Ades mi-a dat mie o, poamă, d-am gustat.
«Zeițele al vieți-mi fir vecinic au să-l toarcă,
«Dar să te văd pe tine nu vecinic mi-este dat.
«Din an, o parte numai cu tine voi petrece,
«Și m-oi întoarce iarăși la loc întunecat...
«Dar crede-mă, o mamă, în țara mea cea rece,
«Deși nu râde Ades, și-n veci e încruntat,
«De el nu-mi este frică, căci este blând cu mine;
«De când el mă iubește, îl cred mai fericit;
«Și tot cu drag mă cată, și-mi spune vorbe line
«Ce sufletul, și simțul și gândul mi-au răpit.»
Demeter se-ntristează, dar uită-a sa mânie,
Și arbori și colnice din noii reînverzesc:
Un freamăt se aude, vestind de bucurie,
Și câmpii omenirii belșugul hărăzesc.
Zeița Persefone d-atunci acum dispare,
Acum spre-a noastră lume își ia al său avânt;
Și viața-i îndoită e strânsă între hotare:
Luni șase-aci petrece, și șase sub pământ.
- ↑ Nimic mai de râs decât a pune, în subiecte de mitologie grecească, numirile latine ale zeităților. Zefs este Jupiter sau Joe; Demeter, vorbă ce însemnează Terra Mater, este Cerere; Elios este Soarele, și Ecate Luna. Ades este Plutone și Ermes Mercur. Persefone, care este Proserpina, ne înfățișează grâul ce stă în pământ înainte de a apare la lumina soarelui.
Iarăși tetrametre iambice de 14 și 13. Accentul ritmic stinge, la versul al 3-ea, accentul tonic de pe a din lua, cea ce face că emistihul devine
OOO — O — O
La al doilea emistih, e greu oreși cum ca la prima scurtă să vie silaba tonică crini, de și tonul e stins de accentul prozodic de pe ro din roze.
Versurile al 4-ea, al 9-ea, al 42-a (și Persefone iarăși), al 56-ea (Dar să te văd pe tine) sunt greșite la primul emistih.
La versurile 48, 60, 61, 62, 63, accentul ritmic, silind cezura dup-a doua silabă, face ca versul să fie regulat, Această cezură îmi pare însă prea silită pentru versul al 63-ea. La emistihul al 2-ea, sunt greșite versul al 22-ea (tot ce e pe pământ), al 46-ea (n-o vei avea nici când), al 51-ea (va fi gustat).
Versul al 55-lea are o tonică pe prima scurtă (fir) din emistihul al 2-ea; nu e permis nici o dată de a pune o tonică acolo unde metrul cere scurtă. Adverbul veșnic, viind după fir, pare a fi adjectiv.
Rime bogate sunt: nu căutând cu uitând (fiind două gerondive), din strofa 3-a, pământ cu mormânt (fiind prea lesnicioase) din strofa a 6-a nu cele din strofa a 8-a (două verbe și surâs e prea apropiat prin idee de râs), ci spor cu zbor, fiind două monosilabe a căror apropiere e nesilită (st. a 9-a), când cu gând (stro. a 12-a), întoarcă cu toarcă (st. 14.) petrece cu rece (st. 15), și reînverzesc cu hărăzesc (st. 17). — Strofa a 8-a n-are repaosul final, căci fraza încalecă, pe cea următoare, astfel că, în loc de a avea 2 str, de 8, avem în fapt una de 3 și alta de 5.