Răpirea Bucovinei (Eminescu)

Jump to navigation Jump to search
Răpirea Bucovinei de Mihai Eminescu
Din periodice - 1877
Bălcescu și urmașii lui
Articolul a fost publicat în Curierul de Iași din 30 Septembrie 1877


La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai vechie și mai frumoasă a țării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s'a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica Voevod. Fără de lege nepomenită, uneltire mișelească, afacere de'ntre o muere desfrânată și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecinia, deapururea o durere pent ru noi. - Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâni o vom deschide deapururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul Domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui Mitropolit, care în rang și în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaștele celor mai mari dintre Domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeetorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății.
Eată cum un om din veacul trecut descrie țara: "Această parte de loc - zice el, - care acum; s'a făcut Bucovina, este la munte și are aer rece și sănătos, pe când cealaltă parte a Moldovei este de câmpii călduroase, dar nu atât de prielnice sănătății, căci aici se stârnesc un fel de friguri și locuitorii nu ajung la vre-o vârstă de bătrânețe adâncă, un om de 70 de ani și încă mai mult de 80 este de-a mirarea. Pe când dincolo sunt munți cu pomi și cu alți copaci roditori, printre cari curg apele cele limpezi, care dintr'o parte și dintr'alta de pe vârfurile munților se pogoară la vale cu un'sunet prea frumos pe aceste laturi făcându-le asemenea unei mândre grădini.
"La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea Apusului soarelui din Cetatea albă - cale de 60 de ceasuri, și se vede așa de curat, ca și cum ar fi el aproape în unghiul țărei, iar de la Miazănoapte se vede de lângă apa Cereimișului, unde numai hotarele Moldovei, ale țării leșești, ș'ale Ardealului se lovesc. Prin năsipul păraelor, ce se încep din munți, se găsește praf de aur, prin codri sunt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici și în munți i despre Apus o fiară, pe care Moldovenii o numesc zimbru. La mărime ca un bou dumestnic, la cap mai mic, grumazul mai mare, la pântece subțiratec, mai înalt în picioare, coarnele îi stau drept în sus, sunt ascuțite și numai puțin plecate într'o parte. Fiară sălbatecă și iute, poate să sară ca și caprele de pe o stâncă pe alta. Pe lângă hotară, despre câmpuri , sunt mari cârduri de cai sălbatici. Oile cele sălbatice, caută de pășune îndărăt hrana lor, căci în grumazul cel scurt nu au nici o încheetură și nu pot să-și întoarcă, capul nici într'o parte din a dreapta sau din a stânga. Dintre vitele albe multe mii se duc prin țara leșască la Saxonia sau la Brandenburg și de acolo se duc mai departe. Neguțătoria stupi lor este mul tă și în dobândă.
"Unii țărani erau vecini; totuși stăpânii lor nu aveau putere, nici a-i pedepsi cu moarte ca lucru ce se cuvine numai Domnului stăpânitor; nici nu putea ei ca să vândă pe vreunul din satul de unde era el născut, nici să-l mute într'alt sat. In alte ținuturi țăranii sunt oameni slobozi și așa au ei o volnicie ca un chip de republică, precum în Câmpulung din ținutul Sucevei. Târgoveții de pre la orașe și târguri sunt Moldoveni adevărați, și fac negustorii cu negoață de mânule lor. Boerii sunt curați Moldoveni și socotesc începerea lor de la Rămleni că se trage. Ei sunt împărțiți în trei stări: în cea dintâi sunt boerii acei, pe cari îi rânduește Domnul în trebile țării, într'al doile curtenii sau oamenii, cari au de moștenire case și sate, întru al treilea sunt călărimea slujitorilor care pentru veniturile moșiilor, ce li s'au dăruit lor de la Domni, sunt datori numai cu a lor cheltuială să iasă cu Domnii la oaste. În sfârșit, sunt răzășii cari mai bine s'ar chema oameni de țară slobozi ca și partea Boerească, numai că acești de pe urmă nu au case țărănești sub stăpânirea lor, ci locuesc prin sate și-și lucrează pământul lor însuși. - Cu toate că Mitropolitul de Moldova își ia blagoslovenia de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun manele lor pe de - asupra celui ales și după aceia Vodă roagă pe patriarhul ca să întărească în vrednicie pe acel de curând Mitropolit, care patriarhul neapărat trebue s'o facă. Mitropolitul nu dă nimica Patriarhului și nu este nici de cum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru pricinile bisericești de la Moldova sau să-l întrebe la vr'o socoteală de aceste, ci el are asemenea volnicie ca și patriarhul".
Din toate acestea, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că stat și biserică erau neatârnate, că clasele societății erau libere, căci până și vecinii, în deobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor, c'un cuvânt un popor liber de țărani și de păstori. Și cum era acest popor se poate judeca din împrejurarea că, chiar la 1777 Austria avea de scop a împărți Bucovina în "ocoale de oșteni pedeștri" după cum era în Slavonia și în Croația, căci, zice vechiul manuscript, "lăcuitorii au la slujba răsboiului putere și îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani".
Și ce a devenit astăzi obârșia Moldovei? Făgăduit-a fost Austria s'o ție în vechile ei legi și obiceiuri, bunurile mănăstirești să le întrebuințeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzășii să rămâie întru ale lor, târgoveții întru ale lor și multe alte lucruri a făgăduit.
Și ce a făcut din țară? Mlaștina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într'al te părți, vavilonul babilonicei împărății. Deși după dreptul vechiu, Judanii n'aveau voe nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra țării ei s'au svărlit ca un pâlc negru de corbi, expropriind palmă cu palmă pe țăranul încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi spre a-și plăti dările, nimicit prin dobânzile de Iudă, ce trebue să le plătească. Și asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numește a duce civilizația în Orient. Oamenii, a căror unică știință stă în vânzarea cu cumpănă strâmbă și înșelăciune, au fost chemați să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.
Poporul cel mai liber și mai îngăduitor și-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile și mai slugarnice rasse omenești. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mâinile cele mai murdare - raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Și fiindcă la toate aceste procese de expropriare, agenții de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea și judecătorii merg mână în mână sub pajura creștină cu două capete.
Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimei noastre.

Și e plină de străini,
Ca iarba de mărăcini;
Și e plină de dușmani
Ca râul de bolovani.
Iar mila străinului
E ca umbra spinului:
Când vrei ca să te umbrești,
Mai tare te dogorești.

De aceea când știm pentru ce a căzut Voevodul moldovenesc, nu trebue să-l plângem. "Ce mă plângeți pe mine, că nu sunt de plâns. Mi s'a hotărît bucuria drepților, cari n'au făcut lucruri vrednice de lacrămi".
De plâns e țara, care prin moartea lui totuși n'a fost scutită de cea mai aspră trunchiare.
La Putna un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stetea odată aninat portretul original al lui Ștefan-Vodă. După original el a fost mic de stat, dar cu umere largi, cu fața mare și lungăreață, cu fruntea lată și ochii mari plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru acoperea umerii și cădea pe spate. Căutătura era tristă și adâncă ca și când ar fi fost cuprins de o stranie gândire... Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci petre nestimate. Sub crucea coroanei urmau Duhul sfânt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga țiind globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de petre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într'un straiu mohorît cu guler de aur, iar pe gât îi atârna un egolpion din pietre și mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii.
Am întrebat ce s'a făcut originalul?
Călugărul a răspuns, ce însuși auzise.
Într'una din zilele anului 1777, la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a 'nceput să sune de sine, întâiu încet, apoi tot mai tare și mai tare.
Călugării treziți din somn se uitară în ograda mănăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului, ce creștea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborîră într'un șir treptele chiliilor, unul deschide ușa bisericii... în acea clipă clopotul tăcu, și în biserică era întunerec des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stânseră de sine, deși avusese untdelemn îndestul.
A doua zi portretul Voevodului Moldovei era atât de mohorît și de stâns, încât pentru păstrarea memoriei lui un călugăr, ce nu știa zugrăvi, a făcut copia ce există astăzi.
Aprinde-se-vor candelele pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?