Răpirea Bucovinei

Jump to navigation Jump to search
Răpirea Bucovinei
de Vasile Alecsandri
(Aprilie, 1875) Publicată în “Convorbiri literare”, IX, pag. 280, decembrie, sub numele Ștefan Moina.


I[modifică]

Ceahlău, bătrân gigante al munților Carpați!
Privește peste norii în juru-ți adunați!
Ce sgomot, ce contraste pe laturile tale:
De-o parte veselie, de alta lungă jale!

Austria, imperiu, al cărui vultur mare
Rotundul glob și sceptrul îi ține strânși în ghiare,
Austria ce vede foind l-a ei picioare
Un roi în neastâmpăr de mari și mici popoare,
Și poartă cu mândrie coroana cezarină,
La care-nsuși Carpații și Dunărea se-nchină;
Austria ferice azi e în sărbătoare!
Armatele-i deprinse a fi învingătoare
Desfășură largi steaguri de falnică paradă
Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă…
Soldații-n uniforme ferite de-orice pete,
Se-nșiră ca un codru de puști, de baionete,
Atât de îngrijite cât par, lucind la soare,
Un arsenal simetric de arme-încă fecioare.
Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie
Ca lauri blânzi de pace în lipsă de răsboaie,
Ei stau în linii drepte și armele prezentă
La șefi muiați în aur, înfășurați în lentă
Și gârboviți sub sarcini de fapte glorioase.
Aproape sburdă-n sgomot scadroane numeroase
De bravi husari, centauri, iuți-fugători, mult sprinteni
Cu aripi la copite și la picioare pinteni,
Sleiți pe cai de frunte și stând în ranguri drept,
Ei par în nerăbdare să iee lumea-n piept.

Maghiarul răsucește mustața-i cătrănită;
Iar calu-i mușcă frâul sub buza lui strunită,
Având unul cu altul o tainică rudire
Prin dorul ce frământă sălbatica lor fire.
Privindu-i, stai pe gânduri și-ntrebi de-nobileazâ
Calul pe om, sau omul pe cal îl completează.
La dreapta se văd tunuri în rând lucind de-oparte.
Deprinse a svârli moartea în dușmani de departe.
Aspectul lor e crâncen, grav, amenințător.
Căci moartea locuește ascunsă-n sânul lor;
Iar gura-le e gata din piept s-arunce-n vânt
O salvă triumfală sau salvă de mormânt.

Și-n laturi și-mprejurul puternicei armate
Se-ndeasă o gloată oarbă de tipuri variate:
Nemți, leși, rusnaci și unguri, babelică mulțime
Pătată, nădușită de neagra evreime.
Toți pleacă a lor frunte pe când în catedrală
Se-nalță Te-Deumul la sfera ideală.
Toți sunt în așteptare…
De-odată-un freamăt sboară
De-alungul prin oștime și-n gloată se strecoară.
Un semn! Comanda trece prin rangurile dese,
Tamburele răsună și muzicile-alese
În toană mari fanfare ce se unesc în sunet
Cu-a clopotelor svonuri, cu-a tunurilor tunet.

Electrică scânteie pătrunde lumea toată.
Un glas de mii de glasuri, un ura lung de gloată
Esprimă-n limbi diverse naive-entusiasmuri…
Delirul evreimei ajunge pân-la spasmuri!
Dar ce serbează astfel Austria cu fală?
Serbează-al unui erou vr-o faptă imortală,
Sau ziua unui Cesar, sau nouă mari victorii
Ce-au coronat armata cu mari și nouă glorii?

II[modifică]

Ceahlăule, vecine cu-a cerului minuni,
Vechi martur de-ale lumei clipești deșertăciuni!
Răspunde din-nălțime: De ce astă serbare
Deșteaptă în Suceava o lungă văetare,
Un plâns de-amărăciune, un gemet de morminte,
Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte?
A clopoteor tonuri metalice, pompoase,
De ce trezesc în Putna răsunete duioase?
De ce tresar stejarii cu-un freamăt de oștire?
De ce românul simte o cruntă oțerire?
De ce măreața umbră-a lui Ștefan, sus pe munte,
Cu giulgiul său de secoli s-acopere pe frunte?

“Austria serbează cu vâlfă maiestoasă
A tristei Bucovine răpire dureroasă
Prin frauda infamă și-a turcului vânzare!…
E jubileu de moarte, căci prețul de trădare
S-au numărat pe racla lui Ghica Domn, ucis!…
Și astăzi pe-acea crimă un secol s-au închis”.
Închis?… Noi îl deschidem!… și adevărul sfânt
Chiemat, la glasul țerii se-nalță din mormânt,
Fantasmă sângerândă, la lume el apare
Să spuie a lui Ghica română protestare
În ziua mult nefastă când tristă, umilită,
Moldova de-a ei soră fu silnic deslipită;
Să spuie făr-de-legea acelui laș vizir,
Unealtă de peire a domnului martir,
Ce-n setea lui de aur jertfit-au lăcomiei
O sculă din coroana antică-a României!

Victimă neferice înaltelor trădări,
Azi este începutul a talei răsbunări,
O! Ghica, nume sacru ce astăzi reapari
Ca veșnică sentință a gâzilor barbari!
Privește!-o mare umbră, din boitele senine.
În astă zi de doliu când mii de limbi străine,
Creștini legați cu Iuda în stranie unire,
Serbează-a Bucovinei modernă restignire!
Privește! Noi cu jale, supuși acum tăcerii
Venim ca să-ți aducem ofrandele durerii,
Venim să vărsăm lacrimi ce inima le plânge
Pe locul unde curs-au o! Doamne, al tău sânge!

III[modifică]

Istoria înscrie tot ce-au văzut și vede.
Ea zice: Românie, în ceruri te încrede.
Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate
Rodesc jos Dreptul sacru și sus nalta Dreptate.
Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare
Și-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare:

“Tu, scumpă Bucovină, odraslă românească!
Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoșească!
Răspunde-n fața lumii cu-a ta diprețuire
Acelor ce aclamă a ta nenorocire.
Evreii te insultă l-a soarelui lumină
Ca pe un șoim ce-l roade o lacomă vermină.
Ei râd de tine astăzi crezând c-a lor grămadă,
De-acum pe veșnicie te face a lor pradă;
Dar nu te pot ajunge insultele profane
Când ești vlăstarea, fiica cohortelor romane;
Când, falnic rezemată pe vechile mormanturi
Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi.
Când fiecare arbor din codri-ți fioroși
Cuprinde o legendă din timpii glorioși;
Când fiecare stâncă, și plaiu, și râu, și nume
Atestă că nu piere romana gintă-n lume!
Prin aer câteodată se văd trecând în sbor
Lungi cârduri de corbi negri cu svon croncănitor.
Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe țeară,
Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară.
Pe ceriurile-albastre adeseori s-adună
Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună.
Se pare c-au să verse potopul pe pământ,
Dar ca să-i risipească ce trebue?… un vânt!”

Veni-va ziua sfântă când vântul mântuirii
Va duce corbi și nouri pe calea pribegirii,
Și cerul țării noastre iar fi-va nepătat
Și limpede ca ochiul de lacrimă spălat.
Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă
De codrul vechiu și sacru prădalnica omidă,
Hulească evreimea fanatică, dușmană,
Uitând Ierusalimul; uitând spada romană!
Și marele imperiu aclame cu trufie
Un act care atristă pe-ntreaga Românie!
Ordone umilirea simțirei creștinești
Ca să complacă urei și turbei evreești,
Și facă să răsune văzduhul de fanfare
De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare.
Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie,
Nu-mpedică pe bronzu-i istoria să-nscrie,
Pe lâng-a lumii fapte infame, sau sublime,
O fraudă, o crimă și două mari victime!