Rînduneaua

Sari la navigare Sari la căutare
Rînduneaua
de Ion Pop-Reteganul
Culeasă de I. Vancul. Reproducere din vol. Legende, povestiri, și obiceiuri românești, p. 34-39.


Într-un sat din țara împăratului Barbă Albă erau doi oameni, adică un bărbat și o muiere. Aceștia erau foarte avuți, dar n-aveau nici un fecior, care să le moștenească averea, ci numai trei fete.

Să știți, că pe vremea de cînd e povestea noastră, n-aveau oamenii servitori la vitele lor, ci ei mergeau cu ele la pășune, ori copiii lor; așa și omul nostru, el trebuia să meargă cu vitele la pășune, iar cînd avea de lucru, trimetea pe fata cea mai mare cu ele. Dar de cîte ori mergea cu ele, totdeauna lipsea cîte una din vite; în zadar stătea toată ziua la pîndă că nu putea să prindă hoțul. Atunci zise fata cea mijlocie către tatăl lor:

— Tată, lasă-mă să mă duc eu cu vitele, că vei vedea că mîine nu va lipsi nici una din ele.

Dar o păți și ea ca sora cea mare.

— Vai de voi! zise sora cea mai mică, ce mai păzitoare sînteți, că acuși pierdeți toate vitele; apoi zise către tatăl său să o lase pe ea cu vitele că va vedea că nu va pierde nici una.

— Bine, zise tatăl său, dar dacă va pieri vreuna să știi că pe tine te voi pedepsi mai aspru decît pe celelalte surori ale tale.

— Nu-mi pasă, zise fata, dar am nădejde în Dumnezeu că nu va pieri nici una.

Atunci Maria, că așa a fost numele fetei, și-a pus merinde pentru ziua aceea, a sărutat mîna tatălui său și a maicei sale, apoi și-a luat ziua bună și a plecat cu vitele la pășune.

Cînd era vremea la amiazi, începuse a abura un vînt călduț de-ți părea că are voie să adoarmă toată lumea. Pe Maria a lovit-o somnul și acuși era să adoarmă, dacă nu-și aducea aminte de făgăduiala ce o făcuse tatălui său; deci luă fluiera de pe mîneca buhaiului și începu a zice, dar zicea a jale, Doamne, de gîndeai că și dealurile o să plîngă de milă. Zicînd mai multe doine îi trecu somnul, însă cu una nu era în curat, că adică: înainte de a începe a zice, soarele era punct la amiazi și acuma, după ce a zis toate cîte a știut, soarele e tot acolo. Gîndea ea că doară și soarele a auzit doinele ei și acum asculta la ea. Drept a și avut că soarele a stat pe loc, a voit să o adoarmă și să-i fure o atare vită, căci el era hoțul care furase vitele de la surorile Mariei, dară văzîndu-o așa de frumoasă a încremenit și n-a cutezat să facă nimic numai a tot ascultat-o. Vezi bine că stînd el pe loc a întîrziat de-a ajunge acasă la vreme, pentru care a fost ocărît de mama sa, că de ce a făcut ziua așa de mare că unii oameni îl vor fi blestemat, căci ei toată ziua i-au pocnit urechile și-a sughițat.

— O! mamă! zise Soarele, nu mă mai și ocărî, că destul îmi e ce-am văzut.

— Ce-ai văzut? Ce te-a necăjit? întrebă îngrijorată mama Soarelui.

— Să știi, mamă, ce-am văzut, zău, că te-ai mira. Am văzut o fată, care era cu vitele din care aduceam cîte una, dar așa a fost de frumoasă de nu cred să o întrec, apoi mai zicea în fluieră așa de cu jale, de toate paserile din pădure plîngeau. Eu, mamă, mor după ea, te rog să-mi dai slobozenie a mi-o lua de soție.

— Dacă nu, dragul mamei, vrei s-o iei, ad-o acasă. Soarele nu mai putea de bucurie, așa june cum era, sărea tot într-un picior de bucurie că mîine va fi cu nevastă.

Maria, dacă s-a dus acasă, a spus tatălui său, voioasă că nu i-a pierit nici o vită, că de acum înaine ea va merge cu vitele, că nu-i frică de nimeni, dar că se va îmbrăca în haine bărbătești. Tatăl ei i-a dat voie să se îmbrace, iar mîine zi îmbrăcată în haine după placul ei, a plecat cu vitele la pășune. Cînd era vremea de amiazi, iar veni vîntul cel cald, însă acum Maria nu mai zise din fluieră, ci cîntă din frunză ca un fecior. Soarele, care pîndea să pună mîna pe ea, nu o cunoscuse azi pentru că își schimbase portul, iar de altă parte pentru că cînta altcum ca ieri, deci se lăsă de plan și se duse necăjit către casă. Cînd ajunse acasă, spuse necăjit mamei sale că fata pe care a văzut-o ieri e fecior și pentru aceea nu a putut-o aduce acasă. Atunci maică-sa ca o mamă bună ce-i era, îl mîngîie și-i zise să nu se supere că mîne iar va vedea-o și atunci va putea să o aducă.

Dar trecură mai multe mîne și poimîne după olaltă și tot nu a putut să o aducă.

A trecut multă vreme de cînd Soarele era tot necăjit, dar într-o zi îi veni în gînd să facă o cursă în care să prindă pe fata cea care l-a păcălit așa urît.

În ziua de Paști era o vreme foarte frumoasă, iar în satul de unde e povestea noastră era datina ca toate fetele din sat în ziua de Paști să-și petreacă pe lîngă biserică.

Pe cînd își petreceau fetele mai bine, deodată se slobozi din cer un huțunaș frumos, iar fetele începură a se sui în el și a-și petrece de minune, dar venind rîndul Măriei, ea n-a voit să se huțune, ba era de mirat că toate fetele erau voioase numa ea era întristată; atunci îi zise mamă-sa să se suie, însă ea nici atunci n-a voit, pînă ce nu a înfruntat-o. Văzînd Maria că e silită, zise către mamă-sa:

— Bine, mamă! m-ai silit să mă sui și mai mult nici nu mă vei mai vedea, și zicînd cuvintele din urmă, huțunașul de loc s-a înălțat cu ea la cer, iar mamă-sa văzînd că ea chiar a proorocit că ce se va întîmpla, a blestemat-o ca să rămînă 7 ani de zile mută.

Cînd a ajuns Soarele cu Maria acasă, căci huțunușul a fost cursa lui, a fost foarte voios că a putut să o fure p-acea după care murea, și tot sărind a mers la mamă-sa ducînd pe Maria de mînă, care mergea cam anevoie. Cînd a văzut mamă-sa pe Maria nu mai putea de bucurie că și-a căpătat așa nevastă frumoasă.

Căci, Doamne sfinte, era cu mult mai frumoasă decît Soarele, dar încercînd să vorbească cu ea nu a căpătat nici un răspuns, era mută. Gîndind ea că-i numai necăjită a trimis-o de acasă pe o vreme scurtă ca să-i treacă năcazul, dar aducînd-o îndărăpt, au văzut că în zadar le-a fost cercarea, căci tot n-au putut să o facă să vorbească. Acum a început a se necăji, ba chiar și a se mînia pe ea și a o face să piară.

Deci ca să-și împlinească scopul, se vorbiră cu vecina lor cu Ciuma, care era o femeie cît o zi de mare, părul de la cap îi ajungea pînă-n călcîie, iar dinții îi erau ca niște furculițe de ascuțiți.

Trimiseră dară pe Maria la ea după sita cea de cernut făina ca să facă pită, dar Ciuma, cînd o văzu, arătă niște dinți de care Maria se sperie și o luă la fugă către casă spunînd prin semne că ce a voit să facă Ciuma. Dar acasă nu le cam părea bine, de aceea au trimis-o și a doua oară, cînd a pățit iar ca dintîi.

Acum era foc necăjită mama Soarelui, de aceea zise către Ciumă să nu o mai lase numai așa, ci să o prăpădească. Deci a trimis-o și a treia oară. Cînd ajunse Maria la Ciumă, dădu binețe și ceru sita, că acum putea vorbi pentru că s-au împlinit chiar atunci 7 ani, însă Ciuma în loc de a-i răspunde a început a se ascuți pe dinți cu o pilă țigănească. Văzînd Maria că ce o să fie, o luă iar la fugă către casă, unde ajungînd spuse către soacră-sa abia răsuflînd:

— Mamă, mamă! muierea aceea unde m-ai trimis după sită se ascuțea pe dinți, nu știu de n-a voit cumva să mă mănînce! Atunci mama Soarelui a stat mirată că nora ei știe vorbi, dar fiindcă și-a plănuit să o prăpădească, nu s-a lăsat de minciună căci îmbrățișînd pe Maria a zis către ea:

— O, face-te-ai o rîndunea și atunci îndată a pierit din brațe și s-a făcut o rîndunică frumoasă.

Uitasem să vă spun că ce s-a făcut cu tata, cu mama și cu surorile Mariei, adică ele deloc ce Soarele a furat pe sora lor, de frică și de jale s-au prefăcut în două cruci de piatră, iar părinții lor de necaz nici n-au putut muri și poate că vor trăi și acum pe undeva de nu au murit.

Mă uitai la lună și vă spusei o minciună bună.