Râs și lacrămi
Era foarte urît — se credea cel mai urît om din lume. Desigur el arăta în această raritate un sentiment de orgoliu.
Dar urîciunea lui nu era respingătoare; dimpotrivă ea trezia cea mai plăcută sensație: râsul.
Figura acestui om avea o întocmire așa de bizară, că ea împrăștia pretutindeni o ilaritate comică, întocmai ca o mască.
aÎntr’o seară intrând într’un teatru, unde se juca o tragedie spectatorii, cum l-au zărit, din atenți și emoționați cum erau au început să râdă.
Pe stradă, copiii îl arătau cu degetul și izbucniau în hohote sgomotoase.
Oamenii cei mai triști, când îl întâlniau, trebuiau să râdă, sau cel puțin să zâmbească.
Printre femei, înfățișarea lui provocă leșinuri de râs; la cafenea era spectacolul chelnerilor, cari abia își puteau ține țipetele de haz.
El nu arătă nici o mânie : își purtă urîciunea cu seninătatea unui idiot monstruos. Și văzând că produce în toate părțile numai râs, el însuși devenise de o veselie nestăpânită. Adese ori își amestecă râsul cu râsul celorlalți.
Toată lumea răsese de el. El cugetă câteodată: de sigur natura m’a batjocorit pentru scopul de a înveseli. Natura are și ea clownii ei — și clownul se obișnuise cu lumea, ca cu o arenă de circ ...
Într’o zi își înmormânta copilul: o frumusețe! Adeseori monștrii produc îngeri. Tatăl urît speră ca această odraslă să-l răsbune de tot râsul lumii, de care poate, în tăcerea sufletului său, suferise... Ce mare, ce nemărginită mângâiere pierdea!...
Când ajunse lângă mormânt toată inima lui se înnmuie, și căzu pe cosciug, plângând, cum nu plânsese niciodată ...
Gropașii râdeau ...