Punga

 

Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, și după ce plătiră un franc și douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce și le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două perechi de gâște, și în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în târg să beie la han.

Femeia se uită la cel de cinci parale, îl întoarse pe față, pe dos, apoi îl arătă lui bărbatu-său:

— Merge?

Neculai Lăptuc îl învârti și el, îl puse în zare, să se uite de departe, ca și când ar fi vrut să-l vadă dacă-i străveziu, apoi își trecu degetul pe sub nas și răspunse:

— Pe dracu!

Femeia i-l smunci, răstindu-se la el:

— Tu l-ai luat, prostule!

— Ba tu!

— Așa să trăiești!... Haidem!

Și porniră.

Afară începuse iar să fulguie. Nevasta își trase bine barizul peste urechi; era o femeie înaltă, ciolănoasă, largă în spate; și cum vântul îi flutura fustele, i se vedeau pulpele subțiri în ciorapii albi de lână, bățoase, ca niște catalige, de care se părea că adevăratele ei picioare se legau mai sus. Mergea cu pași mari, cam șontâș, ca și cum vroia mereu să cârmească.

Bărbatul, un prichindel, cu pieptul lipit de spate parcă, se ținea pe urma ei, gâfâind; în cap avea o pălărie grozav de mare, cu un fund cât un ceaun, care parcă-l apăsase pe om în jos, de-i intrase picioarele în pântece. Mai mult sărea, ca un purice, decât mergea; da din mâini și se uita spre partea în care nevastă-sa se ținea puțin pe o coastă, ca și când îi era frică să nu se întoarcă să-l înhațe.

Aproape de barieră, femeia se opri dintr-o dată:

— S-o luăm pin grădina poblice; sărim gardul și tăiem drumul de-a dreptul; ce s-o mai înconjurăm!

— Mă aburci? întreabă sfios țăranul.

Și femeia îi răspunse:

— Te-oi aburca, stârchitură!

Deschiseră, încet, portița și intrară în grădina publică.

Ninsoarea cădea înceată, fâșâind, printre ramurile copacilor, și se așeza ușoară, ca un puf.

Țăranii o luară pe aleea cea mare, apoi făcură la stânga. Femeia mergea drept înainte, când bărbatu-său îi strigă din urmă:

— Fa, Safto, să cotim, că ajungem tocmai bine la capul dealului, și-i drumul mai neted pe ici.

Țăranca stete puțin pe gânduri, apoi pesemne că-și făcu și dânsa aceeași socoteală, că o luă repede la dreapta: ea înainte, bărbatu-său în urmă. Făcură câțiva pași, și Neculai Lăptuc, cum se uita în pământ ca și când număra urmele neveste-sii, mai că era să se izbească de dânsa, așa de scurt se oprise aceasta: drept în fața lor, un gardist sta plecat și se uita deasupra unei bănci, pe care un om părea că doarme. Gardistul întoarse capul, îi zări și-i chemă:

— Ia veniți aici!

Cei doi țărani se apropiară sfioși: dacă le-a fi ghicit gândul că voiau să sară zăplazul?

Gardistul spuse bucuros:

— Bine c-ați venit, ia stați colea până m-oi întoarce eu, să nu deie vrun câine. Mă duc să dau de veste, ici, la poliție; într-o jumătate de ceas sunt înapoi... C-acuma l-am găsit și eu!

Și arătă spre cel ce părea că doarme pe bancă. Apoi gardistul o luă la fugă.

Femeia se apropie să se uite; bărbatul nu-și dăduse încă bine seama ce era; stătea mai la o parte.

Femeia se mai uită puțin, pe urmă întoarse capul spre bărbatu-său:

— Iacă, tontule, dacă m-am luat după tine! Stăi acum și păzește mortul.

Lăptuc veni și dânsul mai aproape, uitându-se la nevastă-sa, gata să primească vreo câțiva pumni, pe dreptul; se gândea el că altă dată îi luase și degeaba. Dar femeia îl lăsă în pace și căta întins la mort, vrând să știe, ca toate femeile, ce și cum. Apoi spuse, ca și cum și-ar fi vorbit singură:

— S-o omorât; uite chistolul ici, lângă dânsul. Și iar își luă de seamă: D-apoi ce sunt eu să-l păzesc?! Haidem!

Dar bărbatu-său nu vroi; răspunse cam cu jumătate de gură:

— Dacă ne-o spus gvardistul să stăm, trebuie să stăm.

Femeia îi aruncă o privire furioasă, și-n urmă se plecă să privească iar la cel de pe bancă. De mort nu îi era ei frică la câte priveghiuri nu stătuse dânsa, pe câți nu îngropase! Ehei! că mai mult din asta trăia. Dar revolverul o umplea de groază, și parcă și bărbatu-său, care nu pusese în viața lui mâna pe pușcă la oaste nu-l luase și dânsul simți un fior prin șira spinării, așa ca un bulgăraș de gheață ce-i luneca pe piele, când se uită la țeava lucioasă.

Împușcatul rămăsese pe o coastă; din mâna dreaptă, zgârcită, revolverul căzuse pe bancă. Mâna stângă nu i se vedea de sub palton. Era bine îmbrăcat; căciula de astrahan atrase îndată privirea țăranului:

— Halal căciulă!

Femeia nu răspunse: dânsa nu găsea ce căuta.

— Unde s-o pocnit oare? Nu se vede nici un chic de sânge, parcă doarme. Vezi-l? Nici un chic de sânge.

Dânsa își aduse aminte că văzuse odată pe notar cum trăgea cu chistolul; o săptămână de zile nu-i ieșise atuncea din minte bucățelele cele cu care poți omorî chiar vita; și începu din nou să vorbească lui bărbatu-său:

— Și doar plumbul îi mare, trebuie să-l fi potrocolit rău. Ai văzut cele cu care dădea notaru? ...Doamne iartă-mă... erau câtu-i ghinda.

Și în minte parcă i se înțepeni gândul acesta: să vadă unde se lovise. Cu ochii la revolver, să nu cumva să-l atingă, luă mortul binișor de umăr și-l întoarse. Atunci trupul țeapăn se rostogoli repede pe spate. Pulpana paltonului se desfăcu peste marginea băncii, și pe partea stângă a surtucului se văzu pata de sânge cum se lățise peste tot.

Când se rostogoli mortul, țăranii rămaseră o clipă împietriți de frică, cu ochii la revolver, dar arma nu se mișcase din loc. Atunci femeia se liniști și spuse:

— În inimă și-o tras!

Bărbatul îi bănui:

— De ce l-ai întors, fa? Ce-o să zică gvardistul?

Dar în aceeași vreme se auzi parcă un fâșâit, un vuiet ciudat, parcă se mișcase ceva lângă mort și căzu apoi în stratul subțire de omăt de pe jos.

Țăranii priviră și rămaseră încremeniți. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora.

După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc se făcu puțin mai mititel, lăsându-se pe vine, femeia se lăsă și ea, ca și când se coborâse de pe catalige, și cu ochii mari, ținându-și răsuflarea, se uitară la pungă.

Cum stăteau așa, grămădiți, țăranul ridică ochii și întâlni pe ai nevestei. O lumină de înțelegere sticli în privirea lor; de când erau împreună nu se înțeleseseră așa dintr-o dată, fără nici un cuvânt, ca acum; apoi, îndată, ca și cum s-ar fi ferit unul de altul, și de mort, femeia întoarse capul și se uită spre cel împușcat, țăranul privi spre copaci, ca să nu-i vadă nici pe unul, nici pe celălalt, întinse mâna, luă punga și o vârî repede în carâmbul cizmei. Apoi se sculară dintr-o dată amândoi, ca pe teluri, femeia parcă mai lungă decât era, și priviră îngrijați în toate părțile; bărbatul dete cu piciorul peste urma mică, pătrată, ce lăsase punga în omăt, iar nevasta ridică pulpana paltonului la loc și întoarse mortul pe-o coastă, cum fusese. Țăranul iar privi spre partea de unde avea să vie gardistul și, nevăzând pe nimeni, vârî mâna în carâmb și îndesă, mai în jos, punga, căci îi apăsa pulpa.

Dar parcă îi apucă frica să mai steie singuri, cu mortul, în tăcerea aceea. Țăranul începu să vorbească:

— Halal căciulă... și ce straie!

Și-atunci simți ceva cald și tare lângă picior, și parcă ar fi vrut să zică: Și ce pungă!

Dar adăugă altceva:

— Și el se omoară! Ca și băiatul lui Dumitrache Strâmbu; da să zici că celuia i s-o slobozit pușca singură-n chept!

Vorbele însă nu-i mai veneau: n-avea ce mai spune. Iar îi cuprinse o grijă mare, se traseră amândoi deoparte, unul lângă altul. Lăptuc, înădușit, ca după cine știe ce drum. Femeia se gândea... Dacă i-o da în cap gardistului să-i caute? Dacă dânsul umblase mai dinainte prin buzunarele împușcatului și știa ce are, și-i lua acuma din scurt?

— Ha? făcu speriat Lăptuc, ca și când îl întrebase ceva nevastă-sa.

Femeia nu-i răspunse, întoarse capul în toate părțile, apoi se duse și mai bătători cu mâna omătul.

De-abia se ridică, și auzi un tropot. Venea gardistul, în fugă, cum se dusese. Țăranii se-nfiorară, dar gardistul le vorbi bucuros, ca și adinioare, când îi rugase să păzească mortul:

— Ei, brava vouă! Mulțumesc! De-acu rămân eu cu dânsul; că aista-i domnul Bucur Colțescu, profesor la gimnaz. Dragostea trebuie să-l fi dat gata, săracul!

Dânșii mai stătură o clipă locului; nu le venea să creadă că puteau pleca; apoi, ca și când i-ar fi șfichiuit cineva de la spate, ziseră:

— S-auzim de ghine!

Și-o luară repede la picior.

Când ajunseră în fundul grădinii, Lăptuc se cățără pe gard, nevastăsa îl apucă de mijloc, apoi de tălpile cizmelor, și-l aruncă dincolo; în urmă dânsa parcă păși gardul, și o luară gâfâind, la deal, printre spini, uitându-se din când în când în urmă.

Fulgii se așterneau molcomi, cernuți de sus. Pe umerii femeii ninsoarea se strânsese în două grămăjoare, iar pălăria bărbatului se făcuse albă. Țăranii mergeau mereu, fără să simtă că-s obosiți. Deodată se ridică în fața lor cumpăna unei fântâni, singuratică în tot cuprinsul câmpului. Când ajunseră în dreptul ei, se opriră. Erau departe de târg, încă o postată, și-ajungeau satul. Și, cum se opriră, parcă li se tăiaseră picioarele. Se așezară pe ghizdele, unul de o parte, celălalt de alta, și răsuflară ușurați.

Țăranul zise:

— Vezi, fa, dacă n-o luai pe unde ți-am zis eu, îți mergea în săc.

Femeia nu-i răspunse.

Apoi se ridicară deodată, ca și cum și-amintiră de ceva, și o porniră din nou, puțin mai încet: ea înainte, el în urmă. Femeia simțea o bucurie caldă, care i se împrăștia în tot trupul, și gândea... O pungă cu bani, pe vremea asta, când nici tu para, nici tu lemne, nici tu mălai, nimic n-aveau! Dacă n-o luau ei, ar fi luat-o gardistul. Ce, cu banii Năstăsoaii, căreia îi ținuse lumânarea, nu se întâmplase tot astfel? Ea-i lăsase, și notarul îi păpase. D-apoi zău! Doar nu mai era proastă... Și cum gândea așa, parcă i se șterse deodată amintirea întregii întâmplări: nu mai vedea nici banca, nici mortul; i se părea că banii aceștia i se cuveneau, ba, mai mult, că erau ai ei. Atunci își aminti și de bărbatu-său și-i fu ciudă că de pe urma lui oarecum se căpătuise cu parale. Apoi se uită înapoi, ca și cum îi era frică să nu-l piardă. Bărbatul venea în urmă, bălăbănind din mâini; și femeia se liniști.

Lăptuc gândea și el, simțea ceva cald într-însul, ceva care-l necăjea, și-i plăcea că-l necăjește; fără să vreie, începu să râdă singur, înfundat, dete drumul unui hohot și își șterse, mulțumit, nasul cu degetul. Femeia întoarse capul iar, se priviră unul pe altul și, ca și-atunci când se-nțeleseseră în fața pungii, își ghiciră și acum, dintr-o dată, gândul, pentru a doua oară într-atâta amar de vreme. Și-ncepură să râdă împreună; râdeau amândoi, de-o bucurie ascuncă, mare, care le gâdila sufletele...

Când zăriră șuvițele de fum pe hornurile bordeielor din Popriceni, începură să pășească mai repede. Se grăbeau pe măsură ce se apropiau, se grăbeau, nerăbdători. Ulița satului era pustie; câțiva băieți, într-o hudicioară, se băteau cu omăt; încolo nimeni. A doua, a treia casă după biserică era a lor. Lăptuc deschise poarta, iar femeia trase cu coada ochiului spre vecin: la A Dumitroaiei nu era nimeni prin ogradă cu atât mai bine. Apoi se suiră pe prispă, iar se uitară în toate părțile, femeia întinse mâna, de luă, din stuhul streșinei, din locul știut, cheia ușii o punea acolo ca să n-o mai piardă, cum pățise în vreo două rânduri; apoi tropăiră, să se scuture de ninsoare, și Lăptuc întoarse cu amândouă mâinile cheia în broasca stricată. Intrară. Din tindă trecură într-o odaie sărăcăcioasă, cu un pat de scânduri, acoperit de un lăvicer, o masă joasă, azvârlită într-un colț, o ladă fără capac și un jilț cu telurile scoase, căpătat demult de la un boier.

Dintru-ntâi se opriră în mijlocul odăii; apoi femeia își aduse aminte, se întoarse repede și zăvorî ușa tindei. Pe urmă veni iar în odaie, își smulse barizul, luă o pernă și se repezi de înfundă ochiul de geam, lat cât palma. Bărbatul își scutură pălăria, apoi rămaseră o clipă așa, unul în fața celuilalt.

Femeia îi spuse, gâfâind:

— Dă-mi punga, s-o deșărt.

Țăranul clipi repede din ochi:

— Ți-oi da-o; stăi, că mi-s înghețate degetele.

— Dar femeia se apropie cu mâna întinsă și se răsti:

— Dă-mi punga!

Țăranul iar clipi din ochi, apoi parcă se proțăpi în picioare. Adică de ce s-o deșarte dânsa? Ce, nu tot el făcuse s-o găsească? Și pentru întâiași dată simți că îndrăznește ceva în fața femeii lui. Banii care-i ardeau pulpa parcă îi trimiteau, de-acolo, o înviorare în tot trupul. La ce i-ar da-o? Răspunse dârz:

— Eu am luat-o de jos, eu am s-o caut.

La rândul ei femeia îl privi și i se părea că niciodată nu-l urâse mai mult. Se repezi ca sărită din minți:

— Scoate-o din cizmă!

Apoi îi dete un pumn și întinse mâna spre picior.

Omul, care-i suferise de atâta amar de vreme pumnii și palmele, ca un câine, simți în sufletul lui o furie grozavă și, cum femeia se plecase să-i prindă piciorul, el o cuprinse cu brațele pe după mijloc și, cu pieptul strâns de brațele ei, vroi s-o răstoarne, s-o calce în picioare. Dar femeia se zvârcoli o clipă. Îl ridică în cârcă și se scutură de dânsul, cum fac dulăii când sar pe dânșii javrele, și iar căută să-i prindă cizma. Atunci bărbatul se văzu o clipă învins, se plecă, vârî repede mâna în carâmb și scoase punga, ținând-o cu degetele încleștate. Femeia îi apucă pumnul în mâinile ei osoase și, călcându-se cu picioarele, gâfâind, cu ochii holbați, strângeau punga, prin pielea căreia li se părea că simt zimții banilor, de aur poate. Lui Lăptuc îi slăbeau degetele sub ghearele nevestei și, cu o încordare deznădăjduită, își trase mâna, se făcu mititel, își alipi brațele ghem la piept, izbi în pântecele femeii cu capul și o dete de-a tăvălucul pe pat. Atunci dânsa, nebună de furie, își desfăcu mâinile ca două aripi de vultan și începu să lovească pe bărbatu-său peste față și-n cap. Acesta simți că nu mai încăpea împotrivire, amețise, de-abia îngăimă:

— Ți-o dau... Ți-o dau, fa fumeie!

Atunci nevastă-sa se opri; el îi întinse punga, ea o luă, pe urmă se așezară amândoi pe marginea patului, gâfâind, mirați: femeia, de îndrăzneala bărbatu-său, el, de puterea lui. Vrasăzică, putea să o înfrunte! Și întoarseră amândoi capetele, se uitară unul la altul, parcă nu se cunoscuseră niciodată.

Femeia se trase în fundul patului, întinse mâinile, vroi să deschidă punga, dar deodată răsunară câteva lovituri în ușă și-un glas:

— Taică Lăptuc!

Femeia se zăpăci, se culcă repede pe pat și puse punga sub dânsa, neștiind unde să o ascundă în pripă; zise bărbatu-său:

— Spune-i că mor de durere de șăle... Ne-o chema la dezghiocat păpușoii.

Lăptuc ieși în tindă, trase zăvorul, și femeia ascultă din casă.

— Săr mâna, părinte.

— Bine v-am găsit, taică. Haide și mi-i ajuta să vâr o balercă de vin în beci.

Țăranul tăcu puțin, parcă să-și aducă aminte de ce-i spusese nevastă-sa. Apoi răspunse:

— Oi veni, sfinția-ta, da mai târzior, că moare nevasta de șăle.

— Așa, bine, taică; te-aștept.

Și preotul plecă.

Lăptuc trase iar zăvorul, veni, desfăcu puțin perna, să vadă de-a ieșit preotul din ogradă, pe urmă se cocoță și dânsul pe pat. Femeia se ridicase, bătători bine lăvicerul, apoi, uitându-se amândoi cu ochii holbați la pungă și ținându-și răsuflarea, femeia o deschise și-o răsturnă deodată. Atunci se auzi un sunet sec, și pe lăvicer se împrăștiară patru cartușe de revolver.

Țăranii făcură numai atât: Hîîî!, ca și cum își mușcaseră limba, și rămaseră împietriți, galbeni ca moartea, uitându-se cu ochi rătăciți la cele patru cartușe, cu vârfurile roșii, ca muiate în sânge.

Vrasăzică, pentru bucățelele acestea alergaseră, se bătuseră, gata să se sugrume! Pe aceste le purtase el în cizmă, pe aceste le strânseseră în pumni, fără să știe că dintr-o clipă într-alta dânsele îi puteau sfărma. Se jucaseră cu moartea, și ei credeau că țin în mâinile lor o avere! Și deodată amintirea mortului le trecu prin trup ca un fior.

După clipa aceasta de mirare, li se coborî în suflet o deznădejde fără de margini. Așa le era scris, pesemne, să trăiască și de acum înainte calici. Amândoi simțeau un gol așa de mare în sufletul lor, că parcă le scosese cineva inimile din ei.

Dar, repede, un alt gând, un gând tot atât de grozav pentru dânșii, li se țintui în minte: ce aveau să facă acum cu cartușele? Și nu îndrăzneau să se miște, să întindă mâna, ca nu cumva bucățelele să ieie foc, să-i omoare dintr-o dată.

Într-un târziu, țăranul ridică în sus capul și întâlni privirea femeii; apoi o întrebă, printr-un singur sunet, care-i arăta toată spaima și care de-abia îi ieși din fundul gurii:

— Ha?

Femeia înțelese. Dar și dânsa se gândea la același lucru, și încă nuși putea da seama, lămurit, ce puteau să facă. Iarăși rămaseră, tăcuți, buimăciți. Apoi parcă le mai veni sufletul la loc. Femeia judecă: le izbiseră ei atâta și nu luaseră foc, n-or lua ele tocmai acuma, când trebuia să le arunce. Bărbatul iar ridică în sus capul, și iar făcu din fundul gurii:

— Ha?

Atunci femeia îngăimă:

— Dacă le-om da peste gard, la A Dumitroaiei, în spinărișu cela?

Țăranul nu răspunse. Femeia se răzgândi:

— Nu, că le-or găsi plodurile. Și-or lua foc lângă casa noastră.

Lăptuc se mai învioră, își trecu încet degetul pe sub nas și-și dădu părerea:

— Mai ghine în fântână!

— Tontule! să se lovească de chietre?

Și iarăși se uitară la ele, și iară le trecu un fior prin spate. Atunci nevasta se înfurie:

— Fă ce știi, stârchitură, că tu le-ai găsit!

Lăptuc simți că atâta vreme cât or fi bucățelele celea între dânșii, e la adăpost; rânji parcă:

— Fă tu ce știi, zăludo, că tu ai deschis punga!

Dar amândoi înțeleseră că trebuiau să scape de ele cu orice preț. O lăsară mai domol. Femeia făcu un plan:

— Iaca ce-i: mergem și le dăm în Râpa-Țurluiesei. Punga o zvârlim în vatră, și când om face focul, arde.

Pe urmă, ca să dea suflet bărbatu-său, întinse mâna și, cu două degete, ca și cum îi era teamă să nu se frigă, luă un cartuș.

— Iaca, ie-le așa.

Țăranul se uită, dădu din cap și întrebă cu glasul pe jumătate:

— Și cum să le ducem?

Femeia se gândi și-i răspunse:

— Pune-le binișor, pe câte unul, în chimir, și-om merge.

Țăranul le luă ușor, le puse pe câte unul în chimir, cu vârful în jos, apoi se sculă încet, ca și cum avea în sân ouă. Femeia aruncă punga în cenușă, în vatră, apoi ieșiră, încuiară și puseră cheia la locul ei, în streșină.

Dar cum treceau prin fața bisericii, le ieși înainte, bucuros, popa:

— Ei, bine că veniși, taică! Haidem să coborâm polobocelul.

Lăptuc uitase de popă, ca de moarte: se-ngălbeni. Dar n-avea ce face; ce era să spuie? Se scărpină în cap și porni cu femeia după preot. În fața beciului, unde era balerca, femeia își suflecă mânecile să ajute și ea, dar preotul o goni:

— Ia lasă, lasă pe bărbat, că n-o fi el așa de bicisnic cum îl crezi.

Și apucă de-un capăt, iar țăranul se-nțepeni în picioare, se-ndoi ca un arc, doar nu s-o atinge cu chimirul de balercă. Simțea că bucățelele mici de plumb îl ard. Și-n vreme ce se opintea, îl necăjea un gând rău, ce-i intrase în creier ca un cui: din clipă în clipă aștepta parcă să-l sfărâme în mii de bucăți. Când ajunse în gârliciul beciului, se rezemă de perete, gata să leșine. Nădușelile îi curgeau potop de sub pălăria mare, care-i strângea capul ca un cerc de fier. Preotul luă o ulcică de pe o policioară, bătută în peretele de lut, o puse la canea, apoi îi dădu să beie:

— Dă-o peste cap!... Așa!

Vinul parcă îi mai dete putere.

Când se văzu iar pe drum, în urma nevestei, Lăptuc își scoase pălăria; mergea cu capul gol, și din când în când își ștergea sudoarea cu dosul mâinii, apoi o azvârlea jos.

Pe marginea prăpastiei se opriră.

Femeia îl sfătui:

— Zvârle câte unul.

Țăranul se uită în râpă, o văzu plină de bolovani și se-nfricoșă:

— Bun cap mai ai! Da dacă s-or lovi de chetri?

Atunci femeia gândi ce se gândi, se plecă, își ridică o fustă, apoi alta, și rupse din poalele cămășii, de jur împrejur, o fâșie lungă; pe aceasta o destrămă cu dinții, în patru bucăți, și se răsti:

— Hai, scoate unul!

Țăranul vârî două degete în chimir și trase încet-încetișor un cartuș.

Femeia îi întinse o bucățică din pânza ruptă:

— Na, învălește-l și-l azvârle.

Lăptuc înfășură ușor cartușul și-i dete drumul. Apoi stătu o clipă, ca și când ar fi așteptat detunetul. Când văzu că nu se întâmplă nimic, prinse inimă și scoase pe al doilea.

După ce le aruncă pe toate, țăranul răsuflă ușurat și căzu, sleit de oboseală, pe un bolovan mare, ce era parcă într-adins pus acolo pentru el. Nevasta lui se așeză de cealaltă parte și rămaseră tăcuți, spate la spate.

Acuma erau iar ei; femeia simțea că nu mai are nici o nădejde în suflet, ca și mai înainte; bărbatul înțelese că i se dusese puterea de adineoare, când se luptase cu nevasta lui. Din pulpă nu i se mai ridica înviorarea caldă; și când auzi glasul femeii, tresări. Îl ocăra:

— Iacă, ți-ai văzut scofala cu ochii, stârchitură?... Hai, pornește!

Și porniră...

Dar în capul lui Lăptuc încolți iar un gând... un gând care-l muncea de cum se sculase de pe bolovan. Și, cu toată frica de nevastă-sa, strigă:

— Fa, Safto!

Femeia se întoarse.

— Fa, eu cred că-n pungă tot bani o fost, da i-o schimbat în plunghi Necuratul.

Atunci, cum bărbatu-său sta drept în fața ei, cu capul pe spate, femeia se plecă puțin și-l stupi drept între ochi.

Și porniră: ea înainte, el în urmă, cum făceau de douăzeci de ani în șir.