Puiu

 

Îi vorbesc deseori Ioanei despre Puiu, verișorul meu mort de acum zece ani și înmormântat la Balcic; gândul la el mi-a devenit o obsesie, și de câte ori am vreo conversație funebră, îl dau ca exemplu. Puiu fusese un băiețaș drăguț, cu anumită virilitate în aspectul hii, inteligent, pricepând orice cu ușurință, curios să afle lucruri noi. Uneori părinții săi îl aduceau la țară, unde eram și eu, și atunci aveam prilejul să-l cunosc mai bine. I-am făcut jucării, am alergat împreună, și seara, înainte de culcare, stam amândoi apropiați, tolăniți pe un pat într-o cameră în care aprinsesem lumina, și-i povesteam fapte din istorie și întâmplări celebre. Din mitologie îi explicam tot ce știam, și Puiu, cu toate că n-avea decât cinci ani, era perfect în curent cu frumusețea Elenei și ambiția celor trei zeițe ca să fie considerate fiecare cea mai frumoasă, cu alegerea lui Paris, fiu de rege și bun crescător de gâște, și apoi cu întreg războiul în toate amănuntele, cu vitejiile fiecăruia dintre eroi.

Îndată după războiul mare, mamă-sa a plecat cu el la Balcic pentru cura de vară. Balcicul pe atunci nu devenise popular, probabil că trebuie să fi fost minunat că nu începuse modernizarea hidoasă, și-mi aduc aminte că mama lui Puiu, înainte de a pleca, căuta pretutindeni un om care să-i poată da vreo relație asupra târgului, dacă se găsește acolo de dormit sau de mâncat, și numai gustul de a-și permite un mic curaj romanțios a făcut-o să plece înainte de a putea ști ceva mai exact. De la Balcic am primit scrisori din care aflam că locul este superb, dar încă prea incomod și ai impresia că n-a ajuns civilizația deloc. Totuși, marea priia admirabil lui Puiu. Apoi deodată: „Puiu e puțin bolnav». Și după o zi: „Nu știu ce să fac cu Puiu!» Și după altă zi: „Puiu e bolnav rău». Timp de două săptămâni mamă-sa s-a zbătut în toate neliniștile, văzând pe băiat tot mai pierdut, ajutată doar de un singur doctor de acolo, mediocru. Băiatul avea meningită și doctorul îl trata de pneumonie. Când, în sfârșit, a venit un doctor de la București, injecția n-a putut să-i mai fie de nici un ajutor. Puiu își pierduse pe rând auzul, văzul, dar inteligența și-a păstrat-o până la urmă și seriozitatea trăsăturilor lui delicate. Punea uneori câte o întrebare de copil deștept, fără legătură cu durerile lui, și minuna pe toți cum, după atâtea chinuri, curiozitatea îi rămăsese nealterată. Cu puțin înainte de a muri, după ce câteva zile nu mai dăduse alt semn de viață decât o respirație inegală, a întrebat: „Mamă, ce însemnează «evident»?» La înmormântare n-au fost decât câteva rude, dar cortegiul de la hotelul „Carpați», unde locuise, până la cimitir, de-a lungul mării, a devenit imens. Toți copiii de turci, buni camarazi cu Puiu, se țineau deznădăjduiți după cosciug. Impresia acestei înmormântări a unui copil creștin urmat de turcii mititei, printre dealurile pustii, trebuie să fi fost extraordinară. Locuitorii din Balcic, după atâția ani, mai pot să povestească amănunte, căci și pentru ei pe atunci spectacolul fusese unic, și dacă mai târziu atâtea întâmplări ale vizitatorilor mulți — deveniți oameni buni de exploatat - nu mai impresionau deosebit, păstraseră în sufletul lor imagina copilului român, ciudat, pe străzile Balcicului.

Am simțit moartea lui Puiu destul de puțin atunci. Aveam vești dese la București, toate rele, dar nu mă turburau, poate pentru că nu credeam în moartea lui Puiu sau că distanța până la Balcic era prea mare ca să sesizez eu însumi dezagregarea unui om, sau că atunci aveam alte preocupări (cu toate că subiectele tragice mi-au fost totdeauna familiare).

După două zile, când mama lui Puiu m-a găsit luându-mi masa și povestind ceva vecinului, râzând din toată inima, la chipul ei prăpădit, deodată am început să plâng cu hohote, îmbrățișând-o.

De ce am râs înainte? De ce am plâns mai târziu? Se pot da o sută de explicații, unele cu scuze și altele împotriva mea, și e greu de ales cauza precisă a stărilor mele sufletești. Am plâns din remușcare pentru că fusesem surprins râzând? Voisem, printr-o puternică sforțare, să acopăr femeii disperate ușurința mea? Sau, abia când am văzut-o încovoiată, am avut intuiția morții lui Puiu? Clipe importante din viața mea, căci le reconstituiesc după atâta vreme cu atâta precizie și freamăt ca și atunci (reții însă uneori exact evenimente neînsemnate și care ți-au fost totdeauna indiferente, iar altele esențiale în viața ta se umbresc: capriciul memoriei).

Numai atunci mi-am dat seama că Puiu a fost prietenul meu mic, pe care l-am îmbrățișat de multe ori și i-am spus povești multe, că avea ochi minunați, mari și negri, profunzi, și o siluetă de mic lord.

Că e uimitoare moartea lui între turci și mi-au vibrat în toată ființa cuvintele: „Balcicul este superb!” După un an m-am dus să-l văd, și orășelul nu-și pierduse mult din pitorescul lui. Perspectivele se desfășurau în adevăr superbe, și la fiecare cotitură iarăși o surpriză. Și după ce părăsești ultima casă, printre dealuri galbene și mare, un cimitir grațios, ascuns de lume, ca să nu-i fie turburată odihna, și, alături de ușa de intrare, mormântul lui Puiu: o cruce simplă și un gard de lemn împrejur, totul vopsit în alb. Și m-am simțit legat pentru totdeauna de acea umbră micuță. Din pricina peisagiului?

Mama lui Puiu a murit și ea, după aceea, curând, iar familia, cu toate că regreta mult, nu mai avea ocazia să facă un drum atât de obositor. Am rămas singur să continui cu vizitele, să petrec ore lungi de emoții lângă mormânt, să observ ca să nu se strice gardul și florile să fie mereu schimbate. Ioana venise și ea odinioară cu mine lângă cruce, i-am spus și ei toată povestea și fusese emoționată, dar ce s-a mai ales din acea emoție după ce și-a început viața ei nouă? Trebuie acum să-i readuc aminte de Puiu, și ea să fie din nou emoționată? Umbra băiatului se profilează de câte ori începusem o discuție asupra rosturilor vieții, adică foarte des. Mortul a devenit pentru mine o obsesie, e un exemplu real, care îmi demonstrează că neliniștile nu-mi sunt complect născocite și nu sunt un pretext de a mă sustrage dominației Ioanei, care cel puțin împotriva acestor gânduri nu poate să se revolte. Și apoi întreg spectacolul în care Puiu doarme pentru eternitate e de o nesfârșită poezie, pretext pentru toate nostalgiile, de a auzi frământările mării și de a-i vedea culorile. Nu pe o imagine similară a scris Paul Valéry Le cimetière marin? (Pentru mine, prin mortul de alături, spectacolul devenise mai personal.)

Uneori monologhez îndelung lângă Ioana despre soarta lui Puiu, de întâmplările lui fantastice, de umbra călătoare. Trec de la un reproș asupra trecutului Ioanei la Puiu și de la Puiu iarăși la un reproș. Mortul pe care Ioana nici nu-l cunoscuse face parte acum din esența legăturii noastre. Dar în timp ce de obicei încercăm să ne împotrivim unei atmosfere funebre, cu ocazia lui Puiu, Ioana trebuie să-mi primească emoțiile ca pe ceva indiscutabil. Dragostea noastră are elemente putrede în ea, căci, afară de trădarea Ioanei, face loc și altor idei tragice (la care n-aș consimți să renunț deoarece cred că numai ele fac profunzimea unui om) și chiar unui mort anumit. Poate însă că în același timp este și primul motiv al durabilității acestei dragoste și că ea ar înceta odată cu vindecarea la care mereu aspir. În discuțiile despre Puiu suntem amândoi de acord; mă aprobă în tot ce spun și găsește în obsesia mea o nouă ocazie să mă laude, căci arăt că nu sunt superficial și că anumite preocupări sunt constante. Deseori, o simt fremătând la cele ce spun, sugestionându-se mai mult de emoția mea și sugerându-mi chiar noi gânduri. Astfel, subiectul a devenit inepuizabil, căci niciodată nu repetăm nimic.

La fel, marea se zbate mereu, dar niciodată nu repetă același val, e suficient un strop de apă altfel pus ca să se schimbe sunetele și scânteile. Dar la capătul unei lungi discuții în care moartea lui Puiu juca un rol important, ca și cum orice remarcă ar fi fost o aluzie și s-ar fi potrivit și nouă, Ioana mi-a spus: „Când te gândești că dacă aș fi moartă, ca Puiu, tu m-ai avea tot timpul în minte! Numai atunci m-ai iubi!”

M-am înfiorat și am căutat să-i schimb cât mai repede gândul.