Providența

Providența de Alexandru Macedonski

Un boier o adusese de la țară. — O-nșelase
Și la urmă, în noroiul de pe stradă-o aruncase!
Își schimbase bita fată, prașă, sapă, casă, port,
Mumă, tată și Logodnic pentr-o inimă de mort!
Cum s-ar mai întoarce-acasă când rușinea o pătează?...
Ducă-se unde se duce frunza pe un turbur val,
Ea ce-și-a schimbat zevelca pentr-o fustă de percal!
Tatăl său n-ar mai cunoaște-o pe când mă-sa ce oftează
Dac-ar mai primi s-o vadă s-ar uite la dânsa rău,
Tatăl său nu-i mai e tată, Niță nu mai este-al său!
Văile cele-nflorite n-are să le mai revadă... —
Și ea plânge;... — și desculță, goală-pușcă prin zăpadă
Rătăcind prin mahalale, umblă făr-a se gândi
Încotro are s-apuce singură și părăsită...
N-are-n București pe nimeni și de dânsul e zgornită....
Plânge.... — Trebuia din vreme lacrime a răspândi!

Câte ceasuri alergase, searbădă și înghețată
Nu se știe, însă noaptea coborâse înstelată
Și la poarta unei case ce avea pe zid un semn
Căruia de multe veacuri se închină mic și mare,
Crucea, — semn de răstignire, iar acolo: „De vânzare,”
Biata fată amorțise pe o laviță, de lemn!
De la dreapta ei, în albe, și bătând din aripi late,
Gata ca să zboare-n ceruri, sfântul înger păzitor,
Pleoapele-i învinețite le-nchidea pe jumătate,
Când pe ulița deșartă se ivi un trecător,
Ea-l văzu sub felinare c-o nădejde-ntremătoare...
Apăru-mbrăcat în negru pe zăpada lucitoare
Și oprindu-se în dreptu-i, ea-l recunoscu pe loc:
Era fața unui preot ce de-a patimilor sfadă,
Lămurită ca tămâia ce se arde pe altar
De sub barba-i înălbită de a timpului zăpadă,
Strălucea însuflețită de al cerurilor dar!
El deschise poarta curții, și atunci, biata copilă
Zise: — „Mor de ger i foame!”... — Iar cuprins de-o sfântă milă,
Bunul preot auzind-o, se întoarse către ea:
— „Dumnezeu n-o să te lase! Aibi nădejde fata mea!”
Și rostind aceste vorbe trase poarta după dânsul
Și se zăvorî-n odaie ca să nu-i audă plânsul!

Crivățul se ridicase ascuțit pe țuțuroaie
Ce-atârnau cristalizate în fantastice figuri
Pe sub streșinile sure încleștate-n crăpături;
Pleoapele-i se închisese, și a lacrimilor ploaie,
Înghețase-n gerul aspru pe al genelor lung fir
Licărind prin întunerec ca mărgele de safir;...
Înclinându-se asupră-i cu un zâmbet plin de taină,
Alb ca marmora la față, sub a negurilor haină,
Îngerul care veghează printre crud de cimitir
Cu o mână înghețată buzele-i le atinsese
Și părea că-nsufiețirea pe obraz i se stinsese!...
Dar din somnul veșniciei care gata sta să-nceapă
Niște vorbe-armonioase auzi făr' să priceapă
Și-i părea că e purtată pe-aripi de serafimi
Printre coruri de fecioare și de mândrii hleruvini...
Iar scăldată-n raze de-aur, dintre raiuri auzea:
„Dumnezeit n-o să te lase! Aibi nădejde fata mea!”
Când se deșteptă sărmana, se afla-ntr-o casă mare....
O femeie gârbovită se-nclina, asupra ei,
Și văzu lucind la poartă două roșii felinare
Care trimiteau prin geamuri niște jalnice scântei!

București, 1881, Noembre.