Profu Iancu

Sari la navigare Sari la căutare
Profu Iancu
de Ion Pop-Reteganul
Culeasă de Ioan Kovary în Betfia, Bihor.


A fost ce-a fost.

A fost odată un împărat mare și vestit, pe vremea cînd zmeii furase semnele de pe cer: luna și stelele; și împăratul acela a trimis carte pe lume și țară, că cine s-ar afla să aducă semnele îndărăt, i-ar da fata de muiere și jumătate împărăția de zestre.

Dacă a trimis el carte, lui om nu i s-a aflat în șapte ani, pînă au venit doi frați, Profu Iancu și Lie.

Aceștia s-au aflat să aducă semnele înapoi și s-au dus la împărat.

— Noroc bun!

— Noroc, da ce cotați, ce cîștigați?

— Cătăm și cîștigăm aceea, înălțate împărate, că Măria-ta ai trimis carte în lume și țară, că cine s-ar afla să aducă semnele de la zmei, i-ai da fata de muiere și jumătate împărăția de zestre, și noi am venit să ne prindem de lucrul acela.

— Dacă vi-ți prinde, vorba ce mi-am dat, nu o mințesc: vă dau fata de muiere și jumătate împărăția de zestre.

— Noi ne prindem, numa ne dă doi cai buni, două paloșe, un buzdugan de 99 de măji și 99 de căuaci.

Le-a dat și s-au luat la drum și s-au dus pînă în țara zmeiască în „Munții năpustiți” și-n „Codru pustelnic”.

În drumul lor ei aveau să treacă peste un pod și dacă au ajuns la podul acela, și-au legat caii sub el; ei se suie pe pod și se culcă.

Lie, cum se culcă, se uită a dormi ca bătut în cap; celălalt n-apucă să ațipească bine, și aude zburînd pe deasupra capului un buzdugan.

Se scoală, se ia după buzdugan și ajungîndu-l din fugă, rupe din el de-o palmă și-l aruncă înapoi, de trei mile de pămînt îndărătul zmeului.

Zmeul vede buzduganul și se ia după el și abia-l ajunge în trei zile.

— Alelei! zice, cine-mi întoarce lucrul meu? care l-am lucrat eu acuma, că de cînd mama m-a făcut, ăla om nu l-am văzut, care să-mi întoarcă lucrul meu! Poate cel cîne de Profu Iancu de-a fi pe aici! Dar știu că cioarele, să-i mînce picioarele, corbii să-i scoată ochii, nu-l poartă pe aici, căci cînd am fost eu fecior de-nsurare, mă-sa atunci l-a avut în stare; doară n-a venit p-aici de prunc mic!

— Aci-s, aci! zice Profu Iancu.

— Hai dară jos, că-n mîini te sfarm, în vînt te-arunc.

— Cîinele care bate, nu mușcă, răspunde Profu Iancu.

— Haida jos și: da-ți-i pe luptate, ori da-ți-i pe pușcate, ori da-ți-i pe paloșe?

— Da-m-oi pe luptate.

Se duce Profu Iancu jos, se prinde cu zmeul pe luptă și dintr-odată aruncă zmeul pe bietul Profu Iancu pînă în genunchi în pămîntul uscat.

Se smulge Profu Iancu cum se smulge și aruncă pe zmeu pînă în brîu și îndată scoțînd paloșul îi ia capul.

Atunci se duce la cal, ia capul și de la el și caută dinapoi într-o straiță, ce spînzura de șauă și află în ea stelele.

Îndată le sloboade pe cer și iată... acolo-s și acuma.

Merge și nu bine șede pe pod, vede alt buzdugan zburînd tot mai înfocat.

Se duce și după ăla, rupe din el de-o palmă și-l aruncă înapoia zmeului de patru mile de pămînt.

Zmeul se ia după buzdugan și abia-l ajunge în trei zile cu căciula în mînă tot spume la gură, decum a fugit de amărît.

— Alelei! zice, cine-mi întoarce înapoi lucrul, care l-am lucrat eu acuma; că de cînd m-a făcut mama, n-am văzut ăla om, care să-mi întoarcă lucrul meu?! Poate, cel cîne de Profu Iancu, de-a fi pe aici. Dar știu, că cioarele, să-i mînce picioarele, corbii, să-i scoată ochii, nu-l poartă pe-aici. Cînd am fost eu fecior de-nsurare, mă-sa numa atunci l-a avut pe el; doară n-a venit de prunc așa mic, că numa ieri și astăzi este de-atunci!

— Aci-s, aci, zise Profu Iancu.

— Haida jos de-acolo și: da-ți-i pe luptate, ori da-ți-i pe pușcate, ori da-ți-i pe paloșe?

— Da-m-oi pe luptate.

Se dau pe luptate și dintr-o dată aruncă zmeul pe Profu Iancu pînă în brîu în pămîntul uscat.

Se smulge Profu Iancu cum se smulge și-l aruncă pe zmeu pînă subsori și cu o lovitură-i ia capul.

Atunci se duce la cal, ia capul și de la cal și află în straița ce spînzura de șauă, toți luceferii.

Îndată-i sloboade pe cer și iată... acolo-s și acuma.

Iară merge pe pod și nu dă bine a hodini, pînă și vede alt buzdugan, al treilea.

Merge și-l ajunge și pe ăsta cu fuga, rupe din el de-o palmă și-l aruncă înapoia zmeului de șapte mile de pămînt.

— Alelei! zice zmeul, cine întoarce lucrul care l-am lucrat eu acuma; că de cînd mama m-a făcut, n-am văzut ăla om, care să-mi întoarcă lucrul meu...?! Poate, cel cîne de Profu Iancu de n-a fi pe-aici. Dar știu că ciorile, să-i mănînce picioarele, corbii, să-i scoată ochii, nu-l poartă pe-aici. Cînd am fost eu fecior de însurare, el atunci se învăța a umbla; doară n-a venit de prunc așa mic?!

— Aci-s, aci! zice Profu Iancu.

— Haida jos de-acolo și: ti-i da pe luptate, ori da-ti-i pe pușcate, ori da-ti-i pe paloșe?

— Da-m-oi pe luptate.

Se dau pe luptate și se tot luptesc trei zile și trei nopți și nu se pot birui.

— Ce-a fi, Profu Iancu, zice zmeul, cum ne-om bate și cum ne-om omorî?!

— Așa, că ne-om face două pietri de moară, apoi tu ti-i sui în cela vîrf de munte, eu m-oi sui în ăsta și-om veni tot bătîndu-ne. Din a căruia piatră s-a sparge un dărab, la ăla i-a lua celălalt capul.

Se tot bat așa trei zile și trei nopți și nu se pot birui.

— Ce-o fi, Profu Iancu, întreabă zmeul, cum ne-om bate și cum ne-om omorî?

— Așa, că ne-om face două focuri mari, unul din atîtea lemne ca celălalt. La care para a fi mai mică, la ăla i-a lua celălalt capul.

Își fac două focuri mari, cît ar fi din douăsprezece (care) singuri unul, și așa arde unul ca celălalt nici mai mare nici mai mic trei zile și trei nopți.

Într-aceea se abate pe acolo un corb și începe a croncăni: carrne, carrne...

— Corbule, corbule, zice atunci feciorul lui Făși Babă, fă-ți peana corlogi și te aruncă în tăul cela și te scutură pe focul lui Profu Iancu, să-i fie para mai mică, să-ți fac trei măji de carne din el și din calul lui.

— Corbule, corbule, zice Profu Iancu la rîndul lui, fă-ți peana corlogi și te aruncă în tăul cela și te scutură pe focul feciorului lui Făși Babă, că-ți fac trei măji de carne din el și din calul lui, cum îți mai fac șase din frații lui.

Atunci corbul se și aruncă în tău unde a fost mocirla mai groasă, se scutură pe focul zmeului și făcîndu-i-se para mai mică, Profu Iancu-i și taie capul.

Calul și l-a lăsat lui, că a fost năzdrăvan.

Prinde apoi a căuta prin straiță și află luna și steaua de lîngă ea și le sloboade pe cer.

Lie din ce s-a pus pe pod, nu și-a mai deschis ochii nici n-a știut nimic din cele ce s-au întîmplat pînă nu merse frate-său să-l trezească.

— Scoală, frate! zice Profu Iancu și haida.

Se aruncă în spatele cailor și se duc pînă la Făși-Babă acasă.

Făși-Babă era mama zmeilor.

Dacă au ajuns acolo, Profu Iancu se face muscă și se pune pe grindă, să asculte ce-și vorbesc nevestele zmeilor și baba.

— Ei! zice nevasta feciorului celui mai mare, să știu că a fi omorît pe bărbatul meu Profu Iancu, m-aș face dinaintea lui lîngă drum o fîntînă cu apă bună. Cînd ar trece pe lîngă mine, n-ar putea trece să nu beie și cînd s-ar apleca, l-aș înghiți!

Zice atunci cea mijlocie:

— Să știu că a omorît pe bărbatul meu, Profu Iancu, m-aș face lîngă marginea de drum un pom frumos cu poame coapte, cu umbră bună. Cînd ar trece pe lîngă mine, n-ar putea trece să nu hodinească și cum s-ar pune jos, m-aș lăsa pe el și l-aș omorî.

Zice cea mai mică:

— Să știu că Profu Iancu a omorît pe bărbatul meu, m-aș face un rug peste drum, lung din o margine de lume pînă în cealaltă. Cînd ar trece peste mine, odată l-aș mînca.

Zice Făși-Babă atunci:

— Să știu că ar fi omorît pe feciorii mei Profu Iancu, m-aș face un gard înalt pînă în vînătăile cerului și lung din o margine de lume pînă în cealaltă, cu poarta prin mijlocul drumului. Cînd ar veni, n-ar avea pe unde trece numa pe poartă și cum ar trece, l-aș înghiți.

Dacă a auzit el vorbele acestea, a ieșit afară și s-a făcut om, s-au aruncat în spatele cailor și... ie-te! Ei s-au dus pe un drum, ele au apucat pe altul și s-au făcut ceea ce au zis că s-or face.

Lie, din toate ce se petreceau în preajma lui, nu culegea nici un grăunte și cînd au ajuns lîngă fîntînă, el numai că a bea și a bea.

— Da sete-ți-i tare? întrebă frate-său.

— Sete, zău, mi-e.

— Hai, dară, că și eu voi bea, numa scoate nainte paloșul din teacă și cînd voi da eu, dă și tu.

Scot paloșele și prinde Profu Iancu a da și dă și Lie, și se făcu tău de sînge pînă în chișițele cailor.

— Cu una am gătat, cugetă Profu Iancu și se duc înainte pînă la pomul de lîngă drum.

— Doamne, Doamne, zice Lie, cald îmi mai poate fi! Hai să hodinim o lecuță că nu mă pot duce de cald.

— D-apoi haida cu mine că și eu oi hodini, numa scoate mai înainte paloșul din teacă și cînd voi da eu, dă și tu.

Scot paloșele și prind a da în pom pînă îl fac tot fleci și fac și acolo tău de sînge pînă în chișițele cailor.

Se iau apoi mai departe și se duc pînă ajung la rug. Cum ajung, Lie prinde a se mira și zice:

— Doamne, Doamne, mîndru rug! de cînd sînt pe lume, n-am văzut așa rug!

— Scoboară-te jos de pe cal, zice Profu Iancu și cînd voi da eu, dă și tu, c-aici-i lucru, frate.

Se scoboară jos și fac și acolo tău de sînge pînă în chișițele cailor. „De-asta m-am mîntuit, cugetă Profu Iancu, dar ce-a fi cu Baba!”

Gardul se ridica grozav de înalt înaintea lor, pînă în vînătăile cerului, de lung; din o margine de lume pînă în cealaltă.

Se iau drept cătră gard și se duc așa cît ar fi o milă de pămînt.

Dacă au mers cam la o milă de pămînt, pierde pe Lie de lîngă el și nu-l mai vede nicăieri.

— Ce să fac eu acuma, se întreabă Profu Iancu, unde-oi merge, că nici am frate, nici am tată... știi, că pier?!

Grăind așa, își trage calul la marginea drumului și-i zice:

— Murgule, voinicule! fă-te tu os mort, că de-a fi să am zile te aflu aci; de n-oi avea, mor mîngîiat, că n-ai ajuns batjocura nimănui.

Se face calul os mort; el se duce la poartă și dă să treacă. Baba îndată îl înghiți și merge acasă. Dacă merge acasă, apucă a se tîngui și zice:

— Da nu m-a bătut pe mine focul meu? feciorii mi-s morți, nurorile mi-s moarte și eu înghiții și pe Profu Iancu, nu era mai bine să-l fi lăsat, să am cu cine vorbi? încalțe el să nu fie mort în mine, că l-aș scoate afară să am cu cine vorbi!

— Da că, zău, eu nu-s mort! zice Profu Iancu din pîntece de la ea.

— Nu ești mort?

— Nu, ci șed aici ca un baron; că ce bea am; ce mînca am; ploaia și frigul nu mă ajunge.

— D-apoi, tu, măi, zice baba, fi-mi-i mie de bărbat, dacă te-oi scoate afară?

— Fi da, că n-am nici eu frate, n-am pe nime.

Îndată îl și scoase baba afară și iată: baba-i cu bărbat, omul cu muiere.

Dar ea îl tot vedea, că nu tare se lipește de ea și zice odată:

— Eu văz că nu ți-s dragă ție, Profu Iancu.

— Ba dragă-mi ești, numa la dinții aceia nu-mi prea placi. Că era tot dintele de-un scăiuș. Dar de mi-i lăsa să-ți trag dinții aceia afară, mi-i fi mai dragă.

— Că lăsa-te-oi numa să știu că ți-o fi dragă.

— Lăsa-mi-i?

— Lăsa.

Se duce cu baba pînă la cei nouăzeci și nouă de căuaci, să-i tragă dinții.

— La foi! prunci, zice Profu Iancu, și încălziți buzduganul.

Se pun căuacii la foi și suflă din 99 de foi pînă se încălzește buzduganul bine.

— Noa, babă, zice, pune-te pe spate și cască gura.

Se pune baba pe spate și cască gura.

— Aduceți cleștele! strigă Profu Iancu.

Cînd a strigat el să aducă cleștele, căuacii aduc buzduganul și îl foșnesc la babă în gură.

Odată se și lățește acolo și s-a făcut din ea o căpiță de oțel.

De atunci este oțel în lume.

S-a luat apoi el cu căuacii să meargă cătră casă și cum merg, zice un căuaci către celălalt:

— Tare-i stăpînul ăsta al nostru; că nu poate fi mai tare decît el numai Holumbar de la răsărit, care te bagă în pămînt din cotare!

El a și auzit.

— Care, ce ziserăți? întrebă el.

— N-am zis nici unul nimica, ziseră ei, numa vorbim noi așa.

— Spuneți-mi ce-ați zis, că de nu, aci vă omor pe toți nouăzeci și nouă.

— Da, zis-am așa că nu poate fi mai tare decît tine numa Holumbar de la răsărit, care te bagă în pămînt din cotare.

El cum a auzit că este om mai tare și mai viteaz decît el, a dat drumul căuacilor și s-a luat la calul lui; l-a făcut cal cum a fost, apoi ie-te pînă la Holumbar, să se bată cu el.

Holumbar a fost gătat de mezăzat și ședea înaintea casei, cînd vede pe Profu Iancu, care vine să se bată cu el.

El atunci întunecă din ochi cătră Profu Iancu și îndată îl bagă în pămînt, de nu s-a mai văzut nici din el nici din cal numai capul.

— Noa! Profu Iancu zice, ai venit să te bați cu mine? Nu te lăsa. Ieși afară, dacă poți.

— Nu pot, răspunse Profu Iancu, că ești mai tare decît mine.

Holumbar atunci îi propune să se ortăcească cu el și zice:

— Fi-vei tu frate de cruce cu mine, dacă te-oi scoate afară?

— Fi.

Îl scoate afară și se duc în casă la jurâmînt de șerpe, cum fac voinicii; apoi se pun la beute și la mîncate trei zile și trei nopți.

Cînd e de la o vreme, la trei zile, zice Holumbar:

— Atunci te-oi ști eu pe tine frate de cruce, cînd îi face tu ce n-am putut eu în doisprezece ani!

— Ce-o fi aceea? întrebă Profu Iancu.

— Să-mi aduci mie de soție pe Mîndra lumii de pe Marea Roșie.

— Vedea-voi, ce-a fi îndată, și se duce în poiată la cal.

— Ce-a fi, calul meu, întreabă, că mă mînă să-i aduc pe Mîndra lumii de pe Marea Roșie?

— Pasă în casă și cere de la el firez, gilău, secure lată, patru scînduri și cuie, apoi le pune și haidem după ea.

Se bagă în casă și cere de la el uneltele ce i le-a spus calul și se duce pînă la Marea Roșie. Cînd se apropie către Marea Roșie zice calul:

— Tu te pune la țărmure și cioplește, că ea va veni să te întrebe ce faci. Tu zi că faci paturi de vîndut. Ea va întreba nu-i face și ei unul? Tu zi-i că i-i face dacă a veni la țărmure, să i-l măsuri. Ea va veni și cînd s-a pune să-i măsuri te prinde cătră ea, că eu o voi lua în spate și ne-om duce.

Se duce pînă la marginea mării și prinde a ciopli; calul se face os mort.

Mîndra lumii era chiar în mijlocul mării într-un leagăn de flori, țintuit tot cu scoici de mare și cu mărgăritare: în leagăn s-a născut, în leagăn a crescut, apa o legăna.

De la o vreme vede pe Profu Iancu și trage la țărmure.

— Noroc bun, Profu Iancu.

— Sănătate și noroc, Mîndra lumii.

— Da ce meșterești?

— Fac paturi de vîndut.

— Nu mi-i face și mie unul?

— Ba face, dacă ieși la țărmure, să ți-l măsur, cît îți trebuie de lung; că de-a fi mai lung, voi tăie din el, de-a fi mai scurt, l-oi adăuga.

Îndată vine ea și se culcă în pat.

El o și cuprinde cu pat cu tot și în aceeași clipă se afla în spatele calului.

Cînd e la un loc, zice Mîndra lumii:

— Jură-te, Profu Iancu, pe dragostea mea, spune-mi verde și adevărat, pe a cui seamă mă duci? că dacă mă duci pe seama ta, mă duc cu tine, dar dacă mă duci pe seama lui Holumbar... mai bine mor.

— Pe seama mea te duc, dacă-i avea lege și credință.

Într-aceea ajunse la Holumbar și i-o dete în mîini.

Holumbar socotește atunci:

— Cum de-a putut aduce el cu mintea lui pe asta, tot cu mintea lui m-a omorî și pe mine; dar cum l-oi potopi?!...

El a avut trei fete și îndată le-a făcut în trei iepe mînze și vorbește cu ele, că l-a mîna în spatele lor să călărească dar ele să-l potopească.

Se întoarce apoi către Profu Iancu și zice:

— Atunci te-oi ști eu pe tine de frate, dacă-i călări pe mînza mea cea mai mare și-i veni înapoi cu ea.

— Îndat-oi ști ce-ți spune, zice Profu Iancu, și se duce în poiată la cal.

— Ce-a fi calul meu, îl întreabă, că mi-i silă să călăresc pe mînza lui cea mai mare?

— Numa o leagă de mine, că n-a fi nimică.

Se suie pe mînză și leagă pe Șargu de capătul căpăstrului; o mînă apoi trei zile și trei nopți și nu-l poate arunca. Căci cînd umbla să-l arunce o mușca Șargu din barcan; cînd umbla să dea din dricul dinapoi, o prinde Șargu cu copitele.

La trei zile a venit acasă și s-a băgat în poiată.

— Da veniși, frate-meu?

— Venii.

— Nu te-a aruncat?

— Nu.

— Acum te sui pe cealaltă, că vreau să le înveți în șauă.

A călărit și pe aceea trei zile și trei nopți și nu l-a putut arunca, că o mîna Șargu din copite, de tot o făcea ciur.

— Veniși, frate-meu? întreabă Holumbar iară.

— Venii.

— Nu te-a aruncat?

— Nu.

— Acuma te sui pe cea mai tînără.

Se duce Profu Iancu în poiată la cal.

— Ce-a fi, calul meu, că mi-i silă să călăresc și pe cea mică?

— Nu știu ce-a fi, dragul meu, stăpînul meu, că eu asta n-oi birui. Căci dacă mă legi de ea ne omoară pe amîndoi; dacă nu mă legi te omoară pe tine; dacă eu m-oi face os mort aci; că de-i avea zile, să știi unde să mă afli; de nu-i avea, să pierim amîndoi deodată.

S-a suit pe mînză și s-a dus și l-a aruncat în Marea Roșie. Cum l-a aruncat, l-a și înghițit un pește și în pește a aflat o straiță de pînză.

— Da potopiși-l? zice Holumbar, cînd a venit mînza acasă.

— Potopii, că-l aruncai în Marea Roșie și cum îl aruncai îl și înghiți un pește.

Mîndra lumii a auzit și dacă a auzit, ea numai de un gînd se frămînta, cum să-l poată mîntui?!

Ea avea o slujnică, care-i aduce în toată ziua apă din Marea Roșie, să se spele.

Într-o dimineață, cînd îi aduse slujnica apă, aduse și un pui de pește. Mîndra lumii vede puiul cel de pește și zice:

— Cum te-a duce slujnica în Marea Roșie, te du la birăul peștilor și-i spune, să adune toți peștii și să poruncească peștelui care a înghițit pe Profu Iancu, să-l sloboadă afară nevătămat, că de nu, m-oi duce la voi și pe toți v-oi omorî.

Trimite slujnica cu apa înapoi și-i zice să n-o arunce oriunde pe drum, că o vede din fereastră și vai de pielea ei.

Merge slujnica și varsă apă în Marea Roșie și aduce alta.

Puiul de pește se duce de-a dreptul la birău.

— Hoi, bace birău!

— Ce-i, puiul meu?

— A zis Mîndra lumii să chemi toți peștii și să poruncești peștelui care a înghițit pe Profu Iancu să-l sloboadă afară, că de nu, vine și ne omoară pe toți.

Odată și bucină birăul în patru cornuri de lume și vin toți peștii. Cînd a fost a treia zi, vine și cel ce-a înghițit pe Profu Iancu tot zdrîngălat pe pîntece de pietriș.

— Amu se vine? întrebă birăul și-i trage patru bote bune.

— Lasă-mă, jupîne birău, zice peștele, nu mă bate, că am înghițit un om și abia-l pot purta de greu.

— Pasă și-l țipă la țărmure; dar griji, să nu-l vătămi, că te trag în țeapă.

Merge și-l țîpă afară și se duce Profu Iancu la frate-său.

— Venit-ai, frate-meu?

— Venit.

— Noa! socotește Holumbar, acesta numa m-a potopi pe mine, că și de acolo a venit!

Se întoarce apoi către Profu Iancu și zice:

— Atunci îi fi tu frate cu dreptate către mine, dacă-i face ce-oi face eu!

— Ce-i face tu?

— Caută la mine.

Odată și-a și luat picioarele de prin genunchi și le-a aruncat afară. Și-a luat capul și l-a aruncat afară, și și-a luat mîinile de prin umăr și le-a aruncat afară.

— Doamne Dumnezeul meu, socotește Profu Iancu, dac-oi face eu așa, ei n-oi învia pînă-i lumea!

N-a făcut.

Și zice ciumurgoiul ăla:

— Da nici acuma n-ai făcut, ce-am făcut eu?

— Nu.

— No stăi, dară, să te mănînc.

Se ia după el să-l mănînce.

Profu Iancu cît a fost pe Marea Roșie în pîntecele peștelui și-a strîns o straiță de alune, cum înghițea peștele și ici și colo cîte una pe lîngă cele margini, și cînd ciumurgoiul se apropia de el: tot arunca cîte-o alună, mai în ăsta perete, mai în cela.

Ciumurgoiul se lua după zuruitul alunelor, că nu vedea.

Tot așa l-a purtat trei zile și trei nopți.

Cînd a fost a treia zi, a crăpat ciumurgoiul de venin.

— Doamne, socotește atunci Profu Iancu, ce-a țîpat ăla afară, fă-le stană de piatră! Îndată s-a făcut stană de piatră.

El atunci s-a dus în poiată la iepe și le-a luat capul la toate; apoi s-a luat cu Mîndra lumii în spatele calului și s-a dus pînă la împăratul, care l-a trimis după semnele cerului.

Cînd a fost băgîndu-se la împăratul pe poartă, și Lie se băgă, deodată cu el.

— Alelei! frate dulce, zice Lie, mult te-am căutat și tot nu te-am aflat. Dar tu cel puțin, dacă ai umblat, îți aduci puicuța ta; eu nici aceea nu mi-am aflat!

Se duc la împăratul.

— Da venit-ați, feciorii mei? zice împăratul.

— Venit.

— Noa-zice-vorba care mi-am dat, nu o mințesc; haide Lie și vă plăceți cu fata, că frate-tău văd că s-a îngrijit de sine.

Se duce Lie și să place cu fata și le-a făcut împăratul o nuntă mare, că:

De-aici în Buda Veche
Mîțele mureau de sete.