Profile literare/Nicolae Țincu și Dumitru Teleor
Am subt ochi două broșuri, cari au aierul unor domnișoare simple, modeste, dar foarte simpatice. Ele se numesc: Monologuri în versuri de Nicolae Țincu ; și Icoane de Dumitru Teleor. Le veți zări expuse la vitrinile librăriilor, timide și drăgălașe, printre mulțimea de cărți franceze, mândre și impunătoare.
După ce am sfîrșit să le citesc, mi-aduc aminte că în Paris s'a deschis de curînd o expoziție artistică cu totul originală. Ea prezintă publicului o colecțiune de tablouri în creion, executate de cei mai iluștri scriitori ai Franței. Aceasta s'ar numi o pictură intimă, o siestă a gândurilor, o distracție ușoară a câtor-va ore de odihnă și indolență.
Se vede printre aceste tablouri, de exemplu, capul lui Hugues le Roux pe o farfurie, de Jules Lemaitre; un decor din piesa „La Haine”, de Victorien Sardou; Gerges Ohnet făcând o declarație de iubire Limbei Franceze, schițat de spirituala Gyp; alături portretul lui Baudelaire creionat de el însuși; mai departe, Jules de Goncourt în cabinetul de lucru, făcut de fratele său Edmond.
Ast-fel: producțiunile acestea de diletanți atrag publicul în mrejele unui farmec, care fără a'l uimi, îl încântă.
Se dă cuvîntului diletantism felurite înțelesuri. Din toate vom alege pe cel care ni'l înfățișează subt înțelesul cel mai distins. Vom pricepe atunci prin diletantism acea îndeletnicire ușoară și nepretențioasă în lucrări de artă sau literatură, din care diletantul savurează o plăcere personală și căruia îi este indiferent dacă ea poate fi sau nu comunicabilă și altora. Un adevărat diletant nu va avea nici odată orgoliul și vanitatea de a se desfăta de succesul operilor sale. Este ceva sincer, cinstit și modest în acest diletantism, atunci când rămâne în marginile intelectuale care îi păstrează sensul lui bun. Diletanții adese-ori sunt oameni de talent. Poate că nu vor fi creatori mari, temperamente puternice; dar vor fi tot-d'auna scriitori de gust, plăcuți, simpatici.
Țiu minte un cuvânt ce cuprinde mult adevăr. El spune că „a citi este o artă tot atât da grea ca și a scrie”. Un bun cititor are un spirit fin, pătrunzător, o pricepere largă, o sensibilitate delicată și, une-ori, o judecată critică serioasă. Diletanții, în general, sunt cei mai distinși cititori.
Monologurile în versuri ale D-lui Nicolae Țincu sunt făcute dupe șase poeți francezi. Aceea ce te impresionează în bine, de la prima resfoire a cărței, este gustul ce l'a călăuzit în alegerea bucăților. Voiți o poemă lirică fină, spirituală, umbrită de un șcepticism dulce? Citiți: Ninonei (dupe Alfred de Musset); voiți povestea unui biet soldat adăpostit și îngrijit de o mumă bătrînâ care are și ea un fiu în oaste? Citiți: Gazda bună (după Déroulède); v'ar place o furtună casnică terminându-se cu un senin de iertare și dragoste înduioșătoare? Veți găsi: Rochița (după Eugéne Manuel); aveți poftă, în sfîrșit, să faceți puțin haz de întâmplarea ridiculă și nenorocită a unui cavaler de saloane? Puneți pe cine-va (care ar avea talentul lui Manolescu) să vă reciteze: Clacul (dupe Dancourt).
Conținutul întreg al cărței este întocmit din zece monoloage. Mulți se mărginesc a le socoti niște simple traduceri. Dar traducerea are și ea câte-o dată un înțeles deosebit. Și nu trebuie să mire pe nimeni dacă voiu afirma că un traducător poate fi un maestru. O traducere bună relevează două mari calități intelectuale: cunoștință profundă a limbei din care se traduce și mânuirea artistică a limbei în care se traduce. Pe lângă aceasta se mai adaogă și puterea enormă de a ști să păstrezi neștirbit fondul originalului. Dacă înțelegem ast-fel traducerile, atunci Monologurile sunt lucrări cari merită atențiune și laudă. Intâlnești uneori într'însele versuri greoaie, al căror ritm nu curge armonios, sau rime ce sunt mai mult asonante; dar ele sunt așa de rari că dispar în armonia deplină a celor-l'alte versuri.
Ademenit de farmecul diletantismului pare a fi și talentatul nuvelist Dumitru Teleor. Cunoscut îndestul prin schițele lui în proză, el ne surprinde astăzi cu un mic volum de versuri pe care le-a intitulat: Icoane. In ele se vede limpede că nu e de cât un joc de diletant, ași zice mai bine un fel de prudență ingenioasă de a nu monotoniza genul său de nuvele. In adevăr, genul ușor și subtil în care Teleor își scrie nuvelele este foarte plăcut, plin de efect, dar care se epuizează repede. Acest gen continuat prea mult devine monoton; el trebue oprit la timp pentru a rămâne tot-d'auna unic în felul său.
Autorul „Icoanelor” a întrerupt șirul nuvelelor, și ne dă în loc o culegere de câte-va poezii ce au un farmec original. În aceste poezii se întrevede tot Teleor, nuvelistul, așa cum îl știm: spiritual, gentil, și câte o dată, surprinzându-ne cu o rară finețe de impresionist. Cele mal alese bucăți din această culegere mi se par următoarele: Idilă, Subt umbrar, Mititica, Un confrate și Vînzătorul de gazete. Aceasta din urmă, — cu câte-va rezerve făcute asupra formei, — este un mic cap de operă. Subiectul: un nenorocit proletar ieșit de curând din Mărcuța, caută de lucru ca să'și câștige o pâine. Inchipuiți- vi'l : „slab, galben, bătrân, cu ochi sălbatici cu aier de bandit, c'un zîmbet rece, straniu”. Intră în redacția unui ziar cerând să i se dea câte-va foi spre a le vinde. I se dă. Când i se cere banii, tăcu: îi mâncase. Gazetarii îl deteră pe ușe-afară. El:
.... ese, făr' să știe ce face, ce-o să facă...
Și într'un gang, cămașa murdară își desbracă,
P'o mână o întinde, — 'I revine bărbăția,
Pe ulițe aleargă strigând: „Democrația”!
Povestea acestui nebun este povestea unei lumi întregi de nenorociți! Printre poemele sociale ce s'au scris în românește, Vînzătorul de gazete este de-o însemnătate remarcabilă.
Constat cu părere de rău că adese-ori Teleor neglijează versul până la o incorectitudine prozaică. Și, lucru curios, defectul acesta provine numai din... lipsă de voință.
Iată câte-va din impresiile ce mi-au cauzat aceste două cărți, apărute de curând. In sterilitatea tristă a literaturei noastre contimporane, ele îmi par că au nu știu ce aier sfiios, șceptic, dar simpatic, — ca și autorii lor.