Privighetoarea Socolei

 

I

Eleonora era o fată frumoasă cu ochi negri, fărmăcători, care se furișau pe nesimțite în inimă. Fața ei era întotdeauna veselă și sufletul ei fără grijă. Nimene nu știe istoria ei de la început. Unii zic că ea a fost măritată cu un negustor bătrân și gelos, într-un fund de provincie oarecare, unde, nemaiputând trăi cu nesuferitul ei păzitor, îl lăsă într-o bună dimineață singur cu gelozia sa și răsări deodată în mijlocul Iașului ca ghiocelul în câmpie. Alții susțin că de mică copilă ea fu aruncată într-o monăstire, unde crescu evlavioasă într-o atmosferă de rugăciuni și de tămâie, dar că, în momentul când era să primească darul călugăriei, un spirit rău îi șopti două vorbe la ureche și ea dispăru din monăstire ca prin minune, lăsând să creadă pe cuvioasele sale surori că Dumnezeu a ridicat-o în ceruri cu trup cu tot. Astfel de vorbe se răspândeau pe sama ei. E rău când nu se știe originea cuiva, mai cu seamă a fetelor frumoase. În lume sunt multe limbi rele, dispuse a cârti, și puține urechi, dispuse a nu crede. Tot ce știm noi este că Eleonora era cea mai drăgălașă ființă ce-a putut să vadă Iașul în zidurile sale. Ziua ea lucra la o modistă pe strada mare și noaptea se retrăgea la dânsa acasă, o căsuță mică și albă pe strada Socolei, unde își petrecea viața ca pasările; se culca cântând, se scula cântând, și voacea ei argintie, răsunând prin geamurile ferestrelor, trezea adeseori vecinătatea din somn, așa încât babele răutăcioase o numeau tricoliciul de noapte, iar băieții, privighetoarea Socolei.

Eleonora era o ființă ciudată și plină de contraziceri. În ochiul ei, deși ar fi putut ceti cineva o inimă nestricată și un fond de multă bunătate, totuși aceste scumpe comori se ascundeau sub un văl de neiertată ușurătate. Astfel, ea nu depărta de la sine nici pe unul din tinerii ce-și făceau o glorie de a o compromite; unuia arunca o ochire, altuia un zâmbet, celuilalt o strânsătură de mână și, risipitoare ca copilul cel darnic, ea împărțea la toți câte ceva din grațiile sale, numai inima ei nu lua parte la acest joc nebunatic al tinerețelor sale.

Eleonora, această păsăruică, cântând și cochetând, ajunse în scurt timp a fi copila de modă a Iașului. Ea părăsi lucrul de la modistă și se mută în centrul târgului. Modesta ei cameră, unde odinioară cea mai prețioasă mobilă era o mică oglingioară, dinaintea căreia își peptăna părul său lung și negru, se prefăcu acum într-o locuință elegantă plină de obiecte de artă, ce erau atâtea daruri primite de la atâtea inimi suspinătoare. Și cu toate aceste, Eleonora nu părea a fi mai fericită decât înainte.

Ar fi luat-o cineva drept o femeie sătulă de toate deșărtăciunile vieții, sau drept un copil neștiutor de osebirea ce este între lipsă și avere. Ea singură nu-și putea da samă de ce se petrecea în sine. Cu cât înainta mai mult pe această cale de plăceri, cu atât inima ei se închidea mai tare. Adeseori când, amețită de vuietul vieții, ea se uita în jurul ei la turma de curtezani ce stăteau gata să depuie la picioarele ei și punga și amorul lor, ea se simțea singură și parcă îi părea rău atunci după vesela ei sărăcie, pe când nu avea alt lingușitor decât oglingioara cea mică care o îngâna dimineața așa de drăgălaș.

Eleonora lua uneori parte la prânzuri și supčle, și amesteca cântecul ei cu sunetul paharelor. Fumul șampaniei o râdica la entuziasm. Atunci ea scotea din piept note necunoscute ce îmbătau auzul, și ochii ei se aprindeau ca niște diamanți. Când Eleonora era tristă, ea semăna cu o floare ce se pleacă sub povara picăturilor de rouă, însă astfel de momente erau rari și treceau răpede cum trec nourii zburători pe un ceri vecinic senin. Între inima și simțurile ei nu era nici o legătură; ea cheltuia pe cele din urmă, fără să știe că posedă pe cea dintăi, și numai cântecul îi destăinuia uneori că este ceva în pieptul ei, mai presus de simțiri care n-a vorbit încă, și atunci Eleonora devenea tristă.

Eleonora era generoasă. Când vreunul dintre amici săi, care compuneau obicinuit cercul ei de petrecere, era în lipsă, sau bolnav, nu era mână mai darnică decât a ei, nici păzitoare mai neobosită lângă căpătâiul lui. Ce-i păsa ei de lume? Ea râdea de lumea care râdea de dânsa. Natura o făcuse să cânte și să râdă, și ea își îndeplinea menirea ei.

Când Eleonora se preumbla pe jos în costum scurt, care lăsa să se vadă niște piciorușe mici și sprintene ce abia atingeau pământul, nu era trecător care să nu-și întoarcă capul după ea; iar când era în trăsură, gătită cum știa ea să se gătească, nu era regină care ar fi putut să i se puie alăturea. Cochetă și naivă, ușoară și nepăsătoare, și totdeauna veselă: iată Eleonora. Era un flutur atras de orice miros, un capriciu legănat de toți zefirii.

Doi ani trecură, și Eleonora nu pierdu roșața din față, nici veselia din ochi. S-ar fi zis că în fiecare dimineață ea reîntinerește. Pieptul ei nu cunoștea suspinul. Ea plutea în viață cum plutește scoica fragedă pe mare, ale cărei valuri o mână orișiunde, dar nu o cufundă. Ea intrase pe poarta cea mare a lumii, pe unde atâția intră și atâția se pierd; pe dânsa însă o întâmpinase la prag plăcerea și-o luase drept fiică, frumuseța și-o luase drept soră, norocul și-o luase drept stăpână. Negreșit că un moralist cârtitor, cu fruntea posomorâtă, ar fi avut ce bănui contra nebuniilor Eleonorei; cu toate aceste, ea nu avea conștiința că face vreun rău. Ea trăia și credea că astfel se trăiește. Ea nu știa că virtutea începe acolo unde se sfârșesc plăcerile, și că morala e un câmp pustiu unde nu crește iarbă verde. Ea se văzu înconjurată de toate plăcerile ce îmbată vârsta de douăzeci de ani și le sorbea pe toate plătindu-le cu tinerețea și ochii săi frumoși. Eleonora făcea răul ce face parfumul rozei, care se pierde, fiindcă toți se îmbată de el.

II

Eleonora era înconjurată de tinerimea aleasă a Iașului. Era în cerințele timpului de a fi primit în salonul ei și o datorie de a-i face curte. Dar dintre toți cel mai îndărătnic curtezan și mai fără noroc era Iancu, un tânăr nalt și uscăcios, cu părul lins, cu ochelari pe nas, foarte duios în vorbe și foarte îngrijit în îmbrăcăminte. Dacă fiecare dintre amicii Eleonorei izbutea să capete câte ceva din favorurile ei, el însă nu izbutea la nimic, și invidia îl frământa adânc în inimă. El ura pe toți amicii Eleonorei, iar pe dânsa o ura și mai mult, căci era om rău și se simțea atins în mândria lui de neizbândă. Nimic însă din cele ce se petreceau în sufletul lui nu se oglindea pe față-i. El avea una din acele figuri de ceară cărora împrejurările știu totdeauna să le deie înfățișarea ce trebuie. Lângă Eleonora era amorez pănă la culme, lângă tovarășii săi amic pănă la moarte.

— Eleonoro, zise el într-una din zile, găsind-o singură și luându-i mâna să o sărute, pentru ce această mână se întinde așa de ușor la alții și așa de greu la mine?

— Ți se pare, răspunse ea.

— O! Eu nu mă înșel; eu văd prea bine că sunt cel din urmă ales al inimii tale, și când ai ști cât mă face să sufăr această nedreptate. Eleonoro! De ce nu mă iubești?... Eu te-aș face așa de fericită cum...

— Ha! ha! ha! îl întrerupse Eleonora cu un lung hohot de râs. Iar ai venit la mine posomorât ca vremea cea rea. Nu știi tu că inima mea este închisă la iubire?... Eu din amor culeg numai plăcerea, acolo unde cred că o găsesc, iar suferința, dorul, chinul și celelalte le las pentru niște nebuni ca tine. Socotești tu că paserea intră de bunăvoie în cușcă?

— Dar ce să fac, să pot atrage și eu măcar una din privirile tale?

— Să-mi vorbești mai puțin de amor, și să nu fii așa de gelos.

Ea însă nu știa cât venin îngrămădeau cuvintele ei nepăsătoare în inima celui ce-i vorbea de amor.

În acel moment s-auzi sunând clopoțelul și servitoarea Marița anunță pe junele Iorgu, întovărășit de-un alt june necunoscut.

— Bună ziua, Eleonoro! strigă Iorgu, care, intrând în odaie, depuse o sărutare cu zgomot pe fruntea ei. Dă-mi voie să-ți prezint pe vărul meu Petru, un provincial rușinos ca o fată mare. El a ieșit din cărți ca să între în lume; te rog să-l numeri între amicii tăi. Poate vei izbuti să faci ceva dintr-ânsul.

Această prezentare originală puse pe junele Petru în mare încurcătură. Însă Eleonora, veselă că se vedea acum scăpată de tristul ei adorator, care nu-i vorbea decât de bani și de inima lui, ponegrind pe toți ceilalți, întinse mâna noului-venit cu aceeași familiaritate ca și când l-ar fi cunoscut de-o sută de ani, și-i zise cu cel mai dulce zâmbet:

— Îmi pare bine de cunoștința dumitale, domnul meu, și pentru ca să o întărim mai bine, îmi vei da brațul să mergem la preumblare; mă înăduș în casă. Iorgule, așa-i că o să mă întovărășești?... Dar tu, Iancule, ce te faci?

— Eu, zise el... Eu, foarte mulțumesc; am o întâlnire tocmai acuma pentru o afacere oarecare, și, după ce făcu două-trei închinăciuni foarte adânci, ieși din casă urmat de ceilalți.

Eleonora și Petru mergeau înainte, iar Iorgu, nepăsător cum era, mergea șuierând mai în urmă, se oprea la fiecare fereastră prin care zărea vreo fată frumușică, și astfel nu putea s-audă convorbirea tovarășilor săi.

Brațul Eleonorei, care se vedea rotund și trandafiriu prin horbota transparentă a hainei sale, se răzăma cald pe brațul lui Petru, iar acesta, cu sângele iute, cum e omul la vârsta de 22 ani, nu știa ce să gândească de această ființă care avea atâta libertate în vorbă și atâta lumină în ochi. Ei vorbiră multe de toate. Începură cu lucruri nepăsătoare, cum se începe totdeauna, trecură apoi la frumusețele de țară, în mijlocul cărora Petru își petrecuse anii copilăriei, și ajunseră cu încetul la amor. Cine nu știe cât de nesecat este și unde te duce acest izvor nesfârșit de convorbire. Amorul, zice lumea, e o costișă înflorită pe care luneci răpede, căci la fiecare pas întâlnești câte o minune. Eleonora, deprinsă a asculta graiul prefăcut și fanfaron al tinerilor ieșeni, fu surprinsă să găsească în acest june nou-venit un izvor de idei nouă și de simțiri curate. Iar Petru, fărmăcat de ochii Eleonorei, vorbea vorbe inspirate ce răsunau ca o muzică în urechea ei.

Este ea oare un înger sau un diavol? gândea Petru.

Este el oare visul ce am visat? gândea Eleonora; și de frică să nu-și trădeze taina gândurilor lor, ei nu îndrăzneau să se uite unul la altul. Când însă, împinși de o putere neînvinsă, ei se priveau un moment ochi în ochi... atunci inimile lor se strângeau de-o dulce și nespusă uimire.

Ei se preumblară pănă în noapte și s-ar fi preumblat mult încă, dacă voacea ironică a lui Iorgu nu i-ar fi chemat la realitate.

— He! tinerilor, strigă el, am obosit alergând după voi. E vreme să ne ducem pe-acasă. Nu te credeam, Petrule, așa bun de gură.

Eleonora tăcu; când veni momentul despărțirii, mânile lor se strânseră fără voie și ochii lor se priviră adânc. Noaptea și unul și altul avură somnul neliniștit. Petru se sculă la miezul nopții, deschise fereastra de la odaie, unde i se păru că se înădușă, și privi mult la stelele ce sclipeau pe ceri stele așa frumoase el nu mai privise. Iar Eleonora avu visuri curioase; i se păru că se află într-o grădină încântată plină de pomi roditori și de paseri cântătoare, însă fiecare pom ce se legăna, fiecare pasere ce zbura, lua rând pe rând felurite forme fantastice, pănă când pe nesimțite se prefăcea în niște ochi mari și lucitori ce sămănau a fi ochii lui Petru. Apoi toate păreau că-i râd și i se închină; iar ea plutea într-o lumină azurie, fără să atingă pământul, și auzea glasuri dulci ce nu mai auzise.

A doua zi, când lumina zilei o deșteptă, ea se sculă tristă și-i păru rău după visul de noapte. Ce se petrecea oare cu Eleonora?...

Pentru prima oară ea se uită cu înfiorare în jurul ei. Statui de bronz, șaluri de Persia, porcelane de China, toate aceste câștiguri ale momentelor ei de uitare îi făcură groază. I se păru că ele se uită cu dispreț în trecutul ei și, de furie, ea sfărmă un vas scump ce sta pe masă, martur de greșelele sale.

— Ce-mi sunteți voi bune, strigă ea, dacă nu mă puteți face fericită?... Ea simțea în inima ei că se deșteaptă o lume nouă plină de parfum și de visuri ce o îmbătau, dinaintea cărora trecutul se pierdea negru, ca o noapte fără somn.

A doua zi, când Petru veni la dânsa, o găsi palidă, iar el nu mai avea focul de ieri, glasul său tremura, privirea sa era sfiicioasă.

III

Frumoasă a fost odinioară grădina Socolei, dar mai frumoase sunt astăzi ruinele frumuseței sale. Părăsită cum este, ea ne înfățișază îndoitul mister al decăderii omenești și al naturei eterne.

Chioșcurile sale căzute, sfincșii săi știrbați de vânturi ne deșteaptă splendoarea unei domnii trecute, pe când aleele sale întunecoase și părăginite ne vorbesc de pustiul codrului. Era o sară frumoasă. Luna plină zâmbea de sus printre nourii creți și argintii și răspândea pe iarbă brazde de lumină.

Dar ce zgomot se aude colo sub cel tei frumos?... E o masă întinsă, împodobită cu argint și cu cristaluri, în jurul căreia se vede șezând toată junimea aleasă a Iașului și în capul ei, Eleonora. Eleonora astă dată nu avea pe dânsa nici catifea, nici mătăsuri, ci o simplă rochie de cit care lăsa să se vadă frumoasele forme ale brațelor și umerelor ei, iar pe brațe și la gât nici o podoabă, nici un diamant. Ea redevenise cum era pe când o numea lumea privighetoarea Socolei; căci amorul nu iubește podoabele lumești.

Lumea cârtitoare însă tălmăcea în rău această schimbare a Eleonorei.

— A început să-i placă florile de câmp, zicea un june la urechea vecinului său, voind să facă spirit.

— Farmecul noutății, răspunse celalalt. Astăzi Petru, mâne altul.

Dar rândul meu când va fi oare? gândea cu ciudă Iancu care vorbea puțin, dar observa mult.

— Un cântec ne trebuie, Eleonoro, ca să înveselim această masă, zise Iorgu, cântecul inimii tale, și acest pahar îl voi deșărta întreg în sănătatea ta.

— Bravo!... strigară toți. Cântecul inimii tale vrem să-l auzim!

Eleonora nu așteptă să fie mult rugată. Aerul răcoros, luna plină, farmecul nopții, toate aceste înălțase simțurile ei și voacea ei începu să sune printre frunze. Dar cine poate spune ce cântec a cântat Eleonora? Era un cântec neauzit, spus cu cuvinte de foc și cântat cu voace de înger. Ea se urcă pănă la acele note arzătoare ce numai amorul și durerea le cunoaște, și, răpită cum era în valurile melodiei, ea își aținti ochii în ochii lui Petru care văzu în această privire tot sufletul ei... Eleonora iubea...Luna privi de sus acest amor născut sub aripa ei de lumină și păru că-l binecuvântează. E un vânt care va trece, ziceau unii necrezători, dar ei se înșelau, căci vântul era furtună.

Din acea zi ea închise ușa nebuniilor lumii, lăsând pe prag un trecut plin de vuiet și de plăceri, care disparu răpede, căci el nu luă cu sine nici o parte din inima ei. Ea se aruncă în această patimă cu toată speranța și, încrederea unui suflet fecioresc; și neștiutoare cum era de fericirile ce cuprinde în sine întăiul amor, ea le sorbea pe toate și se mira cum mai încăpeau în inima ei.

Un an întreg ei duseră împreună o viață de uitare și zilele lor treceau răpede cum trec zilele fericiților. Într-o zi însă Petru veni la Eleonora cam trist.

— Ce ai, iubitule? zise ea cu un glas înduioșat.

— Eu, răspunse el după o pauză, eu... n-am nimic. Am atâta că mă tem să nu te pot face destul de fericită.

— Ha, zise ea împrejurându-i grumazul cu brațele sale, pot eu să fiu mai fericită decât așa?

— Visul e frumos, deșteptarea e amară!

— Ce vrei să zici, Petru? Vorbele tale mă îngheață, niciodată nu te-am văzut așa.

— Voi să zic că amorul e un copil dulce, dar schimbăcios; mâne poate tu nu vei mai găsi în mine acel om pe care astăzi îl iubești. Lumea cu plăcerile ei te recheamă neîncetat; putea-voi eu să-i țin totdeauna locul în inima ta?

— Alungă aceste gânduri, iubite, și-nseninează-ți privirea. Nu vezi tu în ochii mei că eu nu te pot uita? Pentru ce această necredință în fericirea noastră?

Petru vedea în adevăr strălucind în ochii ei amorul cel mai adânc, dar aceasta nu-l însenina, căci sufletul său nu era senin.

— Soarta! soarta! esclamă el, multe poate să distrugă. Nu vezi tu afară aer, spațiu, libertate, lumea care se mișcă cu înmiitele ei comori de plăceri și fericiri; toate aceste, pe care tu le-ai părăsit pentru mine, conspiră acuma contra noastră; căci multe legături te leagă încă de lume, Eleonoro!

— Voi rupe acele legături, răspunse Eleonora, am pentru mine amorul, și el, care îmi dă fericirea, îmi va da și puterea. Lumea, zici tu, conspiră contra noastră. Ce-mi pasă mie de dânsa? Am eu oare să-i cer ceva? Cât am fost în lume, ea mi-a dat totul, și am fost săracă; astăzi când m-am retras de dânsa, sunt bogată, căci te am pe tine, și am totul. O! dar tu ai dreptate să te îndoiești de mine. Trecutul meu este un martur greu în contra mea. Am greșit mult, în adevăr, dar în ziua în care te-am iubit pe tine, am primit un nou botez care m-a spălat de toate. Petru, crede-mă; mai curând va înceta să-mi bată inima în piept decât să încetez eu de a te iubi.

Aceste cuvinte rostite cu accentul durerii înduioșară pe Petru; el o coprinse în brațe și pacea fu încheiată prin un sărutat.

Cu toate aceste, vorbele lui Petru, deși puteau fi zise fără scop în niște momente de tristeță care ades nasc fără cauze în mijlocul celei mai mari fericiri, totuși făcură întipărire asupra Eleonorei. O neliniște îi rămase în suflet. De atunci i se părea necontenit că Petru e trist și gânditor. Era aceasta părere sau realitate? Nu știm. Ea însă se puse a-l cerceta pe furiș; fiecare mișcare, fiecare vorbă a lui Petru căuta să o esplice; însă de ce observa mai mult, de ce mai mult se rătăcea în cugetări.

Nu cumva îmi ascunde el ceva?... gândea ea în sine; și ideea că legăturile lumii pot să-l despartă odată de dânsa îi strângea inima grozav.

Ah! ba! zise ea, învingându-și temerea. Petru nu mă va lăsa! El e bun, ș-apoi găsi-va el alta care să-l iubească ca mine?

Dar vai! În zadar Eleonora căuta să alunge gândurile ce o împresurau. Îndoiala intrase ca șărpele în inima ei și-i alungase somnul de la ochi și surâsul de pe buze. Ea începea acum să cunoască partea cea mai amară a iubirii, durerea!

Într-unul din acele momente de tristeță, servitoarea Marița îi anunță pe Iancu.

— Să intre, zise ea.

Iancu nu fusese la dânsa de multă vreme, și, deși acest om îi era foarte displăcut, totuși ea simțea acum trebuință să comunice cu cineva; singurătatea o apăsa.

— Mă scuzați, domnișoară, că vă neliniștesc cu prezența mea, zise Iancu cu un aer plin de dulceață. Dorința de-a vă revedea după un timp așa de îndelungat a fost mai puternică în mine decât teama de a vă supăra. Totodată am a vă remite ceva din partea lui Petru, care se roagă să-l iertați că, fiind prea ocupat, n-a putut veni singur.

Aceste zise, el băgă mâna în buzunar, scoase un plic pe care îl dădu Eleonorei cu o mulțămire ce nu o putea ascunde.

Eleonora se îngălbeni ca ceara; iată scrisoarea ce conține acel plic:

— Scumpa mea,

Dumnezeu voiește să ne despartă. Peste câteva zile eu mă însor. Adă-ți aminte de fericirile noastre din trecut și te rog nu mă blăstăma! Petru

Iancu observă toate mișcările figurei ei, însă ce slabă oglindă e figura, când e vorba să reproducă o durere așa de mare!... Numai cel ce sufere știe cât de nesfârșită e suferința sa, dar nu o poate spune, nici arăta.

— Lasă-mă singură, domnule, zise ea, am trebuință de liniște.

— Iartă-mă, Eleonoro, că ți-am pricinuit fără să vreu această durere. Mâni va trece supărarea ta cum trec toate în lume... și... la revedere!

IV

Eleonora rămase împietrită. Multă vreme ea nu putu să-și revină în simțiri, stând într-o stare desăvârșită de amorțire, ca și când ar fi părăsit-o chiar puterea de-a suferi. Ea ceti și receti de-o sută de ori scrisoarea care-i desfășurase adevărul, până când vederea i se întunecă și noima cuvintelor i se pierdu în minte. Deodată ea tresări; se duse cu pași repezi la biurou și începu a scrie. De mult însă ce era grăbită, mâna-i tremura. Într-o jumătate de oară ea scrise vro zece mici epistole. Apoi sună, și servitoarea Marița se prezintă înaintea ei.

— Trimite îndată pe-un om cu aceste scrisori să le ducă la adresa lor, și tu vino îndărăpt, căci am trebuință de tine.

Într-o clipă Marița îndeplini ordinele stăpânei sale.

— Acuma, vino să-mi pepteni părul cum știi tu mai bine.Vreu să fiu frumoasă, înțelegi tu, frumoasă.

O! n-am trebuință să-mi dau multă osteneală pentru aceasta.

Să-mi pregătești apoi rochia cea albă cu flori de aur, și pe cap să-mi pui un văl de gaz prins în o ghirlandă de lăcrămioare.

Marița deschise niște ochi mari, plini de mirare.

— Ce mă privești așa, nu înțelegi?

— Drept să vă spun, nu înțeleg.

— Ei bine! află că astăzi mă mărit!

— Domnișoara se mărită!... strigă Marița ai carei obraji se aprinseră de bucurie. Dmnișoara se mărită... O! ce bine-mi pare!... Degrabă, degrabă la oglindă, am să vă fac frumoasă cum n-a mai fost mireasă în Iași. Bine-mi spunea mie gândul... Dar... am să vă fac eu o rugăminte.

— Spune.

— Dacă vă veți mărita, vă rog să nu mă părăsiți. Eu nu vreu să mă despart de buna mea stăpână. Vreu să vă văd în casa voastră deplin fericită și eu să vă slujesc cât voi trăi.

— N-aibi nici o grijă, Mariță. Eu am gândit la tine. Tu vei avea partea cea mai mare a fericirii. Iată aceste diamante, zise ea arătândui o casetă plină de odoare, ți le dau ție... Ele îți vor asigura traiul pentru totdeauna, și, dacă vei voi să te măriți, ele îți vor fi zestrea. Noi însă vom trebui să ne despărțim, căci așa cere soarta. Eu trec de acuma în altă viață, unde tu nu mă poți urma.

Marița se uita la caseta cu odoare și i se luau ochii; ea nu putea să creadă că atâta bogăție este a ei. Amețită, ea se aruncă la picioarele Eleonorei, înșirând cuvinte neînțelese de mulțumire.

— Destul, Marițo, îi zise Eleonora; eu trebuie să mă îmbrac mai curând; vremea trece și oaspeții mă așteaptă la nuntă. Grăbește.

Marița începu să-i împletească părul cel de abanos. Ce schimbare în biata Eleonora! Ea se uita în oglindă și nu se mai cunoștea. Fața ei era îmbătrânită. Scump a mai plătit greșalele tinerețelor sale, căci le-a plătit cu prețul fericirii. Amorul, care i-a pus în inimă comorile virtuții, i-a pus totodată pe cap cununa de martir.

— Domnișoară! și unde faceți nunta? o întrebă Marița cu sfială.

— Sub teiul cel mare din grădina Socolei. Vreu ca nunta mea să fie așa de frumoasă, încât vestea să-i meargă în toată lumea.

— Aveți dreptate, domnișoară; și eu înțeleg ca d-voastră. Nunta trebuie să fie nuntă. Dar mirele vostru, așa-i că e domnul Petru? Cine altul ar putea să ieie o mireasă așa de bună și frumoasă?

— Mirele meu e Petru zici tu?... Și tot sângele i se grămădi în inimă. Dar e Petru, lui vreu să-i închin sufletul meu pentru vecie. Mă însoțesc cu dânsul pe viață și dincolo de viață, pentru ca totdeauna să pot fi lângă el și nici o putere omenească să nu mă mai poată despărți. Vreu să-l apăr de răle; să-i îndulcesc visurile de noapte, și el să nu știe de unde-i vine binele, și să știe numai cât l-am iubit. Vreu ca sufletul meu, revărsat în sufletul lui, să plutească în fericire ca doi luceferi în zori, și lumea pe care o blăstăm să se uite cu invidie la noi.

— Și eu să nu fiu să vă văd!... zise Marița ai cărei ochi nu se întorceau de la casetă.

Eleonora, era acum gata... Ea avea toate podoabele de mireasă. Haine albe, lăcrămioare pe cap și lacrămi în ochi... Dar unde se ducea Eleonora? Ce gânduri avea ea?

Ea porni cu grăbire spre ușă, ajunsă pe prag, ea se opri și chemă pe Marița.

— Vino să te sărut, Marițo, zise ea, depuind o sărutare pe frunte-i. Când vei fi fericită, să-ți aduci aminte de stăpâna ta care și-a adus aminte de tine.

Apoi ea ieși, se aruncă în trăsura ce sta afară și plecă la Socola. Acolo o aștepta o masă mare, bogată, întinsă sub acelaș tei unde cu un an mai înainte ea își cântase cântecul inimii sale. Aceiași tineri care fusese atunci, erau și acum invitați, afară de Petru care lipsea.

La sosirea ei un ura zgomotos făcu să clocotească văile de primprejur.

— Privighetoarea Socolei! Tu nu erai menită să tânjești la umbră, strigară cu toții. Bine-ai venit iarăși între noi!...

— Am venit între voi, că-mi era dor să vă văd. Într-un an multe s-au petrecut. V-am chemat pe voi, care mă știți cum eram, să mă vedeți cum sunt. Un cântec m-a dus dintre voi acum un an, un cântec mă readuce, dar acesta e cel mai frumos și cel mai din urmă.

— Eleonoro! Ce vorbe vorbești tu? ziseră unii.

— Eleonoro! Ce haine porți tu? ziseră alții.

— Sunt mireasă, nu mă vedeți? O să-mi jucați astăzi la nuntă, sub acest tei care a umbrit întăiul meu amor...Dar acum iubesc pe-un altul. Acesta e mirele meu. O! când ați ști cât e de frumos!... Ochii lui sunt adânci ca albastrul ceriului și sărutul lui dulce ca sărutul lui Dumnezeu.

Și un grozav surâs încreți buzele ei. Ea vărsă apoi șampanie în paharul fiecăruia, dar în paharul ei aruncă un praf pe furiș.

— Voi care ați încunjurat tinerețele mele, nu vă puteam lăsa, fără să-mi iau ziua bună de la voi.

— Ce fel ziua bună, strigară cu toții.

— Dar, ziua bună, căci acest pahar îl beau în sănătatea mirelui meu.

Eleonora era palidă ca ceara. Ea ciocni paharul cu amicii ei, apoi îl sorbi fără să se răsufle.

— În sfârșit! zise ea, nu e greu de a trece pragul vieții, când nefericirea te duce de mână. Acum lăsați-mă să-mi cânt încă o dată cântecul inimii mele.

Toți tăcură, și ea începu să cânte; dar astă dată cântecul ei era înfricoșat, strident, era cântecul despărțirii. Fiecare notă era blăstem ce arunca lumii pe care o părăsea. Cântând, ea întrevăzu prin minte toate fazele tinereței sale plină de rătăciri și de căințe, de amor și de durere, și toate aceste se risipeau acum ca un vis al dimineței. Vis amar; deșteptare mai amară!

Când Eleonora sfârși de cântat, ea căzu obosită pe scaun. Ochii ei străluceau ca sticla.

— L-am iubit, zise ea cu o voace întreruptă și am fost fericită... Ce-mi trebuie mai mult?... Nu mi-a fost scris să fiu stăpână pe soarta lui. El nu-i ca mine orfan în lume; el are tată și mamă și o logodnică care-l cheamă; iar eu n-aveam dreptul să-l răpesc din brațele lor și să mă pun umbră soarelui ce-i strălucește în viitor... Ah! simt că mă arde aice, zise ea, puind mâna pe piept, și capul mi se învârtește.

— Eleonoro! Ce este?... ziseră amicii ei, încunjurând-o. Tu suferi; mânile tale sunt răci, buzele tale sunt vinete?

— Nu-i nimic, răspunse ea. Sunt foarte bine. Ia vedeți colo, arătă ea spre răsărit, cât e de frumos! Acolo mi se deschide lumea unde totdeauna e primăvară. Acolo am să fiu mireasa lui.

Ochii Eleonorei se acoperiră de-o ceață; voacea începu să i se stângă.

— Rămâneți sănătoși, voi care m-ați învățat să râd!... zise ea uitându-se la amicii ei. Acuma știu să și plâng. Rămâi sănătoasă, tu viață, în care am gustat mult dulce și mult amar!... și voi ape limpezi a Socolei, copaci, verdeață, rămâneți sănătoși! De-acum înainte veți desfăta ochi mai fericiți decât ai mei... Iar tu, Petrule, tu, care în curând vei strânge mâna miresei tale... te iert.

La aceste de pe urmă cuvinte Eleonora muri.

Lacrimi curgeau din toți ochii la vederea acestei nenorocite ființe care a trecut prin lume răpede cum trec stelele ce cad din ceri; numai singur Iancu sta răce, cu fața de marmură și cu sufletul de gheață.

(Convorbiri literare, anul IV, nr. 7, 1 iunie 1870)