Primejdia

Jump to navigation Jump to search
Primejdia
de Anton Cehov
Traducere de Alexei Mateevici - Octombrie 1906


Povestirea unui cărăuș

Ia, în pădurița asta de dincolo de vâlcea s-a întâmplat, domnule, o istorie. Răposatul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, îi ducea boierului cinci sute de ruble; pe atunci țăranii noștri și cei din Șepelevo luau la boier pământ în posesărie, apoi tătuca îi ducea banii pe jumătate de an. Era el om cu frica lui Dumnezeu, citea scriptura și s-amăgească pe cineva, ori să asuprească, ori, să zicem, — că ce nu se întâmplă? — să jefuiască — asta Doamne ferește; și tare-l mai iubeau țăranii și, când trebuia cineva trimis la oraș, la stăpânire ori cu banii, apoi pe dânsul îl trimiteau. Era el om mai dihai decât alții, dar, să-mi fie iertat, era de cei cam cu toane. Îi plăcea să-și ude câteodată gâtul. Când se întâmpla să treacă pe lângă vreo crâșmă, apoi nu era chip să intre și să nu bea un păhăruț — ș-apoi nu te ducă Dumnezeu! Știa el păcatul ista și, când ducea banii obștești, apoi ca să n-adoarmă, ori să nu cumva să-i scape, întotdeauna mă lua pe mine ori pe soră-mea Anicuța.

Să-ți spun drept, la toată familia noastră ne place rachiul. Eu-s cu știință de carte, am muncit șase ani la oraș la un magazin de tutun și știu să vorbesc cu fiecare domn învățat și pot spune fel de fel de vorbe bune, dar, după cum am citit într-o cărticică, că rachiul este sângele satanei, apoi asta cu adevărat că-i așa, domnule. De rachiu mi s-a întunecat fața, și n-am nici un handraleț, și iaca, poftim de vedeți, îs cărăuș, ca un țăran prost neștiutor de carte.

Apoi ia, îți spun eu dumitale, ducea tătuca banii la boier, cu dânsul mergea Anicuța, da pe atunci Anicuța era de vreo șapte-opt ani, fără minte cu totul, nu se vedea de la pământ. Pân' la Calancic a mers bine, iar când a ajuns la Calancic și a-ntrat în crâșma lui Moiseica, i-au venit lui toanele celea. A băut trei pahare ș-a prins a se lăuda către oameni:

— Eu, zice, nu-s om mare, îs om prost, da în buzunar am cinci sute de ruble; de-oi vrea, zice, apoi și crâșma, și toate vasele, și pe Moiseica cu jidauca cu tot și cu jidănașii îl cumpăr și-l răscumpăr. În așa chip, vrasăzică, a glumit ș-apoi după asta haide a se plânge:

— Nevoie, zice, creștinilor, să fii om bogat, negustor ori în felul ista. N-ai bani, n-ai nici grijă, ai bani, te tot ține de buzunar ca să nu-i fure răii. Cu frică trăiește pe lume cel ce are mulți bani.

Lumea cea beată, negreșit, asculta, socotea și lua în seamă. Da pe atunci pe la Calancic se făcea drum de fier și nu se vedea soarele de fel de fel de ticăloși, ca de lăcustă. Tătuca pe urmă își luase seama, dacă era de-acu târziu. Vorba nu-i vrabie, de va zbura, n-o prinzi.

Merg ei, domnule, prin păduriță și numai ce aud că nu știu cine îi ajunge din urmă călare. Tătuca nu era de cei fricoși, asta nu pot s-o spun, însă stătu la cumpănă; pe acolo, prin păduriță, drumul nu era prea bătut și mers, cărau numai pe acolo fân și lemne, și n-avea cine și pentru ce să meargă călare, ba încă pe vremea lucrului. Pentru ceva bun nu mai mergea nimeni.

— Parcă ne gonesc, îi zice tătuca Anicuței, că prea iute mai merg. La crâșmă trebuia să tac, să-mi fie limba legată. Of, fetițo, nu-mi spune inima de bine.

Stătu el puțin la gânduri de primejdia lui și-i zice surorei-mea Anicuța:

— Lucrul nu se știe, poate cu bună seamă ne gonesc. Oricum ar fi, Anică dragă, ia tu, frate, banii, pune-i în poală și du-te de te ascunde după o tufă. Dacă s-a întâmpla de or sări blestemații, apoi tu s-alergi la mama, să-i dai banii și să-i ducă la primar. Numai tu cată, să nu cazi la vederea cuiva, să fugi când prin pădure, când prin vâlcea, să nu te vadă nimeni. Să fugi și să-l chemi pe Dumnezeu cel milostiv. Hristos cu tine!

Tătuca îi vârî în mână legătura cu bani, iar ea își găsi o tufă care era mai deasă și se ascunse. Nu trece mult și sar la tătuca trei călăreți; unul zdravăn, botos, cu cămașă de cit roș și cu ciubotele mari și ceilalți doi rupți, zdrențăroși, or fi fost de la mașină. Cum gândise tătuca, așa ș-a fost, domnule, cu adevărat. Acel cu cămașa roșie, om zdravăn, tare, ceva mai dihai decât cum îs alții, își opri calul, și tutstrei îl apucară pe tătuca.

— Stai, așa și pe dincolo. Unde-s banii?

— Ce bani? Du-te-n dracu.

— Banii cei ce-i duci boierului pentru arendă. Dăi, așa și pe dincolo, pleșcatule, că-ți pierzi sufletul. Mori fără pocăință. Și începură a-și arăta asupra tătucăi blestemățiile lor, da tătuca în loc să-i roage, să plângă ori ceva, se mâniase și i-a luat la pieptănat cu toată, vrasăzică, asprimea.

— Ce, zice, v-ați aninat de mine, blestemaților? Ticăloși mai sunteți, n-aveți Dumnezeu în voi, și nu dă-ntr-înșii vro holeră. Nu bani vă trebuie vouă, da vergi, ca pe urmă trei ani să vă mănânce spinarea. Fugiți, măgarilor, c-apoi mă apăr. În sân am un pistol de cele cu șase țevi!

Da hoții, auzind vorbe de iestea, îl apucară încă și mai dihai, și cu ce le venea la mână. Căutară toată căruța, îi cotrobăiră straiele tătucăi, ba îl descălțară și de ciubote. Când văzură că de bătaie tătuca încă mai tare îi probozește, apoi prinse a-l chinui în toate chipurile. Da Anicuța ședea în dosul tufei și toate le vedea sărmana. Dacă văzu de-acu că tătuca șade culcat pe pământ și forăiește, îndată o pișcă de fugă, când pe sub tufe, când prin vâlcică, înapoi, acasă. Fetița era micușoară, fără de orișice înțelegere și fugea așa, încotro o duceau ochii, că drumul nu-l știa. Pân' acasă erau vreo nouă vrâste. Altul ajungea într-un ceas, da copilul, știi, un pas înainte, doi în lături, și nu fiecare îți poate alerga desculță prin spinii din pădure; și cu asta trebuie să fii deprins, da fetișoarele noastre tot ședeau ghemuite pe cuptor ori umblau pe afară, da la pădure se temeau să dea fuga.

Spre seară, calea-valea, Anicuța ajunse la o casă. Da casa era a pădurarului celui de după Suhorukovo, în pădurea haznelei, ce o țineau în posesărie pe-atunci niște negustori și făceau cărbuni. A bătut la ușă. Iese o femeie, nevasta pădurarului. Anicuța îndată, mai întai, la plâns, ș-apoi i-a spus tot drept cum a fost, ba încă și de bani i-a spus. Pădurărița s-a muiat la inimă.

— Drăguța mea! Frumușico! Asta pe tine, așa de micuță, Dumnezeu te-a scăpat! Copilița mea dragă! Intră în casă să-ți dau măcar de mâncat!

Prinsese, vrasăzică, a se linguși pe lângă Anicuța, o hrăni, îi dădu de băut și chiar plânse oleacă cu dânsa și la urmă o făcu de i-a dat copila, cată mata, legătura cea cu bani.

— Eu, drăguleano, voi ascunde-o, da, zice, mâine dimineață ți-oi da-o și te-oi petrece pân-acasă, sărmănico. I-a luat femeia banii, da pe Anicuța a culcat-o pe cuptor, unde usca pe atunci mături. Și tot pe cuptorul cela, pe mături, dormea fiica pădurarului, tot așa de mică, ca și Anicuța noastră. Pe urmă Anicuța ne spunea nouă, că așa miroseau măturile celea, ca cum miroase mierea! S-a culcat Anicuța și nu poate s-adoarmă, plânge încetișor, i-i jale de tătuca și se teme. Numai, domnule, trece un ceas, altul și vede ea că-n casă intră acei trei hoți, care îl chinuiseră pe tătuca. Iată cel botos cu cămașă roșie, stăpânul lor, se apropie de femeie și zice:

— Ei, femeie, numai degeaba am scos un suflet. Acuma, zice, pe vremea mesei am omorât un om. De omorât l-am omorât, da ce ți-i bun, că n-am găsit nici un șal.

Vrasăzică, acel cu cămașa roșie era bărbatul pădurăriței.

— A pierit în zadar omul, zic tovarășii lui cei rupți: degeaba am luat un păcat asupra. Pădurărița se uită la toți tustrei și râde.

— Ce râzi, toanto?

— De aceea râd, că eu nici om n-am ucis, nici păcat nu mi-am luat asupra mea, da bani am găsit.

— Ce bani? Ce hămăiești?

— Ia, uită-te, cum hămăiesc. Pădurărița dezleagă legătura și le arată, bat-o Dumnezeu, banii

ș-apoi le spune tot, cum venise Anicuța, ce-i spusese Anicuța și altele.

Ucigașii se bucurară, începură a-și împărți prada în de ei, mai nu se bătură; apoi, vrasăzică, se puseseră la masă la crăpat. Da Anicuța zace, sărmana, le ascultă toate vorbele lor și tremură, ca pe tava. Ce să facă? Da din vorba lor află că tătuca ar fi murit și că zace în drum, culcat de-a curmezișul, și i se pare ei — dacă era copil fără de minte — că pe sărmanul tătucă îl mănâncă lupii și câinii, că calul nostru s-ar fi dus departe în pădure și că pe dânsul l-or fi mâncat lupii, și că pe însăși Anicuța, pentru că nu păzise banii, au s-o dea la închisoare ș-au s-o bată. Iar hoții, dacă s-au ghiftuit, au trimis femeia după rachiu. I-au dat cinci ruble, ca să cumpere și rachiu și vin de cel dulce. Au tras ei pe bani străini o beție bună cu cântece. Au băut, au băut și iarăși au trimis femeia, ca să bea, vasăzică, necontenit, să nu mai iasă la capăt.

— Vom bea pân-în ziuă! strigă ea.

— Bani avem mulți, ce să mai cruțăm!

— Bea, da numai mintea nu ți-o bea! Așa spre miezul nopții, când toți erau cu ochii pe dos, femeia dădu fuga la rachiu, de-a treilea, iar pădurarul se primblă vreo dădăori prin casă și se tot cumpănește.

— Ce, ziceți, fraților, îmi pare că fetița trebuie înlăturată. Dac-om lăsa-o așa, apoi ea cea dintâi ne spune pe noi. Au mai vorbit, s-au mai sfătuit ș-au hotărât: să nu mai fie Anicuța vie, s-o taie. Se-nțelege, de ucis pe un copil nevinovat îi cu frică, de un asemenea lucru s-a apuca doar un om beat ori un ieșit din minte. Poate, vrun ceas întreg nu se-nvoiau care să ucidă, tot dădeau unul la altul, mai nu se bătură iarăși și nimenea nu se învoiește; atunci aruncară sorți. Îi căzu pădurarului. Bău el încă un pahar plin, tuși ș-apoi ieși în tindă după topor.

Da Anicuța nu era chiar din cele proaste. Măcar că n-avea minte, da răzgândise, mă rog, una de cele ce nu-i vin în cap unuia cu știință de carte. Poate că Domnului i se făcuse milă de dânsa și-i trimisese atunci judecată dreaptă, da poate că de frică se făcuse mai cuminte, da nu mai știu, că la urmă a ieșit că era mai mintioasă decât toți. S-a sculat încetișor, i s-a rugat lui Dumnezeu, a luat zobonelul cel cu care o învelise pădurărița și, înțelegi mata, cu dânsa dormea pe cuptor fiica pădurarului, ea a învelit-o pe fata ceea cu zobonelul — fetița era de o seamă cu dânsa — da de pe ea a luat haina mâne-sa și s-a-nvelit cu dânsa. S-a schimbat cu ea, vasăzică. Ș-a pus-o în cap ș-așa trecu pe dinaintea bețivilor, da aceia credeau că-i fata pădurarului și nici nu se uitară. A avut noroc că femeia fusese trimisă după rachiu și nu era-n casă, c-apoi nu mai scăpa de topor, că ochiul femeiesc vede bine, ca și al vulturului. Văzul femeii îi ascuțit. Ieși Anicuța din casă ș-o rupse de fugă, cât îi luau picioarele și încotro o duceau ochii. Toată noaptea a rătăcit prin pădure, iar dimineața a ieșit la gura ei ș-a dat-o de fugă pe drum. Nu că dă Dumnezeu și-l întâlnește pe pisarul Egor Danilâci, Dumnezeu să-l ierte. Mergea cu undițele la prins pește. I-a spus lui Anicuța cum a fost. El repede înapoi — îi mai era atunci de pește? — în sat, a adunat țăranii și hai la pădurar.

Au venit acolo, da ucigașii beți cum dormeau, așa dormeau, care unde a nimerit. Cu dânșii și femeia, beată și ea. I-au căutat dintâi, le-au luat banii, da când s-au uitat pe cuptor, apoi — Maica-Domnului — o văd pe fata pădurarului însângerată pe mături, sub zobonel, capul ei plin de sânge, tăiat cu toporul. I-au sculat pe țărani și pe babă, le-au legat mâinile îndărăt și i-au dus la poliție. Baba urlă, iar țăranul numai dă din cap și roagă pe oameni:

— Să beau ceva, fraților! Mă doare capul. Apoi, după rânduială, a fost judecata la oraș și i-au pedepsit cu toată asprimea legilor. Apoi iaca, domnule, ce istorie s-a întâmplat în pădurea cea de după vâlcea. De-acu mai nu se mai vede, apune acolo frumosul soare. M-am luat și eu cu vorba, da caii au stat ca când și ei ascultă. Haide, dragilor, frumoșilor, mai iute! Boierul, domnul cel bun, a da de un rachiu! Haide, dragilor!