Primblări

Sari la navigare Sari la căutare
Primblări
de Iacob Negruzzi
publicat în Convorbiri literare, anul II, nr. 4, 15 aprilie 1868


PRIMBLĂRI

Nu sciu, iubite cetitoru, dacă faci parte din acei oameni cari, cănd intreprindu o călătorie, iși prelucrează unu itenerariu așa de minuțiosu, incăt sciu dinainte toate locurile ce au se visiteze, momentele cănd au s’ajungă, căt oru să se oprească, cănd oru să plece și ce au să vadă. Acestu modu de călătorie mie nu-mi convine. Tot merge după mașină și neasceptatul și necunoscutul nu-ți produce nici o surprindere. Eu unul călătorescu fără scopu nici țelu și lasu capriciului și întâmplării libertatea să mă măie unde voru voi.

Așa me găseam de cătva timpu in unul din cele mai mari orașe a Germaniei și-mi puneam neîncetat întrebarea unde ar fi bine să mă ducu, fără a pute lua o hotărire, păn intr’o sară mi-a venitu in găndu că nu fusesem niciodată in Englitera; că aceasta este o țară frumoasă și m’am liotăritu să mă por-nescu a doua di in Englitera. Sculăndu-mă ănsă dimineața, mi-am adus aminte de unu frumosu castelu aședatu in împrejurimile capitalei in care me aflam și am socotitu că ar fi o crimă de a me porni, fără a-lu visita: M’am suitu deci in drumul de feru și oprindu-me la una din cele ăntăi stațiuni, mi-am indrep-tatu pasul spre castelu. Timpul era posomoritu. Afară de mine se coborise ăncă trei persoane unu domnu bătrănu, o doamnă bătrănă și o domnișoară tănără. I-am lasatu să meargă inâinte și-i urmam in tăcere. Acestu marșu ținu o jumătate de oară până la poarta parcului ce incunjură castelul. Intrăndu pe poartă, domnul celu betrănu imi adresa cuventul, intrebăndu-mă dacă și eu am de găndu să visitezu castelul. Respunsul meu fiindu afirmativu, mi-a propusu să mergemu împreună. Am primitu propunerea cu mulțămire și am apucatu truspatru una din alele. In timpul marșului amu vorbitu ăntei despre vreme care ar fi pututu să fie mai plăcută, apoi despre monotonia plopilor din marginea alelei, de la plopi am ajunsu a vorbi despre alți copaci, de la aceștia la păduri și de la păduri la vănatu. Bătrânul m’intrebâ dacă sunt vănătoru. I-am respunsu că-mi place această petrecere foarte mult. Elu imi dise că vănatul a fost totdeauna pasiunea sa și incepurămu a ne povesti istorii și intămplări de vănătoare.

Vânătorii fie chiar oaminii cei mai onești și mai consciințioși, sunt toți minciunoși. De aceea cu tot respectul ce aveam de părul albu alu noului meu cunoscutu, nu credeam jumătate din toate cele ce-mi spunea; pe de altă parte ănsă și eu fără mustrară de cugetu, puneam in samă vănătoarelor mele, toate istoriele intămplate la amici sau cunoscuți de-ai mei și.... pentru ce așu tăgu-dui ?... chiar unele care le cetisem prin cărți. De și a minți este o imoralitate, eu in convorbiri amu obiceiul să infrumusețezu istoriele adevărate ce povestescu, și să le mai impodobescu cu căte ceva de la mine, cănd credu că prin aceasta istoria devine mai interesantă. Și oare n’am dreptate? Lucrul principalu nu este ca cea ce auzi să fie adevărat, dar ca se petreci căteva momente plăcute.

Ce-ți pasă, iubite cetitoru, dacă cele ce ai să cetesci in paginele următoare sunt toate adevărate și ce-mi face mie dacă le vei crede sau nu? Totul imi este ca să-ți procuru căteva momente de mulțămire, precum le simțescu și eu scriindu aceste rânduri.

Preschimbăndu istoriile noastre, ajunserămu la unu micu locu din grădină, peste care trebuia să trecemu cu luntrea pentru ca să ajungemu la poarta castelului. Cănd amu intratu in luntre, eram atăt de intimu cu tovarășul meu ca și cănd amu fi fostu vechi cunoscuți. Nimica nu eră deci mai natural decăt să ne spunemu unul altuia cine suntemu. Bătrânul se numia H... și era colonelu retrasu de mai mulți ani din armată; doamna cea bătrână eră soția lui și domnișoara eră unica lor fiică. Eu mă numescu... dar e de prisosu să mai spunu cine sunt, fiindcă mă cunosci, iubite cetitoru, de nu persoană, cel puțin de nume.

Aflăndu colonelul de ce naționalitate sunt, incepu a-mi pune mii de intrebări despre țara mea. Ve lasu să gândiți, dacă vorbindu de țară mai aveam nevoie, și vorbindu de oameni nu aveam nevoie de imfrumusețări. Colonelul eră incăntatu de descrierile mele și, intrăndu in castelu vezu cu părere de rău curmăndu-se conversațiunea noastră. Unu bătrănu păzitoru ne conduse dintr’o sală in alta și prin turnuri și prin subteranuri. Peste totu locul erau mobile tablouri și arme vechi; ici eră turnul unde se inchideau cavalerii vinovați; colo camera unde i supunea la torture; de pe o fereastră se vedea intr’o mică ogradă eșafotul unde cei condemnați iși aflau pedeapsa; pășindu peste o scară intrai intr’o sală de banchetu unde cavalerii victorioși uitau in plăceri ostenelele resboaielor. In vreme ce călăuzul ne spunea, eu observam soția și fiica colonelului. Doamna H. trecuse peste jumatatea vieței și perul seu negru era presuratu de multe vițe sure. In fața sa se arata așa o bunătate și privirea sa era atăt de simpatică, incăt esercita a supra mea o nespusă atragere. Domnișoara putea să fie de 19 sau 20 de ani, era albă la față și ochii și părul seu erau negri. Deosebindu-se, însă de cele mai multe brunete, a cărora privire este vioae, espresiunea fisionomiei sale era serioasă și tăcută. Ea nu luase parte cu nici unu cuvântu la conversațiunea noastră și-mi părea că ascultă cu multă distracțiune cuvintele călăuzului. De și observa în aparență, cu luare aminte curiositățile castelului, îmi părea că ochii nu erau fidela espresiune a gândurilor cari trebue să fi fostu departe de locul unde ne găsiamu. O așa tăcere, și seriositate la o copilă de vârsta ei mă intriga. Care putea fi causa lor și care era obiectul ce preocupa unu sufletu atât de tânăru? Apropiindu-mă de domnișoara Maria, - astfeliu se numia, - începui a-i spune câte îmi trecură prin minte despre cavalerii ce locuiau în acelu castelu cu sute de ani în urmă. Când sunt bine dispusu sunt, cum se zice bunu de gură și spunu vrute și nevrute fără a lua samă dacă vorbele mele interesează sau nu. Acestu fatalu obiceiu îlu am din copilărie și trebuie să fie înăscutu, căci cu toată bunăvoință n'am pututu să mă lepădu de dânsul. Când am spiritu, lucru ce mi se întâmplă câte odată și sunt în societate cu persoane care preferu să asculte in locu de a vorbi, mi s’a intâmplatu să vorbescu eu singuru toată vremea și s’audu pe ascultătorii mei zicându în momentul despărțirii că au petrecutu de minune. Când însă n’am spiritu, lucru ce mi se întămplă foarte des, precum poate și ție câte odată, iubite cetitoru, și sunt dispusu de a vorbi și mă aflu in societate cu persoane cărora le place pe lângă a ascultă să și vorbească, atunci suferu și făcu toată societatea să sufere grozave torture. Abia începe vo unul să spuie, simțescu unu neastâmpăru și unu doru iresistibilu să spunu și eu. Când neastâmpărul e pre mare și nu me potu rabda, intrerupu pe vorbitoru și cu unu glasu mai tare câtu să atragu atențiunea ascultătorilor mei asupra celor ce le spunu eu. Dacă celalaltu e obstinatu și ține a-și mântui istoria ridică și elu tonul mai sus. Cu toate aceste eu nu me dau ci îlu înădușu cu o voace și mai puternică. In asemine casuri, când se despărțesce societatea, de și n’am auzitu niciodată, sunt siguru că nime nu zice că a petrecutu de minune. Această mâncărime de limbă mi-a jucatu odată o festă pe care n’oiu uita-o. Eram invitatu.........dar vădu că me depărtezu de la narațiunea mea. Cu părere de reu mă vădu silitu, iubite cetitoru, a nu-ți spune ce mi s’a intâmplatu de și sunt siguru că ți-ar face mare plăcere. Am să-ți-o spunu c’o altă ocasiune.

Spuneam deci vrute și nevrute frumoasei domnișoare, despre cavalerii care locuise cu sute de ani în urmă in castelul unde ne aflamu. Sunt pe lume istorii mai frumoase de cât acele ale cavalerilor? Eu unul nu cunoscu mai interesante în conversațiuni ca domnișoare, și cu toate aceste, nu vedeam nici unu surisu pe buzele sale. Ea mă asculta în tăcere și cu atențiune ca și când așu fi vorbitu despre lucruri serioase. Această seriositate îmi tăia tot curagiul. Din doue una, am gânditu, sau nu sunt eu intr’o zi de bună dispunere sau gândurile sale sunt departe și ea m’ascultă numai din politeță. În amăndouu casurile e mai bine să tacu și am tăcutu. Călăuzul nostru ne conduse atunci, intr’o galerie de tablouri. Am fostu totdeauna mare amatoru de tablouri și mă uitam cu interesu pe truspatru păreții. Nu mai puținu interesu aveau și cei trei tovarăși ai mei. Cu toții priveamu și admiramu în tăcere fără a rosti unu cuvântu. Acum tovarășii mei devenise mai serioși încă, și mi se păru că ochii lor se evitau și că vădu unu noru întunecându frumoasa frunte a tânerei domnișoare. Care poate fi causa acestui nouru? m’am intrebatu în mine. Întrebarea mea însă remase fără respunsu.

— Sunteți amatoare de tablouri, domnișoară? am zisu eu.

„O! foarte mult.

Aici convorbirea noastră se termina.

Eșindu din castelu, ne suirămu intr’o barcă și ne preumblarămu pe lacu. Soarele se coboria și arborii întindeau umbre urieșe pe nivelul apei. În jurul nostru se preumblau lebede care ridicându lungele lor gâturi, ne priveau cu curiositate. Tăceamu cu toții și nu se auzia de cât lovirile regulate a vâslelor și cântecul de sară alu păserilor din copaci. Vâslașul se uita dinaintea lui, colonelul urmăria fumul sigărei sale, bătrâna doamnă se uită la fiica sa care își ridicase privirile spre nouri. Văzându așa m’am uitatu și eu la nouri. Nourii se mișcau cu răpejune intrecându-se unii pe alții; cănd doi nouri se intreciocniau, se făcea o luptă de câteva secunde, pân ce amestecându-se nu mai formau decât o singură figură gigantică. Acestu spectaculu îmi inferbintâ închipuirea. În gândul meu vedeam luntrea fragidă în care pluteamu isbindu-se de o stăncă și sfărămăndu-se in mii de bucăți. Colonelul mai aproape de malu scăpa singuru; vâslașul scăpa pe mumă și eu ridicându din unde pe tânăra domnișoară o depuneam leșinată in brațele părinților sei cari o și crezuse perdută. Ochii sei însă se deschidu și ea îi îndreaptă duios spre mine, neputându a-mi mulțămi altfeliu. In această singură privire ceteam însă o eternitate de fericire. Astfeliu își luase închipuirea mea sborul, când deodată barca isbindu-se de unu ce virtosu, se opri. O secundă crezui că suntemu perduți .... Nu te înspăimânta, amabilă cetitoare! Barca ajunsese și se oprise la malul unde trebuia să ne coborimu.

O jumătate de oară mai târziu ședeamu intr’unu vagonu de drumu de feru și ne întorceamu in capitala din care plecasemu.

II.

Ajunsu a casă, me afundăi in cugetări. Familia Colonelului H. trebue să fie lovită de vo nenorocire, gândeam eu, căci pentru ce domnesce intră dânșii o așa seriositate? Și mai ales cum o fată așa frumoasă in a căreia față lucia tot focul tenereței, nu gustă plăcerile virstei sale? O fată frumoasă de 19 ani intr’o grădină! Se poate oferi ochilor unu spectaculu mai plăcutu? In mijlocul verdeței și a florilor ea nu poate fi de cât veselă și voioasă. Verdeața îi desceaptă în inimă o speranță vagă și dulce, și florile cu mii de colori îi reflectă miile de găndiri ce vinu, se mișcă și se strecoară prin mintea sa. Între frumuseța și mirosul florilor ea se află in adevăratul seu elementu. Pentru ce fiica Colonelului nu simțise nici o plăcere in parcul castelului și pentru ce cănd ne primblamu pe lacu privirea sa se ridicase spre nouri? Tâneră încă, ea trebue să fi simțitu vo durere. Închipuirea mea incepu atunci a-și crea unu romanțu intregu: Unu tânăru ofițeru o iubia de mult. Elu era nepotu alu Colonelului și venia adesa in casa sa. In curându ea lua sama că vărul seu, cănd vorbia cu dânsa era tulburatu și că ochii sei o priviau cu doru. Razele amorului străbătură și in inima ei și privirile lor duioase se schimbară grabnic in dulci vorbiri. Părinții vedeau cu plăcere fericirea copiilor și incurându se serba logodna. Dar tânerul ofițeru era de unu caracteru nestatornicu. Elu se inamora de o alta, visitele lui incetară și peste câtva timpu mireasa lui primi o scrisoare prin care i se vesti in terminele cele mai cuviincioase că toate au fostu o glumă, că sunt înrudiți, că intre rude nu poate să fie amoru și că prin urmare ar fi o nefericire pentru amândoi dacă s’aru însoți. —Ba nu! mi-am zisu, pentru ce ofițerul ar fi nestatornicu? Nu! Nu-i elu de vină, ci o soarte fatală: In sara cănd s’a serbatu logodna, suveranul țerei declară resboiu și mirele fu silitu să plece in bătălie. La cea întei intălnire cu inimicul, mirele celu mai bravu din toți ofițerii, făcu minuni: elu se luptă ca unu erou, luă cu mâna lui trei stăndarturi, răni pe unul din comandanții dușmanilor, care in urma acestei fapte începeau a se retrage. Tânărul erou, obositu de atâtea bravure și văzându că camarazii sei sunt invingetori, iși îndreptă gândul spre sine și vedea cum generalul îi resplătesce bravura cu laudă și onori și cum îlu privia cu dragoste dulcea lui mireasă, când unu glonte... celu de pe urmă ce sburase din rangurile inimice ....

Eată pentru ce domnișoara Maria era serioasă.

Dar pentru ce am gânditu mai departe, soartea să fi fostu așa de fatală pentru tânăra fată? Soartea nu face atâta rău cum făcu oamenii. Părinții trebue să fie causa nenorocirii sale: Elu, unu tânăru artistu cu mare talentu, dar fără avere, o văzu intr’o sară la teatru. Ochii lor se întâlniră, peste puținu se intălnire in persoană . . . dar părinții care ambiționau pentru unica lor fiică o posițiune strălucită, cu atăta mai mult că aveau o stare însemnată, lundu samă despre ceea ce se petrece, l’au gonitu din casă acoperindu-lu cu mustrări. Elu s’a re-trasu in tăcere, lovitu in simțirea sa ca și in amorul seu propriu și s’a hotăritu să devie unu mare artistu, ea ănsg .... Dar nici așa, nu se poate, mi-am disu, căci părinții păru a fi oameni cu minte care nu sunt in stare să nenorocească pe fiica lor, trebue dar să fie altfeliu .... și începeam a-mi croi alte istorii una mai fantastică decăt alta, cănd deodată mi-am adusu hminte că domnișoara Maria nici nu fusese tristă. N’am pututu să mg oprescu de a nu ride de mine in-su-mi: Fiindcă am. vgdutu o fată care din intămplare eră serioasă intr’o di, mi-am gănditu că este tristă, și fiindcă este tristă, ea trebue să fie nenorocită și fiindcă este nenorocită, trebue ca să fie la mijlocu unu artistu săracu, părinții inumani și unu ofițeru că-dutu in bătălie, toate aceste pentru că n’a cu-lesu flori și că s’a uitatu la nouri! Ridgndu de aceste închipuiri, m’am hotăritu să nu mai făcu romanțuri. Cu toate aceste mi-am propusu să ținu promisiunea ce dădusem Colonelului la despărțire și să-i făcu a doua ții o visită. Adoua ții găsii pe amândoi părinții și pe domnișoară intr’unu micu salonu, destul de ’ elegantu și impodobitu cu multe tablouri. Colonelul cetiă o gazetă; muma eră ocupată cu lucru de mănă și domnișoara desemnă. După ce preschimbargmu mai multe cuvinte despre partida ce făcusemu, mg ui

- PRIMBLĂRI. 53


a serioasă și tăcută. Ea nu luase parte cu nici unu cuvgntu la conversațiunea noastră și-mi părea că ascultă cu multă distracțiune cuvintele călăuzului. De și observă in aparență, cu luare aminte curiositățile castelului, imi părea că ochii nu erau fidela espresiune a gândurilor cari trebue să fi fostu departe de locul unde ne găsiamu. O așa tăcere, și seriositate Ia o copilă de virsta ei me intrigă. Care putea fi causa lor și care eră obiectul ce preocupă unu sufletu atăt de tgngru? A-propiindu-me de domnișoara Maria,—astfeliuse numiă,—incepuia-i spune căte imi trecură prin minte despre cavalerii ce locuiau in acelu cas-telu cu sute de ani in urmă. Cănd sunt bine dispusu sunt, cum se (Jice bunu de gură și spunu vrute și nevrute fără a luă samă dacă vorbele mele interesează sau nu. Acestu fatalu obiceiu ilu am din copilărie și trebue să fie inăscutu, căci cu toată bunăvoință n’am pututu să mă lepădu de densul. Cănd am spiritu, lucru ce mi se intămplă căte odată și su



54 PRIMBLĂRI. ochii de densa. — De cine este tabloul? intrebăi pe Co-lonelu. „De unu pictoru tănăru. Tabloul a fostn premiatu la cea de pe urmă esposițiune de tablouri din orașul nostru. — In acestu albumu, se află fotografia lui, (Jise muma. Mario, fii bună, deschide albumul și arată portretul D-lui.... Domnișoara încreți fruntea și intorcăndu filele cu grabă, se opri la portretul celu de pe urmă.

„Acesta este portretul, imi zise ea.

— Găsescu că are o fisionomiă genială, nu-i așa?

Domnișoara nu respunse.

— Și elu trăesce in acestu orașu? urmăi eu, adresăndu-mă cătră domnișoară.

„Nu sciu unde trăesce.

— Mi se pare zise muma, că a plecatu de cătva timpu. Îlu cunoascemu foarte bine. Pe cănd trăia aici, elu veniă adesa la noi, dar, se vede c’a simțitu necesitatea să fie in contactu cu pictori străini și, ca toți artiștii, caută in țeri străine impresiuni noue și noue materii de studiu. Cu căt puneam întrebări asupra pictorului care imi insuflă interesu, cu atăt respun--surile erau mai scurte. Mai cu samă domnișoara imi păru că ar dori să se schimbe conversațiunea. Simțindu aceasta, vorbii despre altele, apoi luăi țlioa bună de la familia Colonelului. Colonelul imi strinse măna cu multă căldură, mă rugă să nu-lu uitu și-mi luă promisiunea că voiu veni să-i vădu de căte ori întâmplarea m’ar aduce prin orașul lor. Despărțindu-mă de plăcuta familie, n’am pututu să-mi oprescu gândurile de-a nu se întoarce la tănărul pictoru, pe care se păreă că-lu stimau așa de mult și despre care vor-biau așa de puțin Portretul seu așe^atu pe cea de pe urmă filă a albumului domnișoarei; respunsurile sale scurte; fruntea sa încrețită, toate aceste dădură iar aripi inchipui-rei mele care, după obiceiul seu, flutură intre totu feliul de presupuneri. E de prisosu să ți le mai spunu, iubite cetitoru, fiindcă nu ți-ar ajută intru nimicu a află adevărul, cum nu m’au ajutatu nici pe mine. Vrăndu, nevrăndu, am trebuitu să mă hotărescu a re-mănă in deplină necunoscință a causei serio-sității domnișoarei care ănsă imi păreă a fi in raportu cu portretul tănărului pictoru. O PRIMBLĂRI.— REFLECȚIUNI FILOSOFICE. 55-

dată această hotărire luată, imi indreptăi gândul spre altele și intrebăndu-mă in ce țară am să me ducu, imi veni ideea să visitezu cataractul Rhinului de la Schaffhausen pe care îlu văzusem desemnatu de D-șoara H.

Peară Englitera, trăească Rhinul! și plecăi spre lacul de Constanța.

Ce omu inconstantu! vei zice iubită cetitoare. Nu tăgăduescu că acesta este o greșală a caracterului meu, dar din această causă me duceam la Constanța.

Cu drumul de feru și cu vaporul se călătoresce răpede. Nu ținu mult și ajunsei la lacul de Constanța, peste care trecui răpede și după vo câteva oare eram in Svițera la Schaffhausen. Nu departe de acestu orașu este vestitul cataractu alu Rhinului, a cărui grandiosu aspectu imi luâ mai multe oare. Catăractul Rhinului este . . . foarte frumosu. De nu l’ai visitatu încă, iubite cetitoru, iți dau consiliul să te duci să-lu vezi.

(Va urma).