Primăvara amorului

Jump to navigation Jump to search
Primăvara amorului
de Iancu Văcărescu


N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munți;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea își face punți.

La Carpați mi-au adus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Resunetu, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc!

Mii de pedici, mii de curse
Piste firea toat-a-ntins,
Lăcrămi în zădar sunt curse:
Unde-oi merge eu sunt prins.
........................................
Se întinde o câmpie
De subt poale de Carpați,
Câmp deschis de vitejie
La românii lăudați;

Surpături sunt de o parte,
D-un oraș ce a domnit;
O gârliță-ncoaci desparte
Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară
Pe un vârf de delișor;
Curge-n vale-i o apșoară
Murmurând încetișor.

În potrivă zmăltuite
Dealuri altele se văd,
Ș-în vălcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc, șăd.

Lăsând ale lumei mare
Cinsti, nădejdi și fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredințare,
Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,
Cu odihna însoțit,
Toat-a vieții bunătatea
Dobândeam eu îmmulțit.

Când la vie, la grădină,
Când la câmp de multe ori,
Cu o muncă prea puțină
Pildă dam la muncitori.
Când cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor;
Când prin țevi fulgerătoare,
Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure
Vulpe, epure fricos,
Lupul nărăvit să fure
Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulți din lăcuința
Ce-au adânc l-al apei fund;
Câți, dând la-nșălări credința,
Undiți lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
M-întăreau cu veselie,
Și-mi dau-nvederat folos.

Curăția și măsura
Masa mea împodobia,
Mulțumea stomah, ochi, gura;
Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărât,
Când cu cei carii n-au moarte
M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceață
Mințile mi le-mmulțeau;
Mână, duh, ochi, limbă, viață
Toate mi le-nsuflețeau.
Atunci cu încredințare
Deslușeam un veac mai bun;
Cu a cărui așteptare
Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura,
Planeți, răsărit, apus,
Stam gândind: Așa făptura
Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine
La unul ca El, i-o dam!
Ș-însumi mulțumit cu mine
Mă duceam și mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntâi, ca vre un ceas;
Mă deștept, înțeleg șoapte,
Simț că de copil e glas.

Strigând întreb: "- Cine este?
Cine-aicea s-a băgat?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune!
Prea ciudat un copilaș
Fricos cere ertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaș.

Văz în spate-i arepi zmulte,
Port frumos, dar sfâșiat;
Gata el să-mi spue multe,
Eu de somn îngreuiat,
-"Las' - îi zic - om vorbi mâine,
Acum culcă-te de vrei,
De ți-e foame, iată pâine,
Apă, vin de-i vrea să bei".

– „Dragul meu! d-acestea toate -
Zice el - îți mulțumesc;
Ți-e somn, văz; dar, de se poate,
Oareșce am să-ți vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănânc, nici dorm,
Și acei ce sunt cu mine
Prea puține ori adorm.

Somnul, celor care place,
E vrăjmaș omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Ș-a mai multă viață mor.

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te țiu tot deștept;
Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere,
Să te rogi mult nu aștept.

Vorbind nu știu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a perit;
De unde dormeam în pace,
Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă
Un puternic nu știu ce!
Ce-al ticnitei mele soartă
Fir, când el veni, tăie.
Frumos caută, îmi zâmbește,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blândețe el vorbește
D-aș vrea tot ca să-l ascult.

Zice: -"Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ți spui
Cine sunt, la ce norocu
Mă făcu să mă suppui".

Binișor mă ia de mână,
Ș-într-o clipă m-aflu eu
În crângșor, unde-o fântână
Curgând face heleșteu.

Pe acelui undă lină
A nopții făclie stând,
Îndoită dă lumină
Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur,
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreții.
Blândei, dulci privighitori,
Spunea-ntoarcerea verdeții,
Ș-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte,
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simțirea atingea.

Înfoca spuindu-și tângu,
Subt ea un copaci stufos
Ce de nalt stăpânea crângu
Ne-a dat razem șezând jos.

Ast loc, el, și vreme-alege,
Astfel începând vorbi:
"- Că e cea mai veche lege
Pe pământ ca-n cer, vei ști,

Cu plăceri, sau cu durere,
Câte trăesc, vor, nu vor,
Curând, ori cu-ntârziere
Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii,
Îl slăvesc de Dumnezeu
Ce-nblânzește tigrii, leii,
Ș-înalță pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruințe,
Câte jocuri, cui, mi-a spus;
Cum ia Joiu-nchipuințe;
Ercule cum umple fus.

"- Slavă - zice - îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braț viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.
Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu
Și de tot ne-așteptat;
Într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârșire,
Frumusețele deplin,
Daruri mari au strâns oștire,
Și oricâte spui, zic puțin.

La un loc toți nurii crește,
Șaisprezece anișori,
Ș-în fetiță-nchipuește
Fulger de biruitori!

Tocmai prin această țară
Ce-o știam de tot a mea,
D-astfel d-întâmplare-amară
Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire,
La arme nici mai gândind,
Plin de râsuri, de iubire,
La suppușii mei venind.

Zăresc, văz așa copilă,
Abia seama i-am luat,
Când mă aflu fără milă
Tot dodată desarmat.
Norocu gândea să poată,
Ca, prin ea meșteșugind,
Să mă-njuge-n veci subt roată;
D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult;
Mă tem când o frunză pică;
Deșii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape
Că vrăjmașul m-a sosit,
Nezburând, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredințat,
Și d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.

Aș zbura d-aș avea stare,
La maică, la dumnezei;
De rușine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în pept,
Și mirare mă coprinde,
Eu atât, cum mai aștept!

Biruirea mea în grabă
A putut a mă slăbi;
Dar din stare cât mai slabă
Mai curând poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sunt legile schimbate
După cum norocul vru".

Mișcare puțină face,
Stă, ș-îl văz iar se mișcând;
Filomel-atunci, când tace,
Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea,
Și cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind;
Și deodată lună, stele,
De tot fața-și perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri
Călător și ciobănaș;
Preresună-n multe locuri
Dulce glas de flueraș.

Toate se deștept, simt, cere
Magnetul însuflețit
Ce va prin împărechere
Sufletul a fi-ndoit.

Se deștept cele-nsoțite
Spre-a-nălța slavă l-Amor;
Ne-nsoțite, despărțite,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din brațele lui Titon
Veselă și rumeoară
Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feți
Vine, porți deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineți.

Focurile-și respândește
Noaptea lor se suppuind,
Norii toți îi aurește
Viața firei înnoind.

Bășicuțele de roă
Ce pe iarbă strălucesc
Câmpului dau zmalturi nuoă,
Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulțite
Balsam viu din ele dând,
Zefir dulci suflări trimite
Ici și colo se jucând.

Arătorul ce silește
Boii săi cei grei la pas
Cântând spune ce dorește
Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme,
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Călușaoa d-altă parte,
Lor respunde nichezând;
Ecco prelungind în parte,
Al ei glas tot s-înălțând.

Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munți verzi, munți d-o zăpadă
Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetițe.
Mai încolo lângă oi,
Spun, ca ele ciobănițe
Că sunt bine câți sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire
Al lor cântec rescântând,
Drag îl duce la simțire
Și desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece,
C-o aripă răzuesc
Unda, ce-și torn pe trup rece,
Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraș ușor;
Albini fac din floare-n floare
Furtișag nestricător.

Se înalță cu mândrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător;
Firea e-n mișcare pusă;
Orice ton resun-amor!!

Înlățită mi-e simțirea
Acum simț deosebit,
Simțind văz deosebirea
De simțit și de simțit.

Sângele mi s-înnoește,
Mințile mi se desleg,
Orice glas mie-mi vorbește,
Orice ton eu înțeleg.

Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau respuns,
La simțirile-nălțate
Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă
Ș-în lăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simț mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire,
De plăcere îmbătat,
Când d-Amor cu o zâmbire
Ca din vis sunt deșteptat.

"- Tinere iubite!-mi zice,
Destul, te cunosc acum;
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum!
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Ș-orice întâmplare vie
Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare
Legăminte omenești;
Gând, păreri, încredințare,
Toate să mi le jertfești!"