Primăvară (Magda Isanos)

 

Cum răsună soarele-n câmpie,
ca trâmbița tuturor învierilor...
Trezește-te iarbă, treziți-vă merilor,
și tu, măruntă floare, păpădie,
treziți-vă. Și totul se trezește.
E zeul lumii care poruncește
ființelor câte-a ivit din sine,
și vânturilor să se facă line.

Ascult acum mărețul imn al vieții.
În revărsatul roșu-al dimineții,
mă simt și eu ca frunza ce se zbate
jumătate-n umbră și jumătate
luminată de-un zeu nevăzut.
Iată, pitulicea a și-nceput
imnul pe care eu nu-ndrăzneam
să-l cânt. Fericitul neam
păsăresc se deșteaptă-n crâng.
Aș vrea să văd codobaturile cum strâng
paiele lungi de aur pentru cuib.
Și ca un arbor tânăr să mă-mbuib
de seva nouă care curge-n toate
plantele duios aplecate
către pământ.

O, spune-mi, vânt,
s-a dezghețat lacul? Vorbesc izvoarele?
Sau poate ușoarele,
străveziile zâne, nu s-au trezit.
Dorm pe pământ cu părul despletit,
visând cețosul anotimp și clara
cădere-a ploii când, începe vara,
și când din ape se născură ele,
a lacului năluci și albe iele.