Prigonire
Prigonire 'nverșunată
Ah! ca mine niciodată
Om pe lume n-a simțit
De-un chip mândru și iubit
De m'afund în cugetare
Înainte îmi apare —
Nesfârșit îl văd în gând
Cum surâde dulce, blând;
De mă primblu prin grădine
Eu îl văd în jur de mine
Printre stele, printre nori
Și prin aer și prin flori,
De ieu cartea, pe-orice pagini
Văd aceleași dulci imagini
Iar de scriu, eu scriu cu dor
Numai versuri de amor.
Și când noaptea se coboară
Ș'a mea minte împresoară
Eu văd iar acel surâs
Zioa 'n visuri, noaptea 'n vis.
Chipul, știu, e nălucire,
E părere, amăgire —
Însă este o părere
Ah! și dulcea mea durere?