Prieteni

Jump to navigation Jump to search
Prieteni
de Iuliu Cezar Săvescu


    Și miezul nopții negre era de caraulă,
    Și dealurile sure în zare fumegau,
    Și greu dormea pământul, ira luna, somnambulă,
    Da umbrelor viață și umbrele mișcau,
    Iar dealurile sure în zare fumegau.

    Grădina, sub ferestre, dormea în nemișcare;
    Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,
    Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,
    Iubita, ostenită, pe brațe-mi adormise,
    Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

    Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;
    Strângând la sân comoara de scumpă fericire,
    Cu ochii-nchiși spre ceruri, simțeam cum mă fura
    Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,
    Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

    Dar fericirea-i scurtă și visul schimbător!
    Din raze, din lumină, din viață fericită,
    Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,
    Cu buzele-nghețate, cu mâna-nțepenită,
    Din raze, din lumină, din viață fericită!

    La creștetu-mi iubita plângea îngenunchiată,
    Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea,
    Se repezea nebună la fruntea-mi înghețată,
    Sub mutele icoane plângând îngenunchia,
    Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea.

    Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
    Cu fețele ascunse sub măști îngrozitoare,
    Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
    Trăgeau cu nepăsare cuțite și topoare,
    Cu fețele ascunse sub măști îngrozitoare.

    Și toți se repeziră ca fiarele turbate,
    Și brațele-n cadență pe trupul meu cădeau,
    Mă străpungeau cuțite din piept și până-n spate,
    Iar unii din picioare și oase-mi ciopleau,
    Și brațele-n cadență pe trupul meu cădeau.

    Dar când mă ciopârțiră în mii de bucățele,
    Cu mâni de sânge ude când măștile și-au scos,
    Erau ai mei prieteni, la vestea morții mele
    Ne mai putând din mine să tragă vr’un folos,
    Cu mâni de sânge ude ei măștile și-au scos.

1890