Pribegii

Pribegii de Duiliu Zamfirescu

Peste miile de leghe de întindere pustie
Luna varsă din înalturi clara ei melancolie.
Uriaș plutește vasul, bat helicele din clape;
Un norod întreg se duce pe pustietăți de ape.

Unde merge? Ce speranță către alte lumi îl mână?
Ce chemări înșelătoare plângerile lui îngână?

În târziul ceas al nopții, de pe ape mișcătoare
Vine somnul și-i adoarme în prielnica răcoare:
Se-nchid ochii, doarme gândul, doarme-n el tot universul,
Numai vasul, pe talazuri, lunecând, își merge mersul
Palid, trist, cărunt de grije, pururi în nedumerire,
Stă cârmaciul și veghează, singur în întreaga fire
El se uită peste valuri, peste mare, peste vremuri
- Lacrimi, și nevoi și doruri, suferinți să te cutremuri!
Le-a văzut pe toate, toate, și el tot n-a înțeles
Care este rostul lumii nebunie? Interes?

Unde merge gloata asta, disperată și pribeagă?
După care nălucire ia în lung vecia-ntreagă?
Ce așteaptă? ce visează? El se-ntreabă și se miră,
Când, prin frânghiile ude, raza lunii se răsfiră,
Și căzând pe-un colț în care doarme prăbușita turmă,
Luminează două brațe, ce, nebune, cât în urmă.