Preumblări
Am mers amândoi de-alungul cheiului trist.
Case mici și albe, voiau din orașul întunecat
să fugă; și ne-a durut și pe noi, tristețea zidurilor de internat,
și-am rămas să ascultăm, (ți-amintești oare?)
cum liniștea punea, la porțile orașului, zăvoare.
În seară, glasul tău, a fost un clopoțel înăbușit.
Mâinile tale, le simțiam iar, ca pe-o melodie regăsită.
Știam, că aceeași durere se ascunde, după fiecare perdea cernită,
și că în fiecare casă e-acelaș apăsător sfârșit.
Apoi, pe firele de melancolie ale lunei,
plopii au cântat o serenadă subțire.
Și îți amintești flautele ulițelor mărginașe,
pe care pașii noștrii s’au tânguit stins, ca ’ntr’o nedeslușită amintire.
Știi și acum sonata apelor, în care toată sfâșierea orașului, plângeà;
și glasul de clopot cum învăluià ca’n mătase, tristețea zidurilor plecate,
...și sonata tăcerii... și luminile tresărind sfios,
așà ca niște note de pian în singurătate.
Îți amintești toate acestea și te dor.
Reverzi copilul aprinzând surâsul felinarelor mâhnite,
sufletul lui mic zâmbia dureros de-alungul cheiului,
și ca un spin, ne sângerà gândul copilăriei depărtate și rănite.
Vorbele noastre erau strigăte sugrumate.
Vata mâhnirilor adânc ni le înăbușià...
...O! Îți amintești țipătul sfâșietor al trenurilor,
era toată viața orașului desnădăjduit care țipà.
Așa am mers prin orașul de întuneric.
Cât de tristă serenada plopilor și a lunei, până târziu,
Tu ai cântat cu sufletul meu între buze ca pe-o frunză,
...și erà atâta melodie tristă... și’n noi atât pustiu.