Preludiu diafan

 

În mantia albă și lungă senină ’l privește crăiasa Ideea,
Străluce buclatul ei paj — sprințarul de Gând,
Prin perle alburii de cascade
Nimfe — Cuvinte — ’n săltărețul lor cânt se joacă râzând...
Chipeși stau munții ’n panoul de argint,
Păduri diafane clipesc în zări carminii.
Prin liniști stropite de violetul polen
Trece crăiasa Ideea cu ochii-i nurlii...
Noroade fără sfârșit... mari și mărunte,
Ce toate... Litere ’și zic, se ’nchină reginii,
Diadema ’n safire și fiori străluce departe,
Munții-o sărată... iar pajul-i aruncă cu crinii...
Un sihastru din negre chilii — Omul — o mână-i întinde,
Tresare din lunga lui rugă... din adâncuri de vis,
Pajul scorțoasa mână-i sărută,
Crăiasa c’un zimbet din diademă o floare-i ’ntinde...