Preludiu (Anghel)

Jump to navigation Jump to search
Preludiu
de Dimitrie Anghel
Publicată în Înfrățirea, I, 15, 12 mai 1913, p. 1


Sunt departe, în mijlocul naturei, unde clevetirile și vorbele rele nu ajung. Liniștea prielnică visurilor și gîndurilor bune mă împresoară, așa că pot să văd limpede în adîncul sufletului meu, să-mi domolesc pornirile, să-mi pun în cumpănă dreaptă simpatiile, să arunc ca un ciurar destoinic bobul ales pentru sămînța rodnică deoparte și netrebnica pleavă nerodnicilor vînturi. Și fiind așa, cînd un apel vine spre mine încrezător că eu, un visător ce nu a urmărit în viața lui decît frumosul, un poet trist ce dezgustat de viața de toate zilele a căutat să-și creeze o lume imaginară, un fantezist ce s-a îndoit totdeauna de el însuși, fascinat de toate mirajurile, un revoltat ce și-a ironizat singur pornirile-i sentimentale, nu am crezut că pot refuza slabul meu ajutor unei cauze drepte.

Încă din anul trecut mi s-a cerut părerea asupra acestei mișcări și nu am stat în cumpănă a mi-o da cu toată sinceritatea și cu tot cugetul curat. În acel articol explicam felul meu de a gîndi și a crede și ce porniri m-au făcut să semnez acel articol. Sînt un uvrier al frumosului, și cred că arta le poate înnobila toate. O cugetare cît de adîncă, o idee cît de subtilă, o pornire cît de profund omenească, dacă e spusă fără grija de a fi îmbrăcată frumos, dacă e rostită fără de intuiția ciudată ce o au unii pentru sonoritatea intimă a cuvintelor, dacă e aruncată în fraze zvîrlite la întîmplare, nu-și pot ajunge scopul.

Artistul are la îndemîna lui sufletele, el știe să puie degetul pe struna care va face prin simpatie să vibreze struna altui suflet, el numai poate da culoare suferinții, numai el poate aprinde licăriri de lumină într-o lacrimă. Dacă sînt în adevăr înzestrat cu unele din aceste calități, voi încerca și, cu note de duioșie ori accente de revoltă, poate voi ajunge să trezesc simpatii care dorm latente, să fac multor din contimporanii mei să le pară rău de pornirile lor barbare și de multe ori antropofage.

Acum vor părea ciudate, poate, toate acestea, precum pare ciudat celui ce călătorește pe o mare furtunoasă și vede că suprafața nu e decît un zbucium imens de talazuri. Val cu val se ridică, săpînd prăpăstii adînci, zbuciumul pune cununi de spumă pe fiece creștet, fiecare strop ce clădește un val poartă o lume aparte în el, dar toate se înfrățesc și fac puterea imensă a mării, toate sfîrșesc prin a se liniști însă și se nivelează, și, goană de valuri obosite împingîndu-se unul pe altul, merg toate către același orizont, ca să vadă răsărind soarele.

Acel mîine va veni însă, și călătorul ceam fost eu și am căutat să văd răsăritul de soare spre care gonesc valurile înaintea altora va atinge țărmul morții odată precum îl atinge orișice val pe care îl mînă imensa curbă a mării. Stropii însă se vor împrăștia la atingerea acestui val obosit și vor stropi fața acelora ce se vor pleca peste adîncul acesta zbuciumat și, prelingîndu-se de-a lungul feței, vor ajunge la marginea gurii celor mulți cari vor înțelege, în sfîrșit, că gustul acestor lacrimi sărate sînt gemene cu lacrimile lor și că deci cu toții trebuie să fim de aceeași obîrșie.

Acestea le scriu ca întoarcere la articolele mele, departe de larma vieții, gata să ridic orice pavăză și să înlătur orice turpitudini.

Dacă am dușmănii personale și dacă urăsc potrivnicul cu toată înverșunarea, iubesc pe aproapele în fața naturii cu care m-am deprins să mă împărtășesc și în fiecare om simt un frate, precum firul de iarbă simte alături un alt fir de iarbă care odrăslește în fiecare primăvară, luptă, își face evoluția fatală anotimpurilor și-ajunge apoteoza și moare cînd devine netrebnic.