Prefața (Poezii, Traian Demetrescu, 1885)
| Prefață de Alexandru Macedonski |
| volumul Poezii (Traian Demetrescu, 1885) |
Noui poezii pe cari autorul v-a poleit cu aurul iluzianilor sale, deschideți aripile voastre de fluturi, aripile voastre împestrițate, cu albastru și cu roșu și zburați supt cerul tinereții, supt soarele celor șapte-spre-zece ani ai autorului vostru!
Șapte-spre-zece ani, — și cu toate aceste, — deja, un mic univers de cugetări și de simțiri supt tâmplele poetului!
Căci poet este, cine cugetă, cine simte și cine își meșteșugește versurile ca Traian Demetrescu.
Iată un nume nou ce ia loc printre numele mai mult sau mai puțin cunoscute ale celor cari scriu.
Un nume nou, și șapte-spre-zece ani!
Totul este nou și tânăr, suav și june, plin de colorit și poleit în soare, în opera lui Traian Demetrescu, — acest mic volum pe care-l aveți în mână dar pe care nu-l deschideți de cât cu un fel de teamă, — teama decepțiunei.
S-au și scris atâtea versuri, s-au și ținut atâtea mediocrități de pulpanele lui Bolintineanu, Alexandri și Heliade, — acești trei meșteri, și cântăreți al epocei lor. — în cât teama decepțiunei e naturală.
Din fericire pentru literatură și poate din nefericire pentru tânărul poet, — Traian Demetrescu, s-a ridicat, și mai presus de vârsta lui și mai presus de mediocritățile veșnic nevârstnice.
Școala poeziei sociale, reprezintată prin revista „Literatorul”, a avut darul să atragă și inima acestui tânăr pe un tărâm mai viril de cât acela al simplului dor.
Conținutul poeziilor sale, în această privință, nu sunt de sigur ultima expresiune a poeziei sociale, ― ce zic! acest conținut nu este încă de cât o simplă tendință de a rupe cu școala poeziei trecutului literar al țării, dar această tendință, se afirmă destul de lămurit pentru ca să avem dreptul să revendicăm talentul său pe seama nouei școli din care fac parte atâți tineri de valoare.
Voiam să constatăm aceasta, pentru cei cari ne-simțindu-se tari pe tărâmul discuțiunei, găsesc că este mai comod de a tăgădui, că în poezie există genuri, și prin urmare, școli literare.
Poezia este poezie, zic ei.
— Ei! da: Soarele este soare, dar ce-l constituiește, sunt moleculele ce-l compun.
Tot așa, genurile, sunt elementele constitutive ale poeziei, iar pentru că, genurile, nu pot se fie limitate, — dovadă că genuri noui se ivesc zilnic, — în poezie, ca și în filosofie, este școală, — sunt diferite școli.
Admițând însă, că această demonstrațiune ar fi eronată, credem că nu se poate tăgădui faptul că, acolo unde sunt adepți, că acolo unde este, centrul unei înrâuriri de la care nici chiar, cei mai aprigi dușmani nu se pot sustrage, n-a fost, nu poate să fie, de cât Școală și nimic de cât Școală.
Lucrul este atât de adevărat, în cât, unul dintre cei mai distinși scriitori Români, îmi spunea înainte de plecarea mea din țară: