Prefață la volumul „Miosotis” de Grigore H. Grandea

 

Prefața în fruntea unei cărți, adese ori este necesară ca și uvertura la o operă, ca și frontispițiul la un templu.

Cei vechi ziceu că poeți se nasc iar nu se fac. Acesta e un mare adever. E recunoscut că Provedința, între alte lucrări fenomenale, are și caprițul de a arunca unora din muritori scînteile și puterea unui geniu, care adese ori face lustrul și ornamentul omenimei. Au fost odată timpuri cînd popoarele onorau pe poeți ca pe semi-zei, îi încununau cu lauri și cu cele mai mari onori, glorificând astfel generositatea Provedinței care trimitea pe pămînt geniurile ce făceau onoarea și mărirea lor.

În timpi moderni, lumea ajungînd a se materializa din ce în ce mai tare, dă mult mai puțină importanță geniului Poesiei. Un poet se nasce, cîntă, trăesce toată viața nenorocit, și adese ori după moarte abia se memoreză numele lui !

Întîmplatu-vi-s’a, iubiți lectori, ca, preumblîndu-ve vre o dată prin o dumbravă, să vedeți un puiu de păserică sărind din cuibușorul seu încă pîn’a nu face aripe, alergînd din loc în loc, scuturîndu’și tiuleele și ciripind cu nisce țipete ascuțite, în cît nu sciți de ve inspiră veselie sau întristare? — Observați bine : acesta este un puiu ai căruia părinți au căzut poate sau în lațurile păserarului, sau în ghiarele eretelui, sau în tolba vânătorului. Ascultați cu luare aminte acele accente durerose a căror armonie este întreruptă de sonuri discordante; și spuneți dacă ca mine această păserică n’o să se facă o priveghtetoare desfătătore.

Cu o asemenea parabolă am crezut că e mai nemerit ca să încep acestă prefață. Preludele acestea sunt primele întonațiuni ale unei lire noă, primele accente ale unei muse tinere, primele inspirațiuni ale unui geniu ce vine să ne încînte. Dar luați seama : aice nu veți da peste pamflete infame, sau versuri comune și triviale, ca acele ce pe toată zioa produc poetași și don-juani din mahalalele Bucureștilor; ci veți afla o liră nobilă și o musă candidă și modestă, cari sunt în stare a ve desfăta și a ve face inimele mai bune. Citiți cu atențiune fie-care bucată dintr’un capet pînă’ntr’altul, analisați fie-care strofă, fie-care frasă; și spuneți dacă nu simțiți o fericire sufletească vezînd un talent atît de frumos aretîndu-se pe timpul literaturei noastre.

Ar fi lucru de prisos ca să fac un elogiu mai întins acestor versuri: ele se recomand de sinele. Corecțiunea lor, naturalitatea stilului, nobleța espresiunilor, suavitatea concepțiunei, arta versificațiunei, originalitatea ideilor și a subiectelor, — toate aceste însușiri esențiale ale artei poetice, — caracteriză un talent adeverat pentru junele Grandea și o acuisițiune meritoasă pentru literatura romînă.

Dar cum s’a cultivat oare acest talent, pentru ca să ajungă a ne da producțiuni ca acele ce le avem sub ochi? Formatu-s’a el oare prin o educațiune îngrijită, prin scoale speciale literare, sau prin studiuri îndelungate? Iată întrebări la cari ar respunde mare parte chiar din aceste versuri! Junele Grandea remas din pruncie fără de părinți, crescut ca o pasere vagabondă, fără familie, fără călăusă în viață și fără protectori în lume, — el în adever reprezintă jucăria cea mai durerosă a ursitei!

În scoala de hirurgie de lîngă spitalul militar de la Mihaiu Vodă, între mai mulți copii sermani ce căutau asil și carieră socială, junele Grandea fuse condamnat să’și petrecă copilăria. La vîrsta de doi-spre-zece ani, scînteile geniului ce Provedința aruncase pe fruntea sa începură a isbucni. El urmă cursurile scoalei de hirurgie machinalmente ; nu avea nici un gust, nici o predilecțiune pentru științele acestea; în fruntea sa resuna limba unei muse. Pre cînd în clase asculta anatomia și vedea oasele umane, el cugeta la sorta și la sufletul ce purtase acele oase. Pre cînd înpreună cu colegi sei era scos la cîmp ca să ierboriseze, el admira natura cea frumosă și asculta șoptele florilor ce culegea, pe cari le traducea în limba armoniei.

Dar cu toată recunosterea acestui talent, poetul, carele abia anumerat opt-spre-zece primăveri din viața sa, se află încă în cariera hirurgicală. El portă uniforma caprițiosă de sub-hirurg la spitalul Colțea, ^[1] este silit să asiste la operațiuni medicale cari’i aprind creeri și să urmeze cursurile științei lui Esculap! — Dar, o tu lume și societate ingrată ! o voi omeni fără de inimi! pentru ce condamnați astfel un talent ca să se perză? pentru ce nu procurați acestui june mijloce ca să cultiveze geniul seu după vocațiunea ce’i a însemnat Provedința, pentru ca să ajungă un adeverat artist carele să onoreze națiunea sa?

G. Sion.

1. În urma unei declarații a D-lul Grandea că nu mai poate suferi serviciul ce ’i era încredințat in spitalul Colțea, D. Davila care a avut tot d'a-una o deosebită simpatie pentru elevul seu poet, cu toate deviațiunile lui dela studiele medicale, îl numi profesor de Botanică și Fisiologia comparativă la Scoala de Medicină. Poetul naturalist se simți mîndru a urca treptele acelei catedre pe care moartea mult regretabilului doctor Barasch o lăsase vacantă. El știu să se achiteze cu demnitate de frumoasa lui misiune, lăsînd o adîncă impresie despre întinsele și serioasele lui cunoștințe. Cite-va tese despre Flora țerei nostre, scrise în latineste și trimise la mai multe societăți de Horticultură din străinătate, făcură să fie numit membru al societății din Dresda, Leyde și Brusel. În urma unui articol violent ce publică în contra Ministeriului de Resbel, fuse dat in judecata Comisiei Ostășești și osîndit la eliminarea din registrele armatei, el, care nu avea de cit titlul de Medic de batalion, dar în realitate era numai profesor.

   Em. M.