Prefață la Letopisețele Țării Moldovei

Jump to navigation Jump to search
Prefață la Letopisețele Țării Moldovei
de Mihail Kogălniceanu


Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoca noastră, în acest timp de haos, când și oameni publici și oameni privați, bătrâni și tineri, ne-am văzut individualitățile sfâșiate și iluziile ce ni erau mai plăcute, șterse. Într-un asemenea timp, limanul de mântuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul. Acest mare adevăr îl simțesc mai cu deosebire națiile civilizate. Noi vedem că la dânsele istoria singură a moștenit tot interesul ce altădată îl aveau alte cunoștințe teoretice; căci, tocmai ele simțesc nevoia de a-și lega prezentul cu trecutul. De aceea, nici într-un secol, chiar în acel al benedictinilor, nu s-au publicat ca astăzi colecții mai mari de cronice și de urice originale spre a completa istoria. În adevăr, spre a avea o istorie, și îndeosebi istoria țării sale, nimic mai bun, mai folositor, mai neapărat este decât de a se întoarce la izvoarele originale, adică de a avea înaintea sa cronicile, biografiile, diplomele, toate acele acte scrise care se raportează la întâmplările politice, la dreptul public, la legile, la instituțiile, obiceiurile și moravurile timpurilor trecute; căci, puși în față cu aceste originaluri, suntem, cum am zis, la izvoarele istoriei, fără ca nici un intermediar să se pună între noi și între aceste monumente vrednice de tot onorul. Noi vedem că în toate părțile unde este ceva progres staturile, ocârmuirile, societățile, învățații, cu o deosebită emulație, se ocupă cu adunarea, cu publicarea, cu cercetarea cronicilor, hrisoavelor, actelor, în sfârșit a tuturor rămășițelor secolilor trecuți. Numai după această uriașă lucrare națiile au putut ajunge a avea o istorie.

Insuflat de o asemenea convicție, din frageda mea junețe m-am ocupat cu adunarea cronicilor țării mele și a orice acte privitoare la istoria ei. O colecție a acestor din urmă am publicat-o în două tomuri a "Arhivei românești", cea dintâi revistă retrospectivă în literatura noastră. Făgăduința dată în prefața acestei reviste astăzi o împlinesc. După mai mult de zece ani de muncă, public, îu sfârșit, întreaga colecție a Letopisețelor Moldaviei.

Munca aceasta a fost pentru mine mângâierea în deznădejde, refugiul în contra urâtului, un azil în contra întâmplărilor și a prigonirilor din afară, precum și a tulburărilor din lăuntru. Înșelat în toate speranțele mele, închis în Râșca, de două ori desțărat, studiul letopisețelor, singura istorie națională ce avem până acum, a fost pentru mine o nevoie și o mântuire. Nici că mă căiesc, dar, de munca materială ce m-a costat adunarea manuscriselor, confruntarea și colaționarea deosebitelor texturi, și, în sfârșit, publicarea unei ediții pe cât cu putință corectă și deplină. Dimpotrivă, mă bucur cu răsplătirea cea mai frumoasă ce o puteam aștepta: astazi istoria țării mele, cuprinsă mai înainte în câteva manuscrise pe care timpul și poate și reaua-vroință din zi în zi le împuțina, nu mai este în pericol de a pieri; invenția lui Gutenberg, înmiind-o, a asigurat-o pentru totdeauna; și astăzi orișicine poate citi, în adevăratele sale izvoare, istoria națională, acest mare sacerdot al gândirii, flacăra religiei, a patriei și a artelor.

Munca mea cu această publicație nu a fost nici a unui autor, nici a unui compilator; dar, în privirea greutăților materiale, pot zice că a întrecut și pe a unuia și pe a altuia. Spre a nu vorbi de timpul și cheltuielile ce mi-au trebuit întru adunarea manuscriselor răzlețite în toate părțile, să-mi fie numai iertare de a observa că originalele cronicarilor noștri sunt, cu puține excepții, pierdute; copiile ce ne-au rămas sunt ori greșite, ori întunecate prin răi prescriitori; la altele găsim ori simțitoare lipsuri, ori prescurtări făcute de niște nepricepuți compilatori ce pretindeau a forma o cronică din analele deosebiților scriitori, din care cauză letopisețele lui Ureche și a lui Miron Costin ajunseră a nu fi decât un singur trup, atribuit când unuia, când altuia. Din acestea provine că cronicile, care, cum am zis, sunt cel mai sigur și temeinic izvor al istoriei naționale, căzuseră între români într-un discredit atăt de mare, încât cine zicea letopisețe zicea basne, cine zicea cronici zicea mituri. Numai străinii au fost mai drepți pentru operele lui Ureche, ale Costineștilor și ale lui Neculce. Traducerea acestora în limba grecească de Amiras, făcută din porunca domnului Grigore Ghica, o altă traducere în limba latinească, pe care a întrebuințat-o Engel la compunerea istoriei Moldovei, scrisă în limba germană, și mai ales tratatul despre cronicile Moldaviei, scris în franțuzește de dl Haase [1], dovedește îndestul de prețul ce cronicarii noștri au înaintea învățaților străini. Insuflat de acestași respect pentru aceste monumente părintești, eu m-am ferit de a face cea mai mică schimbare, sporire sau scurtare în ele; toată silința mea a fost deosăbirea și îndreptarea textelor sau după originaluri, unde le-am avut, sau după cele mai vechi și mai puțin greșite copii ce am putut găsi; știu că și cu aceasta colecția mea va avea încă multe lipsuri, multe facturi rău citate, multe daturi nepotrivite; dar, îndreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor întrebuința-o, ori a criticilor ce vor lămuri-o. Eu, editor, socot că am făcut destul, aducând la bun sfârșit, ca simplu particular, neajutat de nimeni, o întreprindere care la nații mai mari și cu un public mai numeros și mai interesat pentru istoria patriei, spre a se îndeplini, a avut trebuință de sprijinul ori al guvernului, ori al societăților învățate. Nădăjduiesc că, în privirea importanței sale, această colecție va fi bine primită de români; ca temelie a istoriei țării, ea trebuie să fie îmbrățișată de toți ce se interesează de naționalitatea și de civilizația noastră, care se pot dezvolta numai prin ajutorul istoriei.

Căderea Imperiului constantinopolitan, preponderența islamismului, marea depărtare de centrul luminilor, despărțirea prin neamuri de altă origine de celelalte ginte romane, neunirea între ambele Principate, mai ales războaiele civile și destule schimbări de guvern care le sunt urma, toate acestea au contribuit la decadența naționalității și la sporirea ignoranței prin uitarea chiar a originii noastre. De la readucerea aminte a acesteia atârnă acum și dezvoltarea din nou a naționalității și a civilizației. Fără acestea, nu trebuie să ne mirăm dacă la noi arta nu este încă născută și dacă literatura tânjește, palidă și slabă. Artele și literatura, expresiile inteligenței, n-au speranță de viață decât acolo unde ele își trag originea din însăși tulpina popoarelor. Altmintrele ele nu sunt decât niște plante exotice pe care cel întâi vânt ori le îngheață, ori le usucă. Ca să avem arte și literatură națională, trebuie ca ele să fie legate cu societatea, cu credințele, cu obiceiurile, într-un cuvânt cu istoria noastră. Niciodată n-am fi avut frumoasele biserici a Argeșului, a Trei-Ierarhilor, a Dragomirnei, dacă arta n-ar fi fost insuflată de simțământul religios ce era mobilul strămoșilor noștri și care la ei era atât de strâns unit cu simțământul național, nefăcând, pot zice, decât unul și același. Asemene și astăzi, nu vom avea artă și literatură dacă nu ne vom adăpa în izvoarele naționalității noastre, care este religia secolului al XIX.

Nădăjduiesc că prin publicarea cronicilor Moldaviei, contribuind la dezvoltarea patriotismului, voi contribui totodată și la părăsirea utopiilor care pe mulți au înșelat până acum, făcându-i a crede că triumful naționalității stă în măsuri silnice, când acestea, am deplină convicție, nu pot decât a o pierde sau cel puțin a o compromite. Țara noastră nu prin grabnice și zgomotoase schimbări se poate ridica. Reformele blânde și graduale, îmbunătățirile serioase, răspândirea instrucției publice, respectarea dreptului tuturor claselor, îndreptarea moravurilor în familie, întărirea, statornicirea și respectarea puterii ocârmuitoare, ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regenerație pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică nu pot să ne fie decât fatale. Când revoluțiile încep, civilizația încetează; războiul niciodată n-a făcut decât a mistui rodurile semănate în timpul păcii. Gândul meu este gros de toate aceste priviri; aș dori să rup vălul ce ascunde viitorul patriei mele; aș dori să fiu măcar un minut pe tripodul Pitiei și să prorocesc țării și nației mele soartele cele mai aurite! În tot chipul, să nu ne speriem decât când vom părăsi toată țintirea spre bine și progresul pacinic și vom sta cu brațele încrucișate, crezând că tot este pierdut. În noi este ceva tare, puternic, providențial, care ne-a apărat în niște epoci când au căzut imperii mult mai zdravene. Conștiința națională este încă vergură; coaja singură este îmbătrânită. "Existența unui popor este un lung an, cum a zis un scriitor francez, care și el are zilele sale de pâclă și de lumină strălucitoare, timpurile sale de amorțeală și de mănoase secerișuri. Să nu uităm că patru secole de sclavie au apăsat asupra Greciei, fără ca să poată smulge din inima fiilor ei acea antică naționalitate pe care paloșul lui Mahomed II amenința de a o stinge pentru de-a pururea". Asemene înalte considerații, întâmplările timpurilor trecute, adică istoria, ni le pot insufla mai cu ușurință. Într-o epocă ca a noastră, plină de toate decepțiile, în care spiritele atât de mult lucrează și inimile atât de viu simțesc nevoile unei credințe, ce hrană putem să avem mai îndestulătoare pentru nerăbdările și îndoielile noastre decât cultul țării noastre? Citindu-i istoria, am avea mai multă ispită prin trecut, ne-am prețui mai mult prezentul și am spera mai mult de la viitor, căci analele noastre ne-ar arăta vederat că providența niciodată nu ne-a lipsit și că părinții noștri, deși au avut greutăți și piedici pe care noi nu le vom întâlni, ei nici odinioară n-au deznădăjduit de dânșii și de țara lor.

Ca sfârșit a acestei prefețe, să-mi fie iertat de a o încheia cu cuvintele unui istoric francez [2]:

"În acest timp de patimi politice, în care este așa de greu când cineva își simte ceva activitate de spirit de a se ascunde agitației generale, cred că am găsit un mijloc de repaos în studiul serios al istoriei. Nu că privirea trecutului și ispita secolelor mă fac să mă lepăd de întâile mele dorinți de libertate, ca de niște iluzii ale juneții; dimpotrivă, eu mă lipesc către ele din mult în mai mult. Tot iubesc libertatea, dară cu o afecție mai puțin nerăbdătoare. Îmi zic că în toate epocile și în toate țările s-au aflat mulți oameni care, într-o situație și cu opinii deosebite de ale mele, au resimțit aceeași nevoie ca și mine, dară că cei mai mulți au murit înainte de a vedea realizându-se aceea ce ei anticipau în idee. Lucrarea acestei lumi se săvârșește încet, și fiecare generație ce trece nu face decât a lăsa o piatră pentru zidirea edificiului ce-l visează spiritele fierbinți. Această convicție, mai mult gravă decât tristă, nu slăbește pentru indivizi datoria de a merge drept printre înșelăciunile interesului și ale deșertăciunii, nici pentru popoare datoria de a-și păstra demnitatea națională; căci, dacă nu este decât nenorocire de a fi împilat prin puterea împrejurărilor, este rușine de a se arăta servil". Iașii, 10 april 1852.


[1] Vezi Notices et extraits des manuscrits de la bibliotheque du roi et autres biblitheques publiés par l’Institut royal de France, Paris, Imprimerie rayale, t. XI1..

[2] Lettres sur l'histoire de France par Augustin Thierry, Lettre premiere.