Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei

Jump to navigation Jump to search
Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei
de Mihail Kogălniceanu


La 10 aprilie, anul acesta, 1872, s-au împlinit douăzeci de ani de când am dat la lumină întâia edițiune a Letopisețelor Moldovei. Astăzi public, ca a doua edițiune, Cronicile României.

În acest interval de douăzeci de ani, câte s-au petrecut în țara noastră! Însăși țara s-a transformat! Visul strămoșilor noștri, marele scop național al lui Ștefan și al lui Mihai, s-a realizat: astăzi avem o Românie. În istoria popoarelor lumii moderne, cu deosebire demnă de toată mirarea este soarta națiunii române! Din început înconjurată de puternici vecini, în luptă seculară cu ei, supusă apoi și sfâșiată în mai multe trunchiuri, nu o dată ea a fost pe marginea prăpastiei; nu o dată existența și chiar numele său au fost în ajunul de a fi șterse din cartea omenirii; și, fapt curios, tocmai în acele momente de durere, când fiii ei cei mai energici, cei mai plini de credință în vitalitatea gintei române desperau, tocmai atunci providența lua de mână pe națiunea noastră ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele și o reînălța mai tânără și mai zdravănă decât fusese înaintea orei pieirii. N-avem, dară, drept, noi românii, de a susține că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de împlinit? Se apropie 200 de ani de când — în mijlocul rezbelelor exterioare și civile, în mijlocul a tot felul de tiranii din lăuntru, sub care apoi și-a pierdut și viața — Miron Costin, în 1677, scriind Litopisețul Moldovei, zicea aceste dureroase cuvinte: "Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisoari, ci de grije și suspinuri; și la acest fel de scrisoare gând slobod și fără valuri trebuiaște; iară noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și nouă!" Cincizeci de ani mai târziu, situațiunea devenise și mai rea; și bietul Ion Neculce, aproape de a-și închide ochii, după o lungă viață plină de furtuni, striga în marea sa durere: "Oh! Oh! Oh! Săracă țară a Moldovei! Ce sorți de viață ți-au căzut! Cum a mai rămas om trăitor în tine de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până azi în tine, Moldovo!" etc. Când asemene accente dureroase ieșeau din pieptul bătrânilor noștri cronicari, fiecare din ei om de stat însemnat al timpului său — Miron Costin, mare vornic al Moldovei, care zicea lui Duca vodă: "Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moșilor și strămoșilor noștri"; și Ion Neculce, ultimul hatman, purtător de rezbel, care, în fruntea oștirii moldovene, a contribuit la salvarea lui Petru cel Mare pe țărmul Prutului, ei nu numai arătau durerile tristului secol în care trăiau, dară prevedeau și prevesteau viitoarele nenorociri ale țării: tăierea sau izgonirea ultimilor domni români, secolul de fier și de tină al fanarioților, prefacerea orașelor dunărene în cetăți turcești, cedarea pe un timp a banatului Craiovei, pierderea până astăzi a Bucovinei și a Basarabiei, în fine mai mult decât iminenta ștergere a țărilor române de pe harta Europei!

Și, cu toate acestea, după grozavul potop strălucește curcubeul reînseninării orizontului românesc! Marea revoluțiune franceză zice popoarelor, ca și Christ lui Lazăr, Sculați-vă! Numele lui Napoleon, ca în toată lumea, străbate și la Dunărea de Jos! Simțământul național renaște. Tudor Vladimirescu revendică drepturile nu numai ale țării, dar și ale claselor dezmoștenite. El ia arma nu numai în contra fanarioților, dar și în contra boierilor sau a despoitorilor norodului, spre a întrebuința propriile sale cuvinte [1]. Revoluțiunea sa națională, și totodată socială, este sâmburele nu numai al revoluțiunii din 1848, dar și al actului de emancipațiune din 2 mai 1864. Fanarioții se izgonesc din domnia Moldovei și a Țării Românești. Pe urmă naște rezbelul între Rusia si Turcia din 1828-1829. Pacea de la Adrianopol se încheie. Autonomia principatelor se consfințește prin acest tratat în chip pozitiv. Domniile române viagere și alese, după datina străbună, se reînființează. Un guvern întemeiat pe anume legi și așezăminte, supus controlului adunărilor obștești, înlocuiește ocârmuirea desfrânată și destructrice a despoților străini; și gintea română nu piere.

Dară noi nenorociri vin să apese vechile colonii ale lui Traian. Protectoratul rusesc degenerează în proconsulat. Domnii nu sunt decât niște locotenenți ai consulilor țarului. Tot simțământul de naționalitate și de libertate este interzis și înăbușit! Revoluțiunea franceză din 1848 își află răsunetul — ca în toată Europa — în Iași și în București! Însă mișcarea este în curând reprimată. Ocupațiunea turco-rusească vine în ajutorul reacțiunii din lăuntru. Autonomia țării redevine un simplu cuvânt, garanțiile naționale și constituționale ale tratatului de la Adrianopol se înlocuiesc prin hidoasa convențiune de la Balta-Liman, care este negațiunea a toată independența, a toată libertatea și legalitatea din lăuntru! Domnii nu se mai aleg de țară; ei se numesc în Constantinopol sau, mai bine zicând, în Petersburg; și nota contelui Nesselrode contestă națiunii române până și glorioasa sa origine! Când prezentul era atât de negru, iată și viitorul ce în 1852 ne aștepta! Principatele erau în ajunul de a fi luate de către Rusia zălog pentru cheia Sfântului Mormânt! Sub pretext de a se ocroti grecii ortodocși, românii ortodocși aveau a-și vedea țara ocupată de armiile împăratului ortodox și dată pradă tuturor relelor rezbelului! Cu asemenea trecut, prezent și viitor, cum, dară, să nu desperăm de soarta țării și a națiunii noastre, cu toate că atuncea eram în vârsta speranței, eram juni! Cum, dară, în 1849-1852, când am săvârșit publicarea colecțiunii cronicilor moldovene, să nu fiu și eu lovit de acea îngrijire dureroasă despre viitorul nostru, pe care o resimțea toată generațiunea contemporană, sfâșiată în individualitățile sale, lovită în iluziunile sale mai plăcute; și așa, chiar în capul acelei edițiuni să recomand inimilor lovite de durerile patriei studiul istoriei naționale, ca limanul de mântuire, ca singurul oracol ce ne mai putea spune viitorul? [2] Ei bine, tocmai atuncea, când națiunea renunța chiar la speranță, Francia, Anglia și Italia ridicau mănușa ce Rusia aruncase lumii civilizate. Rezbelul Crimeei naște! Drapelele puterilor aliate fâlfâie pe zidurile sfărâmate ale Sebastopolei. În același timp, o mână de români se fac pelerinii și apostolii naționalității lor. Ei străbat în oficinile presei și în cabinetele diplomaților; glasul lor ajunge până la tronurile monarhilor, arbitrii lumii! Energia și elocvența lor devine stăpâna opiniei publice; și România este copilul de predilecțiune al Europei, precum fusese Elada în 1821-1828!

Pacea de la Paris se încheie în 18/30 martie 1856. Românii sunt chemați de a se rosti înșiși ei în privința viitoarei organizațiuni a patriei lor; și înadins trimiși ai Areopagului european vin în București și în Iași spre a asculta glasul și dorințele unei națiuni deșteptată din mormânt!

Vântul libertății împrăștie nourii negri de pe orizontul Dunării de Jos. Ce mare, ce frumoasă epocă începe atunci! După secole de despotism și de înjosire națională și socială, toate clasele poporului român se întrunesc în adunările-mume din 1857! Frăția românească renaște! Pe aceleași bănci și pentru același mare scop: formarea statului român, se întrunesc, într-o strângătură de mână, domni, boieri și săteni. Atunce n-am mai avut a scrie istorie, am făcut istorie!

Moldova, cu toată individualitatea sa istorică, cu toate interesele sale proprii, având conștiința marilor sacrificii materiale ce avea să facă în favoarea unei mari idei, este sublimă de abnegațiune! Ea se rostește unanimă în favoarea Unirii! Spre a ajunge la putința de a se rosti liber, ea avea nevoie a se lupta, și se luptă cu bărbăție, și în contra influenței active din afară din partea Turciei și a Austriei, și în contra presiunii fără de margini a guvernului vitrig al lui Vogoridi, rânduit caimacam cu misiune anume de a combate aspirațiunile naționale! Protector activ și generos al acestor aspirațiuni este Napoleon III, cât a împărățit geniul binefăcător al României.

Rusia atunci își părăsește și ea politica greșita și se întoarce la politica dreaptă din timpul tratatelor de Kainargi și de Adrianopol. Alăturea cu Francia, ea sprijină ideea Unirii, pe care deja o recunoscuse și o garantase în principiu prin Regulamentul organic din 1832. Prusia și Italia, și apoi și Anglia, iau sub scutul lor dorințele și trebuințele națiunii române. Și astfel se încheie Convențiunea de la Paris, care, dacă nu ne da Unirea, dară cel puțin ne da mijloacele și putința de a ajunge la realizarea ei! Și așa renașterea României devine o realitate! De la 1859 până la 1864, ce n-am făcut! Alegerea unui singur domn pentru ambele principate; și, în curând, ca consecință, unirea țărilor plină și întreagă, secularizarea averilor mănăstirilor închinate și neînchinate; oborârea clăcii (boierescul), împropietărirea țăranilor! Marea chestiune socială care pretutindeni a costat sacrificii materiale colosale, ruina de clase întregi și șiroaie de sânge, în România se dezleagă fără nici o picătură de sânge, fără ruina nimănui; ba chiar din contra, de la al doilea an producția agricolă se îndoiește și bonurile rurale salvă averea a sute de proprietari îndatorați! Și apoi egala îndrituire a tuturor claselor societății române; sufragiul universal; înstrucțiunea publică generală, gratuită și obligatoare; înarmarea întregii națiuni, ca principiu, și în fapt o armată numeroasă și bine organizată, cum Dunărea de Jos nu văzuse o asemenea din timpurile lui Ștefan și Mihai! Și câte alte reforme, adevărat liberale! Unificarea codurilor, cu maritagiul civil, cu juriul, cu oborârea pedepsei de moarte; legea județeană; legea comunală; camere de comerț și de agricultură; concursurile și expozițiunile de agricultură și de industrie națională, sistemul metric, zecimal etc. etc. Și mai presus de toate, ruperea Convențiunii de la Paris, încât ea mărginea autonomia țării, și, ca preambulul la Statutul din 1864, Europa recunoscând României dreptul absolut de a-și preface guvernul și legile dinuntru după trebuințele și interesele sale, fără cel mai mic amestec și intervențiune din afară! Ș-apoi, s-a putut susține că Două Mai a fost o lovitură de stat, un act care în deafară restatornicea România în toate drepturile sale de națiune liberă și autonomă, și în lăuntru sfărâma oligarhia și chema un milion de români la viața politică și la proprietatea emancipată de legăturile clăcii și ale drepturilor feudale!

Iată ce a făcut generația de la 1848-1864, generațiune la care, să-mi fie permis, nu fără oareșicare mândrie, de a mă număra și eu!

Dară, aceste reforme odată proclamate, nu mai era decât de a le aplica cu înțelepciune, cu sinceritate și de a le conserva cu bărbăție. Din nenorocire, cei de sus n-au avut îndestulă putere morală spre a evita în punerea lor în lucrare greșelele și mai ales abuzurile! Ba, mai mult, aplicarea lor a fost încredințată unor oameni care nu puteau să le iubească, căci nici n-au profesat, nici n-au luptat vreodată în viața lor pentru dobândirea lor!

Dacă am fost fără cruțare pentru cei de sus, nu se cuvine să fiu mai indulgent pentru cei de jos, care n-au avut îndestulă răbdare și bărbăție spre a se lupta, pe cale legală, pentru vindecarea greșelilor și înlăturarea abuzurilor! Și astfel se făcu 11 februarie 1866!

Las generațiunei june, actuale, care succedează generațiunii mele, care are a trăi sub regimul creat în 1866, să facă ca actul săvârșit în noaptea de 11 februarie și consecințele sale să fructifice în bine pentru mărirea și fericirea României!

Departe dar de mine ideea de a zice un singur cuvânt de blam asupra acestor evenimente! Însă îmi voi permite numai o întrebare: când vedem că, cu toate garanțiile de independență și de putere ce ne asigură ilustra dinastie căreia națiunea română a încredințat prezentul și viitorul său, autonomia țării recunoscută de întreaga Europă în 1864, într-un chip solemn, astăzi este pusă din nou în chestiune; când necontenit suntem amenințați cu conferințe și cu intervențiuni străine, în afaceri cu totul de resortul administrațiunii noastre din lăuntru, dl e. conferința pentru căile ferate, conferința pentru jidovi etc., nu ne vedem prin însăși aceasta reînapoiați în acele timpuri de pericole și de înjosire națională, de care ne socotisem salvați pentru de-a pururea; și așa, nu suntem poate siliți de a repeta și noi țipătul de durere al lui Miron Costin: Noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și nouă!

Să sperăm, să credem că Dumnezeul părinților noștri, care nu o dată ne-a salvat pământul și neamul, chiar în ora pieirei, nu ne va lipsi și acum cu puternicul său braț! Să ne întărim cu iubire în încrederea că generațiunea jună va avea destulă inteligență, patriotism și bărbăție spre a păstra și apăra existența și drepturile României, întrunită și organizată de generațiunea bătrână, nu fără oareșicare trude și sacrificii! În aceste cugetări retrospective am întreprins publicarea acestei noi edițiuni a unei lucrări laborioase a juneței mele. M-am folosit de vacanțele politice la care au acum recurs mai mulți bărbați politici, care, ca și mine, cred că nu prin restaurațiunea trecutului se poate fonda și asigura viitorul acestei țări! Când rostesc aceste cuvinte, eu sunt departe de a exprima, pentru mine, cea mai mică părere de rău pentru neactivitatea mea politică. Din contra, eu binecuvântez retragerea mea, pentru că mi-a dat timpul și plăcerea de a mă întoarce la niște studii care din frageda vârsta mi-au fost iubite. Aceste studii îmi sunt acum și mai scumpe, fiindcă, după atâtea lupte care în curs de mai bine de treizeci de ani au agitat viața mea, astăzi îmi dau o plăcută distracțiune și o dulce mângâiere! Ba, mai mult; ele îmi întăresc caracterul și, puindu-mi încă o dată înainte exemplul atâtor bărbați ai vechei România, care drept răsplată a marilor lor fapte n-au cules decât moartea, exilul și prigonirea, mă învață a privi cu sânge rece dușmăniile la care am fost și sunt încă expus. Astfel, tare de asemenea lecțiuni, eu nu păstrez pentru mine nici o rancună. Si aceste odată zise în treacăt, cum să nu-mi iubesc țara, țara strămoșilor mei și, o sperez, și țara copiilor mei? Cum să nu o binecuvântez și să nu-i doresc destinatele cele mai lungi și cele mai frumoase, ei, care au făcut pentru mine ceea ce n-a făcut pentru fiii săi cei mai iluștri, dându-mi ocaziunea, rară în viața tuturor bărbaților politici din toate țarile și din toate epocile, de a putea secera, încă înainte de a ajunge la batrânețe, sămânța ce în timpul tinereții am pus în pământul nașterii mele? Da, binecuvântez țara mea, pentru că mi-a dat rara fericire de a putea transforma în legi pozitive principiile care mi-au încălzit inima în primăvara vieții și au format baza activității anilor mei politici.

Eram student la Universitatea din Berlin, când, în 1836, de-abia în vârstă de 19 ani, am intrat pe scena publicității cu o broșură, scrisă în limba franceză [3], prin care, descriind soarta țiganilor din România, am început a combate sclavia neagră. Curând după aceea am combătut cu o ură mai energică sclavia albă.

Astfel din tinerețele mele mă fălesc că am făcut parte din acea mica cohortă de juni care din emanciparea țiganilor și a țăranilor au făcut programul vieții lor politice.

Sub domnia lui Mihai Sturdza am avut onoarea de a felicita, în numele junimii liberale, pe acest domn, pentru emanciparea țiganilor domnești și mănăstirești. Sub domnia bunului și fericitului întru amintire Grigore Ghica am lucrat împreună cu partidul unionist pentru emanciparea țiganilor particulari. În fine, în 14 august 1864, ca prim ministru al țării mele, am dirijat și contrasemnat decretul prin care Alexandru Ion I oborea claca și împroprietărea pe țăranii români. Cum dară să nu iubesc această țară atât de bună, care m-a pus în pozițiunea de a-mi lipi numele la toate acele legi nemuritoare din 1864, ce au sfărâmat oligarhia, pururea fatală Romaniei, și un milion de iloți i-au făcut cetățeni, dându-le vot, pamânt, pușcă și școala?

Iată ceea ce mă face sa-mi iubesc țara din toate puterile inimii; eu o iubesc chiar pentru dușmanii ce mi-a dat; caci, în prigonirile ce aceștia mi-au făcut, ei s-au arătat atât de mici cu sufletul și cu mijloacele cu care m-au atacat, încât au dovedit ca ei nu voiau a lovi persoana și defectele mele, ci principiile la triumful cărora am lucrat — poate pe căi diferite — cu toți companionii mei de junețe și de vârstă bărbătească, pentru care libertatea și naționalitatea n-au fost numai niște zadarnice cuvinte. Dară întorcându-mi ochii spre mișcarea politică din ultimii douăzeci de ani, fără sa voiesc, m-am alunecat pe tărâmul actualității; și, regretând această scăpare din vedere, revin direct la sujetul meu, spre a vorbi acum de mișcarea literară-istorică din aceeași epocă. Afara de N. Bălcescu, care promitea României un istoric, dar pe care moartea l-a răpit fară de timp, un singur mare talent nu s-a ivit spre a da țării ceea ce-i lipsește până astăzi: o istorie națională. Nu a fost tot așa și cu publicarea acelor scrieri și acte menite de a pregăti și înlesni calea viitorului istoric. Aici ne putem făli că ultimii douăzeci de ani n-au fost deloc sterili! "Arhiva românească", întâia colecțiune istorică, publicată de mine cu mult înaintea anului 1848, și "Magazinul istoric", publicat după aceea de N. Bălcescu și Treb. Laurian, au avut ca demni succesori "Uricarul" lui Th. Codrescu, "Tezaurul de monumente istorice" al lui A. Papiu Ilarianu, "Arhiva istorică" a lui B. Hăjdeu, "Columna lui Traian", ce se redige și acum tot de acestași, "Ateneul" și "Anuarul instrucțiunii publice" de V. Alexandrescu, revista de peste Carpați "Transilvania" și alte reviste și colecțiuni care au scos la iveală nenumărate și prețioase documente! Cronica lui Șincai a fost salvată de pieire prin dărnicia și îngrijirea patriotică a lui Grigore Ghica, domnul Moldovei. Lucrări importante pentru istoria românească s-au publicat apoi în Ungaria și Transiivania, în Rusia, Polonia și celelalte țări slave! Învățata Germanie și binevoitoarea nouă Francie au scos la lumină mai multe publicațiuni de interes pentru români. Astfel, în condițiunile actuale ale literaturii noastre istorice și mulțumită liberalismului cu care astăzi toate guvernele și toate societățile învățate deschid bibliotecile și arhivele lor investigațiunilor învățaților, mulțumită asemenea și înlesnirii și ieftinătății cu care, prin căile ferate, românii pot astăzi călători până la extremitățile Europei, eu cred că timpul a sosit ca și România să aibă o istorie națională!

Ca pregătire la această viitoare istorie, cred a contribui și eu prin publicarea colecțiunii complete a cronicilor române, câte ne sunt cunoscute și păstrate până astăzi. Ba, susțin că până la publicarea unei istorii naționale, tot letopisețele scrise de bătrânii noștri, cu toate defectele și neîndeplinirile lor, sunt cea mai bună și mai interesantă istorie a României!

D-l B. Hasdeu, a căruia lucrări, merite și aptitudine rară pentru istoria țării, sunt eu cel dintâi a le recunoaște, în concluziunile sale critice asupra unei cronici vechi a Moldovei, pe care d-sa a descoperit-o, într-o traducere polonă, și pe care d-sa o califică de Cronica putneană, zice că lucrarea mea, adică întâia edițiune a Letopisețelor Moldovei, este parțială și nu satisface toate exigențele științei moderne. Apoi, continuă: "Nu își poate închipui cineva câtă lumină ar revărsa asupra istoriei noastre, măcar contextul analitic al variantelor. Vom da un exemplu: analele lui Ureche ne sunt cunoscute până acum numai în niște copii, mai mult sau mai puțin moderne și modernizate. Fiecare copie diferește de toate celelalte, și numai critica ar fi în stare a restabili textul primitiv etc."

Dorința întâi a dlui Hasdeu, de a se face în privința cronicilor române o lucrare completă, astăzi se realizează prin această edițiune, care cuprinde toate cronicile Moldovei și ale Țării Românești, tipărite și manuscrise, câte ne sunt cunoscute până astăzi.

Dorința a doua, de a se publica contextul variantelor, cred că în privința cronicii lui Ureche și a lui Miron Costin este împlinită! La celelalte cronici, contextul variantelor ar fi de prisos, când s-au luat de bază la tipărire mai totdeauna înseși originalele! Cât de a se face o lucrare modernă critică despre letopisețe, în conformitate cu prescripțiunile științei moderne, și eu am exprimat aceeași dorință deja la publicarea întâiei edițiuni. Iată ce ziceam în prefața acelei edițiuni: "Știu că colecțiunea mea va avea încă multe lipsuri, multe fapte rău citate, multe date nepotrivite; dar îndreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor întrebuințat-o, ori a criticilor ce vor lămuri-o". Ce ziceam atunce, o zic și acum. Odată țara înzestrată cu publicarea unei colecțiuni complete a cronicilor sale, va veni desigur un erudit care va face lucrarea cerută de d-l Hăjdeu. Poate d-sa însuși va îndeplini această trebuință, ca unul ce are toată capacitatea pentru a o putea face cu succes. Însă, până atunci, lucrarea de mare importanță era și este de a scăpa de la pieire analele noastre, care, fiind numai în manuscrise, din zi în zi au dispărut și, din nenorocire, dispar și astăzi! Când însă dl Hasdeu pretinde că cronica lui Ureche ar fi reprodusă numai după niște copii mai mult sau mai puțin modernizate, d-sa este în mare eroare. Cronica lui Ureche, publicată pentru întâiași dată de mine, este scoasă de pe un manuscris care, dacă nu este originalul, dar este netăgăduit cea dintâi sau una din cele dintâi copii ale cronicii lui Ureche compilată de Miron Costin! Manuscrisul acesta numără o vechime de cel puțin două sute de ani! Ceea ce s-a făcut cu Ureche s-a făcut cu toți ceilalți cronicari. Edițiunea mea este făcută nu după copii moderne sau modernizate; ea reproduce cu un respect filial textul chiar al originalului sau al copiilor celor mai vechi cunoscute până astăzi. Nu cred, o spun cu oareșicare fală, ca cineva să fi avut sub ochi și să fi studiat un număr mai mare de cronice decât eu [4]. Biblioteca publică din Iași posedă o colecție interesantă de vreo zece letopisețe manuscrise. Toate acestea s-au studiat de mine, fiindcă au fost ale mele, și după săvârșirea întâiei edițiuni au fost cedate bibliotecii [5]. Biblioteca din București are asemenea vreo patru letopisețe; și pe acestea le-am cercetat, cu toate că nu oferă nimic interesant, fiind numai niște copii moderne.

Pretutindeni unde am aflat că există vreun letopiseț manuscris n-am cruțat nici timp, nici sacrificii spre a-l putea dobândi pentru studiere. Aceasta se va dovedi prin lista manuscriselor ce am întrebuințat la publicarea acestei colecțiuni și cu care se va încheia tomul al V-lea al edițiunii!

Din această listă, îndestul de numeroasă, am pretențiunea de a poseda manuscrisele cele mai vechi, și prin urmare cele mai prețioase. [6]

Cele expuse mai sus îmi dau dreptul de a sprijini că colecțiunea mea, departe de a moderniza pe vechii cronicari, îi reproduce în toată fidelitatea textului aflat în originale și în copiile cele mai vechi cunoscute. În reproducerea lor, eu am pus un deosebit și sfânt scrupul, pentru a păstra limba în care ei au scris. Modernizarea nu s-a făcut decât în privința caracterelor latine pe care le-am adoptat la această edițiune, din cauză că literele chirilice au devenit necunoscute la cea mai mare parte din cititori și că scopul principal al lucrării mele este de a populariza, în generațiunea actuală, cunoștința vechilor noștri cronicari, și prin urmare istoria noastră națională, așa cum ea este scrisă de dânșii, în limba lor naivă, pitorească și adesea chiar sublimă. Sunt, dar, în drept de a mă măguli că lucrarea mea, fără a fi perfectă, n-a fost a unui simplu editor. Înainte de a fini, voiesc a arăta diferența ce există între întâia și a doua edițiune. Cea dintâi cuprindea numai letopisețele Moldovei; aceasta a doua cuprinde și letopisețele Valahiei, care în cea mai mare parte au fost publicate, precum am mai zis, în "Magazinul istoric" și s-au tipărit și în deosebi într-un mic număr de exemplare. Această edițiune mai cuprinde și un număr de cronici și de fragmente care mi-au venit la cunoștință după editarea primei colecțiuni. Cele privitoare la Moldova vor fi tipărite în tomul al treilea, cele ce se rapoartă la Țara Românească voi da în tomul al patrulea! Edițiunea aceasta mai are un merit. Putem sprijini că cronicile noastre își iau finitul cu anul 1766; de atunci, în curs de un secol întreg, mai nu avem anale care să ne fi păstrat evenimentele acestui secol. O singură excepțiune formează Eteria grecească în 1821; ea a dat naștere Tragediei lui Beldiman și unei descrieri a întâmplărilor sau, mai bine zicând, unei colecțiuni de documente din acea epocă, care s-au publicat de domnul Cezar Bolliac în "Trompeta Carpaților" [7].

Lacuna am socotit a o îndeplini cu Tablele istorice ale României, care, fără a fi o istorie, în simțul larg al cuvântului, totuși vor reproduce în ordine cronologică toate evenimentele, toate actele importante săvârșite în România de la 1766 până la 11 februarie 1866! La această dată mă voi opri, nevoind a face istorie contemporană și încă mai puțin a mă rosti asupra unor evenimente recente care au schimbat fața României și a căror consecințe nu suntem încă în stare de a le aprecia, ca unele ce nu sunt încă deplin desfășurate.

Tabelele istorice vor forma volumul al cincilea al colecțiunii, care se va încheia cu notițele biografice ale cronicarilor și cu facsimilele manuscriselor celor mai vechi și mai remarcabile.

Socotesc că este timpul de a pune capăt unei prefețe care deja a devenit prea lungă. Și aci, nu pot a-mi lua de la cititori un adio mai potrivit decât reproducând aceleași cuvinte ale marelui istoric al Franței [8] cu care am încheiat și prefața la întâia edițiune. Aceste cuvinte mai cu deosebire se potrivesc cu situațiunea actuală a României, când vedem atât de puțină inimă pentru a apăra demnitatea națională și atâta servilism din partea acelora ce au dreptul și datoria de a pune pe guvernanți pe calea dreaptă, pe calea românească.

"În acest timp de patimi politice, în care este așa de greu, când cineva își simte ceva activitate de spirit, de a se ascunde agitațiunii generale, cred că am găsit un mijloc de repaos în studiul serios al istoriei. Nu că privirea trecutului și ispita secolelor mă fac să mă lepăd de întâile dorințe de libertate, ca de niște iluziuni ale juneței; din contra, eu mă lipesc către ele din mult în mai mult. Tot iubesc libertatea, dar cu o afecțiune mai puțin nerăbdătoare. Îmi zic că în toate epocile și în toate țările s-au aflat mulți oameni care, într-o situațiune și cu opiniuni deosebite de ale mele, au resimțit aceeași nevoie ca și mine, dar că cei mai mulți au murit înainte de a vedea realizându-se aceea ce ei anticipau în idei. Lucrarea acestei lumi se desăvârșește încet; și fiecare generațiune ce trece nu face decât a lăsa o piatră pentru zidirea edificiului ce-l visează spiritele fierbinți. Aceasță convicțiune, mai mult gravă decât tristă, nu slăbește pentru indivizi datoria de a merge drept printre inșelăciunile înteresului și ale deșertaciunii, nici pentru popoare datoria de a-și păstra demnitatea națională! Căci, dacă nu este decât nenorocire de a fi impilat prin puterea împrejurărilor, este rușine de a se arăta servil!" Satul Râpile, în 14 august 1872, a opta aniversare a promulgării legii rurale.



[1] Scrisoare inedită a lui Tudor Vladimirescu către bătrânul Nicolae Golescu, din colecțiunea dlui Dimitrie A. Sturdza-Miclăușeanu.

[2] Vezi mai departe prefața la întâia edițiune.

[3] Esquisse sur les Cigains, par M. Kogalniceano, Berlin, chez B. Behr. Nu-mi place a vorbi de mine; astă-data însă sa-mi fie permis de a zice două cuvinte despre persoana mea. Unele colecțiuni biografice și câteva calendare au binevoit a descrie și viața mea. Nu mă voi pune a îndrepta erorile comise în privința actelor mele politice; dară voi îndrepta eroarea în privința datei nașterii mele, pe care unele din scrierile mai sus citate o fixează în anul 1807 sau 1809.

Constat că nu sunt atât de bătrân. Din ceaslovul părintelui meu, culeg însemnarea scrisă chiar cu mâna sa, din care rezultă că sum născut în Iași, la anul 1817, luna septembre în șase.

Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; muma mea a fost soția sa Catinca, născută Stavillă, familie românească din Basarabia; de pe tată și de pe mumă, din moși și strămoși, mă fălesc, dară, că sum român moldovan, și cu mândrie recunosc că familia mea nu a căutat niciodată originea sa în țări și neamuri străine.


[4] Această studiere și colecționare am inceput a le face încă din anul 1833!

[5] Între aceste manuscrise se află și cartea de muzică religioasă (psaltiki) a capelei domnești din Cetatea Neamțului, din timpul lui Ștefan cel Mare.

[6] Așa, eu posed copia cea mai veche a lui Ureche, compilată de Miron Costin, de care am vorbit mai sus. Posed originalele cronicilor lui Ion Neculce, a lui Enache Kogălniceanu și poate și a lui Simion Dascălul. Mai am două copii foarte vechi ale cronicilor lui Nicolai Costin și a lui Radu Greceanu, care se află în posesiunea familiei mele de una sută unsprezece ani. Ele, împreună cu cronica lui Simeon Dascălul, au fost cumpărate în Constantinopol, în anul 1761, precum o afirmă însemnarea autografă a străunchiului meu Enache Kogălniceanu, frate cu străbunul meu Constantin Kogălniceanu, și el însuși cronicar. Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozițiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în prețioasa sa colecțiune de la Miclăușeni posedă și d-lui un mare număr de letopisețe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine.

Cronica calificată de cronică inedită, scrisă de un logofăt Ștefan și care se publică în "Trompeta Carpaților", nu este decât o copiare foarte modernă a cronicilor lui Nicolai Costin și a lui Radu Greceanu, a căriia singurul merit este că, după ce reproduce o pagină din manuscrisul moldovean, apoi prescrie o altă pagină din manuscrisul muntean, și așa cuprinde analele ambelor țări.

În anul 1858, adică șase ani după publicarea cronicilor complete ale Moldaviei și zece ani după publicarea în "Magazinul istoric" a cronicilor lui Radu Greceanu și a lui Radu Popescu, domnul Georgi Ioanid, chiar în București, a publicat două volume calificate de istoria moldo-română și dându-le ca reproducțiunea a niște manuscrise vechi, cele despre Moldavia găsite în mănăstirile Cozia și Șerbănești, și cele despre Valahia ca aflate în orașul Chișinău, de ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu mitropolitul Grigori. Și domnul librar Ioanid afirmă, încă, că marea descoperire din mănăstirile Cozia și Șerbănești s-a făcut de un eminent profesore de istorie din gimnaziul Sfântului Sava! Ei bine, în fapt volumele publicate de dl Ioanid nu sunt decât reproducțiunea unor copii moderne ale cronicilor lui Nicolai Costin, Radu Greceanu și Radu Popescu, publicate cu zece ani mai înainte, cea întâi cronică de mine, în Letopisețele Moldovei, si cele două din urmă în "Magazinul istoric" al lui N. Bălcescu.

Singurul lucru nou ce conțin acele volume este fragmentul despre începutul românilor, pe care domnul Hâjdeu îl atribuie moldoveanului Nicolae Milescu. Eu reproduc acest

fragment în volumul întâi al acestei edițiuni; însă din început fac rezervele mele în privința paternității dată de domnul Hasdeu. Din cele întâi pagine cititorul se va convinge că acest fragment are de autor un român de peste Olt, care se vede că nici a cunoscut Moldova.

[7] Dl Papiu Ilarian a publicat în "Thezaurul de monumente istorice" un Chronograf al Țării Românești, scris de Dionisie Ecclesiarchul de la 1764 la 1814. Publicăm și noi această cronică în colecțiunea noastră, t. IV. Însă trebuie să notăm că autorul ei nu se deosebește, precum o recunoaște și domnul Papiu Ilarian, decât prin o mare ignoranță, chiar în privința evenimentelor din lăuntru ale României.

[8] Lettres sur l'histoire de France par Augustin Thierry: lettre premiere.