Pravoslavnicul și slăninele

Jump to navigation Jump to search
Pravoslavnicul și slăninele
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți. Toată avuția lui era gura femeii și a copiilor, care țipau de fitece. Guri flămînde, și pace bună !

Bietul creștin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paște fără ouă roșii și nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.

La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine ? Muierea lui era cu mîinile legate. Un’ s-o lase copiii ? Copiii, ca copii mărunți, se adunaseră împrejurul ei, și cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din țîțele ei slabe.

Se suci românul, se învîrti, dar n-avu cu cine tâia porcul.

Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viață de pravoslavnic, de pusnic, de sfînt în toată legea, bombănînd toată ziulica Viața Sfinților părinți.

Și de, bietul creștin adeseori se gîndise: „Într-una, într-una, cruci peste cruci ; cine face într-una cruci ca crucea se usucă”.

Dar, neavînd încotro, chemă pe bătrînul pravoslavnic ca să taie porcul.

Tăiară porcul.

Aprinseră un foc de paie cu cîteva găteje ; îl pîrliră, îl frecară cu cărămida ; îl spintecară ; slăninele le făcură în patru și le atîrnară în podul casei.

La urmă, românul, mulțumit, vroi să dea cîteva bucăți de carne pravoslavnicului. Bătrînul își făcu cruce, se cutremură și cu nici un preț nu voi să primească, zicînd c-un glas de mucenic :

-Lasă, lasă, omul lui Dumnezeu, că pentru Dumnezeu am muncit.

Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile !

De lăcomia dracului, cînd ești lacom, nici crucile, nici viețile sfinților nu te scapă. Uite așa, îi rămăsesee pe suflet slăninele, groase ca un lat de palmă. Le simțea pe limbă și în cerul gurii.

Pravoslavnicul așteptă pînă după miezul nopții fără să închiză ochii, trudindu-se cu gîndul cum să șteargă slăninele spînzurate în podul casei.

Se gîndi el ce se gîndi, și înainte cu „Doamne-ajută” și cu Sfînta Scriptură.

Cînd ajunse la ușa vecinului, vecinul sărac, rupt de oboseală și ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta și cu copiii, claie peste grămadă.

Cucernicul bătrîn vru să încerce cît de adînc le e somnul și, bătînd tare în ușe, zise :

– Dăschideți voi ușile, și vi se vor dăschide vouă porțile raiului !

Aș ! bieții oameni dormeau duși. Nu se auzi nici pis. Unul barim să se fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu să ai năravul d-a te învîrti cînd îți rămîne spatele gol. Și ei abia se potriviseră, spate în spate, cu nasul în velințele zdrențuite.

Văzînd cucernicul bătrîn că dorm cu toții ca niște bolovani de piatră, începu ; și hîț în dreapta, hîț în stînga, pînă dăscuie ușa omului. Înlăuntru - iar ca să vază cum dorm - o luă popește, făcînd cruci late :

– Acesta este întunericul cel vecinic și scîșnirea dințiiiilor !

Și nimic, nici o scîșnire de dinți.

Cucernicul iar îi trase o cruce și puse mîna pe bărbat, și-l hîțîi, cîntînd prelung și tare :

– Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocorî pre dîînsuuul !

Aș ! pace ! Parcă era mort balaurul acesta.

Dibuind pînă la capătul celîlalt al patului, dete peste muiere și zise :

– Marea aceasta, este mare și laaaatăăă !

Învîrti mîinele pe dasupra copiilor !

– Acolo, juvini mari și mici, maari și miiiici... corăbiiile umblăăă !

Și încredințîndu-se că dorm toți ca niște bușteni, se duse în tindă, orbăcăi pînă înnemeri scara și, așezînd-o la gura podului, zise prelung și pe nas :

– Aceasta este scara pe care, pe care, văzutu-o-a Iacov în vis, și îngerii Domnului se suiau și se coboraaau...

Se sui în pod și puse mîna pe slănini.

– Suitu-te-ai la înălțime și robitu-ai robiiiimeee !

Dar hop, ce cu gîndul n-ar fi gîndit, cînd voi să se coboare pe scară, tremurîndu-i mîinele, de frică și de frig, îi scapă o slănină. Slănina răbufni în niște străchini și le sparse cu mare zgomot, să se fi dășteptat și pietrele.

Și pravoslavnicul făcu o cruce și zise:

– Întristat este sufletul meu pîna la moarte ! Doamne, păzește-mă de ceasul acesta și mă izbăvește de cel răăău !

Omul din casă se dășteptă, aprinse o lumînare și, văzînd scara la gura podului și o slănină trîntită jos, ridică toată casa în sus, înhăță un retevei și se repezi pe scară.

Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca să scape și zise cu glasul tremurînd :

– Ruptu-ai sacul tău, Doamne ; și m-ai, m-ai încins cu veseliiie !

Hoțul de păgubaș în pod, parvoslavnicul pe casă. Cînd să sară :

– Și șchiopii vor sări ca cooorbiii !

Și bîldîbîc jos.

Păgubașul după hoț. Fugi pravoslavnicul cu slăninele, fugi păgubașul. Și zvîrrr ! românul cu reteveiul după cucernic și-l pocni în cap. De unde, hoțul să cază ? !

Și de durere, gonea de-i sfîrîiau picioarele !

Și trecîndu-și mîna prin păr și dînd de sînge :

– Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn caapul meeeu !

Și bietul păgubaș, auzindu-l și văzînd că nu-l mai ajunge, se opri locului, încrucișă mînele pe piept, dădu din cap și zise și el cu glas lung, făcînd după glasul pravoslavnicului :

– Adevăr zic vooooă, că hoțul fuge mai uite decît păgubaaașuuuul...