Prăsila regală

Jump to navigation Jump to search
Prăsila regală
de Anton Bacalbașa
Poveste cu tendințe antidinastice


A fost odată un împărat. Și împăratul ăsta era calic de mama focului. își întorcea chipiul pe dos cînd se învechea, făcea negoț de brînză și de unt proaspăt, aducea pînă și vaxul de ciubote de la Viena, pentru că acolo era mai îeftin și transportul nu-l ținea nici o lețcaie chioară; mă rog, era calic de parcă trăsese pe dracu de coadă toată viața și tocmai acuma se îmbogățise.

Cu viața era mulțămit ca prostu, că nici deștept nu era, măcar că era șiret ca o vulpe crescută la călugărițe; numai un necaz avea și el, că nu-i dăduse Dumnezeu copii. Pesemne că Dumnezeu n-a vrut să ne înmulțească neamul lighioilor calice.

Așa, ce s-a gîndit împăratul? Zice: „Măre, copii nu-mi trebuiesc, că prea țin parale multe. Nu-i vorba, de îmbrăcat i-aș îmbrăca eu ușor, că tot rămîn haine de la vizitiii care ies la pensie; de mîncat iar n-ar fi greu: aș cere probele de la garda palatului în fiecare zi, da’, oricum, tot te sfănțuiesc copiii! Mai bine, haidi să iau unu făcut gata de altul!”

Și, cum sta el așa pe gîndun, ce-i trăsni prin cap? Și-și aduse aminte că are un frate și că frate-său ar scăpa bucuros de o potaie de copil, că e un netot.

Cum s-a gîndit, așa a făcut. A scris lu frate-său, care i-a trimis puiul de băiat cu ăl dintîi tren de marfă

Cînd l-a văzut împăratul că vine, sfrijit și jerpelit, cu urechile pleoștite, era p-aci-p-aci să-l trimită la HanTătar, că prea era urîtă jigodia, de speria lumea. Cîinii îl lătrau, găinile se ascundeau, pînă și vornicul începuse să urle a pustiu. Da’ mai pe urmă ce s-a socotit împăratul? Zice „Lasă, măre, că și eu eram slut cînd eram țingău și am venit în țara asta; da’ pe urmă s-au deprins toți cu mine, că, de la o vreme, se deprinde omu și cu ciuma”.

Îl luă deci pe băiat. Îl trimise la baie. Îl înțoli cu un rînd de straie de la un bucătar al palatului, care tocmai murise fără moștenitori. Îi mai potrivi urechile și-l puse lîngă el pe tron.

– Să fii cuminte, băietane. Îi zise împăratul, să faci și tu ce-oi vedea că fac eu. Ai căzut pe chilipir, aicea-i țară îmbelșugată (adică eminamente agricolă), iar sfetnicii sînt niște găgăuți, de joacă cum le cînți… Doar nu te-am adus aici de dragul urechilor tale, da’ m-am gîndit că avem neamuri multe, și decît să procopsesc pe vreun tîrîie-brîu de aiurea, mai bine pe unul din neamul meu.

– Lasă, unchiule, răspunse băiatul, că știu eu cum să mă port!…



Și zău c-a știut! Cum s-a mai înviorat puțin, a început să calce pe urmele lui unchiu-său; nu te-ai fi lipit de el să-i scoți un gologan măcar să fi crăpat dracu! își întorcea și el chipiurile și aduna bani în colțul ciorapului; iar cînd se făcea grămăgioara mai mare, haidi! o trimetea în țara lui. Ce-și zicea el? Te pomenești că te ia odată la goană de aici cu nepusă masă! Ce te faci atunci dacă n-ai acasă nici sfanț chior?…

Cu toate astea, băiatul începuse a slăbi. Unchiu-său băgase de seamă că nepoțelul se sfreja mereu, dar nu știa ce are. Măi, ce să aibă băiatul? Te pomenești că dă ortul popii, și atunci alt bucluc, să mai aduci altul, să-l mai înveți și pe ăla!

A întrebat împăratul pe la toți vracii și pe la toate babele, dar nimeni nu știa ce are Fridelache, că așa îl chema. Ba că a mîncat laur și o să turbeze, ba că are streche regală, ba că a prins igrasie la cap din pricina învățăturii, ba că trebuie operat la urechi, că-i atîrnă prea greu, nimeni nu știa ce are. Numai ce vine, tocmai la urmă, un șoltic de bătrîn, care înșelase și pe MumaPădurii în viața lui, și zise:

– Ce mi-i da, maistate, să-ți spun eu ce are flăcăul?

– Îți dau ce vrei, numai scapă-mă, că-i păcat de bunătate de parale pe care trebuie să le dau pe coroana de la dric…

– Apîi… să-mi dai… aista… ministeriul, și… aiasta, disolvarea!

– Dăruite să-ți fie!

– Amu, zise șolticul bătrîn, băietanu matale, c’coane maistate, n-are nimic la cap… are la… aiasta…

– La care?…

– La… pardon, la călcîie… îi hamurezat…

– Cum se poate?

– Iac-așa!

Cum a auzit împăratul, s-a făcut foc. Și s-a pus de pîndă.

Într-o noapte, tocmai pe cînd cîntau cocoșii, l-a și prins pe Fridelache cu dragostea în traistă.

– Ptiu! Mascara! Ucigă-te toaca! Flachflucter! Și eu credeam că ai ingrasie la cap… Auzi, amorezat! Amor îți trebuia, urechilă? Și încă cu cine – cu o fată săracă! Apoi, daca faci copii, carne cu urechi? Vrei să rămîie moștenire banii tăi în țara asta? N-ai destule fete în țara ta, să te însori pînă ce n-ăi mai putea? Să piei, că te ia mama dracului! Adevărat vită de pripas!

A doua zi de dimineață l-a și pornit în țara lui, să-și caute fată. Peste cîtăva vreme, Fridelache a găsit una de ținea de trei împărății și a făcut o nuntă de s-a dus pomina de cîte parale a cheltuit țara în care era moștenitor. Iar șolticul cel bătrîn era în fruntea bucatelor.

Și unde mi s-a pus Fridelache al meu pe făcut copii, dar ce copii! Care cum ieșea din ghioace striga: „Dotație!” Și țara trebuia să le dea la toți, că n-avea încotro: sfetnicii erau toți ca și șolticul cel bătrîn.

Așa, de la o vreme, s-a luat țara de gînduri, că nu mai rămăsese moșii nedate prințișorilor. Și numai ce s-a adunat norodul într-o zi și… să te ții, pîrleo! L-a înșfăcat pe unchi, l-a legat de-un cal neînvățat, cu un sac de nuci, și i-a dat drumu… Și unde cădea nuca cădea și apanajul…

Dar cînd să caute pe Fridelache, ia-l de unde nu e! Hoțomanul prinsese de veste și o tulise în țara lui, unde deschisese zărăfie: dedea bani cu împrumut pe amanet cu sută la sută și făcea tot soiul de daraveri. Am fost și eu pe-acolo de-am dat niște nădragi vechi, că-mi trebuiau parale. Cînd i-a văzut, i-a ounosout că sînt din țara unde fusese moștenitor. Și unde l-a cuprins o jale, de-i tremurau crenviurștii în iburtă. Săruta nădragii și se văicărea într-una:

— O, pantaloni ai țărei mele adoptive! Primiți lacrămile mele de cel mai sincer regret! Că de mai ședeam un an în țara aia, o aduceam ou totul la casa mea de schimb!

Și încălecai pe-o roată și vă spusei o minciună adevărată – și cu prorociri de viitor.