Prăpastie

Jump to navigation Jump to search
Prăpastie
de Octavian Goga


La geam mi se zbătea orașul cu huietul fără popasuri,
Cu vrajba lui, războiul pâinii, îl deslușeam în mii de glasuri,
Și chiotul flămând al vieții vuia la geamurile mele...
Eu ascultam pierdut la masă, și toate zvonurile-acele
Smulgeau din inima-mi bolnavă șiragul slovelor trudite...
Și cum pluteam așa-n neștire, deodată,-ncet pe nesimțite,
Nedumerit trecându-mi pragul, un om s-a strecurat de-afară...
Un biet moșneag cu barba albă, frumos în portul de la țară...
El s-a oprit în prag o clipă... Mi-a zis apoi sfios pe nume,
Când ochii-ntrebători, albaștri, mă cercetau în faț-anume...
Juca un zâmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe,
Și când m-a cunoscut bătrânul, ca-ntinerit, mi-a dat binețe.
Am îngropat atâta vreme de când eram noi împreună,
Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede și bună,
Atâtea farmece uitate zâmbeau din graiul lui cuminte,
Se fărâma o jale blândă în tremuratele cuvinte.
Și povestea încet moșneagul mișcându-și pletele cărunte...
Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte,
De oamenii uitați acolo, pe care îi paște nenorocul,
Cum li s-a stins nădejdea-n suflet și li s-a stins în vatră focul,
Cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii,
Cum slujbe dau pe câmp plugarii, și cum se vaieră oierii.
Mi-a spus că-n țintirim, la groapă, doar dânsul, biet, de se mai duce,
Că picăturile de ploaie au șters porecla de pe cruce...
Îi tremura încet cuvântul... Simțeam sfiala că-l apasă
Când m-a privit duios în față:
                  „Te mai gândești vreodat-acasă?...”

În ochii-ntrebători, albaștri, priveam eu fulgerul de clipă,
Simțeam cum duhul altor vremuri deasupra-mi bate din aripă,
Vedeam cuprinși de-nfiorare cum stau în fața mea păreții,
Cum mi se deslușesc aievea din neguri tainele vieții...
Supus, îmbrățișam moșneagul atâta de străin în casă,
Și chipurile din părete, și lucrurile de pe masă;
Și toate cărțile pe poliți păreau c-ascultă și se miră
Și mă privesc cutremurate de câte se destăinuiră.

                       *

În urmă se zbătea orașul cu zvonu-ntrecerilor multe,
Se zbuciumau alături plopii de câte le-a fost dat s-asculte.
Atâtea jalnice-nțelesuri plângeau în frunza lor bolnavă
Și, pricepând atâtea taine, tânjea livada de otavă.
Venea din cer pe câmp amurgul... De pe înaltul unui munte
Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte.
Simțeam cum bolta se-nfioară, cum sânu-i uriaș, tresaltă,
Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie de baltă,
Și stam înmărmurit, în cale, cu brațele încrucișate.
Neștiutor, priveam departe, și ochii-nchiși pe jumătate
S-au umezit de arătarea acestui asfințit de sară:
...Vedeam pe șerpuirea albă în largul drumului de țară
Un om bătrân ducând povara unei vieți nemângâiete,
Și soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete.
Și cum urca încet colina – schimbând cu mâinile toiagul,
Cu barba albă de zăpadă – un sfânt mi se părea moșneagul...
Îl deslușeam tot mai departe. Simțeam, în clipele acele,
Cum orice pas sfarm-o verigă din lanțurile minții mele
Și, ca un făcător de rele, am tresărit de-nfiorare
Când mi l-a înghițit amurgul... Un fulger și-a deschis cărare,
Cutremurându-și pieptul șubred. Sclipirea lui înfricoșată
Mi-a luminat abia o clipă, și-am înțeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătușate,
Sunt două suflete dușmane... Străveche, ura lor se zbate,
Și mintea s-a trudit zadarnic o viață-ntreagă să le lege...
Obezile lui ruginite tu mi le-ai sfărâmat, moșnege!
Atunci, scăpate din robie, s-au ridicat într-o clipită,
O luptă s-a încins grozavă din ura lor neadormită
Și le vedeam cum vor cu pumnii să spargă strâmta încăpere,
Le auzeam în piept strigarea... Cum glasul lor închis mă cere:

„Mă du departe, mai departe! La munți cu fruntea de zăpadă,
Să sorb din freamătul pădurii ș-al ierburilor din livadă!
Să mă-nfioare tainic brazii, când tremură din aripi vântul,
Dă-mi largul bolții înstelate și fă-mă frate cu pământul!
Mă du departe, mai departe! În satul semănat sub munte,
La casa cu ferești înguste... la piscurile largi, cărunte.
Mă du acolo-n țintirimul unde,-n poleiul alb al lunii,
Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, își dorm odihna lor străbunii!”

„Nu simți orașul cum tresare sub turnurile de aramă?
N-auzi vârtejul lui năpraznic... nu-l simți pe nume cum te cheamă?
Nu-l vezi în haina lui de flăcări cu veșnica neadormire,
Cu zbuciumul atâtor patimi... atâta sete de mărire?
Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă oprește-n cale:
În umbra zidurilor negre ai tors tu gândurile tale!...”

Așa se frământa în mine strigarea lor neîntreruptă,
Mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinși în luptă,
Și stam sărac în bezna nopții, cu ochii ațintiți în zare,
Când vântul, demon fără milă, părea că-mi râde-n alergare:

„Împins de visele deșerte, zadarnic drumul tău îl sui,
Biet călător, în lumea asta, tu nu mai ești al nimănui!”