Prădătorii

Jump to navigation Jump to search
Prădătorii
de Anton Cehov
Traducere de Alexei Mateevici - Octombrie 1906


— Care vine? Răspuns nu-i. Păzitorul nu vede nimic, dar prin freamătul vântului și al copacilor aude bine că cineva merge înaintea lui pe alee. Noaptea din martie, nouroasă și neguroasă, a înfășurat pământul, și păzitorului i se arată că pământul, cerul și el însuși cu gândurile lui s-au sleit, formând ceva uriaș, negru și nepătruns. Nu e chip de mers decât pe pipăite.

— Care vine? repetă (întreabă iarăși) păzitorul și lui începe să-i pară c-aude și șoapte și un râs reținut.

— Care-i aici?

— Eu, dragă..., răspunde un glas bătrânesc.

— Da cine tu?

— Eu... un trecător.

— Ce trecător! strigă cu mânie păzitorul, ca să-și ascundă cu strigătul frica. Te poartă și pe tine pe aici necuratul! Umbli, strigoiule, noaptea prin țintirim!

— Da aici îi țintirim?

— D-apoi ce-i? Vezi bine că-i țintirim! Nu vezi?

— Of-of-off... Maică cerească, s-aude o oftare bătrânească.

Nimic nu văd, dragă, nimic... Vezi ce întuneric. Să-ți șteargă o palmă, că nu vezi, așa întuneric, dragă. Of-of-off!

— Tu cine ești?

— Eu-s drumeț, dragă, om călător.

— Ia niște draci, umblă pe la miezul nopții... Drumeți! Niște bețivi, bolborosește păzitorul, liniștit de tonul și de oftările trecătorului. Te-i mai încărca cu păcate cu voi! Toată ziulica beau, da noaptea îi poartă necuratul. Da parcă mi-a părut că tu aici nu ești singur, da parcă sunteți vreo doi-trei.

— Îs singur, dragă, singur. Numai curat singur... Of-of-of, păcatele noastre... Păzitorul dă de un om și se oprește.

— Cum de-ai nimerit tu pe-aici? întreabă el.

— Am rătăcit, bunule om. Mergeam la moara cea din Mitrievo

ș-am rătăcit.

— Tiu, măi! Parcă pe-aici e drumul la moara cea din Mitrievo? Cap de bou ce ești tu! La moara cea din Mitrievo trebuie să mergi mult mai în stânga, de-a dreptul din oraș pe drumul haznalei. Tu cu capul tulburat ai făcut trei vrâste de prisos. Ți-ai fi uns gâtul la oraș?

— Am păcătuit, dragă, am păcătuit... Cu adevărat c-am păcătuit, nu-mi ascund păcatul. D-apoi acu cum să merg?

— Du-te tot de-a dreptul pe aleea asta pân' ce nu-i da că s-a curmat, apoi îndată s-apuci în stânga și să mergi pân' ce-i trece tot țintirimul pân' la portiță. Acolo este o portiță. S-o descui și să mergi cu Dumnezeu. Cată să nu cazi în șanț (hândichi). Da acolo, după țintirim, să mergi tot pe câmp, pe câmp, pân' ce nu-i ieși la drumul haznalei.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, dragă. Să te mântuiască împărăția cerului și să te miluiască. Da nu mă-i petrece, omule bun? Fă-ți milă, petrece-mă pân' la poartă.

— Ei, mai am eu când! Du-te singur.

— Fă-ți milă. Fă-mă să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneata. Nu văd nimic, să-mi dea o palmă, nimicuța. Ce întuneric, ce întuneric! Petrece-mă, drăguță!

— Da, am eu vreme de petrecut! Dacă te-i codi cu fiecare, apoi n-o mai scoți la capăt.

— Pentru Hristos, pertece-mă. Și nu văd eu și mă și tem să merg singur prin țintirim. Mi-i cu frică, dragă, mi-i cu frică, omule bun.

— Te-ai legat și tu de capul meu, oftează păzitorul. Ei, bine, haidem! Păzitorul și trecătorul se pornesc. Ei merg alăturea, umăr la umăr și tac. Vântul, umed și pătrunzător, le bate drept în față, și copacii, cei nevăzuți, fremătând și scârțâind, aruncă asupra lor picături mari de ploaie. Aleea aproape delaolaltă e acoperită cu bulhace.

— Una n-o pricep eu, zise păzitorul după o tăcere îndelungată: cum de-ai nimerit tu pe-aici? Parcă poarta-i încuiată cu lăcată. Ai sărit zidul ori cum? De-ai sărit, apoi pentru un om bătrân așa îndeletnicire nu-i prea de cuviință.

— Nu știu, dragă, nu știu. Cum de-am nimerit pe-aici, nici eu nu știu. Ia, o ademenire. M-a pedepsit Domnul. Cu adevărat că-i ademenire, cel viclean m-a încurcat. Da dumneata, dragă, vasăzică, ești aici păzitor?

— Păzitor.

— Singur pe tot țintirimul? Năvala vântului e atât de puternică, încât amândoi pentru un moment se opresc. Păzitorul, așteptând când va mai înceta vântul, răspunde:

— Noi suntem trei aici: unul zace la pat de înferbințeală, da celălalt doarme. Stăm de pază pe rând.

— Așa, așa, dragă, așa. Ce vânt, ce vânt! L-or fi auzind și răposații! Urlă ca o fiară cumplită... Of-of-of...

— Da tu de unde ești?

— De departe, dragă. Din Vologda-s eu, de departe. Umblu pe la sfintele locuri și mă rog pentru oamenii cei buni. Să-i mântuiască și să-i miluiască Domnul. Păzitorul se oprește pentru puțin timp, ca să-și aprindă luleaua. El se așează la pământ după spinarea trecătorului și arde vreo câteva chibrituri (sârnice). Lumina celui dintâi chibrit, scăpărând, luminează pentru o clipă o bucată de alee din stânga, un monument alb cu înger și o cruce întunecată; lumina celuilalt chibrit, izbucnit într-o flacără mare ș-apoi stins de vânt, alunecă, ca un fulger, pe deasupra părții din stânga, și din întuneric se distinge (deosebește) numai colțul unui grilaj (gard de fier); al treilea chibrit luminează și din dreapta monumentul cel alb, crucea cea întunecată și grilajul din jurul unui mormânțel de copil.

— Dorm răposații, dorm sărmanii! — bombănește trecătorul oftând tare. Dorm și cei bogați, și cei săraci, și cei înțelepți, și cei proști, și cei buni, și cei răi. Toți îs de-un preț. Ș-or să doarmă până la sunetul buciumului. Să-i sălășluiască Domnul în împărăția cerului, în vecinica odihnă.

— Acu iaca mergem, da o să fie o vreme, când și înșiși vom zace, zise păzitorul.

— Așa, așa. Cu toții, cu toții o să zacem. Nu-i acel om, care să nu moară. Of-of-of! Faptele noastre cele viclene. Păcate, păcate! Sufletul meu cel ticălos, fără saț, pântecele meu cel iubitor de mâncări și băuturi! L-am mâniat pe Domnul și n-o să-mi fie mie mântuire nici pe astă, nici pe ceea lume. M-am înglodat în păcate, ca viermele în pământ.

— Așa, da tot trebuie să mori.

— Asta-i, că trebuie.

— Un drumeț o fi murind mai ușor decât unul de alde mine.

— Drumeți sunt în tot felul. Sunt și adevărați, care îs plăcuți lui Dumnezeu, își păzesc sufletul lor, da sunt și de cei ce umblă noaptea prin țintirim, îi bucură pe draci așa-a! Altul, care-i drumeț, să vrea îți dă-n cap c-o coadă de topor și-ți iese sufletul.

— De ce grăiești tu așa?

— Ia aș... Ei, iaca-mi pare și portița. Chiar așa, îi ea. Ian deschide-o, dragă! Păzitorul pe pipăite deschide portița, îl scoate pe drumeț afară de-o mânecă și zice:

— Aici se și sfârșește țintirimul. Acu să mergi tot pe câmp și pe câmp pân' ce nu-i da de drumul haznalei. Numai tot acolo o să fie șanțul hotarnic, să nu dai în el... Da dacă-i ieși la drum, s-apuci în dreapta ș-așa chiar pân' la moară...

— Of-of-of, oftează drumețul după puțină tăcere. Da eu acu așa socot, că n-am la ce să merg la moara cea din Mitrievo... La ce dracu să mă mai duc și eu acolo? Eu mai bine, drăguță, voi sta aici cu dumneata...

— Ce să mai stai cu mine?

— Ia așa... cu tine mi-e mai vesel...

— Ți-ai găsit și tu om de veselie! Drumețule, eu văd că ție-ți plac glumele...

— Știut că-mi plac! zice trecătorul râzând răgușit și c-un hohot mărunt. Of, dragă-drăguță. Cred că mult l-îi pomeni tu pe drumeț!

— De ce să te pomenesc și pe tine?

— Așa, că te-am înșelat bine... Ce crezi, că-s drumeț eu? Nu mai sunt eu drumeț.

— Cine ești, dar, tu?

— Îs un mort... Numai ce m-am sculat din sicriu... Îl ții minte pe lăcătușul Gubarev, care s-a spânzurat (în) săptămâna cea albă? Apoi ia, eu și sunt Gubarev...

— Mai spune o minciună! Păzitorul nu-l crede, însă simte în tot trupul o frică atât de grea și friguroasă, încât se mișcă iute din loc și începu să pipăiască iute portița.

— Stai, încotro? zice trecătorul, apucându-l de mână. Hei-hei... vezi-l cum îi! D-apoi cui, dar, mă lepezi pe mine?

— Dă-mi drumul! strigă păzitorul, silindu-se să-și ia mâna.

— Sta-ai! Îți spun să stai și stai... Nu te zgâlțâi, câine ticălos!

Vrei să fii între vii, apoi stai și taci pân' când nu ți-oi spune eu... Nu vreau eu să vărs sânge, că demult ai fi pierit, ticălosule... Stai!

Genunchii păzitorului se îndoiaie. El închide ochii cu frică și, tremurând cu tot trupul, se reazemă de zid. El ar răcni, însă știe că răcnetul nu va ajunge la loc locuit de oameni... Alăturea cu dânsul stă trecătorul și-l ține de mână...

Vreo trei minute trec în tăcere.

— Unul îi bolnav de înferbințeală, celălalt doarme, dar al treilea

îl petrece pe drumeț, bombănește trecătorul. Buni păzitori, se poate de plătit hacul! Nu, frate, tâlharii întotdeauna au fost mai harnici decât păzitorii! Stai, stai, nu te mișca...

Trec în tăcere cinci, zece minute. Însă iată că vântul aduce un șuier.

— Ei, acu mergi, zice trecătorul, lăsând mâna. Du-te și roagă-te lui Dumnezeu c-ai rămas viu. Trecătorul șuieră și el, o dă de fugă de la poartă și s-aude cum sare șanțul. Presimțind ceva nu prea bun și tot încă tremurând de frică, păzitorul nehotărât deschide portița și, cu ochii închiși, aleargă înapoi. La cotitura cea dinspre aleea cea mare el aude grăbindu-se niște pași, și cineva îl întreabă cu un glas șuierător:

— Tu ești, Timofte? Da unde-i Dumitraș? Iar trecând cu fuga toată aleea cea mare, el zărește în întuneric o luminică micuță și nesenină. Cu cât e mai aproape de luminică, cu atât mai multă frică simte și cu atât e mai puternic presimțământul unei trebi rele. „Lumina parcă-i în biserică, gândește el. De unde să fie ea acolo? Mântuiește și miluiește, Maica Domnului. Așa este!" Un moment păzitorul stă în fața ferestrei sfărâmate și cu groază se uită în altar... Lumânarea mică de ceară, care au uitat s-o stingă tâlharii, arde într-o flacără tremurătoare de vânt ce năvălește prin fereastră și aruncă pete roșii, nelucitoare asupra veșmintelor, aruncate în toate părțile, și a dulăpașului cârligat, asupra numeroaselor urme de picoare lângă prestol și jertfelnic...

Mai trece puțin timp și vântul urlător duce prin țintirim grăbitoarele și neliniștitele sunete de alarmă...