Pozna

Sari la navigare Sari la căutare
Pozna
de Liviu Rebreanu


Simțea o sfârșeală aspră prin genunchi și în șale. Îi curgeau sudorile pe frunte, îi zbârliseră sprâncenele și-i făcuseră brazde umede pe obrajii năclăiți de praf și de oboseală. Căra lăzi de smochine din pivnița marelui magazin de coloniale „Corbul alb” și le așeza într-un camion ce trândăvea în curte.

— Oooh, viață, arde-te-ar focul! murmură dânsul oprindu-se în poarta pivniței și ștergându-și nădușeala feței cu mâneca zdrențoasă a hainei.

Niciodată parcă munca nu-l chinuise mai mult ca azi. Inima-i fierbea de necaz și de o răzvrătire neînțeleasă, ca și când i-ar fi pleznit fierea și i s-ar fi revărsat pe furiș în toate tainițele sufletului. Dar fiindcă era om cumpănit, obișnuit să-și înece în răbdare pornirile mânioase, Toader Căpățână își scoase luleaua din brâu, o umplu tacticos și o aprinse, bombănind vorbe fără șir despre soarta omului…

Era o după-amiază de vară fierbinte. Soarele bătea cumplit, de părea că și-a pus în gând să potopească lumea toată. Arșița străpungea zidurile și se aduna de pretutindeni, înadins parcă, în curtea strimtă, gâtuită între aripi de case murdare cu uși multe, de la care porneau dâre de lături spre gura canalului, băltocită, unde aburea un miros amețitor. Camionul aștepta cu fundul aproape de pivniță, așa încât cele trei mârțoage băteau cu copitele în capacul ciuruit al canalului și strănutau des, ridicând boturile și alungind cu cozile roiul de muște ce li se plimbau pe burtă… Zăpușeala se îngroșa din ce în ce, amuțind toate zgomotele, coborând din văzduhul încins o tăcere înăbușitoare.

Toader Căpățână pâcâia zdravăn din lulea, răzimat de ușciorul pivniței, înfruntând dogoreala cu niște priviri aprinse, cu creierii vălmășiți. Alteori tutunul îl potolea; acuma parcă-l întărită mai rău, tulburându-i gândurile, tremurându-i pe buze cuvinte aspre, sudălmi și blestemuri. Era furios și nu-și dădea seama din ce pricină anume. Simțea doar că-i clocotește sângele și că în suflet îl roade, ca un cariu vrăjmaș, nevoia de-a se împotrivi, de-a ridica fruntea și de-a se hărțui cu toată lumea.

Tăcerea mare dimprejur îi sporea mânia. Bătaia soarelui îl supăra de-i venea să se năpustească asupra cailor, care-și făceau vânt cu cozile și dădeau mereu din cap, ca și când ar fi vrut să-și bată joc de dânsul. Auzea cum bufnește și înjură stăpânul în pivniță. Aceasta îl mai răcorea puțin. Lasă să vază și el ce-i necazul, că destul asuprește pe alții… Și, gândindu-se astfel, simțea limpede că toată otrava din suflet i se întoarce asupra patronului. Se mira cum nu l-a urât de loc până azi!

— Toadere!… Toadere! vuia din pivniță glasul stăpânului, amenințător și înăbușit, parcă l-ar fi strâns de beregată o gheară dușmană.

— Strigă până-i crăpa! mormăi Toader cu un zâmbet bucuros în ochi, mândrindu-se că nu răspunde stăpânului. Și de-ai crăpa, atâta pagubă!… Ți-am muncit ca un câine, acu pot să mă mai odihnesc nițel, că n-o să piară lumea…

Știa bine că stăpânul trăsnește fiindcă ar vrea să isprăvească mai degrabă cu camionul, ca să nu întârzie de la gară. Și tocmai de aceea Toader nu mai dorea decât să-l facă cumva să întârzie. Grija stăpânului îl umplea de fericire. Strângea țeava pipei între dinți și asculta foarte mulțumit cum se frământă glasul stăpânului chemându-l. Parcă niciodată nu-l mângâiase o plăcere mai caldă…

Pe urmă auzi pași apropiindu-se.

„Poftească să vie, că nu-mi pasă! își zise Toader

Căpățână neclintit. Ce să-mi pese? Dac-o întârzia, ce mă doare pe mine? Ce mă doare?… He-he… pe mine nu mă doare!”…

Ieși chirigiul cu două lăzi în brațe, abia târându-și pașii. Apoi îndată, ca o sfârlează, stăpânul, alergând glonț la camion, să pună mâna să așeze lăzile.

Toader nu mișcă; doar că strânse mai tare luleaua între măsele. Peste câteva clipe însă stăpânul, roșu la față și la păr, cu un nas mare, coroiat, îl văzu și-i zise fierbând:

— Da’ ce-i, Toadere, tu nu răspunzi când te strig?

— N-am auzit, minți Căpățână răspicat.

— Eu mă zbat de nu-mi găsesc locul, iar tu tragi din lulea, ai?!

— Nu trag, domnule! făcu Căpățână, ascunzând încetinel luleaua în buzunar și adăogând: Muncesc!

— Muncești, fire-ai al dracului, ai?! Asta-i munca ta: un pas să mergi și de două ori să gemi și să te vaiți…

— Cum mă năpăstuiești așa, domnule? se cruci Toader cu mirare și supărare în glas. D-ta nu vezi că curge apa de pe mine, parc-aș fi ieșit din baie?… Și tot mă mai…

— Ce? Ce? izbucni deodată stăpânul ca un viespe. Ce zici? Mai îndrăznești să răspunzi? Mai ești și obraznic?… Porcule! Ticălosule!…

Se apropie de el cu pumnii strânși, gata să izbească. Toader Căpățână însă răspunse iar, mai dârz:

— Nu mă ocorî, domnule!… De ce mă ocărăști?…

Stăpânul se repezi la dânsul și începu să-l lovească cu pumnii peste obraji, peste cap, pe unde-l nemerea, răcnind într-una:

— Ești obraznic?… Obraznic?…

În clipa când Toader a simțit întâia izbitură, i-a pierit din suflet deodată toată mânia. S-a lipit de perete și, gândindu-se că trebuie să-și ferească cel puțin capul, a ridicat brațele, bâiguind din ce în ce mai posomorit:

— Stai, domnule, nu da!… Ce dai, domnule?… De ce mă bați?… Ce-s eu, domnule? Câinele d-tale?…

Dar loviturile curgeau mereu mai grele. Nu-l dureau, cât îl înfricoșau și-l amărau. Se făcu din ce în ce mai mititel, fără să mai crâcnească. Și nu se mai gândea decât să scape mai degrabă din mâinile stăpânului… își luă vânt și, într-o clipă mai priincioasă, o tuli în pivniță.

Între lăzile de smochine se dezmetici curând.

„Ce-a fost asta?” își zicea neîncetat, apucându-se de lucru, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Îi țiuiau urechile, dar tot auzea deslușit cum mai înjură pe-afară stăpânul. Ieși cu câteva lădițe în brațe, le încărcă binișor în camion. Chirigiul se sfădea pe înfundate cu caii. Stăpânul mai mormăi o amenințare și intră în prăvălie, trântind ușa…

Toader Căpățână își urmă munca cu mai multă râvnă chiar ca până acuma, dar inima-i era sfâșiată de amărăciune. Schimba din când în când câte-o vorbă cu chirigiul, domol, și-și ștergea mai des sudoarea feței cu mâneca zdrențoasă a hainei. Sufletul lui căuta un sprijin și nu găsea. Bătaia aceasta i se înfipsese în creieri ca un ac de albină, se umfla mereu, strâmbându-se într-o întrebare usturătoare:

„De ce?”…

O sucea și o învârtea, și n-o putea îndrepta. A îndurat și alte dăți lovituri mai multe și mai grele, dar nu i-au lăsat în urmă nicio întrebare.

„De ce m-a bătut? își zicea acuma abătut. Ce-am greșit, să mă bată?… Mi s-au muiat și oasele de muncă, și tot nu ajunge?”

Întrebările se răscoleau unele pe altele, se coborau tot mai adânc în sufletul omului… De vreo douăzeci de ani robotește la același stăpân, aceeași caznă zilnică. Era un băiețantru când a venit întâia oară aici, și „Corbul alb”, o dugheană ca vai de ea, iar stăpânul, un biet negustor, de nu prea avea nici după ce să bea o gură de apă. Douăzeci de ani… De-atunci stăpânul s-a ridicat, a făcut burtă și chelie, dugheana s-a întins și a ajuns marele magazin de coloniale cu filiale și sucursale… Toată lumea s-a schimbat, numai el a rămas același, cu aceeași muncă crâncenă, din care Dumnezeu știe cum își hrănește cei șase copii. Douăzeci de ani… Ce viață! Și cum nu s-a gândit el niciodată la astea, cum n-a încercat măcar o singură dată să-și lepede povara, să-și croiască altă cale! A cărat mereu, de dimineață până seara, ce i-a poruncit stăpânul, din căruțe în prăvălie, din prăvălie în pivniță… Mereu, mereu… a răbdat huiduieli și lovituri fără să mârâie, parcă n-ar fi avut sânge în vine…

— Ce om mai sunt și eu!… Oooh, viață, viață! murmură dânsul aruncând lăzile în camion, oftând greu și abia îndreptându-și șalele.

Se simțea atât de umil, că nici nu mai îndrăznea să se uite în ochii chirigiului, care acuma înjura, trântea lăzile și blestema aprig pe stăpân, fiindcă îl ținea prea multă vreme în arșiță cu căișorii lui…

Toader Căpățână munci până seara, ca totdeauna, și porni spre casă cu capul în pământ, ca niciodată, îi era rușine de sine însuși și se ferea din calea oamenilor, ca și când toți l-ar fi disprețuit ca pe un câine pribeag…

Se abătu pe la cârciuma din colțul fundăturii în care se pitea căscioara lui. Oamenii vorbeau cu glas tare, țanțoși, parcă fiecare ar fi voit să arate că toată lumea se învârtește numai în jurul lui și în slujba lui. Toader se așeză, bău o țuică, ascultă tăcut toate palavrele, minunându-se cum uită oamenii aceștia cruzimea vieții, cum se înșală singuri… Așa s-a înșelat și dânsul toată viața, așa a trăit în minciuni și închipuiri, până ce azi a văzut deslușit prăpastia…

Când a intrat însă acasă, a simțit foarte limpede o răsturnare foarte stranie în suflet. I se părea că a crescut deodată cât un uriaș. Amărăciunea și umilința se ascunseseră sau se prefăcuseră într-o mânie întocmai ca după amiazi, înainte de-a izbucni pozna. Își dădea seama că aici el e omul și stăpânul, și gândul acesta îi umplea inima de mândrie.

Nevasta îl mângâia cu privirile și căuta să-i ghicească dorințele. Copiii își mai domoliră glasul… Parcă chiar lucrurile din casă se sileau să-l mulțumească.

Toader trântea, mormăia, înjura și, în aceeași vreme, simțea o plăcere adâncă văzând cum toți i se feresc din cale.

— Oi fi ostenit rău, Toadere?… Uite-acu-i gata mâncarea, zise femeia, cu supunerea întipărită pe față.

Așternu masa, aduse bucatele, dar lui Toader înadins nu-i plăcea nimic. Suduia mereu și era mulțumit că nevastă-sa se supără și se necăjește din pricina lui.

— Da’ ce-i, bărbate, ai nebunit? izbucni apoi deodată femeia, roșă de mânie.

Toader parcă atâta așteptase. Sări drept în picioare, ca și când l-ar fi mușcat o năpârcă.

— Ce zici? Ce faci? Mă-nfrunți? De ce mă înfrunți? răcni dânsul.

Și se repezi la ea cu pumnii.

Copiii se porniră pe țipete disperate și se amestecară printre picioarele părinților încăierați. Femeia răbdă un răstimp loviturile, apoi începu să blesteme și, în cele din urmă, fugi afară, urmată de copiii speriați.

Toader Căpățână simți acum o ușurare, parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Se așeză la masă, își tăie o felie zdravănă de pâine și mâncă cu poftă. Auzea bocetele și sudălmile femeiei în curte, întovărășite de lacrămile copiilor. Suferințele lor îi făceau bine. Îi aduceau aminte că e stăpân și-i ascundeau suferințele lui.

Toader Căpățână molfăi liniștit și tihnit până ce plânsetele de afară încetară. Atunci apoi simți un gol greu în suflet, se uită dezmeticit prin odaia mută, și oftând dureros, murmură clătinând din cap:

— Oooh, viață, viață, arde-te-ar focul!