Povestea vieții mele/Volumul I

Jump to navigation Jump to search
Povestea vieții mele
de Regina Maria a României



„Eu”, după un portret de Sir J. E. Millais, din Windsor. Copyright by H. M. The King of Britain Povestea vieții mele!

Adesea mi s’a cerut s’o scriu, și am stat în cumpănă dacă s’o fac, din multe pricini.

Cu moartea scumpului meu soț, regele Ferdinand, se încheie un anumit capitol al vieții mele — și simt că pot mai ușor să privesc înapoi la calea, la lunga cale ce am străbătut-o până acum. Pot s’o privesc de departe în chip mai puțin părtinitor și, poate, tocmai aceasta am așteptat mereu.

M’am întrebat totdeauna sub ce unghiu voiu privi, pentru a o povesti, propria mea viață, știind că până la un punct oarecare, trebue să-mi cântăresc cuvintele și totuși să fiu cât se poate de sinceră și atât de precisă pe cât se poate. Nu vreau să fiu nici prea rece, dar nici prea pătimașă; simțirile nu trebue să mă târască după ele.

Intr’o oarecare măsură vreau să privesc înapoi la viața mea, ca și cum ași povesti întâmplările altuia, ba, parcă ași vrea, chiar, să o scriu la persoana treia, dar aceasta ar fi un fel de prefăcătorie, și eu niciodată nu m’am prefăcut. Toată viața am fost primejdios de sinceră și nu mă pot desbăra de această deplină sinceritate.

Mi se pare că am găsit acum unghiul sub care pot privi povestirea vieții mele: unghiul care mă înfățișează pe mine în legătură cu România — fie România și eu, fie eu și România — e cam acelaș lucru.

Trebue să mi se ierte că multe gânduri, multe chibzuiri și multe tâlcuiri se întrețes cu faptele ce am de înșiruit, căci viața mea a fost până acum destul de lungă și întâmplările destul de numeroase ca să-mi fi strunit mintea și să fi făcut din mine un soiu de mic filosof, în felul meu.

România și eu. Dar de bună seamă e nevoie să privesc și înapoi, cu mult înapoi, căci despre nicio viață nu se poate vorbi, fără a pomeni de copilărie și de tinerețe, cari sunt marile făuritoare ale caracterului; și copilăria mea a fost o copilărie fericită, de care mi-e drag să-mi amintesc.

==PARTEA I-a COPILĂRIA==

M’am născut la Eastwell, în Kent, în 1875.[1]

O casă mare de piatră cenușie, într’un imens și frumos parc englezesc — o pădure, cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile — un cămin englezesc.

Eram a doua la părinți. Primul copil era băiat și fusese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria, și ofițer în marina britanică.

Mama fu încântată să aibă o fetiță; spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băeții, și-mi puse numele Maria, care era numele ei și al mamei ei. Iubea și cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei.

In 1873, Maria Alexandrowna, singura fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburg, și venise din depărtata Rusie să-și trăiască viața în Anglia. Multă lume își va închipui, poate, că era un mare noroc și o fericire a veni din Rusia în Anglia. Dar mama mea își iubea din inimă pământul natal și niciodată nu s’a simțit deplin fericită în Anglia, cu toate că a avut acolo mulți prieteni scumpi.

Noi, copiii ei, din potrivă: născuți în Anglia, o iubeam adânc și am păstrat toată viața, săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm, mai târziu, că niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubește omul cu patimă.

Aceasta este una din durerile mamelor cari sunt „exportate” sau mai bine ași zice „importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioți înfocați, aceștia nu pot înțelege pe deplin că și mamele lor rămân cu sufletul legat de țara în care s’au născut. Mama — cred dânșii — e a lor și a țării în care i s’au născut copiii; ei nu-și pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinților lor. Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înțeles; de aceea, fiecare generație ar trebui să fie îngăduitoare față de cealaltă, părinții față de copii, dar și copiii față de părinți, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, sbuciumul și desamăgirile inimii omenești, — iar mamele nu trebue să-și închipuie că-și pot trece năzuințele, iubirile și patimile în sufletele celor cărora le-au dat viață.

Vremurile, circumstanțele, ambianța, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinți; și apoi, adesea, mama uită, când un copil o uimește sau o desamăgește, că nu ea singură a plămădit acel copil.

Intr’un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung șir de străbuni — iluștri sau nu, aceasta nu importă — sunt părtași la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar și poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni, și la urmă, nu i-a dat ea viață, cu prețul chinului ei?

Părinții mei mai aveau trei fiice, Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu și în sfârșit Beatrice, care se născu și dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei și se pricepea foarte bine să se întărească în această situație de invidiat.

Copilăria noastră a fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.

Mama ținea în viața noastră un loc mai mare decât tata, — el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaștri, și, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, — cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât se părea ochilor mei de copil.

Aveam noi, oarecare teamă de el? Poate că da, puțintel; orișicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit și zilele în cari ne băga în seamă, erau zile de sărbătoare pentru noi; dar „Mama” era marea realitate a vieții noastre.

Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, și care ne spunea ce trebue să facem și ce nu.

Ne iubea cu patimă. Intreaga-i viață era dăruită copiilor ei: noi îi eram grija de căpetenie și însuși miezul existenței sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severității și niciodată n’a admis vreun amestec între generații. N’a fost niciodată tovarășa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea și totodată dragostea — suverana, stăpână în căminul ei, aceea care ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului, este a ei.

Tata era marinar — și era și sportsman, trăgaci de seamă și, ca orice englez, aștepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni și doamne cu nume strălucite și de felurite naționalități.

La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcați în hainele cele mai frumoase și trimiși jos, în biblioteca mare, ca să zicem „noapte bună” musafirilor părinților noștri.

Imi amintesc și acuma senzația netezirii părului meu cu peria; aveam un belșug de păr pe care surorile mele îl numeau „galben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipuesc „auriu”, păr de care nursa noastră Pitcathly, o neprețuită bătrână scoțiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfășura în toată frumusețea lui. Și cu drept cuvânt, „Nana” ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe niște călușei răsfățați. Mai simt și acum, în umeri, ușoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrâna Nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita în familie, și datorită acestei preferințe, Imagine: Mama mea pe vremea când locuia la Eastwell Ducky se văzu împodobită cu zulufi, pe cari Nana îi încolăcea în jurul degetului cu ajutorul unui pieptene.

Ducky era prietena mea cea mai intimă; eram nedespărțite, deși foarte deosebite și ca înfățișare și ca fire.

Ducky era oacheșă, și cu toate că avea un an mai puțin, fiind mai înaltă decât mine, era totdeauna luată drept cea mai mare, ceeace ne necăjea pe amândouă. Era și mai posomorâtă și gata să poarte pică dacă era mustrată; iubea pătimaș, cu gelozie și era, ceeace mai marii noștri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul „auriu”, primeam toate ale vieții mai ușor decât Ducky și mă împrieteneam mai repede; dar Nana iubea mai mult pe Ducky pentrucă își închipuia că pătimașa copilă era adesea rău înțeleasă, și poate că nu se înșela.

Ducky și cu mine ne judecam cu cea mai desăvârșită dreptate; eram leale una față de alta, niciodată nu năzuiam spre vreo izbândă personală și nu ne puteam închipui o viață în care să nu fim alături.

Mai târziu, mama ne spuse că niciodată nu-i plăcuseră acele mari petreceri vânătorești; ne spuse că domnii se întorc acasă somnoroși și fără chef de vorbă după o zi lungă,

petrecută cu pușca în mână.

Mamei nu-i plăcuseră niciodată sporturile; avea o cultură aleasă și-i plăcea să stea de vorbă cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într’o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici, decât pe militari, marinari și pe sportsmeni — ceeace în copilărie, mai pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârșire de neînțeles; căci și eu și surorile mele aveam o preferință, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!

Dar aceste petreceri de vânătoare, cari plictiseau pe mama, erau pentru noi, pline de însuflețire și surescitare. Îndată așezam în gând, — așa cum fac copiii, după simpatiile și antipatiile lor, — pe fiecare musafir la locul său. De sigur locul de căpetenie îl aveau după înfățișarea lor, dar și după modul cum se purtau cu noi. Unii „oameni mari” știu mai bine decât alții să se facă iubiți de copii.

Dela vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumusețea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână.

La una din aceste petreceri de vânătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prințesă de Wales. Apăru într’o zi la ora ceaiului într’o minunată rochie de catifea roșie cu o trenă lungă, în falduri largi. Fui cu totul buimăcită de admirație; rămăsei fără cuvânt, cuprinsă de adorare, și-și poate oricine închipui încântarea mea când această arătare în vestmânt de catifea roșie, care se numea tanti Alix, propuse să vie sus în camera copiilor să asiste la baia noastră!

Se așezase acolo în strălucitul ei vestmânt de purpură, și eu, fascinată, o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită și temândumă să nu se mistue deodată încântătoarea vedenie.

Totdeauna am fost ciudat mișcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseții, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată priveliște a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s’a apropiat de mine frumusețea, am simțit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însușesc, cel puțin cu ochii dacă nu și cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârșea prin faptul că știam să gust frumosul și în întreg și tot atât de bine în amănunte. Măreția unei largi priveliști a mării sau a munților nu mă împiedeca de a zări și de a iubi cea mai umilă floricică dintr’un șanț.

Darul de a mă îmbăta de frumusețe în întreg și în amănunt m’a însoțit dealungul vieții. Linii, culori, contururi, sunetele și miresmele legate de fiece priveliște mi-au făcut viața nespus de bogată, și împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se ivește în mine un sentiment de recunoștință pentru fiecare formă a frumuseții desvăluită sufletului meu.

Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseții ce mi-a înfățișat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roșie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum mai târziu altă femeie frumoasă din familia mea, m’a încântat până la așa un grad, încât îmi veni să cad în genunchi în fața ei și s’o slăvesc, așa cum în vremea de demult păgânii își slăveau zeii.

A avut o soartă tragică și îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine și sora ultimei țarine. Se căsătorise cu unul din frații mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliștilor, mult, mult înaintea revoluției, pe când era guvernator al Moscovei. Soția sa intră atunci în viața religioasă și clădi o mănăstire în care se retrase,

dar viața ei sfântă nu găsi milă în fața bolșevicilor: a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit și transportat la Ierusalim, în Pământul Sfânt, unde se odihnește acum.

Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în fața mea frumusețea ei ca o minunată arătare. Frumusețea ei era din cele ce se numesc de obiceiu „îngerești”. Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ți vorbea, în care se mișca, toate erau de o desăvârșire care întrece cuvintele; îți veneau lacrimile în ochi — numai privind-o, și-ți venea să exclami ca poetul Heine:

Tu te asemeni cu o floare

Frumoasă, albă, pură;

Eu te privesc și simt durerea

In suflet pătrunzându-mi.

Dar mi se pare că m’am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci — trebue s’o spun dinainte — vor mai fi multe dealungul drumului nostru.

Viața noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puțin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. Cred că adesea era frig și umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârșită frumusețe. Sunt imagini și senzații, cari au rămas întipărite în mintea mea, în mod deosebit. Le voi purta cu mine până la sfârșitul vieții, laolaltă cu toate amintirile cari îmi sunt scumpe.

Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricât ași înainta în vârstă, mirosul de frunze veștede și umede, va deștepta în fața ochilor mei imaginea bătrânului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanța cuvenită de vecinul său, ca să se poată desvolta în nestânjenită frumusețe; fiecare părând un uriaș, la poalele căruia, noi copiii, ne târâm picioarele prin foile uscate și adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fâșii de ceață, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru.

Acest miros de foi de toamnă, oriunde ași fi, îmi redeșteaptă totdeauna imaginea parcului dela Eastwell și cărările din pădure, călcate odinioară de pașii noștri de copii. Iar în grădina de zarzavat, era acel parfum al foilor de toporași, amestecat cu izul muced al cartofilor și al sacilor vechi, păstrați în șopronul de alături, și ceva mai încolo mirosul amărui al înaltelor garduri vii de dafin, prin cari aveam obiceiul să ne strecurăm și cari ni se păreau o întunecată și misterioasă trecătoare spre locașurile visurilor, la cari trebuia odată și odată să ajungem.

Oh! Dar imensul cedru, pe pajiștea din fața casei, cu ramurile cele de jos măturând pământul și sub cari ne furișam!

Acest arbore era un minunat locaș în chip de catedrală, în care noi copiii stăpâneam fiecare câte o încăpere.

Niște curpeni, făcându-și loc sub umbra pomului, se cățăraseră pe ramurile lui aplecate, și atârnau în jos în lungi perdele. Acești lujeri agățători dădeau locuințelor noastre tainice o înfățișare de junglă, și eu îmi închipuiam că erau frânghii de clopot întrebuințate de zâne la lumina lunii, în acele ore încântătoare, în cari Nana nu dădea niciodată voie să ne furișăm din pat, ca să cercetăm nemărginirea lumii!

Această ciudată senzație de mister e foarte caracteristică în copilărie. Copiii văd lucrurile într’un chip deosebit și în alte proporții decât oamenii mari; în fiecare lucru văd forme stranii, culori, secrete, prilejuri de descoperiri, de cari nici nu-și dau seama cei mari.

Sunt chipuri cuprinse în chipuri, adâncimi cuprinse în alte adâncimi și în fiecare lucru sunt posibilități, cari mereu depășesc avântul spre ele.

Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu și surorile mele; darul de a romanța îmi umplea sufletul și în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceeace percepe ochiul singur.

Această însușire m’a însoțit toată viața; și acum la cincizeci și doi de ani, deslușesc încă vedenii și frumuseți în toate câte văd.

La Eastwell se afla, lângă lacul cel mare, un înfricoșător și netălmăcit mister.

Guvernanta și bonele noastre ne duceau rar pe acel drum, căci era un drum lung pentru picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obțineam să ne treacă pe acea cărare neștiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori.

Ascuns printre tufișuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puț, și de acolo pornea un sgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca și când niște mâini disperate ar fi isbit fără sfârșit în porțile unei închisori.

„E cineva, acolo, în fund!” ne șopteam noi unul altuia. „O stafie, un prizonier? Sau un uriaș îngrozitor, sau cine știe ce ființă spăimântătoare care a fost zidită acolo? Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puț! Nici nu cred că doream s’o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam să o lăsăm netălmăcită.

Bum, bum, bum! Și inima ni se sbătea în mod chinuitor, ne apucam de mână și ne sileam să nu grăbim pașii și nici să părem înfricoșați. Bum, bum! Ce putea să fie? Astăzi știu tot atât de puțin ca atunci, ce pricină făcea ca acel puț sau rezervor să producă sunetul înspăimântător, și găsesc o plăcere să-mi reamintesc iar acei minunați fiori pe cari-i simțeam când, pășind în vârful picioarelor, ne furișam pe lângă locul de groază.

Mai era un colț, care ne umplea de un sentiment de întunecat mister, dar acesta era în interiorul casei.

Nu știu dacă Eastwell House era atât de mare cât ni se părea nouă, copiilor, dar cuprindea multe părți neexplorate și încăperi în cari niciodată nu pătrunsesem. Din hallul pardosit cu marmoră, se ridica o scară principală, lată, cu trepte line, dintr’un lemn de culoare închisă; dar mai era și scara de din dos!

„Nu e un loc pentru fetițe”, declarase guvernanta, transformând instantaneu scara de din dos în ceva plin de un interes arzător, o țară de descoperiri și de misterioase posibilități, pe cari ardeam de dorul să le explorăm.

Acea scară de din dos era un loc, care te umplea de teroare, te înfiora la fel ca puțul de lângă lac, pentrucă se adâncea în gol, părând că se coboară până în măruntaele pământului. Privind peste balustradă sau, mai bine zis, pentru statura mea de atunci, furișând o privire printre stâlpi, te apuca amețeala și simțeai nevoia să te tragi deoparte.

Insă îndată ce te îndepărtai, ceva mai puternic decât frica, te împingea să te uiți iar și să mai arunci o privire, pentrucă la jumătatea coborâșului se afla un colț misterios, pe care servitorii îl numeau „Firida Gloriei” și dintre toate locurile, acesta era un loc „nu pentru fetițe”. După câte îmi aduc aminte, „Firida Gloriei” avea în față o perdea în loc de ușă. Această perdea era mereu fluturată de vânt înainte și înapoi, și totdeauna ardea o lumină în dosul ei, așa dar trebue să fi fost un loc foarte întunecos... Ca și despre puțul de lângă lac, până în ziua de azi nu am o idee limpede despre ceremoniile ce s’or fi desfășurat în acel colț tăinuit. Să fi fost un fel de cămară? N’aș putea spune; însă, pentru închipuirea noastră de copii era un fel de iad fără asemănare, propriu scărilor de din dos și despre care ne închipuiam că are un miros al lui.

Probabil că-l și avea! Dar venea prea de jos ca să ajungă până la nasurile noastre iscoditoare!

Am fost surprinse de cei mari furișând priviri peste balustrada scării de din dos, spre „Firida Gloriei” și repede am fost gonite către regiuni mai potrivite pentru „fetițe cuminți”, după cum ni se spuse cu mustrare.

Ah, dar sunt atâtea lucruri de cari îmi amintesc, cu toate că e așa de mult de atunci!

Bunăoară, vacile scoțiene, cu coarne uriașe, cu ochi mari, trecând domol pe cărarea ce ducea, prin parc, la biserică. Frumoase erau, cu părul lor creț de culoarea nisipului, castaniu ori negru, și atât de lung, încât le atârna pe frunte ca niște canafuri, ceeace le dădea o înfățișare ciufulită și aproape copilărească; și nu știu cum, tocmai aceste canafuri învoalte îți insuflau încredere; făceau să pară animalele atât de blajine încât uitai oarecum nemaipomenita mărime a coarnelor lor. Stăteau în loc nemișcate, ca niște statui; aveau capul ridicat și priveau cu ochi blânzi procesiunea noastră de mici mironosițe, pășind Dumineca, cu cartea de rugăciuni în mână, dealungul drumului spre Casa Domnului.

Și ce frumoși erau cerbii! — cirezi întregi păscând iarbă, sau, speriați deodată, luând-o la fugă prin pădure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decât a culege, în plimbările noastre, bucățele căzute din coarnele lor, pălite de soare și de vânt, pe cari le duceam acasă socotindu-le adevărate comori.

Iar într’o zi am descoperit un pom, în care era o gaură mare, mare. Trebue să fi fost un pom de proporțiuni în adevăr neasemănate, căci noi câteși trei, surorile mai mari și cu fratele nostru, aveam loc în scorbura lui. Bine înțeles trebuia să ne strecurăm înăuntru deabușile. Acest pom a fost pentru multă vreme adevăratul centru al jocurilor noastre. Nenumărate și minunate întâmplări neașteptate se iviseră în viețile noastre, datorită acestui ascunziș fără seamăn. Eram, când Robinson Crusoe, când Robin Hood cu tovarășii lui; mai eram și Piei Roșii, sau pirați, sau Dumnezeu mai știe ce!

In mijlocul ascunzătorii noastre rotunde și cam întunecoase, atârna un ciot de lemn care ne stânjenea, și hotărâsem ca, pentru a scăpa de dânsul, să întrebuințăm barda sau fierăstrăul. Astfel de unelte, însă, nu puteam să căpătăm ușor, așa încât a trebuit să ne rugăm de tata ca să ne facă rost de ele; și-mi aduc bine aminte cum ne-a răspuns că, putem să luăm un fierăstrău dacă vrem, dar că nu ne dă voie cu niciun chip să umblăm cu barda. „O bardă poate să-ți reteze un deget dintr’o lovitură, spuse el, dar repede te vei opri din mânuirea fierăstrăului dacă ar începe să-ți tae degetul!” Cât de bine îmi aduc aminte de vorba asta; unele fraze îți rămân în minte dealungul întregii vieți.

Tata era o ființă „rară”, în sensul că nu se ocupa în mod activ de copiii săi; aceasta o lăsa pe seama mamei, însă, la ocazii, se pomenea descoperindu-ne, ca să zic așa, și atunci născocea câte un joc sau o petrecere în care părea că găsește tot atâta plăcere ca și noi.

Scornise pentru serile de iarnă un joc care ne umplea de fiori: se stingeau toate lămpile, iar dânsul se ascundea într’un colț întunecos, prefăcându-se că e un căpcăun. Niciodată nu știam în care odaie se afla. Tremurând de frică, ne strecuram prin bezna camerelor, și deodată, când părea că orice primejdie a trecut, se repezea din vreun colț și ne înșfăca, iar noi sbieram ca și când în adevăr era să ne înghită: joc plin de groază, care ne umplea de acea adevărată înfiorare pe care primejdia o dă aventurilor.

Intr’o zi, întâmplare rară, a căzut o ninsoare neobișnuit de mare, și papa ne-a luat să ne dea în săniuță, pe movila de lângă lăptărie. A fost ceva minunat! Mi se pare că era prima zăpadă ce văzusem vreodată. Care copil rămâne indiferent la farmecul zăpezii! Dar în Anglia zăpada nu ține mult — se ivise și pierise ca un vis abea închegat! Imi amintesc de asemenea de patinajul pe lacul cel mare, și cu toate că eram încă novici,

mititei și șovăitori, simt încă ce îmbătătoare fu bucuria de-a te avânta tot înainte pe luciul strălucitor. Aerul tăios de iarnă făcea să-ți lăcrămeze ochii, îți vopsea cu roșu înfocat obrajii și nasul, dar era încântător, mai presus de orice cuvânt. Și acum îmi amintesc de mlădioasele căciulite de catifea neagră, împodobite cu un samur rusesc de culoare închisă, pe cari le purtam la aceste memorabile ocaziuni; aceste căciulițe așa de cochete măreau încă plăcerea patinajului, precum o făcea și păhărelul de vin roșu fiert, parfumat cu scorțișoare, ce ni se dădea când scobora soarele la asfințit.

Tot din amintirile frumoase face parte și căsuța perelor și a merelor; parcă simt si acuma aromatica savoare a perelor de aur, pe cari grădinarul le alegea pentru mine pe polițele, unde fructele erau așezate în ispititoare șiruri, verzi, roșii și galbene. Și bucurie mai presus de toate, sosea și înfrigurarea Crăciunului!

Pomul de Crăciun era așezat în marea bibliotecă, iar darurile erau înșirate pe mese, acoperite cu alb, dealungul zidurilor camerei. Dar ce zile pline de mister înaintea serbării lui! Tata mai ales căpăta, în acest timp, o deosebită însemnătate; îi plăcea uneori să dea directive în asemenea ocaziuni, și atunci ajungea și el tot așa de nerăbdător ca și un copil. Dar ca orice bărbat, fiind și foarte meticulos, se întâmpla să se supere rău dacă un cât de mic amănunt, din cele plănuite de dânsul, nu era împlinit cu evlavie.

Una din plăcutele îndeletniciri premergătoare era plămădirea Plum-puddingului servitorilor! Această ceremonie se desfășura în sufrageria lor, precum și în partea principală a grajdurilor, căci casa și grajdurile erau două domenii deosebite și niciunul nu trebuia să se amestece cu celălalt.

Protocolul pentru personalul de serviciu, al unui cămin englez bine organizat, e de mare importanță.

0 tingire enormă era așezată în mijlocul mesei și fiecare copil, pe rând, avea dreptul la câteva învârtituri cu lingura, ceeace era o muncă grea dar cu urmări destul de însemnate.

In sfârșit sosea și ajunul Crăciunului!

Timp de mulți, mulți ani freamătul de bucurie al Crăciunului mi-a rămas viu în minte. Zilele de tainice pregătiri, misterul, șoaptele, tăcerea în fața ușilor închise și apoi, deodată, oficierea covârșitoare într’o izbucnire de lumină, însoțită de plăcutul miros al firelor de brad pârlite, toate sunt atât de strâns legate în amintirea mea de sărbătoarea Crăciunului.

Și noi cam sfioși, ținându-ne de mână, înaintam spre acea revărsare de lumină până ajungeam în miezul ei... făcând și noi parte dintr’însa.

Mai târziu grija de a pregăti, de a potrivi, și de a orândui totul, trecu asupra noastră, gustând și noi, generația mai tânără înfrigurarea, fericita uimire a împlinirii; iar în toți anii vieții mele, în depărtata mea țară de adopțiune, m’am străduit ca sărbătorile Crăciunului, rânduite de mine, să semene pe cât se putea, cu cele dela Eastwell și cu cele trăite mai târziu la Malta, căci acele seri de Crăciun au rămas pentru mine deapururi neuitate.

Simt că nu îndrăznesc să mă opresc prea mult aici, unde amintirile îmi sunt învăluite ca în bruma unei minunate vrăji, datorită în mare parte depărtării, și mai ales lumii de basm în care numai copiii știu să trăiască.

Dar ceva din darul copilăriei de a desluși vedenii în alte vedenii, adâncimi în alte adâncimi, taine și închipuiri în zilnica realitate, a rămas în mine în toată calea vieții. Este o binecuvântată însușire, de a înfrumuseța orice, de a face mai atrăgătoare întâmplările și ființele și de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra. Aceasta este atitudinea optimistă,

neînțeleasă întrucâtva pentru pesimiști, sau cel puțin așa mi s’a spus; dar cu toate că fac parte din acei ce văd realitatea cu ochi limpezi, totuși deslușesc în orice lucru o frumusețe latentă, în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi. Eu văd, în oameni, binele mai degrabă decât răul; mila și durerea, în răutate și în păcat, mai de grabă decât greșala; și mult mai drag mi-ar fi să ajut cu vorbe milostive, decât să pedepsesc cu varga!

Slăbiciune, vor zice unii; dar eu aș numi-o mai de grabă putere, severitate, — da — când este neapărată nevoie, căci de șapte ori cel puțin, dacă nu de șaptezeci de ori ași da vinovatului îngăduiala unei îndoieli!

Dacă această ciudățenie a mea va supăra pe cititori, atunci să pună jos cartea, chiar dela început, căci vor întâlni acest duh de optimistă iertare dealungul tuturor filelor ei.... până la capăt, — așa cel puțin o nădăjduesc.

De curând am cunoscut un American foarte simpatic, trecut de șaptezeci de ani și venit în România să mă vadă, pentrucă se simțea de departe în apropiere sufletească cu mine și cu atitudinea mea față de viață; fam întrebat cu ce se îndeletnicește și mi-a răspuns: „Călătoresc dintr’o țară într’alta pentru a cunoaște oamenii, pentrucă toți oameni, fie ei Englezi, Americani, Chinezi, Unguri, Hotentoți sau Zuluși, sunt vrednici de iubire dacă îi cunoști în adevăr; am de gând sa-mi petrec zilele ce-mi mai rămân, încercând sa fac pe oameni măcar să se îngădue între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu”.

Și bătrânul domn și cu mine ne strânserăm mâinile. „Mulțumesc lui Dumnezeu, zisei, pentrucă mi-a trimis pe cineva care a pus în cuvinte și în fapte gândurile mele”.

Și acum să ne întoarcem iarăși la copilăria mea, căci va trebui să mă urmați cu răbdare dealungul multor cărări încă, și cred că ar fi bine să vă fac cunoștință cu alți câțiva membri ai familiei mele, dacă aceasta e sa fie povestirea vieții mele.

Bine înțeles, cea mai de seamă personalitate, care reducea la proporțiuni minime pe toate celelalte, era bunica, regina Victoria; bunica-regină, așa îi ziceam, pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei mele, după al cărei nume fusesem eu botezată, pe când Ducky purta pe acela al bunicii-regine, și apoi i se adăogase numele de Melita, pentrucă Ducky se născuse în încântătoarea insulă Malta; dar despre Malta, voiu vorbi mai târziu....

Cred că bunica-regină se aștepta ca eu, cea mai mare fată din familie, să fiu botezată cu numele ei, dar mama simțise că trebue să mă cheme Maria, nume care îi era mai scump decât toate, pentrucă era al mamei ei; și trebue să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are într’însul ceva de vecinicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?

Mi se pare că n’a fost totdeauna ușor pentru mama să fie nora reginei Victoria, cu toate că-și purtau, una alteia, mult respect.

Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a Țarului, importanța ei fusese cu totul excepțională. Acum era soția fiului al doilea al reginei Victoria, și toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte, ca având drept la tronul Angliei. Îmi închipui că mama considera aceasta oarecum ca o jignire, dar eram atunci prea de tot copilă pentru a înțelege ceva din astfel de lucruri, cari încurcau sau nelinișteau pe mai marii mei. Mama ne ferea de orice grijă și de orice vrajbă, așa încât trăiam într’un adevărat rai al neștiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieții, totuși îi mulțumesc, din fiecare fibră a inimii mele; îi mulțumesc, pentrucă prin viața ce ne-a făcut s’o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânță de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici desamăgiri, nici desiluzii, nici aspra realitate n’au fost în stare, vreodată, să-l desrădăcineze cu totul.

Mama fusese crescută cu multă severitate și ea însăși avea păreri foarte rigide asupra educației și a bunei purtări, dar în același timp era dăruită cu o lărgime de idei care făcea dintr’însa o ființă cu totul aleasă; și mai presus de toate era de o nespusă dărnicie. Bine înțeles, era foarte avută, totuși dăruia mai presus de ceeace se cuvenea să dea; dădea și mereu dădea, la mari și la mici, la bogați și la săraci; adevăratul temeiu al vieții ei era plăcerea de a putea dărui.

Ne făcea fericiți cu desăvârșire — de aceea noi copiii ne închipuiam că și dânsa împărtășea fericirea noastră. Dar mai târziu înțelesei că niciodată nu fusese cu adevărat prea fericită, sau în pace cu ea însăși; multe lucruri o chinuiau și nu privea cu ușurință întâmplările vieții. Creșterea nespus de severă pe care o primise, grija cu care fusese înconjurată, pentru ca educația și instrucțiunea ei să fie desăvârșite în toate privințele, marea înrâurire, întrucâtva apăsătoare, ce o avea asupra-i religia ei, ortodoxă, toate se îmbinau pentru a o face să se judece pe ea însăși cu asprime și nemulțumire. In aparență poate că părea trufașă, prea exigentă în amănuntele purtării și mândră de rangul ei, dar în suflet era smerită, totdeauna îngrijorată și chinuită de gândul că niciodată nu atinsese idealul, pe care i-l fluturaseră pe dinainte părinții și educatorii ei.

Dar noi, ca copii, nu ne dam seamă de nimic din toate acestea; mai târziu însă, când viața, încetul cu încetul, îmi deschise ochii asupra multor lucruri, începui să pătrund adevărata fire a mamei, luptele ei sufletești, și faptul că niciodată nu fusese împăcată cu ea însăși.

Era strâns legată de biserica ei, din adâncul inimii; în orice casă ar fi trăit, totdeauna rânduia în vreun colț un mic paraclis ortodox, având în serviciul ei un preot rus și doi cântăreți, cari o urmau oriunde mergea.

Noi, copiii, am fost crescuți în religia anglicană, și cred că pentru mama, faptul că eram protestanți, a fost o durere care a dăinuit cât și viața ei. Câteodată, totuși, ne lua cu dânsa în micul ei paraclis, unde cucernic uimiți de taina unui rit străin pentru noi, priveam ca vrăjiți la neprețuitele icoane, la minunata catapeteasmă cu trei uși, care ne despărțea de altar; ni se umplea pieptul cu puternica mireasmă a tămâiei și ascultam cu inima svâcnind minunatele coruri, căci limba rusească este în cântări mai presus de orice altă limbă, iar Rusia este țara celor mai impresionante voci de bas.

Atmosfera mistică a acestor mici sanctuare mă mișca adânc, și chiar dacă niciodată n’am simțit imboldul de a-mi schimba religia pentru a mamei, totuși, în picioare lângă dânsa, pe când se închina și își făcea cruce cu evlavie în micul ei paraclis, mă simțeam mai aproape de Sfânta Sfintelor; iar întipărirea celei mai arzătoare credințe pe fața mamei, în timpul acestor slujbe, mă atingea într’un chip greu de descris.

Faptul că slăvea pe Domnul altfel decât noi, o înconjura, în mintea mea, cu un nimb deosebit; mi se părea oarecum mai neapropiată, mai stranie, ca nefăcând parte din realitatea zilnică.

Mama având un respect temeinic pentru credința în care eram crescuți, se ferea de a vorbi despre religie cu noi, temându-se, poate, că ar avea vreo înrâurire asupra noastră. Cred că era la dânsa și gândul că nu vom pricepe frumusețea cultului ei, și că nu ne vom apropia cu destulă cucernicie de ceeace era chiar temeiul vieții ei. Astfel că exista totdeauna între noi o oarecare sfială când se discutau sau se atingeau chestiuni religioase.

Lucru ciudat, soarta avea să mă pună mai târziu în fața aceleiași probleme, însă în mod invers. Am rămas totdeauna o neclintită protestantă, însă cei șase copii ai mei au fost toți botezați în religiunea mamei mele, deoarece e religia oficială a țării lor; a fost una din cele mai chinuitoare îngrijorări a mamei, faptul de a se îndoi dacă fiica ei va fi la înălțimea acestei grele situații, și s’a temut necontenit că nu voi simți destulă evlavie față de Biserica ei, pe care a privit-o întotdeauna ca mai presus de a mea.

Voiu reveni mai târziu asupra acestor lucruri, căci am gândit mult asupra lor și am ajuns la propriile mele concluzii; tot ce vreau să spun aici este că, nici eu, nici copiii mei, n’am simțit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama și mine, căci copiii de astăzi se destăinuesc mai ușor părinților lor.

Mama fusese crescută în părerea că fiecare generație trebue să fie ținută cu strictețe despărțită de cealaltă, și orice atitudine mai familiară, dela copil la părinți, i se părea o lipsă de cinstire.

Astăzi încă, una din cele mai adânci dureri ale mele este faptul că, fiind fiica ei, niciodată n’a încuviințat, chiar după ce am împlinit patruzeci ani, să pot sta la sfat cu dânsa, ca și cum am fi fost de o seamă. Ea nu vroia să dureze o punte între generații.

Și, totuși, simt că amândouă am fi gustat o nespusă bucurie stând de vorbă împreună asupra problemelor vieții, mărturisindu-ne una alteia ceeace găsisem greu sau încâlcit în deosebitele noastre căi, căci și una și alta ne căsătorisem în țări străine.

Din pricina acestei atitudini a ei, foarte rar am îndrăznit să-i cer o povață, și am fost nevoită să păstrez întrucâtva o mască, de câte ori eram cu dânsa, deoarece ea niciodată n’o ridica pe a ei.

Multe, mici și nefolositoare comedii ne-am jucat una alteia! Ea se prefăcea că nu știa unele lucruri, pe cari le cunoștea tot atât de bine ca și mine, și ceeace era mai rău, își dădea foarte bine seama că nu-mi este străin faptul că știe! Iar măștile rămâneau neclintite pe fețele noastre.

Avea oare și dânsa, ca și mine, dorința de a le smulge? întrebarea aceasta a rămas fără răspuns!

Totuși, îndrăznesc să spun că dacă i-ar fi stat în putință să se poarte cu mine ca și cu o femeie, uitând că-i sunt fiică, ași fi putut uneori să-i fiu de ajutor, căci ucenicia mea, nu tocmai ușoară, într’o țară străină, mă învățase multe; însă până la sfârșit n’a vrut să creadă că ar putea ieși adevăr din gura pruncilor cărora le dăduse viață!

In ziua de azi vorbim deschis cu copiii noștri, îi lăsăm să aibă propriile lor idei, ba chiar uneori îi lăsăm să ne arate ei calea, și nu întărim prea mult drepturile noastre de mai bătrâni, luând mai multă parte la necazurile lor, la luptele și dorințele lor.

Mă întreb: oare în chipul acesta pregătim o generație mai puternică și mai destoinică? Uneori mi se pare că trecem prea departe granița în partea cealaltă, că le îngăduim prea multe drepturi, prea multă libertate; cauza este, poate, că părinții nu îmbătrânesc atât de repede în ziua de azi și astfel se simt timp mai îndelungat, decât altă dată, în chiar miezul lucrurilor.

Asupra tuturor acestor probleme am felul meu de a gândi: pentrucă am trăit, am văzut, am simțit și am ajuns la multe concluziuni; nu voi putea însă în această singură carte, să povestesc, să lămuresc și să discut tot ce am gândit și am învățat.

Dar să ne întoarcem la regina Victoria!

Mulți până acuma au scris despre această „mare” micuță femeie; s’a descris, s’a analizat caracterul, domnia și valoarea ei personală.

Imagine: Marea ducesă Serge, sora împărătesei Alexandra


Departe de mine dorința de a zugrăvi în altă imagine, — decât aceea care s’a întipărit la locul ei, în viața mea, — imaginea ei așa cum au văzut-o ochii mei de copil, și mai târziu ochii unei femei tinere și departe de țara ei natală. In acele timpuri ea îmi urmărea propășirea în viață cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a reginei ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc s’ar fi aflat.

Dragă bătrână bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată și neuitată mică lady era ea!

Tăcerea în jurul ușii mamei mari, te umplea de evlavie; ți se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar.

Săli lungi, acoperite de covoare, duceau până la ușa mamei mari; erau apartamente de cari nu te apropiai decât dela distanță, iar cei ce te conduceau până la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în șoapte și călcau tăcut ca pe tălpi de pâslă.

Ușă după ușă se deschidea fără sgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfățișa decât cei inițiați.

Minunata și mica mamă mare, care, cu toate că la prima vedere era o atât de scundă și neimpozantă făptură, știa atât de bine să insufle un soiu de cucernică teamă.

Dădacele noastre ne împingeau înainte ca pe un cârd de gâsculițe cuminți, și se făceau și ele deodată domoale la cuvânt, astfel încât pierea orice asprime din glasul lor și mustrările păreau vorbe șoptite printr’o broboadă.

In sfârșit, se deschidea ușa și ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimântătoare, zâmbind blând, aproape tot atât de sfioasă ca și noi copiii, astfel încât conversația nu prea era curgătoare nici de o parte, nici de alta.

Intrebări asupra purtării noastre și al caracterului nostru moral, alcătuiau cea mai mare parte din convorbiri, și-mi amintesc foarte bine micile strigăte de indignare, întrucâtva comice ale bunicii, când i se mărturisea că una sau alta dintre noi nu fusese cuminte.

Am credința că bunica, întocmai ca și noi, se simțea ușurată, când lua sfârșit audiența.

Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii.

Intâi, miroseau nespus de dulce a flori de portocali, chiar când nu se putea zări în casă nicio astfel de floare, și al doilea erau încântător de pline cu cele mai neînchipuite comori, dela globul de sticlă în care se vedeau atâtea culori, până la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfățișând câini, ponei și cerbi.

Pe urmă, atâtea fotografii! Printre ele, acelea ale multor ființe încetate din viață, chiar copilași morți, spre cari — cu toate că ne înfiorau — ne furișam mereu privirile.

Dar, stăpânul acestor locuri, și cinstit ca zeul templului, era bunicul, principele consort, înfățișat la toate vârstele și in toate chipurile: statui, figurine, busturi, plachete, portrete în ulei și aquarele, pastele, miniaturi și fotografii reproducând efigia principelui Albert; principele Albert în uniformă sau în haine civile, în costum de interior sau în ținută de gală, ca highlander, călăreț sau vânător, ca simplu particular sau învestmântat în mantia ordinului Jarrètierei, principele Albert mânând caii, principele Albert și câinii lui, principele Albert grădinărind sau plimbându-se în pădure, principele Albert în mijlocul copiilor săi, Principele Albert scriind la masa sa de lucru, principele Albert om de stat, în marile săli de ceremonie, înconjurat de colaboratorii lui și ținând în mână documente însemnate. Oriunde îți întorceai privirea, ochii bunicului te urmăreau, pătrunzători și înțelepți.

Mai erau o mulțime de minunate și ciudate lucrușoare făcute din granit scoțian și din roce scoțiene de preț, numite „cairngorm”. Și mai presus de toate era botgrosul bunicii, o mică lighioană foarte arțăgoasă care se sgribulea de furie și scârțâia din gâtlej dacă-ți vârai degetul printre gratiile coliviei, dar când îi plăcea cineva, se umfla până ce se făcea rotund ca o minge de puf și atunci fluera încetinel și încântător o mică melodie veselă pe care o învățase.

Odată, demult, am avut și eu un botgros ca al bunicii, dar mult mai târziu, și povestea lui e tristă... oh! atât de tristă... Cercetările noastre în jurul camerii bunicii, nu puteau avea loc decât când ne ducea mama la dânsa — căci atunci bunica vorbea cu mama iar nu cu noi, și convorbirile lor mai lungi și mai de seamă ne dădeau vreme pentru călătoriile noastre de explorare.

Amintirile mele se leagă în special de camerele dela Windsor; la Osborne și Balmoral, întâlneam pe bunica de obiceiu’ pe afară.

Ca orice ființă obosită de muncă, bunica simțea nevoia să scape, timp de câteva ore pe zi, de tăcerea „regalității” apartamentelor ei. De aceea de câte ori vremea îngăduia, își lua dejunul de dimineața și ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore și la Osborne, o văd sorbindu-și cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase „ecrue”, cu căptușeală și franjuri verzi. Și aci, oricine se apropia de dânsa trebuia să pășească ușor; dar pe pajiștile verzi ca smaragdul, cari țineau loc de covoare, și în aerul liber, fiecare se temea mai puțin de răsunetul propriului său glas.

Ceeace caracteriza breakfastul bunicii, era desfătătoarea mireasmă a cafelii și a unui fel de pesmeți, cari soseau din Germania, în cutii de tinichea rotunde și scunde.

Năsucurile noastre pofticioase le miroseau cu jind, dar nu prea des ni se întâmpla să fim poftiți a gusta din ei!

„Highlanderi” cu fustanelă de stofă cadrilată, cenușiu cu verde, sau Hinduși cu turban, erau de obiceiu rânduiți să îngrijească de serviciul bunicii. Imi mai amintesc că-și aveau locul în acest tablou și lachei monumentali, precum și o mulțime de câini: ogari, skyteri-eri, unii scoțieni și alții pletoși, și mai presus de orice încântătorul poney „Isabelle” cu botul trandafiriu și ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenșilor cai înhămați la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la Parlament sau la Catedrala din Westminster, în zile de mari evenimente.

Ah! acel poney Isabelle! Imi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. In țara visurilor era al meu, ba chiar am colindat călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiționalele șapte dealuri și șapte văi până în țara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau niciun sgomot, iar coama și coada îi străluceau în adevăr ca șuvoaie de lumină...

Osborne!

Nume care, singur, e — până azi — o bucurie pentru mine. Căci el însemna vacanța de vară, marea și plaja, minunate scoici ce se găseau în timpul refluxului, scoici de toate culorile și de toate formele. Insemna nespus de plăcute băi și plimbări în lunga „vagonetă” -— astfel numeam noi breackul nostru — prin pădurile pline de miresme, dealungul gardurilor vii încărcate de caprifolio. Și însemna să vedem pe scumpa noastră bunică-regină dejunând sub umbrela „ecrue” cu canaturi verzi, înconjurată de câini, Hinduși, Highlanderi, de câte una sau două mătuși servind-o cu sfială, și de câte o damă de onoare făcând mereu la reverențe, în costum negru corect, mereu zâmbitoare și cu vocea potolită a celor ce aveau în grija lor pe marea mică doamnă.

Și mai însemna și priveliștea splendidelor terase din fața castelului din Osborne, unde înaltele magnolii creșteau dealungul zidurilor; aceste uriașe magnolii cu o mireasmă asemănătoare lămâiei, în cari îți puteai îngropa întreg obrazul, nu îndrăznea nimeni să le culeagă, căci erau mult prea prețioase și exotice ca să fie îngăduit unei mâini de copil să le smulgă.

Chiar când se veștejeau și petalele li se făceau ca o piele cafenie, ele tot își păstrau mireasma îmbătătoare, iar ciudatul lor mijloc tare și ascuțit, eșea și mai mult la iveală. Erau în adevăr flori de mister, și tot astfel erau și pasiflorele cu crucea din inima lor și nume-roaselor lor stamine culcate împrejur, într’un cerc perfect, ca roțile unui ceasornic. Apoi mai era și iasomie pe acele terase, și iasomia m’a vrăjit totdeauna, dându-mi un fel de extaz.

Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieții mele; îl simt acuma ca și atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoștință, asemenea unei rugi, care încântă sufletul și totodată trupul, ochii și inima.

Trebue să mă opresc asupra acestui sentiment de extaz, pe care mi l-au dăruit unele lucruri.

Odată, mult mai târziu, vorbind despre el cu sora mea Ducky, aflai că și dânsa simțise totdeauna aceeași senzație de răpire a simțurilor ca și mine, și cu prilejul acelorași lucruri.

Era ceva ca o strângere a coardelor inimii, ceva care îți aducea lacrimi în ochi și totodată te făcea să strigi de bucurie, sau să cazi în genunchi și să te închini, ori să cânți imnuri de slăvire și de mulțumire.

Cauzele acestor extazuri erau multe și felurite.

Unele erau pricinuite de forme și culori, altele de miresme, altele de sunete, și numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Aceste din urmă erau mai misterioase și mai greu de pătruns. Când ași începe să înșir extazurile mele de copil, multe v’ar face să zâmbiți, dar ele erau atât de puternice încât chiar în ziua de azi e de ajuns să închid ochii ca să simt cum mă cuprind iar, cu aceeași putere de odinioară!

Era, bunăoară, nespusa înfiorare de fericire de a ajunge la malul mării, la Osborne, după ce se retrăsese marea; coborârea din „vagonetă” dinaintea micului castel al paznicului și posibilitatea, totdeauna reînoită, de a găsi minunate scoici!

Nisipul se întindea argintiu, umed și luciu sub picioarele noastre goale; iar pe jumătate îngropate, se aflau comorile, cari nu așteptau decât să le descoperim.

Ducky și cu mine împărtășeam același extaz.

Inimile ne băteau, ochii ne străluceau; fiece pas putea însemna o minunată descoperire. Mai ales scoicile în formă de eventai erau căutate de noi, și într’o zi am descoperit una lată, trandafirie, ca o delicată petală de roză, cu crestături mari adânci, și mult mai mare decât cele găsite de obiceiu pe plaja dela Osborne, semănând mai mult cu scoicile ce se găsesc în țările tropicale. Era un nemaipomenit noroc!

Ducky și cu mine privirăm această descoperire aproape ca pe o minune, iar ceilalți îmi invidiau norocul; acea zi fu o sărbătoare, o zi de pomenit în veci.

Dar acuma veți putea zâmbi când vă voiu pomeni de alta din numeroasele mele bucurii extatice, sau înfiorări de fericire.

Mama avea două perechi de splendizi troteuri Orloff, negri ca tăciunele, pe cari însuși prințul Orloff îi oferise în dar, când era în Rusia.

Părul lor era nespus de lucios, ca marmora șlefuită, și când se mișcau, lumini albastre jucau pe trupurile lor lucitoare.

Pe vizitiul nostru îl chema Robert. Era un omuleț sfrijit, cu obrazul slab și aspru și cu un zâmbet înghețat la un colț al gurii. Mâna cu o impecabilă corectitudine engleză, cu toate că întotdeauna sta cam aplecat într’o parte, ceeace era caracteristica lui. Bine înțeles, noi copiii, îl iubeam pe Robert.

Cel mai frumos din troterii Orloff avea numele de Vice-Roi, dar la grajd purta porecla de Skitty (Cârcotă) căci era cârcotaș și greu de strunit. Skitty ne insufla nouă cea mai adâncă adorare. In el totul era desăvârșit: chipul cum își ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, și mai ales — ceeace mă extazia — avea o unduire a coamei, când își încovoia gâtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca dealungul părului când alerga la trap, pe care puteam s’o zăresc numai când mă aplecam mai tare, afară din „vagonetă”, anume ca s’o pândesc. Oricât de primejdios ar fi fost să mă aplec în afară, nu-mi păsa, dacă puteam măcar să prind în treacăt cu o privire gâtul încovoiat al lui Skitty și unda din coama lui când alerga în trap. Era pentru mine răpirea desăvârșită, o înfiorare ce se putea simți din creștetul capului până în vârful picioarelor. Da, extaz, acesta este singurul cuvânt ce se potrivește acelei stări.

Puteți să râdeți oricât veți vrea, îmi dau bine seama că e ceva absurd, dar linia încovoiată a gâtului negru-albastru al lui Skitty, a fost și mi-a rămas în amintire, ca un extaz din cele mai îmbătătoare.

Mai era și adânca, atotcuprinzătoarea răpire a sufletului, pricinuită de floarea de răsură, trandafirie și fragedă, cu o mireasmă atât de delicată încât părea a fi fost distilată de însăși regina zânelor. De fapt floarea de răsură a fost totdeauna pentru mine o zână și a rămas așa până în ziua de azi; de asemenea și primula de prin crânguri — acele mănunchiuri rotunde de flori de un limoniu deschis, pitulate printre foile anului trecut veștede și ruginii.

Nu sunt asemenea primule în România, însă acum câțiva ani, când se căsători fiica mea și plecă în Serbia, le-am găsit în toate pădurile din jurul Belgradului.

Incântarea mea a fost atât de mare, încât copiii mei mă invită la dânșii întotdeauna în anotimpul primulelor, și acele mănunchiuri delicate și palide, răsărind dintre frunzele ruginii, mă umplu de aceeași plăcere ca în zilele depărtate din Eastwell, Windsor și Devonport, cele trei locuri de căpetenie unde de obiceiu le culegeam.

Fie binecuvântat, și iarăși binecuvântat, darul hărăzit mie de Dumnezeu, de a putea să mă înfior de bucurie în fiecare strop de sânge, în inimă, în suflet și în toate simțurile mele; de a putea simți, slăvi, tresări de fericire și mulțumire!

Acum, o smerită mărturisire: cu toate că vă va părea ceva vulgar, am cunoscut și extazul gustului!

N’am fost niciodată un copil deosebit de mâncăcios, totuși unele senzațiuni ale gustului îmi dădeau același extaz ca miresmele, sunetele și priveliștile, și acele senzațiuni au rămas și ele neuitate.

Bunăoară, erau unele mici bomboane, cari nu se puteau găsi decât la Curtea Rusiei. Erau niște „fondante” mititele, duble, făcute din fragi proaspeți și servite în mici coșulețe de hârtie. Culoarea lor era tot atât de desfătătoare ca și gustul.

Clipa când le luai din farfuria cea mare, ca să le pui într’a ta, era ea însăși o încântare; îți venea apa la gură chiar înainte de a le gusta. „Presimțirea plăcerii” cum s’ar exprima un German, era aproape tot atât de minunată ca însăși degustarea dulciului. Era o hrană vrednică de zâne, și de câte ori născoceam pentru mine sau surorile mele câte un basm, personagiile închipuite de mine, mâncau totdeauna aceste minunate bomboane. Alte două „gusturi” mi-au rămas neuitate, ca o amintire, delicioasă. Unul l-am cunoscut la masa reginei Victoria.

Aproape în fiece Duminică, se servea bunicii acelaș „menu” care cuprindea ca „fel de căpetenie” un rostbeaf, și ca desert deliciosul „Mehlbrei”.

Când era vorba însă să i se dea un nume elegant, bucătarii îl botezau „bouillie de farine à la vanilie”. Dar bunica fiind cam sentimentală în tot ceeace privea Germania, admitea numele german pe „menu”-ul ei; așa dar budinca rămânea simplu „Mehlbrei”.

Deliciul acestui Mehlbrei era mărit de micile bucățele de coajă cafenii, în formă de romburi cari pluteau pe deasupra. Gustul acestor pătrățele de coajă cari nu erau decât partea superioară a budincii, puțin rumenită, făcea parte din acele lucruri, cari, nu știu din ce pricină, dădeau cerului gurii o nespusă desfătare.

Inchideam ochii și lăsam bucățica o clipă așezată pe limbă, ca să-i simt gustul până la ultima posibilitate. Dar nenorocirea era că se găseau foarte puține din acele pătrățele plutitoare în fiecare farfurie, și pentrucă eram foarte mică, eram de bună seamă servită printre cei din urmă.

S’a întâmplat de mai multe ori ca atunci când îmi venea însfârșit rândul, pătrățelele să fi fost deacum toate pradă celor mai norocoși și mai privilegiați decât mine.

De fapt, ca să fiu precisă, cred că o singură dată am gustat din această hrană ambroziană, dar amintirea mi-a rămas neștearsă; de aceea cred că trebue să fi fost ceva nespus de bun!

Și mai este încă alt „gust” de care trebue să pomenesc.

La Coburg, aveam la apartamentul copiilor, un lacheu numit Wiener. Wiener era tot atât de bun pe cât era de nearătos; avea inima caldă și ne iubea din tot sufletul, și ca toți cei ce au slăbiciune pentru copii, îi plăcea să ne trateze cu lucruri bune.

Wiener avea un văr care ținea un restaurant la Kalenberg (Kalenberg era unul din castelele regale afară din oraș). Cum se cuvine oricărui castel german, Kalenbergul se afla sus pe un deal, iar la piciorul dealului, potrivit tradițiunii teutone, era un restaurant unde se veseleau cinstiții burghezi la „zile mari” și de sărbători, — iar vărul lui Wiener, care stăpânea această plebeiană „ cafenea” cum i se mai zicea, făcea un fel special de prăjitură.

Dacă n’ați gustat niciodată o prăjitură dela Kalenberg,

degeaba asi încerca sa va fac să pricepeți desăvârșita ei bunătate! Era delicioasă cum nu se poate descrie și faptul că o gustam atât de rar îi mărea cu mult prețul, căci numai când și când se întâmpla ca vărul lui Wiener să trimeată „micilor prințese” vreuna din aceste prăjituri de vis. La vedere, prăjitura din Kalenberg nu avea nimic minunat. Era o simplă prăjitură rumenită, exact ca acele ce se văd în toate pozele din cărțile nemțești pentru copii, de exemplu „Struwwelpeter”! O prăjitură ca aceea pe care neastâmpăratul drăcușor o trage de pe masă rostogolindu-se pe jos împreună cu dânsa, pe când mamă-sa înspăimântată privește dezastrul prin sticlele unui „Lorgnon”.

Prăjitura dela Kalenberg nu avea stafide nici înăuntru, nici pe dinafară și i se zicea, mi se pare, „Gesundheitskuchen”, ceeace ar fi trebuit să-i răpească orice farmec, dar coaja ei avea ceva care o făcea să ți se topească în gură ca nicio altă prăjitură de pe lume.

Eu îmi mâneam felia încet, cu o încetineală, care mă dovedea mult mai mâncăcioasă decât dacă aș fi înghițit-o cu lăcomie, și o rodeam treptat, treptat până la capăt, unde se afla „summum bonum” al gustului ei.

Îmbucătura ultimei fărâme a prăjiturii din Kalenberg face parte din aceeași categorie de bucurii gustative, ca și „fondantele” cu fragi și pătrățelele de coajă rumenită de pe Mehlbreiul de Duminecă al bunicii. Găseam într’însele ceva din aceeași plăcere, oarecum mai materială, o mărturisesc, pe care mi-o dădeau primulele, florile de răsură și coama lui Skitty, Skitty care pe dreptate se numea Vice-Roi, după cum arăta placa smălțuită așezată deasupra boxei sale.

Cei ce au amintiri asemănătoare din copilăria lor vor înțelege ce vreau să zic; cei ce nu le au, vor trebui să-mi ierte vulgara digresiune și să deschidă cartea la altă pagină!

Dar n’am terminat încă cu Osborne, și e un adevărat farmec a readuce la lumină acele scumpe amintiri îngropate, cari alcătuesc un fond atât de fericit pentru o viață ursită să fie trăită într’o țară atât de departe de aceea în care m’am născut.

Noi locuiam la Osborne-Cottage — o încântătoare căsuță la porțile parcului regal, pe care bunica-regină ne-o ceda, din când în când, în lunile de vară.

Mamei îi plăcea insula Wight, iar alți membri ai familiei regale susțineau că la Osborne clima nu era destul de „relaxing”. Imi aduc aminte precis cuvântul de „relaxing”, care nu-mi plăcea pentrucă îmi amintea de hapuri, doctorii, poțiuni pe cari ni le dădea Nana seara, când nu ne simțeam bine.

Dar se vedea limpede că mamei îi plăcea clima aceasta, și spunea că nu are poftă să fie pălmuită de vânturi în localități pe cari Englejii le numesc „înviorătoare”, localități unde nu puteai să-ți ții pălăria în cap.

Mama era cam ciudată în ceeace privea pălăriile ei. De fapt, avea idei curioase în privința îmbrăcăminții și trebue să mărturisesc, că era puțintel în opoziție cu timpurile. Părea că pentru dânsa era o oarecare mulțumire în a socoti pe „eri” mult mai bun decât pe „azi”; ba chiar am văzut-o regretând dureros o modă de „eri” pe care o criticase când ajunsese moda zilei.

Mama avea bunăoară ciudata idee că nu-și poate înfige acul în pălărie decât în partea dreaptă. Spunea cum că niciodată în tinerețea ei nu învățase să înfigă acul cu mâna stângă; nu făcuse aceasta în Rusia și n’avea de gând s’o încerce în Anglia, Germania sau Malta. Căci astfel era mama mea, și nimeni nu se ținea mai neclintit legat de convingerile sau de principiile sale ca dânsa, chiar când îi prilejuiau adevărate neajunsuri.

Mai târziu aceste mici idiosincrazii îi îngustară treptat viața fără vreun folos, până când ajunse chiar să fie cam ciudată.

Oricum, pentrucă mama nu învățase în Rusia să-și pună două ace în pălărie, ura vântul cu acea îndârjire sănătoasă pe care toată viața ei a știut s’o pună în orice ură.

Nu era nimic înjumătățit în modul ei de a simți: ce-i plăcea, îi plăcea, inovațiunile le detesta și prefera locurile unde nu era nevoită să se ocupe de toaleta ei.

Purta foi, jachete și pălării practice, nerenunțând niciodată la niște ghete foarte ciudate cu bucățele de piele în vârf, ghete cari erau comandate la Petersburg; și ținea în special ca ele să fie la fel pentru amândouă picioarele, declarând că este o prostie să-și închipue cineva că există o croială pentru piciorul drept și o alta pentru piciorul stâng; găsea că e mult mai potrivit să fie amândouă pe același calapod.

De abia mai târziu înțelesei că mama era întrucâtva ceeace se cheamă un „caracter”, ca să întrebuințez expresia literară. Copil fiind, îmi închipuiam că toată lumea are aceleași idei, aceleași puternice simpatii și antipatii, cari adeseori o despărțeau pe mama de lumea care o înconjura.

Nimeni nu știa să spună mai frumos un basm decât mama; avea un neîntrecut dar al vorbirii și știa să însuflețească și să înveselească o masă întreagă de musafiri.

Ne îmboldea să vorbim cu lumea și să ne obișnuim a conversa; întotdeauna afirma că nu-i nimic mai nepotrivit decât o prințesă care nu știe să deschidă gura; „afară de aceasta, adăuga ea, e foarte nepoliticos, și vă rog, dragi copii, să nu uitați aceasta”.

Vorbele ei m’au întovărășit dealungul vieții.

Un alt principiu asupra căruia insista cu severitate, era că invitat la un prânz, nu trebue să refuzi nicio mâncare ce ți-se oferă, chiar dacă nu-ți place, căci, adăuga ea, nimic nu-i mai jignitor pentru stăpâna casei, decât să nu mănânci din bunătățile ce-ți pune dinainte.

— „Dar dacă nu sunt bune, mamă?”

— „Faci exact ca și când ar fi bune”.

— „Dar dacă te fac să-ți vie rău?”

— „Atunci lasă să-ți fie rău, draga mea, dar așteaptă până ajungi acasă! Ar fi o mare ofensă să-ți vie rău chiar acolo!”

Astfel era buna povață a mamei. Fiind ea însăși cam spartană, se aștepta ca și copiii ei să-i urmeze pilda.

Mamei îi displăcea foarte mult să fie cineva bolnav!

Ea însăși avea o sănătate minunată pe care mi-a transmis-o, și pentru care îi mulțumesc în fiece zi din viața mea, ca pentru cea mai mare binecuvântare.

Potrivit codului promulgat de mama, omul nu trebue niciodată să se tângue. Nu trebue niciodată să mărturisească cuiva o durere de cap, sau să se lase învins de dânsa; pentru o răceală nu trebue să stai închis în casă, pentru un acces de friguri nu trebue să stai în pat. Totuși nimeni nu avea ochi ca ai mamei: ghicea cea mai ușoară indispoziție și era totdeauna gata să-ți dea hapuri sau poțiuni.

Afirma că medicamentele englezești sunt mult mai tari decât cele de pe continent și le numea: „doctorii bune pentru cai”.

Mama vorbea la perfecție limba engleză, dar prefera pe cea franceză, zicând că le întrece pe toate cu mult, în eleganță, și că o scrisoare frumoasă nu poate fi scrisă decât în franțuzește. Totuși, nu avea o deosebită preferință pentru Francezi ca popor, și prețuia înaintea lor pe Ruși, Englezi și Germani.

Noi copiii nu puteam suferi să vorbim franțuzește; priveam această limbă ca afectată, ca o limbă pentru „cei mari” nu pentru copii, și înadins lăsam să se piardă toate bunele ocaziuni de a ne perfecționa în cunoașterea ei. Aceasta exaspera pe mama, care declară că suntem niște prostuțe; ceeace eram în adevăr, dar nu ne plăcea să ni se spună.

„Copii, zicea mama, când ne dădea vreunul din sfaturile ei spartane: să nu lăsați pe Englezi să vă bage în cap că unele mâncări sunt indigeste; orice lucru se poate digera de un stomac bun, dar Englezii își strică digestia Imagine: Portretul meu la vârsta de zece ani din cea mai fragedă copilărie închipuindu-și că felul cutare sau cutare nu le priește.

Eu în Husia mâncam orice; nimenea nu vorbea vreodată de „digestie”; este un subiect de conversație foarte displăcut și cu totul nepotrivit pentru un salon”.

Toate acestea dovedeau că mama însăși se bucura de o excelentă „digestie” rusească.

Intr’o zi declară, cu cea mai mare mulțumire: „Missy” (adică eu) e ca mine; poate mânca pietre și să n’aibă habar”.

Fără îndoială, această însușire rusească, moștenită din strămoși, a fost pentru mine în tot decursul vieții, un însemnat privilegiu.

Mama avea o cameristă bătrână, numită Fanny Renwick, care era o personalitate foarte deosebită. Era foarte oacheșă, avea mustăți și-i plăcea să-și închipue că, în vinele ei curge sânge spaniol. Mă îndoiesc că strămoșii ei să fi venit din Spania, dar se prea poate să fi fost printre dânșii un Irlandez.

Fanny guverna cu o vargă de fier. Uneori o iubeam și alteori ne era nesuferită. Schimbăcioasă ca și vremea, în zilele cu soare era cât se poate de plăcută.

Fanny avea în grija ei garderoba mamei și punea la păstrare toate lucrurile de cari ar fi putut avea mama nevoie. Aceste nevoi păreau să aibă dimensiuni rusești.

Era pentru noi o zi minunată când prindeam pe Fanny inspectându-și comorile: se înșirau dulapuri peste dulapuri și toate aveau un miros încântător.

Conțineau nesfârșite șiruri de sticle de parfum, cutii pline cu „sacheuri”, creme, săpunuri, apă de trandafir, dar nimic care să semene a fard, lucru pe care mama îl ura cu o violență asemănătoare cu aceea a profeților de demult, când înfierau pe Jezebelele acelor vremuri.

Erau și nemaipomenite previziuni de hapuri, în special de ricină, semănând a boabe de struguri străvezii, în cari tremura lichidul galben.

Acestea erau, nu se știe din ce motive, comandate la Petersburg, poate de teama că, preparate în Anglia, să nu fie cumva „doctorii pentru cai”.

Eu cred că aceste hapuri de ricină mai adesea se uscau în cutiile lor, căci sănătatea rusească a mamei nu prea justifica aprovizionarea cu așa enorme cantități. Dar având a străbate o cale atât de lungă din Rusia încoace, era mai practic să se trimeată dintr’o dată o cantitate însemnată.

Eu cred că mama nici nu-și dădea seama de nesfârșitele provizii ce se aflau în dulapurile ei. Fanny era stăpână în transmiterea comenzilor. Ce ni se părea mai încântător în comorile Fanny-ei erau feluritele pastile pentru fumători: unele mititele și de toate culorile curcubeului, altele trandafirii și în formă de semilună, așezate în cutiuțe mici și plate cari purtau un nume oriental pe capac, și o gazelă. Mai erau și niște pastile viorii în formă de inimă, cu gust de toporași; acestea îmi plăceau mai mult, și în zilele de vreme bună, mustăcioasa Fanny cu chip de spaniolă, era foarte darnică din proviziunile Alteței Sale Imperiale.

Sașeurile mari ca niște salteluțe; albastre sau trandafirii, atârnate sau așezate printre toate rochiile și rufele mamei, erau pline de pudră de iris și veneau totdeauna dela Florența unde se fabricau.

Fanny Renwick era un adevărat tiran. Orice cameristă regală devine tiran, oricât de umilă ar fi obârșia ei. A ajuns să fie o datină ca ele să dojenească și chiar să asuprească pe cei ce ocupă un post inferior și sunt la cheremul lor.

Mai târziu când eu nu mai eram acasă, mama avu o altă cameristă numită Jolly.

Ceva mai puțin „jolly” decât Jolly[2] nu se poate închipui. Dar când eși la pensie Fanny, Jolly ajunsese la rândul ei tiranul celorlalți și îi chinui cum fusese ea chinuită; însă nici această înaintare în grad nu izbuti să facă pe Jolly ceva mai „jolly” decât fusese vreodată.

Strămoșii spanioli ai Fanny-ei erau poate pricina unui simț al umorului pe care-l avea; uneori trecea câte un fulger de strălucire în ochii bătrânei Fanny, ceeace-ți înlesnea, cu ajutorul imaginației, s’o vezi purtând o mantilă neagră, o floare roșie la ureche, și zâmbind unui hidalgo.

Dar cu Jolly altfel stăteau lucrurile! Severitatea ei avea ceva de Quaker[3], de Hughenot, și cred că niciun cavaler n’ar fi îndrăznit vreodată să-i zâmbească.

Mai târziu Jolly se împrieteni cu copiii mei; dar pe sora mea, Baby (Beatrice), o muștruluia sever și desaproba în totul pe fiica cea mai mică a Ducesei care rămase mai mult acasă decât toate celelalte.

Osborne-Cottage era o casă tipic engleză, umbrită de tei și de barba caprei, care se legăna în jurul ferestrelor. Aceste două miresme erau și ele din cele ce revărsau asupra mea desfătare. Intotdeauna, oriunde m’aș fi găsit mai târziu, mireasma teiului în plină înflorire mi-a mânat sufletul înapoi spre casa din Osborne, precum mirosul umed al frunzelor veștede de toamnă readuce în fața mea, ca printr’o vrajă, imaginea pădurii dela Eastwell.

Mergeam întotdeauna în insula Wight, în anotimpul când înfloreau teii și barba caprei.

Sala de intrare din Osborne-Cottage era totdeauna plină de crini albi cu pete trandafirii, având o mireasmă care mă pătrundea cu fiori de încântare.

Erau așezați în vase înalte, la piciorul scării, și primul lucru ce-l făceam la sosire era să ne înfundăm nasurile în mănunchiurile lor și să ne mânjim obrazul cu polenul castaniu până semănăm ca niște mici Indieni.

Guvernanta noastră franceză M-lle X, Alsaciană, lua vacanță în timpul lunilor de vară.

„Mademoiselle” fusese de față la asediul Strassbourgului în 1870 și nutrea în contra Germanilor o puternică ură, pe care o sădi pentru mulți ani în sufletul nostru.

Știa cum să ne aprindă imaginația și povestea deosebit de bine. Uneori o iubeam și alteori nu. Avea nasul cam mare și când zâmbea i se întindeau parcă buzele peste tot obrazul. Era un zâmbet foarte urât. Și părul ei sărăcăcios avea o culoare urâtă. Ne citea câteodată ceasuri dearândul, — mare însușire în ochii noștri, căci eram foarte lacome de orice fel de povești. Ea ne făcu să gustăm farmecul cărților din „Bibliothèque Rose” dintre cari „Les Memoires d’un Ane” era volumul nostru preferat, precum și „Sans Familie”, „Robinson Suisse”, iar mai târziu ne prilejui bucurie cu „Les Enfants du Capitaine Grant”.

Se credea că este bine pentru desvoltarea spatelui nostru să stăm culcate pe podele aproape un ceas în fiece zi. „Mademoiselle” avea obiceiul să ne citească pe când ne supuneam la această zilnică încercare, și împletea la ciorap pe când citea. Mi-aduc aminte cum o priveam de jos și cum încercam să-i întorc deandoaselea obrazul, făcând din nas o bărbie și din bărbie un nas; dar oricum o învârteam rămânea tot „urâțică”, oricât aș fi vrut să îmblânzesc cuvântul „urâtă”.

A împleti ciorapi era privit, nu știu pentru ce, ca o îndeletnicire foarte virtuoasă pentru o fetiță regală.

Rotunjirea călcâiului, adăugirile și scăderile ochiurilor, le asemănăm cu geografia Elveției și a Alpilor, cu acele lacuri plicticoase, de pe ambele părți ale munților.

Nu știu pentruce, dar a fost totdeauna în mintea mea o legătură între aceste două lucruri! Mai târziu regina Victoria comandă pictorului Millais portretul meu împletind un ciorap verde; acest tablou se află și acuma atârnat nu știu unde la Windsor...

„Mademoiselle” avea o comoară de lucrușoare, la cari ne plăcea foarte mult să ne uităm. Unul din acestea era un mic medalion de cristal, pe care se afla aplicată un soi de pasăre făcută din mici diamante negricioase cu o perlă care îi atârna din cioc; altul era o mică pecetie de ametist, în care era gravată o melancolică pansea. Insemna o mare favoare când ne lăsa să ne pecetluim scrisorile cu aceste armorii înflorite. Mai erau și un fel de pesmeți, comandați la Strassbourg, chintesență a tot ce era mai bun.

Mademoiselle avea de sigur în ochii noștri un oarecare farmec, dar nu era destul de leală față de mama noastră și noi o judecam în privința asta cu simțul de dreptate al copilăriei. Prea era adesea pornită să critice pe „la Duchesse” față de proprii ei copii. Era așa dar o mare plăcere de a fi fără guvernantă la Osborne. Mama și cu „nursele” copiilor se ocupau de noi și ne luau la plimbare, ajutate din când în când de Mr. de Morsier, preceptorul francez al fratelui meu Alfred.

Era vorba să ne desăvârșească el cunoștințele de limba franceză, în timpul vacanțelor, și nenorocitul om rotunjor, zâmbitor și cu ochi albaștri, cunoștea nespuse chinuri când încerca să ne facă lecții de dictando în grădină, pe când noi mereu fugeam de lângă dânsul, ca să ne urcăm în pomii dintre ramurile cărora ne uitam în jos la el, jucându-i nenumărate farse. Insă Mr. Eduard de Morsier niciodată nu ne trăda; se purta cavalerește, și am impresia că, în taină, făcea haz de nebuniile noastre.

Cam pe la acea vreme îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchil, pe atunci un băețaș. Avea părul roșu, pistrui, era obraznic și arăta un desăvârșit dispreț pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început nu îndrăzneam s’o arătăm deschis, dar încetul cu încetul roșcovanul nostru musafir lepădă orice prefăcătorie și își declară cu îndrăzneală preferința pentru mine, afirmând de față cu martori că se va căsători cu mine când va fi mare!

Nu cred că mama găsi purtarea noastră prea bună, în timpul șederii lui, dar eu una am păstrat o foarte bună amintire de scurta vizită ce ne făcu tânărul Winston, și zâmbesc și azi încă de câte ori revăd în minte lucirea șireată din ochii lui, între cari era așezat un năsuc îndrăzneț, și privirea lui obraznică de câte ori era mustrat.

Imi plăcea foarte mult să fiu tot atât de îndemânatică, de iute, de ușoară, de neobosită ca și băeții, dar în ceeace privea sentimentele mele față de dânșii și ale lor față de mine, eram o adevărată fetiță.

Imi aduc aminte că odată în palatul Clarence, fratele meu a poftit câțiva băeți să se joace cu dânsul. Aceasta nu se întâmpla foarte des, dar în acea zi neuitată, văd în minte pe un băiat pentru care simții o nemărginită admirație. Era îmbrăcat ca un Gordon Highlander[4] era oacheș, extraordinar de frumos și se numea Stephen, Stephen Hastings mi se pare, dar nu sunt de loc sigură de numele de familie.

Băeții erau foarte neastâmpărați și se fugăreau dealungul sălilor, iar bonele noastre socoteau că jocurile lor sunt prea sălbatice pentru fetițe. Ii priveam din ușa apartamentului nostru, cu mare dorință de a ne amesteca în joc. Eu nu aveam ochi decât pentru Stephen.

Printre alte jocuri minunate, iată ce scorniră: să se dea de-a lunecușul, jos pe scara de din dos, șezând pe o tavă mare.

Minunată născocire! Călcând peste orice sfială și lăsând de o parte cele, mai stricte legi, eu mă furișai lângă frumosul Stephen, rugându-l să mă lase să alunec în jos pe tavă odată cu dânsul. Stephen era un adevărat cavaler și fu foarte mulțumit să conducă cu vitejie pe o fetiță bălaie, care era mult mai sfioasă decât dorea să se arate, N’am o amintire prea limpede de modul cum se petrecu această aventură: țiu minte numai chipul lui Stephen și stofa cadrilată verde închis, negru, galben a costumului său.

De sigur Stephen ar fi putut refuza să ia cu dânsul o fetiță, dar n’a refuzat și pentru aceasta îi sunt și acum recunoscătoare.

Gândiți-vă ce dureroasă umilire ar fi fost dacă ar fi zis: „nu”.

N’am mai văzut de atunci niciodată pe Stephen; nu știu nici al cui fiu era și cum s’a întâmplat să fie în acea zi invitat la Clarence-House. Dar cu toate acestea el este una din amintirile mele plăcute.

Alături de parcul din Osborne era alt parc. Porțile de intrare ale ambelor mari propretăți se aflau, după câte îmi amintesc, una în fața alteia sau una lângă alta, dar poate că mă înșel.

Castelul acela se numea Norris Castle. Intr’un an împărăteasa Fredericka, sora mai mare a tatei și mama Kaiserului, o închiriă pentru timpul verii.

Castelul Norris era mai impunător decât Osborne-Cottage; era o clădire mare de piatră cenușie, zidită mi se pare în același stil ca și castelul Windsor. Insă amintirile mele sunt nelămurite; tot ce mai știu e că-l găseam nemaipomenit de frumos, și că, pe terase, păuni pășeau agale în toată minunăția lor. Atunci pentru întâia oară i-am auzit chemându-se unul pe altul, și de atunci de câte ori am auzit glas de păuni mi se redeștepta în minte castelul Norris.

O revăd parcă pe împărăteasa Fredericka, îmbrăcată în negru și înconjurată de câteva din fetele ei.

Avea ochi neînchipuit de albaștri, vocea încântătoare și un zâmbet cu desăvârșire răpitor. Era deplină armonie între ochii și zâmbetul ei, deopotrivă strălucitori și vii. Deosebit de dulce față de noi copiii, ne punea multe întrebări. Vorbea englezește cu un netăgăduit accent străin, dar glasul ei semăna cu al tatei; un grai dulce în care amândoi pronunțau pe „r” foarte înăbușit. Ceeace nu pot statornici deloc e momentul acestor întâmplări, dacă s’au ivit înainte sau după moartea împăratului Frederick și dacă ea era atunci văduvă sau nu.

Totuși, îmi aduc aminte de împăratul Frederick pe plaja dela Osborne, încă principe moștenitor; era anul Jubileului și de pe atunci pierduse glasul.

Inalt și frumos, cu o bogată barbă castanie, nu putea vorbi cu noi, dar se prefăcea că ne împroașcă cu nisip și cu iarbă de mare uscată. Era vesel, însă orișicum simțeam că se joacă din condescendență, ceeace ne făcea cam sfioase.

Imi amintesc că am mai văzut odată pe principele moștenitor Frederick și pe mătușa mea Vicky în palatul cel nou din Potsdam. Nu e decât o reminiscență ștearsă — nu mi-au rămas decât două trei imagini foarte nedeslușite, nici nu mai știu în ce an am fost acolo, și nici pentru ce; trebue să fi fost numai în treacăt, în drum spre vreun alt loc, dar, văd încă minunatul zâmbet al mătușii mele Vicky. Insă lucru ciudat, cu toate că-i lumina toată fața și ochii ca o rază de soare, era în acel zâmbet o oarecare răceală.

Mătușa mea, Elisabeta a României (Carmen Sylva), avea același fel de zâmbet. Era nespus de luminos, minunat, dar era mai mult luminos decât călduros, dacă vă puteți da seama de ceeace vreau să spun. Era ceva „voit” în zâmbetul amândurora, era ca să zic așa „scos la poruncă”, cum dai drumul luminii electrice. Când arătau că fac mult haz de ceva, nu te simțeai pe deplin încredințat că în adevăr făceau haz; era în acel zâmbet ceva puțin teatral, parcă prea le sta la îndemână, ajungând ca să zic așa un fel de manierism.

Poate că mă înșel; am cunoscut-o puțin pe împărăteasă, dar așa a rămas zâmbetul ei în amintirea mea pe jumătate ștearsă.

Pot să adaug aici că regina Elisabeta a României și împărăteasa Fredericka, cu toată asemănarea zâmbetelor lor, nu se simpatizau deloc.

Amândouă erau femei cu o înaltă cultură, cu oarecare aplecare spre pedantism, și totdeauna gata să-și arate superioritatea față de muritorii mai simpli. Amândouă erau ambițioase și „tatkräftig”, — aceasta este singura expresie de care mă pot servi pentru a le descrie, — adică erau energice, tăioase și pătrunzătoare.

O amintire mai materială decât zâmbetul mătușii Vicky, rămasă din trecerea mea prin „Neue Palais”, este o ciorbă ce ni s’a servit, albă, dulce și cu stafide. Ni s’a spus că este o ciorbă obișnuită în Germania de Nord, numită, nu știu de ce, ciorbă de bere, care nu ne păru prea plăcută. Și apoi mai era și „Baumkuchen” tot un produs al Germaniei de Nord; o prăjitură înaltă și rotundă în forma unui trunchiu de copac, cu mici protuberante pe toată suprafața lui, pe cari noi le numeam „nasuri”. Era acoperit cu un strat alb și gros de zahăr, dar înăuntru era cafeniu închis și de o bunătate fără seamăn.

Aici înc’odată mi se ivește în minte luminosul zâmbet al mătușii Vicky, pe când tăia mari felii din această prăjitură pentru fiecare dintre noi.

Tanti Vicky era foarte drăguță cu lumea.

Zâmbetul ei avea ceva asemănător cu lumina soarelui când timpul nu e cu adevărat cald. Românii au un cuvânt foarte nemerit pentru o astfel de căldură: O numesc „soare cu dinți”.

Dar trebue să mă opresc asupra faptului că nu am niciun cuvânt pentru a judeca astfel zâmbetul mătușii Vicky, nimic alt decât impresia unui copil, impresie care nu s’a șters.

Dar, după cum am mai spus odată, am avut toată viața, un ciudat instinct sau o intuiție a adâncurilor de sub adâncuri, a motivelor cuprinse în motive, — un fel de al șaptelea simț, ca să zic așa.

Unele după-prânzuri la Osborne le petreceam la „Swiss-Cottage”, un loc de desfătare fără seamăn, și una din cele mai scumpe amintiri ale mele. Era o căsuță de lemn de culoare închisă, clădită în stil rustic de „Châlet elvețian”. Avea un acoperiș foarte povârnit cu pietre pe creștet, și un balcon de jur împrejurul catului de sus. Fusese căsuța de joacă a celor nouă copii ai reginei Victoria.

In jurul ei era o întindere mare de pământ în care, tata, unchii și mătușile mele își aveau fiecare câte un petec de grădină, și mergea vorba că o îngrijeau ei singuri; erau niște răzoare lungi, dreptunghiulare, în cari creșteau și flori și zarzavat. Aceste grădinițe erau credincios păstrate, așa cum se aflau în timpul când au fost locul de joacă al unei generații trecute, astăzi eșită de mult din „veacul de aur”, — și de sigur că acum, grădinițele sunt mult mai bine îngrijite.

Pentru noi, copiii, aceste răzoare înfățișau sinteza tuturor năzuințelor noastre; și-mi aduc aminte cum am întrebat în repețite rânduri pe păzitori, care era răzorul lui papa, și acel răzor, cu toate că semăna cu celelalte, ni se părea nouă deosebit.

Aici, în grădina căsuței elvețiene, am descoperit eu pentru întâia oară, înaltul crin al Maicii Domnului (Lilium Candidum). Pentru mine, a fost o revelație!

Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârșită în frumusețe, nobilă, falnică, având în ea ceva aproape sacru, poate pentrucă amintește picturile religiei. Și apoi mirosul ei! De o dulceață pătrunzătoare, mai presus de orice cuvânt, o mireasmă care ți se urcă la cap, aproape amețitoare și moleșitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atât de înalt și de mlădios, atât de strălucitor, încât pare că din petalele lui izvorăște lumină.

Din ziua în care am descoperit minunea acestor crini albi, în grădina căsuței elvețiene, m’am străduit să-i sădesc oriunde mi-am făcut grădină. Uneori, mi-a mers în plin, alteori nu.

Acum de curând, am izbutit mai presus de cele mai scumpe așteptări ale mele; aceasta s’a întâmplat la Balcic, pe o terasă deasupra Mării Negre.

Aici, spre nemărginita mea bucurie, au răsărit strălucitori, albe minuni de lumină. Dar cu toate că întregul drum al vieții desparte aleea mea de crini din depărtata Dobroge, de primii crini ce i-am văzut în grădinița tatălui meu, mirosul crinului Maicii Domnului mă poartă totdeauna înapoi, spre căsuța elvețiană din insula Wight.

Cât de minunată e puterea amintirii! Mereu și mereu pomenesc de ea, căci mă urmărește strania vrajă ce au miresmele — ca o baghetă magică — de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omenești, cuvinte rostite, gânduri gândite. Visuri, frumuseți, încântare... Vraja amintirii!...

Dar și mâhnirea ei și dorul de tot ce-a trecut... s’a dus, pare-se, pentru totdeauna și nu se va mai întoarce, și totuși, e vie în inimă, de neuitat, comoara cu care trăim în toate „zilele vieții noastre.

Mai era și o mică cetățue clădită în grădina căsuței elvețiene. O micuță cetățue de cărămidă roșie, cu tranșee de jur împrejur, înfățișând un șanț de apărare.

Ce ne mai jucam noi în această cetățue! Fratele meu Alfred, era vestitul căpitan. Alfred avea mare însemnătate pentru noi în timpul vacanțelor dela Osborne; el era conducătorul și născocitorul celor mai multe jocuri. In timpul lunilor de studiu, nu prea îl vedeam.

In partea de jos a căsuței, se afla un muzeu, în care câteși nouă copiii reginei Victoria își adunaseră felurite colecții, aduse acasă de prin călătoriile lor în jurul lumii. Acest muzeu era un izvor de nețărmurit interes; Ducky și cu mine descoperirăm în el cele mai minunate scoici. Ne lăsa gura apă, când ne gândeam ce nespusă fericire ar fi fost dacă am fi găsit astfel de scoici, pe plaja dela Osborne. Dar vai! toate erau închise după uși de sticlă, și nu puteau fi atinse, ceeace era o foarte înțeleaptă măsură, căci altfel, degetele noastre copilărești ar fi mânuit cu prea mare înfrigurare, toate acele comori.

Dar păzitorul, când era în toane bune, ca și Fanny Renwick în zilele ei de „vreme bună”, ne deschidea câte una din ușile de sticlă și ne dădea în mână, pentru o clipă, cele mai admirate dintre ele. Astfel, ținui eu odată pe palma mea grăsuță, cea mai frumoasă dintre scoici; era de o misterioasă culoare roșie închisă, cu pete, ca bagaua, și mai minunat decât orice, era dublă și avea broboane ascuțite pe toată suprafața ei. Era o fericire fără seamăn, de a putea ținea câteva clipe, o astfel de comoară.

Tot aici, am văzut pentru întâia oară, frumoșii fluturi albaștri brazilieni, cu aripile ca de sidef azuriu. Totdeauna mi-au apărut ca adevărata chintesență a albastrului, ca și când ei ar fi expresiunea supremă și desăvârșită a acestei culori, care cuprinde cerul și marea în toată perfecțiunea lor.

Visul meu, dealungul vieții, a fost să am fluturi albaștri de acest soiu, vii și sburând prin odaie. Fluturi azurii domesticiți, ca niște luminițe albastre! îmi închipuiam că i-aș păstra vii, punând largi cupe pline cu trandafiri albi, pe mese, pe podele, pe marginea ferestrelor, uriași trandafiri albi acoperiți cu rouă, cari să le fie hrană. In basmele minunate pe cari mi le făuream și pe cari chiar și acum le pot născoci cu toată căldura de altădată, mai întotdeauna se aflau fluturi albaștri din aceștia, plutind prin camerele mele, sorbind viață din trandafirii mei albi ca zăpada, așezați în lumina soarelui!

Una din cele mai rare comori ale căsuței elvețiene era o piatră mlădioasă, în patru colțuri și de culoarea nisipului, ca o bucată de turtă dulce; se îndoia ușor în sus și în jos, când o țineai de un capăt. Bine înțeles, niciodată nu aveam voie să ținem în mână acest neprețuit mineral; îmi închipuesc că o mânuire ceva mai brutală l-ar fi frânt.

Dar nicio vizită la muzeu nu era deplină, dacă nu ridicam această minunată piatră, pentru o clipă, dela locul unde se odihnea.

Aș vrea să știu dacă piatra flexibilă se mai află în căsuța elvețiană, și dacă crinii Maicii Domnului mai cresc în micile răzoare ale grădiniței, odinioară bucuria a nouă frați și surori, dintre cari numai trei mai sunt în viață?

Mama, căreia nu-i prea plăcea găteala, nu făcea mare caz de săptămâna regatelor dela Cowes. Dar noi o socoteam ca nespus de încântătoare, și ne plăcea să fim poftiți pe yachtul regal „Victoria și Albert”, pe care locuiau, în această săptămână, unchiul Bertie și tanti Alix, după câte țiu minte.

Nimic în lume nu-i mai minunat ca un vapor englez. Cuirasat sau yacht, sunt deopotrivă de fermecătoare, și nici un marinar, în toată larga lume, nu poate sta alături de un marinar englez. Toți marinarii sunt bine, dar „Britanicul Blue-Jacket” are într’însul nu știu ce anume care-l deosebește de alții, făcându-l să fie „marinarul englez”.

„Britanicul Blue-Jacket” face parte din amintirile cele mai vii ale copilăriei mele, și va apare într’un chip sau altul, în multe din aceste file.

Cowes era un prea frumos orășel-port, cu străzi înguste, case cu fațade de lemn, și după cât îmi aduc aminte, cu prăvălii încântătoare.

Trebuie să nu uităm, că aceste amintiri sunt de acum vreo patruzeci de ani. Și nu știu deloc, dacă și astăzi Cowes e încă ce era atunci, sau dacă „progresele moderne” i-au schimbat înfățișarea. Una din marile atracțiuni ale drumului spre Cowes, era faptul că trebuia să treci apa pe un pod-plutitor. In timpul

Imagine: Tatăl meu, Alfred, duce de Edinburgh, mai târziu duce de Saxa-Coburg-Gotha fluxului, era totdeauna multă apă între țărm și pod. Caii, și mai ales frumosul Vice-Roi, numit Skitty, făceau mare tămbălău când era vorba să treacă micul braț de mare, și parcă aud și acum împroșcarea apei, când în sfârșit caii se înduplecau să-l treacă, precum și scârțâitul pietrișului luciu sub roți și duduitul podului a gol sub copitele cailor. Trăsura făcea un salt, care ne arunca unii peste alții, cu țipete de bucurie. Apoi venea sgomotul lanțului strâns încolăcit, când începea podul să se urnească, tropăitul nervos al copitelor, nerăbdarea răsvrătită a lui Skitty, zângănitul zăbalelor și glasul împăciuitor al lui Robert: „huo-huo! mătușica, stai binișor fetică”. Dar trebue s’o spun, Skitty nu era nicidecum o fetică, ci cu adevărat un „Vice-Roi”, adică ceeace bătrânul șef al grajdurilor regale numea „un cal întreg”.

Coborârea de pe podul plutitor era repetarea urcării pe dânsul: un tropăit de copite, un hop al trăsurii, un scârțâit de roți pe pietriș, o împroșcătură de apă, și iată-ne dincolo!

Tanti Alix pe „Victoria și Albert” era tot atât de răpitoare ca și în rochia ei ca rubinul, din timpul petrecerilor vânătorești dela Eastwell, însă pe yacht ni se înfățișa de obiceiu ca o viziune albă. Ținea totdeauna în brațe un cățeluș pekinez, iar cele trei verișoare ale mele: Luisa, Victoria și Maud erau totdeauna în preajma ei, puțin mai departe, și ele îmbrăcate în alb, de o prospețime neatinsă, cu pălăriile zise „de marinar” socotite ca mai potrivite pe bordul unui yacht. Nu țiu minte cum ne îmbrăca mama în asemenea împrejurări, dar, de sigur, nu în alb, căci avea o ciudată aversiune în contra rochiilor albe pentru fiicele ei, și poate tocmai de aceea dorința mea cea mai vie, era o rochie albă.

Mă vedeam în vis cu o rochie albă, și-mi închipuiam că mi-ar ședea mai bine, decât orice altă culoare. Eram o fetiță cam cochetă, și hainele aveau pentru mine multă însemnătate. Dar mama, ale cărei păreri în privința îmbrăcăminții sale erau ciudate, le avea și în privința noastră. Albul, nu știu din ce pricină, era lucru oprit.

Aceasta mărise într’atât prețul culorii emblematice a nevinovăției, încât pizmuiam chiar și pe școlărițele din Coburg, când în zilele de sărbători școlare, defilau dealungul pieței în sunetul fanfarei, gătite cu rochii de tulpan alb scrobit, cu ciorapi albi de bumbac și mănuși albe, tot de bumbac. In adevăr, mare trebue să fi fost dorul meu de o rochie albă, ca să fi putut pizmui pe micile mele vecine, în astfel de podoabe!

Dar să ne întoarcem la săptămâna regatelor dela Cowes: unchiul Bertie, pe frumosul lui yacht, era o strălucită întrupare a râsului și a voiei bune. In costumu-i desăvârșit, potrivit cu împrejurarea, arăta o glumeață bună voie regală față de nepoțelele lui; ne ciupea de bărbie, ne trăgea de urechi în chip prietenesc, făcea glume pe socoteala noastră și apoi râdea în felul lui, pe care din nenorocire, nu-l pot reda pe hârtie. Râsul lui era o explozie de voioșie, care-i încreția toată fața într’o sută de cute mici. Nu prea eram sigure dacă ne plăcea sau nu unchiul Bertie, prea ne lua de sus, prea părea că domnește peste toată lumea și nu eram încă destul de mari, ca să fim înrâurite de farmecul lui.

Cele trei verișoare erau foarte bune, dar și ele se purtau cu noi, ca și cu niște copii ce eram, ceeace ne făcea să simțim dureros inferioritatea noastră față de cei cinci până la zece ani cu cât ele ne întreceau.

Aveau obiceiul să-mi zică „drăguță mică Missy”, și într’o zi, vară-mea Luisa (mai târziu ducesă de Fife) îmi dărui nu știu ce animal mic de porțelan, după care mă înnebuneam. Un moment plin de încântare era acela, când verișoarele ne duceau în cabinele lor pline de toate comorile ce-și poate cineva închipui, căci în acele vremuri era o nebunie cu moda de a colecționa orice fel de „bibelou”.

„Familia de Wales”, cum o numeam ca s’o deosebim de verii noștri de Connaught, Albany și Battenberg, avea un talent special pentru colecționarea „comorilor”.

Noi rămâneam cu gura căscată în fața bogăției acestor colecții: animale de bronz, de porțelan, de piatră, șiruri întregi de mici vaze, micuțe rame de fotografii, minunate aquarele înfățișând grădini sau femei cu chip frumos, sau câmpii pline de zarnacadele galbene, sau castelul Windsor zărit prin ceață; portretele cailor favoriți, ale câinilor preferați și ale celor mai scumpi prieteni, și peste tot, zâmbind deasupra tuturor celorlalte ființe și lucruri, frumosul chip al mătușii Alix, care chiar în fotografie triumfa și domnea ca lumina soarelui!

Verișoarele noastre de Wales aveau obiceiul special de a adăoga „dragă mititică” sau „biată mititică” la fiece frază, când vorbeau de cineva. Vorba lor era totdeauna în ton minor și în surdină, dacă mă pot exprima astfel.

Aceasta dădea o însușire deosebită tuturor convorbirilor cu ele, și pe mine mă făcea să simt în chip ciudat că viața ar fi minunată, dacă n’ar fi așa de tristă.

De ce să fi fost triste verișoarele noastre de Wales, aceasta nu mi-o pot lămuri. Tanti Alix niciodată nu mă făcea să simt așa ceva; până la sfârșit, a fost în tanti Alix ceva neînvins, ceva fermecător care o asemăna cu o floare. Te umplea de aceeași bucurie ca un trandafir frumos, ca o orchidee rară, sau o garoafă neîntrecută. Era ca o floare îngrijită de un grădinar cunoscător al tuturor tainelor meșteșugului lui.

Imi aduc aminte în deosebi de mâinile ei, lungi, de o formă desăvârșită, mâini cari au rămas tot așa de tinere ca și obrazul ei; purta totdeauna o brățară în chip de șarpe de aur, încolăcit de mai multe ori în jurul brațului stâng, mi se pare. Șarpele avea în cap o piatră scumpă colorată. Această brățară părea într’atât că face parte din ființa mătușii Alix, încât ai fi crezut că crescuse chiar în carnea ei. Surzenia de care suferea, părea că adaogă ceva farmecului ei, așa cum ușoara ei șchiopătare, felul cum intra pe ușă, era ceva fără seamăn, iar zâmbetul de buna primire, lumina totul împrejur.

Toți ochii se îndreptau spre ea, și duioșia ei era tot atât de mare ca și frumusețea. Era statornică și iubitoare, iubea pe tineri ca și pe bătrâni. Toată lumea pe lângă ea se simțea fericită. Era izvor de lumină!

Frumoasă, frumoasă regină Alexandra! fie pe veci binecuvântată amintirea ta, pentru nespusa fericire ce o hărăzea chipul tău și ființa ta lumii, care pare mai săracă de când ai părăsit-o.

Imi pare că va trebui să părăsesc în curând Osborne și să mă îndrept spre alte locuri, dar vreau mai înainte să pomenesc de un minunat cal de muncă, premiat, un armăsar pe care l-am văzut într’o fermă a bunicii.

De o mărime nemaipomenită, gâtul lui era neînchipuit de gros și copitele păreau ca patru stânci. Avea ochii blajini, și o șuviță din coamă, ce-i atârna pe frunte, îi dădea o înfățișare încântătoare. Era o splendidă făptură. Eu îl iubeam cu un sentiment de pătimașă admirație.

Mi-aduc aminte cum mă apropiam de el și-i sărutam umărul mătăsos la care abia puteam ajunge.

Ba îi știu încă și numele: îl chema „împăratul Hitching”, nume pe care îl socoteam cu totul nevrednic de frumusețea lui, mai ales, pentrucă cei ce prezentau admiratorilor pe frumosul animal, nu pronunțau litera H, astfel încât numele rămânea cu atât mai nedemn de el.[5] Impăratul Hitching și poney-ul „Isabelle”, înhămat la trăsurica bunicii, s’au ivit mereu în visurile mele timp îndelungat și născoceam nesfârșite întâmplări, în cari rolul principal era jucat de încântătoarea ființă elefantină.

Un alt mare prilej de admirație în ferma dela Osborne: taurul spaniol, splendid specimen, cenușiu ca piatra, cu coarne uriașe, își purta capul sus ca un monarh, și te privea cu un neasemănat dispreț, în care se amesteca și mânie. Această făptură împărătească nu putea fi văzută decât de departe, fapt care mărea înfiorarea ce-o pricinuia.

Inc’o amintire dela Osborne: o alee de conifere care ducea către castel; unele din ele, dacă nu mă înșel, erau de un albastru argintiu. Nu știu din ce specie făceau parte, mi se pare că niciodată nu mi s’a spus numele lor; pe semne pe vremea aceea nici nu întrebam. Dar ce mi-a rămas pe veci neuitate, sunt micile conuri de un roșu strălucitor, cari creșteau pe ramurile cele de sus, așezate în șiruri, ca soldații la paradă. N’am văzut niciodată ceva mai frumos decât contrastul acela între roșul aprins și albastrul argintiu.

Nicăeri n’am mai întâlnit astfel de conifere; mă duceam să mă uit la ele de câte ori puteam, mă atrăgeau într’un chip de nedescris. Dar când voiu putea vreodată pomeni de toate lucrurile fermecătoare, cari făceau din copilăria mea ceva așa de neasemănat, și din fiecare zi, prilejul unei minunate întâmplări?

Fiece lucru era o descoperire, o bucurie, o desfătare; dar câteodată era și durere și amară desamăgire!

Intotdeauna faptul de a zice „adio” unui loc sau unei ființe, a fost pentru mine un adevărat chin. Sunt din fire statornică și mă leg adânc de ceeace iubesc; rădăcinile mele se întind departe, și smulgerea lor e o nemiloasă durere. Imi place să mă duc de colo-colo, dar să nu părăsesc nimic.

Imi pare rău să plec chiar din locuri pe cari nu le iubesc cu adevărat; nu știu de ce, și aceasta mă doare. E o durere de a părăsi orice; aș vrea să nu las niciodată nimic în urma mea, și totuși în viața toată, nu facem nimic alt! Orice adio cuprinde într’însul ceva din sfâșierea morții.

Oricât de mare este nădejdea și optimismul cu care privesc viața, nu mă pot împiedeca de a simți că nu ne putem întoarce înapoi și că nicio clipă nu poate fi trăită a doua oară. Timpul lunecă, te duce cu sine tot înainte, și ce a trecut, e trecut; rămâne numai amintirea; o amintire scumpă, neprețuită, adesea înfrumusețată prin depărtare, totuși, numai amintirea, umbra sau lumina unui lucru care a fost și numai e. Nu e chip să oprești în loc nici zilele, nici anotimpurile, nici anii, de asemeni nici copilăria, tinerețea sau anii maturi.

Timpul este un mare dușman, care ne împinge înainte, atunci când am vrea să ne oprim, dar tot el e marele nostru prieten și tămăduitor, când e vorba să biruim necazul și durerea. Am cunoscut și eu mai multe desrădăcinări, mai multe despărțiri și părăsiri, și toate au fost dureroase.

Gând eram de vreo 12 ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraniene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neașteptată în viețile noastre: părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenușie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi și pitoreștile vaci scoțiene, cu lacurile, cu păduricea și grădina cu bătrânul cedru, locașul nostru năsdrăvan.

Eastwell! Casa în câre m’am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate de noi, apartamentele noastre de copii, camera în care ne făceam lecțiile și salonașul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, și ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria cea mică, salonul și draga bibliotecă, în care se așeza pomul de Crăciun și din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină. Această galerie conducea printr’o scară în catul de jos, la o seră mai mare, plină de ferige arborescente. Ele mi s’au întipărit parcă mai adânc în minte, precum și passiflorele roșii aprinse, de o specie nemaiîntâlnită aiurea, cățărate pe tot peretele de sticlă. Florile erau ca niște stele purpurii, atârnate de lujerele lor agățătoare, prin cotoare subțirele, puse parcă anume prea sus, ca să nu le putem atinge.

Vorbind de sufrageria cea mică dela Eastwell, îmi amintesc de două ființe cari au trecut prin viața noastră, ca două năluci.

Una din ele e unchiul Leopold, duce de Albany; cealaltă e Carlos, principe-moștenitor al Portugaliei, care mai târziu, ca rege, a fost ucis împreună cu fiul său pe când treceau în trăsură, prin străzile Lisabonei, cu prilejul unei festivități. Regina și al doilea fiu al ei se aflau în aceeași trăsură; viteaza regină Amalia, salvă pe tânărul Manuel, sculându-se dela locul ei și izbind în față pe ucigaș cu buchetul din mâna ei, înainte ca el să poată face o a treia victimă.

Noi, copiii, aveam obiceiul să luăm parte la micul dejun de dimineață, în timpul petrecerilor de vânătoare.

Mama, care se scula devreme, prezida aceste dejunuri. De fapt, ea era totdeauna cea dintâi la masă, Punctualitatea ei ajunsese un fel de manie, căci sosea totdeauna cu zece minute înainte de timpul cuvenit. Oricât ai fi încercat, nu izbuteai să ajungi înaintea mamei, și totdeauna eram mustrate pentru întârziere.

Atât de severă a fost educația ce ne-a dat-o în privința punctualității, încât toată viața mea, am păstrat un sentiment de îngrijorare și aproape de vinovăție, în privința timpului. Pierderea a cinci minute îmi pare aproape o crimă; până în ziua de azi, conștiința nu mă lasă în pace, dacă întârziu o clipă doar.

Unchiul Leopold era fiul cel mai tânăr al reginei Victoria. Se născuse foarte plăpând și suferea de hemofilie. Cred că nu a trecut mult peste vârsta de treizeci de ani. Insă se însurase și avea doi copii: o fată și un băiat care se născu după moartea lui.

Unchiul Leopold era preferatul mamei, dintre toți cumnații și cumnatele. Neputând, din pricina boalei lui, să practice sporturi, ajunsese un erudit, și era mare amator de artă.

Cred că inteligența lui îl făcea atât de drag mamei.

N’am despre dânsul decât o amintire foarte ștearsă, căci n’am păstrat nimic decât trecătoarea lui tovărășie în sufrageria dela Eastwell.

Cu toate că era mai întotdeauna pradă suferințelor, era vesel și hăzos și-i plăceau mult glumele.

In dimineața de care-mi amintesc atât de bine, veni la dejun ținându-și batista la gură, și zicând că tocmai îi căzuse un dinte din față!

Consternare și îngrijorare printre „cei mari” așezați în jurul mesei, căci pentru unchiul Leopold, bolnav de nemiloasa hemofilie, era de cea mai mare însemnătate să nu sufere vreodată o lovitură sau o rănire, nici să cadă sau să-și facă vreun rău. Orice lovire sau sgârietură îi era primejdioasă.

Mama, gazda, era cea mai turburată. Il rugă să-i arate unde îi lipsea dintele. Unchiul Leopold își scoase dela gură batista, plină de pete roșii, și în adevăr, se vedea o mare gaură neagră; lipsea unul din cei doi dinți din față! Toți se grămădiseră în jurul lui, punând întrebări, propunând leacuri, când deodată el isbucni în râs!

Fusese o farsă copilărească: gaura neagră din gură era o bucată de plasture, iar petele de pe batistă, văpsea roșie! Fiecare se întoarse la loc, scăpat de îngrijorare. Mama însă era plină de indignare pe de o parte adevărată, pe de alta, prefăcută; îl mustră sdravăn pentru faptul de a fi pricinuit astfel de emoție rudelor cari-l iubeau, — și mama niciodată nu mustra pe jumătate.

N’am nimic deosebit de povestit despre Carlos, principele moștenitor al Portugaliei, decât că nu prea știu pentru ce, prinseserăm mare drag de dânsul. Avea părul cel mai bălai pe care-l văzusem vreodată, aproape alb și creț. Obrazul lui avea o culoare sănătoasă, trandafirie, ochii îi erau foarte albaștri; începuse de pe atuncea a se îngrașă. Glumea cu noi, copiii, și cu toate că eram foarte sfioase, când ni se spuse că este văr și că-l putem săruta, declararăm că are obrajii plăcuți și netezi ca niște „pernuțe” de înfipt ace! De ce „pernuțe de înfipt ace” era modul nostru de a ne înfățișa ceva moale, nu știu, însă faptul de a admite că obrajii lui erau ca niște astfel de „pernuțe” era un semn de aprobare, și de câte ori spunea că avea să ne arate ceva deosebit, ne grămădeam toate în jurul scaunului lui.

Intr’o zi, aplecându-se în jos, aproape până sub masă, scoase din buzunar câteva cartușe. Asta era tot. Dar noi pufnirăm de râs și eram încântate, numai și numai pentrucă ne era drag; astfel toate glumele lui, chiar cele mai nesărate, ni se păreau de toată nostimada.

E ciudat cum unele imagini din trecut rămân neclintite pe când altele se șterg cu totul ca și când n’ar fi fost; sufrageria din Eastwell însă totdeauna îmi aduce aminte fețele acestor musafiri atât de deosebiți.

O amintire tragică e legată de viața noastră la Eastwell: moartea nanei noastre Pitcathly. Mi se pare că a murit de cancer, dar e așa de mult de atunci încât nu mai știu bine și poate n’am știut niciodată adevărul. Grozav de bolnavă a rămas la postul ei, până la sfârșit.

Sora mea Beatrice, era pe atunci o copilită mică de tot, și țiu minte pe Nana, umblând cu ea în brațe noaptea, când fetița n’avea somn, de colo, colo, mereu, cântând încetișor și scăpându-i din când în când grozave gemete dureroase, pe care își închipuia că nu le auzim, pentrucă ne credea adormite.

Niciodată nu voi uita tragicul ei umblet în lung și în lat, într’o odaie în care ardea numai o candelă, cu copilul plângând în brațele ei credincioase. Sclava datoriei, nu vroi să renunțe la ea cu nicio zi înainte de a o părăsi puterile, când istovirea o sili să se lase de muncă. Acestea trebue să se fi întâmplat primăvara, căci sora-mea „Baby” se născuse în ziua de Paște.

In toamna aceluiaș an, la 15 Noembrie, Nana muri la noi în casă. Nana a fost prima ființă moartă pe care am văzut-o. Ne duseră sus în camera ei, ca să fim de față la o mică slujbă religioasă, cetită la căpătâiul ei. Revăd parcă încă chipul ei, împăcat, liniștit, dar strașnic de sever și grozav de impunător; o străină, și totuși, oarecum tot draga și bătrâna noastră Nana.

N’am nicio idee de vârsta ei de atunci; nouă ni se părea bătrână; cred însă că abia ajunsese la vârsta mijlocie. Am plâns atâta, încât au trebuit să ne scoată din odae, și multă vreme nu ne-am putut mângâia.

Pierderea Nanei era în adevăr dureroasă. Mama, de atunci, nu mai luă pentru noi o adevărată dădacă, ci numai cameriste. Aveam atunci nouă ani, mi se pare.

Soră-mea Ducky declara totdeauna că surioara Bee era un copil atât de răsfățat, numai pentrucă nu avusese niciodată o adevărată nană. Și e probabil că avea dreptate.

Baby Bee era o fetiță neobișnuit de deșteaptă, dar și neascultătoare, și mama, care își iubea peste seamă mezina, niciodată nu arătă față de ea, asprimea cu care ne crescuse pe noi, cele mai mari.

Nu mi-aduc aminte în ce anotimp ne luarăm rămas bun dela Eastwell. E cam nelămurită în mintea mea, legătura între Eastwell și Malta, și nu știu dacă s’a mai întâmplat ceva între timp; mama nu mai e pe pământ ca să-mi spună amănuntele uitate, și nu mai e nimeni în viață, care ar putea să mi-le amintească afară de surorile mele, dar ele fiind mai mici decât mine, de sigur că sunt și mai nelămurite în această privință.

Trebue să fi mers pe doisprezece ani. Ceeace îmi amintesc bine, e faptul că M-lle Heims, guvernanta noastră, ne-a hotărât să dăruim cea mai mare parte din jucării și comori, în loc de a le căra cu noi tot drumul până la Malta. Era desigur o povață înțeleaptă, dar ne pricinui mari jertfe și multă durere în suflet.

Două erau în deosebi comorile la cari țineam mai presus de orice. Prima era statueta unui cal alb ca laptele, așezată pe o scândurică presărată cu ceva, ce semăna a pulbere de oțel. Minunea asta, făcută mi se pare dintr’un fel de mucava, părea totuși în ochii noștri cea mai înaltă expresie a desăvârșirii. Modelat cu meșteșug, era tot așa de frumos ca vestitul Skitty însuși, doar că era bălan în loc de a fi negru. Avea nasul trandafiriu și ținea piciorul de dinainte, cam ridicat în sus, parcă ar fi frământat aerul iar coama și coada erau lungi și ondulate. Era o făptură fără cusur și ar fi putut în adevăr aparține reginei zânelor. Pentru a mă despărți de această minune, îmi trebuia și tărie și jertfire, și mari consfătuiri avură loc pentru a hotărâ cine era vrednic să devină stăpânul unei astfel de comori. Insfârșit, cine știe din ce pricină, fu ales fiul dulgherului nostru, Jones. Nu pot să-mi închipuesc alt motiv, pentru această alegere, decât că ne plăcea tatăl său, Jones. Era un om palid și fără sânge, cu o barbă oacheșă, obrajii subțiri și ochii triști, dar în casa noastră, el era una din autoritățile de seamă. Jones, ca toți dulgherii, era prietenul copiilor. Despre Jones junior, nu mi-amintesc nimic!

A doua comoară a mea era ceva cu totul deosebit: o mică bombonieră dintr’un metal imitând aurul, o micuță cutie rotundă în filigramă, împodobită cu imitațiuni de peruzele.

Imi închipuiesc că la drept vorbind, nu era decât un biet fleac, destul de urât, dar eu o prețuiam această cutie, parcă ar fi făcut parte din comoara Basilicii Sfântului Marcu din Veneția!

O pescuisem într’o zi la noroc, din butoiul de tărâțe, plin cu surprize[6] la o mare petrecere de copii, dată la Londra de o doamnă, care locuia lângă Battersea Parc.

Mi-aduc aminte de această petrecere din pricina unei fraze rostite de gazdă.

La plecare ne spuse: „Dacă mai treceți vreodată pe-aici, să nu cumva să nu intrați să ne vedeți; făgăduiți-mi că o veți face!” Bine înțeles, făgăduirăm, foarte sfioase, că așa vom face, și de atunci, de câte ori treceam pe la casa ei (nu-mi aduc aminte de numele gazdei noastre, poate că niciodată, nu l-am știut), mă simțeam vinovată pentru că nu ne opream să ne ținem făgăduiala dată, și eram foarte sigură că doamna ne poftise cu tot dinadinsul să mai venim la ea. Ba chiar mă feream cât puteam să trec pe acea stradă, prin fața casei ei, de teamă să nu vadă cât eram de necredincioasă făgăduelii date.

Nu pot începe povestirea amintirilor mele din Malta, fără a vorbi mai întâi de Clarence-House din Londra, reședința ducelui de Edinburg și la care nu renunțarăm părăsind Eastwell-Park.

Trebue totdeodată să pomenesc de un lucru care lămurește ciudat dualitatea vieții noastre, petrecută după plecarea din Malta, când în Germania când în Anglia. Principele-consort, soțul reginei Victoria, era fratele mai mic al ducelui Ernest de Saxa Coburg.

De ducele Ernest voiu vorbi mai târziu, căci era o personalitate însemnată și de pe acuma aparține într’atât istoriei, încât mă voiu simți îndreptățită să povestesc despre dânsul multe și ciudate istorioare. Aci voiu pomeni numai de faptul că nu avea copii; din care pricină atât ramura engleză cât și cea germană a familiei hotărâse ca al doilea fiu al reginei Victoria, să fie moștenitorul ducelui de Coburg.

Toate acestea, bine înțeles, fuseseră stabilite de părinții tatălui meu fără a se lua părerea lui; nu-l întrebase nimeni, dacă-i era pe plac această hotărâre; se decretase doar de ambele familii că așa va fi.

Din această pricină trebuia ca singurul nostru frate, Alfred, să fie crescut în Germania, deoarece avea să fie mai târziu, principe domnitor în acea țară. Aceasta lămurește, pentru ce am fost așa de des despărțite de Alfred, care nu ne însoți în toate colindările noastre dintre Londra, Malta, Osborne, Rusia și Coburg, ceeace ar fi fost, bine înțeles dăunător unei educații regulate și sistematice.

Locuința principală a lui Alfred era Coburg unde tatăl meu clădise o casă numită Edinburg-Palace și unde fratele meu își urma în liniște studiile, sub îngrijirea unui preceptor german, despre care voiu vorbi pe lung mai încolo. Aceste hotărâri ne despărțiră multă vreme de fratele nostru, căruia i se dădu astfel putința să învețe mai temeinic decât surorilor lui, lipsindu-l însă de bucuria călătoriilor hărăzită nouă. Pot să adaog aici că educația noastră se făcea cam la noroc, datorită multelor peregrinări, deoarece trebuia mereu s’o luăm dela început cu alți profesori și cu alte metode, ba chiar în altă limbă, și niciodată multă vreme în șir. De fapt, educația mea a fost mai mult decât fărâmițată, și mă bate gândul că nimeni dintre profesorii mei sau profesoarele mele nu erau cu adevărat destoinici; de altfel nici-unul nu aprinse în mine dragoste de învățătură. Oricum ar fi, când mă căsătorii, la 17 ani, nu cântărea prea greu belșugul de cunoștințe ce mi se dăduse să mă însoțească în cale!

Insă desele călătorii ne învățară multe, care nu le am fi putut învăța pe băncile unei școli.


Când eram copile, ne displăcea adânc Londra; era totdeauna o durere pentru noi, de câte ori venea vremea să părăsim Eastwell și bucuriile vieții la țară, pentru Clarence-House, funinginea, fumul, și, mai ales, plicticoasele plimbări în Green-Park, pe care nu-l puteam suferi.

Imagine: „Mătușa Alix”; Principesa de Wales (Regina Alexandra) Clarence-House e lipit de palatul regal St. James și are în comun cu dânsul o largă întindere de grădini, din care priveliștea se întinde asupra Bulevardului Mall.

Una din neplăcerile Londrei era murdăria la care ne expunea funinginea. A cădea pe jos la Londra însemna mari pete negre pe rochii, pe genunchi sau pe ciorapi. Și era acea funingine atât de unsuroasă încât nu o pot uita nici acum.

Totuși ne plăcea foarte mult să ne jucăm în grădinile palatului Buckingham, în loc de a ne plimba în nesuferitul Green-Park, dar ne aduceam hainele în așa hal, încât totdeauna ni se punea un șorț pe care ni-l scotea, când trebuia să trecem drumul, la întoarcerea acasă.

Grădinile palatului regal Buckingham erau imense, pline de ascunzători tainice, și apoi mai cuprindeau și un lac mare. Locul favorit al plimbărilor noastre era partea unde se afla o mare păsărărie, așezată pe un fel de mic deal, ascuns de niște tufișuri nemaipomenit de funinginoase.

Micul deal era partea cea mai murdară, cea mai neagră din tot parcul, și mulțimea pasărilor, cari trăiau acolo, adăugau și mai mult la necurățenia lui.

Dar noi găseam un farmec fără seamăn în acest colț murdar; botezasem dealul păsărăriei Alpii și ne închipuiam cu mare încântare, că facem turism alpin, adică ne urcam pe coasta neagră a dealului, sau ne scoboram alunecând pe povârniș, astfel încât ne murdăream într’un hal de nedescris.

Afară de asta, trăiau acolo păsări de toate soiurile: păuni, fazani argintii și aurii și tot felul de rațe și de gâște, care înotau de colo colo pe lac. Pe „Alpii” noștri găseam minunate pene,

încântătoare comori cu culori nespus de frumoase, dar niciuna nu întrecea acele ale păunului, care totdeauna mi-au părut neasemănate și cu un farmec ca de basm, cu ochiul lor minunat de pe fiecare pană și culorile lor dumnezeești. Am o amintire foarte nelămurită despre jocurile noastre, dar știu că erau încântătoare și pline de mister și se împleteau într’o poveste întreagă, pe care în fiece anotimp o reluam dela capăt.

Eram copii plini de imaginație, și fiecare își avea rolul și îl juca pe cât de conștiincios putea;

Trebue să mărturisesc că niciodată nu primeam un rol neînsemnat; eram totdeauna unul din personagiile cele mai de seamă, dacă nu cel mai important, și de câte ori se întâmpla să fie o regină în joc, eu îi jucam rolul. Ne plăcea să ne costumăm, și noțiunea mea despre regine consta dintr’o rochie cu trenă lungă, atârnând după mine pe podele. Dar acolo pe „Alpi”, alte roluri erau jucate, căci o trenă nu și-ar fi avut locul: eram haiduci sau exploratori, pirați sau pionieri și câte și mai câte!...

Imi aduc aminte de indignarea mea în chestiunea trenelor, când mi se spuse că păunul care pășea atât de falnic și biruitor prin domeniul nostru funinginos, era partea bărbătească, nu cea femeiască; în închipuirea mea păunul era regina lumii păsărești, și splendida coadă, pe care o târa după dânsul, era trena regală a Majestăței Sale Regina; ce-i trebuia unui bărbat, fie el chiar regele păsărilor, o așa nemaipomenită podoabă?

Mai târziu, când Rostand scrise celebrul lui „Chanteclair”, făcui mult haz, văzând că, împărtășea aceeași logică în privința podoabelor, și că dăruise făzăniței penajul soțului și stăpânului ei!

Grădina palatului Clarence era mult mai mică și mai puțin ispititoare decât aceea a palatului regal Buckingham. Era bine întreținută și nu cuprindea unghere tăinuite, afară de capătul cel mai depărtat, unde bătrânul principe Leiningen și fiică-sa Feo aveau un atelier de sculptură. Această parte a grădinii ținea de St. James-Palace iar nu de Clarence-House, dar nu era altă despărțire între amândouă decât vreo câțiva pomi țepoși, ce ascundeau banca de lemn a atelierului.

Aici era pentru noi lumea descoperirilor, unde puteam culege minunate fragmente de marmoră, cari semănau a polei, presărat cu zăpadă, și unde puteai să-ți turtești nasul și să ți-l înegrești pe un geamlâc, prin care furișai o privire asupra tainicelor lucrări, ce se desfășurau în dosul ferestrelor.

Aici descoperirăm noi niște nemaipomenite arătări, unele de lut, unele de teracotă roșie, altele de marmoră cu picățele negre și altele învelite în cearceafuri murdare sau în pânze ude, din pricina cărora păreau niște vedenii ce te urmăreau. Mai era și un miros de pământ ud și de gips, nu prea plăcut, însă foarte ademenitor, pentrucă bănuiam că însemnează ceva; anume ce însemna, nu știam, dar cuprindea într’însul întrucâtva creațiu-nea, amintirea „nemuritorului olar, când mânuește lutul”. Cu toate că nu înțelegeam acestea decât în chip nedeslușit, simțeam în subconștient că acel „ceva” era o parte din lutul întrebuințat dela începutul vremurilor pentru creațiune, pentru a plăzmui chipuri cuprinzând într’însele o viață tăinuită. Poate că Pygmalion ar fi putut să ne lămurească, dar din nenorocire nu trăia în timpurile noastre!

Și bătrânul conte Leiningen, stăpânul acestui locaș, cu toate că ne era unchiu în al șaptelea neam, n’avea o fire primitoare și nu ne prea îmbia să dăm târcoale împrejurul domeniului său.

Palatul Clarence House nu era cu totul lipsit de farmec, cu toate că era funinginos de sus până jos și că orice atingeai îți înegrea degetele. Avea un miros deosebit, al lui: un amestec de ceață, de lemn de stejar, de fum de tutun și un fel de parfum rusesc, pe care mama îl ardea prin odăi. Mai era și un anume parfum, special apartamentelor mamei, o mireasmă foarte plăcută de piele rusească și de lemn de cedru, legat de mobilele aduse de dânsa din depărtatul Petersburg.

Colțul cel mai ademenitor se afla în iatacul mamei, loc umbrit în care își atârnase toate icoanele.

Cu cea mai mare evlavie, în care se amesteca și curiozitate, ne apropiam de câte ori îndrăzneam, de acest tainic ungher și ne uitam lung la multele și minunatele icoane.

Trei din cele mai venerate, erau împodobite cu raze de diamante așezate deasupra capului sfinților ca un soare mititel, iar fiecare soare avea drept centru o minunată piatră nestimată, un mare safir, rubin sau smaragd. Farmecul lor cucernic era de nedescris.

Toată nemaipomenita bogăție a Rusiei se revărsa din neasemănata strălucire a razelor de diamant, bătute deasupra capului sfinților.

Colțul icoanelor, fiind întunecos, dădea sclipirii lor și mai mult farmec. Tot acolo, ardea o candelă mică lângă portretele părinților mamei pe patul de moarte; ardea ca un ochiu statornic veghind asupra unor taine, pe care niște copile ca noi le puteam simți, însă, nu le puteam pătrunde.

In afară de icoane mai erau în iatacul mamei două tablouri cari ne vrăjeau: unul din ele înfățișa o femee frumoasă, de bună seamă o sfântă, purtând în mână o mică lampă de catacombă, a cărei lumină se resfrângea pe chipul ei, de jos în sus, făcându-l să pară nepământesc și străveziu. Celălalt, atârnat și el într’un ungher umbrit, reprezenta un colț din mănăstirea Sft. Apostol de Eremia din Palermo! Erau numai câteva coloane cu un lujer ce se încolăcea în jurul uneia din ele și un enorm dovleac așezat pe o parte din balustradă.

Strălucirea soarelui în acest tablou era înfățișată în mod măestrit, și scotea la iveală deosebirea dintre umbră și lumină, în chip uimitor. Acest tablou avea o înrâurire fermecătoare asupra noastră; cuprindea într’însul ceva tainic și deplin mulțumitor. Mi se pare că astăzi îl are sora mea Ducky.

Niciodată n’am uitat unele tablouri pe care le-am văzut în copilărie; mi-au rămas de apururi în minte.

Despre unul din ele vreau să vorbesc aici, pentru că-l văd tot atât de limpede ca și atunci când eram o copiliță. Dacă nu mă înșeală memoria, l-am văzut într’o expoziție anuală la Berlin.

Ne aflam la Berlin, unde nu prea mergeam pe atunci; n’aș putea să lămuresc mai bine, totul a rămas ca într’o ceață, nici măcar nu mi-aduc aminte cu cine eram. Imi amintesc numai de două tablouri: unul înfățișa un copil mic îmbrăcat sărăcăcios, care mângâia cu nesfârșită compătimire un cerb mort, atârnat pe un zid. Chipul copilului arăta o milă duioasă, și, nu știu cum, dar privind acel tablou, simțeam aidoma ce simțea copilul. Iar celalt tablou, cel de neuitat, era o mare aquarelă italienească, purtând titlul următor: „Mia Povera Maria”. Infățișa un fel de paraclis pustiu, clădit din piatră neșlefuită; poate era partea din față a unei biserici, în care era așezat un sicriu acoperit cu flori. 0 copilă moartă zăcea în sicriu. Chipul ei era de ceară, părul negru și abia i se zăreau printre flori, mâinile împreunate.

Un tânăr în haine țărănești era îngenunchiat lângă sicriu, cu fața ascunsă în flori, într’o mișcare ce arăta o covârșitoare desperare. In fund sta ghemuită o bătrână semănând a vrăjitoare, care își încălzea mâinile la un brazero și privea la disperarea tânărului cu ochi prea obosiți pentru a mai arăta vreo suferință.

Acest tablou puse puternic stăpânire pe mine. Nu putea nimeni să mă depărteze de el. Cuprindea o lume de durere care mă mișca până în adâncul inimii; și apoi era desigur opera unui mare artist. Această pânză m’a urmărit mereu de atunci.

Mulți ani după aceea, i-am găsit, nu știu unde, fotografia,

dar din nenorocire, originalul nu l-am mai revăzut!

In firea mea n’a fost niciodată nimic morbid, dar orice tablou reprezentând durerea sau moartea mă mișca în mod straniu, și mai în deosebi, când înfățișa o durere mută. Totdeauna cumpăram acele tablouri, dacă se putea.

Țin minte că am luat bilete de loterie la acea expoziție, cu speranța arzătoare de a câștiga „Mia Povera Maria”; de altfel poate că nici nu făcea parte din loterie. Ani îndelungați am visat bucuria ce aș fi simțit, dacă minunata aquarelă ar fi fost a mea.

Dar să ne întoarcem acum la Clarence-House.

Deasupra scărei principale era atârnat în perete capul unui elefant împușcat de tata în India, mi se pare; trompa lui aproape te atingea când treceai, iar în vestibul, se afla un urs ridicat pe picioarele dindărăt, o fiară imensă și sălbatică ținând cu labele dinainte o tăviță pe care vizitatorii își depuneau cărțile de vizită pentru șambelanii Palatului. Toate sălile erau pline de trofee de vânătoare, din diferite țări; — mai era și un manechin în armură japoneză purtând o mască cu zâmbetul ciudat; nu ne plăcea de loc ființa aceasta slută cu orbitele deșarte.

Ceeace ne plăcea însă cu deosebire, erau cele două mari saloane oficiale, rar întrebuințate. Unul se chema salonul chinezesc și era plin de curiozități de preț aduse din China de papa: splendide arme vechi, bronzuri, sculpturi în fildeș, broderii, și după cât îmi aduc aminte, câteva neprețuite obiecte de jad. Papa era un mare colecționar de antichități și foarte bun cunoscător în artă. La moartea lui, colecțiunile sale, din nenorocire, nu ne rămaseră nouă, ci trecură nu știu din ce pricină în mâinile unchiului Bertie, pe atunci prinț de Galles.

Al doilea mare salon era plin de obiecte de preț aduse de mama din Rusia, tot felul de obiecte sculptate și ornate cu nenumărate pietre pe jumătate prețioase din Ural. Tăvi și vaze, cupe și cești, ouă de Paște și întregi servicii de birou sau de toaletă, și o colecțiune deosebit de prețioasă de obiecte de „Orletz”, o piatră extrem de dură, trandafirie închis cu vine cenușii.

Nouă ne plăcea foarte mult să mânuim aceste comori, dar trebue să adaog că n’aveam voie să le atingem; totuși nu pot afirma că țineam în totdeauna seama de această poruncă; ispita era prea mare!

Amintirile mele despre Londra se întind asupra mai multor perioade. Epoca jocurilor în grădinile palatului Buckingam s’a petrecut când eram foarte mici; se puse însă capăt pentru totdeauna acelor jocuri încântătoare, când ne fu impus să ne plimbăm în mod cuviincios în Green Park (ce se află foarte aproape de Clarence-House).

Aveam groază de aceste plimbări unde ne însoțea o guvernantă cu gândul aiurea, care se plictisea ca și noi. Și apoi ce ironie de a numi această grădină Green Park,[7] când eram oprite de a călca iarba despărțită de noi printr’un grilaj de fier negru, înalt de vreo douăzeci și cinci centimetri.

Nu era nicio plăcere în Green Park, decât aceea de a te plimba pe alei; nicio ființă interesantă n’a străbătut vreodată cărările lui bătute, nimic nu se întâmpla vreodată și nimic nu era de văzut în acest loc de apăsătoare plictiseală, decât o singură dată când printr’un noroc neașteptat, am cules de jos un mic idol de bronz de câțiva centimetri.

Aceasta a fost o minunată descoperire și e singura amintire plăcută ce am păstrat despre anostul Green Park. Micul idol fără nicio valoare, l-am păstrat până în ziua de azi. Mă întreb cine îl va fi pierdut acolo?

Dincolo de temutele hotare ale nesuferitului parc, aproape față în față cu intrarea palatului Buckingham, se afla omul cu baloane. Pentru noi înfățișa o neîncetată nădejde!

In zilele când Mademoiselle era în toane bune, descoperea în buzunarele ei câțiva gologani, și atunci pășeam spre casă biruitoare, cu baloane de diferite culori în mână; o mică procesiune de copii fericiți încoronați cu globuri colorate. Dar aceste zile erau rare, de obiceiu, Mademoiselle avea buzunarele tot atât de lipsite de gologani, cum era și inima ei lipsită de milă pentru plictiseala noastră.

Ce bucurie de necrezut ne dădeau aceste baloane! Mie îmi plăceau mai mult cele trandafirii. Mai plutea și un miros rău, însă încântător în jurul lor, așa de ispititor încât mereu ne frecam nasul de globurile pline de aer.

Și ce ciudat de calde erau când le atingeai! Iar când frecai cu degetul suprafața lor întinsă, scoteau un sgomot ciudat, jumătate țipăt, jumătate gemăt.

Bine înțeles, totdeauna ne închipuiam că baloanele noastre vor avea viață lungă, dar erau tot atât de trecătoare ca și fluturii. Ele erau supuse la trei nenorociri deosebite: ori plesneau, ori mureau treptat, subțiindu-se, moleșindu-se și încrețindu-se, ori ne scăpau din mână și sburau în tavan, unde pluteau bătându-și joc de noi dela înălțime, ca un adevărat simbol al fericirii apropiate însă de neatins! Fie însă binecuvântată amintirea acestor baloane! Costau numai un ban, dar cuprindeau o întreagă lume de bucurie în șubredul lor înveliș. Trandafirii, albastre, verzi, portocalii, roșii, violete, erau globulețe de încântare ce închideau în ele cel mai înalt pisc al dorințelor noastre, când ne făceau semn de dincolo de porțile nesuferitului Green Park.

Tot în această perioadă își are locul o ciudată teamă de care sufeream — căci copiii cunosc ciudate temeri.

Scara din Clarence-House era foarte povârnită, aproape ca scara de din dos dela Eastwell. Tata și mama dădeau uneori mari prânzuri; multă lume de seamă venea la aceste rare serbări, prilej de mare emoție pentru autoritățile apartamentului copiilor.

Pe noi ne trimetea la culcare, iar Nana se furișa până în capul scărilor și privea în jos la cortegiul musafirilor intrând sau eșind din sufragerie, sau urcând scara în spre saloane când se sfârșea prânzul.

Frumusețea toaletelor, strălucirea juvaerelor erau un prilej de deosebit interes, și de comentarii timp de mai multe zile. Dar noi copiii, lăsați în pătucurile albe ca să adormim „ca niște fetițe, cuminți” sufeream adevărate chinuri din pricina temerii înspăimântătoare că Nana avea să cadă peste balustrată, pe când privea în jos la musafiri.

Această idee ne frământa. De fapt ajungea o adevărată panică până când, asemenea cu Willie Wincky[8] ne furișam afară din pat în cămăși de noapte, ca să ne asigurăm că îngrozitoarea nenorocire nu se întâmplase.

Când o zăream pe Nana, bună, sdravănă, privind în jos plină de interes, o luam la fugă, iar spre paturile noastre, ca niște șoareci albi speriați.

Nana era bună, însă severă. Chipul ei se apropia de tipul eroic, cu trăsături netede, cam aspre, de o croială oarecum imperială. Ca toate nursele de pe vremuri, conștiente de datoria lor — ne cârmuia cu o vargă de fier, ca să zic așa, și ne impunea o disciplină aproape militară.

Nana născocise un instrument de tortură numit „cureaua” care nu era altceva decât o fâșie de piele, tăiată la un capăt în multe capetele. Această curea servea pentru a ne bate, sau se pretindea că aceasta ar fi menirea ei, dar nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată întrebuințată; era totdeauna atârnată de patul uneia dintre noi ca o amenințare pentru cele nesupuse.

Erau două „curele”, una cafenie și una neagră, și nu știu de ce hotărâsem că cea neagră era cea mai rea; ea era spaima cea mare.

Nana făcea parte din epoca în care doctoriile se administrau fără să încerce nimeni a le îndulci.

Trebuiau să fie primite în toată neîmblânzita lor răutate, și trei dintre ele mi-au lăsat o amintire de groază.

Mai întâi și mai presus de toate, ricina, pe care ni-o dădea într’o lingură de argint încălzită; niciodată hapurile de ricină ale mamei n’au ajuns până în apartamentul copiilor! Apoi erau prafurile lui Gregori, grunzuroase, portocalii, cuprinzând revent, pe care Nana, cu nemiloasă hotărâre, le topea într’un păhărel de vin; era un amestec desgustător și înghițirea lui o tragedie, care nu se desfășura niciodată fără scene de răsvrătire.

Al treilea medicament se numea prafurile lui Grey; era destul de rău, totuși mai puțin grozav decât celelalte două, și ni se dădea într’o lingură îndulcită cu peltea roșie de coacăze, ceeace a făcut cu neputință pentru mine să mai gust vreodată acea peltea!

Ah, dar uitam încă o îngrozitoare doctorie numită siropul lui Squills, pe care ni-l dădea cu sila când, nu știu din ce pricină, era socotit de neapărată trebuință să-ți golești stomacul.

Emeticul lui Squills nu întârzia niciodată să-și producă efectul, folositor poate, însă desigur foarte neplăcut.

Când oficia la dulapul cu medicamente. Nana era neînduplecată, ca Soarta când hotărăște destinul unui om. Cât de limpede o revăd! De asemeni revăd și „curelele”, una neagră și una cafenie, atârnate de patul nostru ca o amenințare împotriva oricărei neascultări.

In sala din fața camerei noastre de culcare, era așezată o mare pendulă veche, în formă de dulăpior, care cânta un refren de câte ori bătea ceasul. Acest sunet împreună cu dangătul lui Big Ben[9] umplând văzduhul noaptea, sunt două amintiri legate de timpul copilăriei noastre, de bucuriile și de temerile, de speranțele, lacrimile și răsvrătirile lui.

Iar scumpa noastră nană Pitcathly era neînduplecata zeiță a camerei de dormit, precum M-lle X era tiranul camerei de studiu; o iubeam mai mult decât pe Nana, cu toate că, privind înapoi, mi se pare că Nana era dintre amândouă, cea mai severă.

Amintirile mele despre odaia de studiu din Clarence-House sunt de diferite feluri.

Era o odaie lunguiață, cam îngustă, având la un capăt un cămin, iar ferestrele priveau spre Stafford-House, locuit atunci de ducele de Sutherland.

Nu-mi aduc aminte multe din lecțiile noastre, dar știu că în această odae anume, am făcut cunoștință cu adevărata ceață londoneză, atât de deasă, încât nici măcar nu puteai zări focul arzând la celălalt capăt al odăii, care nici nu era prea mare.

Mademoiselle purta ochelari, călca cu vârful picioarelor în afară; era cât se poate de evlavioasă și foarte prietenă cu o doamnă de onoare a mamei, Lady Emma Osborne, o aristocrată de cea mai desăvârșită distincție, necăsătorită, veșnic scandalizată, veșnic răsvrătită și înțeleasă mi se pare cu Mademoiselle pentru a găsi cusururi, obiceiurilor și ideilor străine ale Ducesei.

Două lucruri îmi amintesc despre Lady Emma: mâinile ei minunate, foarte albe, cu vârfurile degetelor subțiri, și o oarecare rochie, de catifea violetă, tivită cu puf de lebădă în aceeași culoare, care ne plăcea foarte mult. Cea mai mare însușire a Lady-ei Emma era mireasma încântătoare a unui parfum deosebit de plăcut nasului meu, care nu se împăca cu orice; mi se pare că era un fel de lămâiță.

Lady Emma fiind însă necăsătorită, găsea cusur copiilor în deobște, și mai ales nouă; mereu ieșea în sală, ca să ne certe pentrucă făceam atât sgomot. Din nenorocire, camera ei era pe acelaș coridor cu apartamentele noastre, așa încât ne putea turbura multe jocuri, fiind strâns aliată cu Mademoiselle.

Trebue să povestesc aici un mic incident trist, din camera de clasă, pentrucă atinge chestiunea educației și cuprinde și o morală.

Fiecare din noi aveam un „Caet de amintiri” în care lipeam cărțile poștale ilustrate primite de Crăciun și de Sfântul Valentin[10] (căci în acele timpuri se mai trimeteau și se mai primeau cărți de Sfântul Valentin, din acele frumoase și lucioase pansele și nu mă uita, și cu mărgini de hârtie perforate imitând dantela). Așa dar aveam un borcănel cu clei, pentru lipirea acestor ilustrate.

Acest clei avea ceva deosebit: mai întâi, înfățișarea lui era așa de ademenitoare, încât îți venea să-l mănânci, dar mirosul lui mai ales, mă atrăgea. Era o încântătoare mireasmă de migdale amare care, nu știu de ce aducea nasului meu o nespusă mulțumire.

Borcănelul pântecos, plin cu acest clei, își avea locul într’un dulăpior.

Era o anumită oră seara, în care trebuia să ne pregătim lecțiile pentru a doua zi. Uneori, ne punea pe fiecare într’o odae deosebită, ca să nu cădem în ispita de a sta de vorbă în loc de a învăța.

Intr’o seară, mă aflam singură în clasă, reflectând asupra unei probleme plicticoase, dar gândul îmi fugea mereu spre dulăpiorul cu borcanul de clei. Ispita se făcea din ce în ce mai mare; era ca un magnet care mă atrăgea spre dulăpior. Ah! să-l miros numai odată! Și eram sigură că mi s’ar limpezi mintea; și apoi ași scăpa de gândul statornic, care nu-mi dădea pace.

Copiii au conștiința deosebit de simțitoare. La urma urmei, nu era o așa mare nelegiuire de a te scula și de a mirosi un borcan cu clei! Totuși, simțeam că era un lucru ce „nu se cuvine”.

Din nenorocire însă, după ce mă împotrivisem vitejește câtva timp, mă sculai de pe scaun; magnetul mă atrăgea cu o putere pe care nu o mai puteam înfrânge, și astfel mă apropiai tiptil, ca hoțul, de dulăpiorul fatal, deschisei ușa cu degetele ce tremurau și înfundând pensula groasă în borcanul și mai gros, o umplui cu cleiul unsuros și alb, și închizând ochii pentru a nu pierde nimic din desfătare, trăsei în piept o suflare din acel mult iubit miros care îmi umplu sufletul de mulțumire.

Pași în sală!... Mademoiselle...!

Ca unul ce a comis o faptă rea sau un furt, pusei repede pensula jos, mă repezii pe scaun, și-mi luai, când se deschise ușa, cea mai nevinovată înfățișare. Dar îmi închipui că eram o actriță proastă; sinceritatea era însușirea mea deosebită, nu vicleșugul... Mademoiselle simți, ghici, mirosi că se întâmplase ceva. Se uită la mine, mă privi lung; simțeam că mă roșesc, dar cercai să continui lucrul început, cu toată nepăsarea și cu nasul în carte, ca și cum nu s’ar fi întâmplat nimic.

In zadar însă:

— Princesse, qu’avez-vous fait?[11]

— Rien, Mademoiselle![12]

Dar cu Mademoiselle nu se sfârșea așa de ușor. Privirea ei cu ochelari cercetă camera, de sus în jos, podelele, tavanul, mobila.... pereții... și deodată, dintr’un salt, fu lângă dulăpior: ușa era crăpată!... O deschise, și acolo, pe hârtia albă a poliței, zăcea pensu-la revelatoare, groasă,r,unsă și lipicioasă de clei, și nicidecum în borcan cum s’ar fi cuvenit, ci pe frumoasa, curata hârtie albă! Uff! ce murdărie!

Urmă o dramă. Nu încercai să tăgăduiesc fapta mea rea: mă sculasem dela locul meu, miroseam neprețuitul clei; eu eram aceea, da, eu, care în grabă pusesem pensula pe hârtie, și nu în borcan!

Dacă mi-ar fi dat în gând la repezeală s’o bag îndărăt n’ar fi fost nicio dovadă împotriva mea.

Dar viața e plină de „dacă”. Intr’un cuvânt, crima, dintr’o pricină pe care n’o pot pătrunde nici azi, fu socotită ca foarte mare, și drept pedeapsă, trebui să stau în picioare, întinzând o palmă pe care primii trei lovituri date cu o linie de abanos, tivită cu alamă, ceeace era și dureros și umilitor.

E singura dată în toată viața mea, când mi s’a aplicat lovirea corporală ca mijloc de educație.

După părerea mea, pedeapsa nu era potrivită cu greșala și amintirea acestei corecțiuni mă ustură încă. Se vede că Mademoiselle era în toane rele în acea zi. Morală:

Guvernantele trebue să se ferească de a fi în toane rele, dar fetițelor nu trebue să le fie prea dragi miresmele plăcute, căci se ascunde în această slăbiciune sămânța pierzării, și nici nu trebue să se zăpăcească în clipa de primejdie și să depună pensule lipicioase pe hârtie albă curată, în loc de a le băga îndărăt în borcan.

Oricum e o tristă poveste și grozav de urâtă mi-e amintirea liniei negre, cu margini strălucitoare.

Mai sunt și amintiri plăcute, despre sala de studii din Clarence-House. Acolo cunoscui pentru întâia oară gustul de „toffee!”, acolo ni se cetiră „Les Malheurs de Sophie” și multe alte cărți încântătoare.

Tot din această cameră, auzeam regimentul de „gardă” sau „escadronul albastru” în trecerea lor pentru a schimba garda. Treceau cu un zăngănit de metal care se auzea chiar prin ferestrele închise. Ce chin era să stai neclintită pe scaun, în loc să sari să privești de sus neasemănata strălucire. De departe se auzea apropiindu-se tropotul cailor. Veneau! Mai aproape, tot mai aproape, acum se deslușea și zângănitul zăbalelor, sunetul metalului isbit de metal, zornăitul lanțurilor și numai din auzit parcă simțiai cât erau de strălucitoare și cum sclipeau...

Mai aproape, tot mai aproape!...

Acum erau chiar sub ferestrele noastre; strada îngustă răsuna de tropotul lor. Apoi se făcea mai slab și tot mai slab sgomotul de copite, se duceau... se tot duceau... veniseră, trecuseră și se îndepărtaseră.

Tot din ultima perioadă petrecută la Londra, fac parte și plimbările călare, în Hyde Park, pentru noi nespus de minunate.

La Eastwell aveam un singur poney, pentru câteși trele; era grăsuț și drăgălaș și-l chema Tommy. Câteși trele ne împărțeam pe Tommy, călărindu-l pe rând. Plimbările noastre cu Tommy erau complect lipsite de meșteșug, datorită lecțiilor sumare, date de câte un grăjdar sau vizitiu, cari însă ne insuflaseră dela început instinctul călăritului. Ne învățaseră să nu cunoaștem frica, și, mai presus de toate, ne băgaseră în cap că știm a călări, ceeace însemna o bătălie pe jumătate câștigată.

La Londra, fusese desgropat, nu știu de unde, un bătrân și ridicol profesor de călărie, numit Mr. Lumley, care ne desăvârși cunoștințele, mai întâi de jur împrejurul grădinii Palatului Clarence, iar mai târziu spre marea noastră fericire, ni se dădu voie să apărem în arena celor mai scumpe năzuințe ale noastre: Rotten Row![13]

Bătrânul Lumley ne făcea rost de cai pentru aceste plimbări. Nu-mi aduc aminte tocmai bine ce vârstă aveam atunci, oricum, eram mititele de tot, și bucuria și înfrigurarea noastră erau nemăsurate.

Niciodată nu voiu uita încântarea fără seamăn ce o simțeam când porneam călare, însoțite de necăjitul Mr. Lumley, cu pălăria lui înaltă, și semănând cu o găină îngrijată de puii ei, însă o găină bătrână, cât se poate de corectă, și cu acea corectitudine la care ajung numai profesorii de călărie sau de dans.

Intâi și întâi venea deschiderea porților, la care prezida scumpul nostru portar bătrân; Mallet îl chema, mi se pare; apoi treceam prin fața sergentului nostru, care și el ne era un mare prieten; sau poate că pe sergent îl chema Mallet?

Pe urmă se auzea răsunetul copitelor pe pavelele de lemn ale străzii; din fericire pentru începătoare ca noi, era o stradă laterală foarte liniștită; apoi apucam pe aleea călăreților, care ducea peste Bulevardul Mall, dincolo de Green Park, dealungul nesuferitului său grilaj, față în față cu zidul grădinii palatului Buckingham, până ajungeam la arcada din capăt. Acum, venea partea cea mai buclucașă a întregei expediții; partea care umplea de îngrijorare pe bătrânul Lumley, trecerea fără primejdie a colțului după care intram în Hyde Park; și la urmă de tot, ajungerea în neprețuitul Row, lungă întindere de nisip, unde ți se deschidea în față un adevărat rai de nădejde, o nesfârșită făgăduință de galopuri, însoțite de un ușor tremur de neliniște, care le făcea cu atât mai ademenitoare.

Ducky și cu mine hotărâsem, ca să ne ferim de discuții sau de ceartă, să încalece ea calul cel mai mare, deoarece era mai înaltă, iar eu pe cel mai mic, oricare ar fi fost înfățișarea lui. In chipul acesta, avea ea uneori calul cel mai bun și alteori îl aveam eu. După cât îmi aduc aminte, Sandra — așa numeam noi pe sora noastră a treia, Alexandra — în acele timpuri depărtate încăleca pe Tommy, drăgălașul, potolitul și vrednicul de încredere Tommy, care mai târziu fu luat cu noi la Malta.

Aceste plimbări în Hyde Park erau o fericire și bătrânul Lumley, uneori cu toane și totdeauna cu mintea aiurea, nu isbutea să ne strice cheful.

Avea picioarele subțiri și fața ca de mumie, iar părul lui rar și cărunt, sub pălăria înaltă, era adus spre frunte pentru a ascunde tâmplele scobite. Bătrânul Lumley avea o înfățișare întrucâtva patetică.

Cred că a dat necontenit lecții, până la adâncă bătrânețe, căci mulți ani mai târziu, când nu mai luam de mult lecții de călărie, l-am întâlnit iarăși în Rotten Row și l-am salutat cu un strigăt de recunoaștere. El s’a uitat la mine cu o privire neînsuflețită, parcă n’am fi împărtășit altădată împreună bucuriile și grijile plimbărilor.

Imi închipui că eram mai schimbată decât el: fiindcă pe vremea lui nu eram „nici pește, nici carne”, cum zice zicala germană. Totuși m’a jignit mult că nu m’a salutat bătrânul nostru profesor de călărie.

Chipul lui era și mai încrețit de griji decât oricând, era poate ceva mai slab și mai uscat, dar altfel nu se schimbase de loc!

In aceeași perioadă a vieții noastre, se cuprind și câteva reprezentațiuni teatrale, la cari am asistat.

Foarte rar, ne era hărăzită o asemenea bucurie, dar de câte ori ni se îngăduia, era un prilej de neasemănată însuflețire. Mirosul numai al unui teatru londonez și splendidele buchete ce găseam în lojă ne umpleau de bucurie! Erau un soiu de trandafiri ca de catifea roșu-închis, foarte larg deschiși și cu petalele rotunjite, cari păreau a deosebi aceste buchete de oricare altele. La Paris, mi se oferă câteodată trandafiri de acest fel, și-mi poartă numaidecât gândul înapoi, înspre teatrele londoneze și îmbătătoarea senzație de așteptare înfrigurată, înainte de ridicarea cortinei.

Una din dramele de care îmi amintesc mai bine e „Macbeth”, jucată de Irving și Ellen Terry, o reprezentație minunată; dar apariția stafiei lui Banquo era atât de înspăimântător realizată, încât multe nopți după aceea, nu mai puteam dormi fără o lumină aprinsă în odae.

Ellen Terry, cu lungile cozi de păr roșcat, era o splendidă întrupare a fioroasei regine din „Macbeth” și mai cu deosebire în scena unde în vestmânt alb, se coboară pe scară în mers somnambulic, încercând să-și spele sângele de pe mâini...

Mama însă nu putea să sufere pe Henry Irving, și tatei îi displăcea și mai mult; încercau să ne atragă luarea aminte asupra jocului lui nefiresc, asupra mersului șchiopătat pe care-l afecta și asupra mârâitului lui în care simula mânie sau furie. In pofida acestor critici, noi copiii, aveam o tragere de inimă nemărturisită pentru Irving, cu toate cusururile lui. N’am să uit niciodată interesul însuflețit, pe care îl arată în Anglia galeria, pentru orice dramă; personagiul răufăcător era totdeauna fluerat sau huiduit, iar eroul totdeauna aplaudat, nu pentru joc, ci pentru purtarea lui.

Am mai văzut pe Irving și într’o piesă foarte sentimentală al cărei subiect era Charles I. Era scrisă toată, bine înțeles, spre lauda lui Charles I, iar noi fiind regaliste convinse, îl uram pe Cromwell din tot sufletul.

Insă eroul, mai presus de toți eroii, era pentru noi „Lord Harry”, piesă jucată de Wilson Barrett, care, după părerea noastră, întrupa tot ce era mai desăvârșit, omul și eroul amestecându-se într’una și aceeași ființă. Wilson Barrett era pentru noi Lord Harry.

Piesa era și ea dintre cele sentimentale.

Lord Harry era un „Cavalier”[14] viteaz, virtuos, frumos, plin de jertfire, destul de minunat pentru a mulțumi cele mai înflăcărate visuri de perfecțiune. Ne fermeca până într’atât, încât ani întregi am trăit în amintirea acestei drame, și de câte ori ne întreba cineva ce piesă am vrea să vedem, întotdeauna alegeam pe „Lord Harry” până ce în sfârșit mama, cu toate că și ea era o admiratoare a lui Wilson Barrett, ne trimise să vedem în schimb „Mătușa lui Charlie”. Această farsă hazlie ne făcu să râdem de ne dureau coastele, dar tot timpul, ne părea rău după „Lord Harry”. Nici o momeală nu ne putea depărta de idealul nostru, și aceasta de sigur, plictisea pe mai marii noștri, cari știau că mai erau și alte piese de seamă afară de „Lord Harry”!

Ne plăcea cu mult mai mult drama decât comedia, și cu toate că râdeam din toată inima, când ne duceam la vreo comedie, socoteam ca o pierdere, — printre rarele și mult doritele seri, petrecute la teatru, — cele în care ne duceau să vedem o piesă comică, în loc de una eroică și în costume.

Dela început, îmbrățișarăm și admirarăm pe Shakespeare, precum mai târziu și pe Schiller la Teatrul din Coburg; în amândoi, mă tem că prețuiam mai mult subiectul și strălucirea decorurilor, decât vreo frumusețe a limbii sau a versurilor.

Mai târziu, Opera ne făcu să uităm chiar și dramele.

Inainte de a părăsi Londra, vreau să pomenesc de câțiva servitori, căci servitorii joacă totdeauna mare rol, în viața copiilor.

Mama avea ceeace se numește în casele regale „paji”. Erau în număr de doi. Unul din ei era bătrânul Hutchins, servitor după moda veche, cu bărbia rasă și cu favorite lungi. Acest Hutchins era un bătrân impunător, însă cu totul robit nouă, copiilor. Pe celalt îl chema Wiliam Smith, un om cu nasul pe sus, ras, elegant, peste măsură de frumos, însă cam prea greoi și cu obrajii prea îmbujorați; de sigur, un cuceritor de inimi în departamentul servitorilor. Aș crede că în viața lui privată avea apucături grosolane, ceeace, noi copiii, simțeam în mod instinctiv, mai ales după ce descoperisem odată un desen făcut de „William” reprezentând o doamnă care arăta ceva mai mult din picioarele ei decât era îngăduit, în acele timpuri ceremonioase și cuviincioase. Acel desen ne isbi în mod jignitor, și faptul că ajunsese în mâinile vlăstarelor regale, tulbură adânc pe William.

Majordomul — astfel se numea intendentul în casă la noi — era un om blând, cu glas domol, pe care îl chema Gardiner. Dar mi-a rămas în minte foarte nedeslușit. Nu-l văd decât apărând ici colo, ca în fundalul unui decor, palid și distins, ținând între degete șiretul dela ochelarii pe cari nu-i purta decât când citea ceva tipărit prea mic.

William cel inimos și Hutchins cel cu favorite erau în viața noastră întruchipări mult mai reale.

Când ajunserăm ceva mai măricele, veni rândul nostru să ne uităm peste balustrada scării, în zilele de mari prânzuri, și Nana era aceea care ne ținea de rochii pe la spate, de frică să nu pățim ceva.

Hutchins, din asemenea împrejurări, ocupă un mare loc în amintirea mea. După ce intrau musafirii în sala de mâncare, ne scoboram tiptil, în saloanele rar întrebuințate și mult iubite de noi, unde erau adunate toate comorile chinizești și rusești, și acolo așteptam cu mare nerăbdare pe bătrânul Hutchins, care se strecura dela slujba sa și ne aducea câte o porție delicioasă din bunătățile servite jos. Mama obișnuia cu acest prilej să servească „zacusca” rusească, foarte prețuită de toți. Firimițe foarte alese din masa bogatului își găseau drumul, mulțumită lui Hutchins, în spre gurițele noastre lacome.

Odată însă, făcu greșala de a ne aduce o bucată de pâine prăjită, unsă cu icre. Noi găsirăm că era ceva desgustător, și sunt nevoită să spun, că ne scăparăm de ea, într’un chip pe care nu îndrăznirăm să-l mărturisim nici mai târziu: o aruncarăm din vârful scării de din dos, pe un dulap așezat în vestibulul de jos! Nu știu câtă vreme a rămas acea bucată de pâine cu icre, nedescoperită și mucezind treptat pe dulap! Noi n’o puteam vedea fiind prea sus și apoi partea superioară a dulapului era cam scobită.

Minunate jocuri făceam noi în acele saloane, până să se întoarcă musafirii de jos. Era ceasul în care puteam să mă joc de-a regina cât îmi poftea inima. Găseam vreo perdea de culoare vie, sau vreo învelitoare de masă, pe care o prindeam în jurul mijlocului și atârna falnic în urma mea pe podele. Și nu știu pentru ce, îmi plăcea să mă numesc regina Spaniei. Numele acesta îmi părea că are ceva istoric și aventuros; îmi suna frumos la ureche, era semeț, măreț și mirosea a „castl în Spania”. Ducky, de obiceiu, făcea pe soțul, fiul, sau calul meu, sau pe câteși trei pe rând, după nevoile jocului. Ducky juca totdeauna rolurile de vitejie și de jertfă, și mai totdeauna, era bărbat. Era în ea ceva eroic, chiar la acea vârstă fragedă, și ceva cam melancolic; ea era aceea care lupta pentru o cauză, ea era pioniera, care desbătea și învinuia, neîngăduind nimic ușuratec și neiertând nici un neadevăr. Descoperea îndată orice era nesincer, și nu-l lăsa să treacă. Inaltă pentru vârsta ei, era voinică și nesupusă, dar, ca toți cei puternici, lua apărarea celor slabi și asupriți și uneori chiar, îmbrățișa cauzele pierdute cu o vitejie, pe care noi, mai puțin eroice, o prețuiam fără a-i putea urma pilda.

Mie dimpotrivă, nu-mi plăcea, din fire, nici să mă bag, nici să mă amestec!

Cât despre sora noastră Sandra, era în acele timpuri, o copilă grăsuță, nevinovată, blândă și bălaie, care urma pașii surorilor mai mari, gata să ia parte la toate, dar smerită în fața oricărei mustrări. Noi cele mai mari ne purtam cu dânsa cu un fel de tiranică nepăsare, care nu cuprindea nicio răutate, dar care nesocotea sfioasele ei dorințe.

Ii propuneam în așa chip rolurile ce trebuia să le joace, încât era nevoită să le primească. Mai târziu, și-a ales singură rolurile, dar atunci nu-i venise încă vremea. Totuși, i se îngădui și ei să facă pe regina, și poate drept apărare, lua ca soț în acele seri deosebite, pe bătrânul Hutchins, ceeace-i dădea o siguranță și-o făcea să țină piept reginei Spaniei, care avea un soț, fiu și cal!

Minunate jocuri în care fiecare își juca rolul cu tot dinadinsul și i se părea că e aevea personajul întrupat.

Sandra însă trebuia foarte des să se lipsească de sprijinul soțului ei, care era nevoit să dea fuga jos ca să servească la masă.

Cu mult înainte de întoarcerea musafirilor în saloanele oficiale — doamnele întâi — noi eram trimiși în grabă la culcare.

Muzica nu juca un rol însemnat în educația noastră. Mama îmi mărturisi mai târziu, că cea mai mare dorință a ei fusese să aibă un copil-minune. Ambiția ei era ca una din noi, să aibă vreun talent de seamă, pentru muzică, pictură, canto, dans, matematici; pentru orice în fine, numai să fi fost ceva, nemaipomenit. Iar când nici una din noi nu dovedi vreo aplicare pentru a ajunge ceva deosebit, ne privi ca pe niște cauze pierdute și ca prilej de desamăgire pentru dânsa. Era așa dar, de prisos să dea vreo educație specială unor flecuștețe ca noi; deaceea nu ni se desvoltă urechea și multă vreme n’avurăm pentru muzică un gust ales.

Totuși, îmi amintesc fiorul de adâncă bucurie ce mă cuprindea uneori, când se așeza mama la pian și cânta.

Avea mâini albe, grăsuțe, cu degete scurte; atingerea clapelor era la dânsa fermecător de dulce și de catifelată. Jocul ei semăna cu șoapta apei curgătoare și mi-amintesc în deosebi o romanță de Rubinstein și un preludiu postum de Chopin, la auzul cărora mi se topea inima din mine. Așa dar, trebue să fi avut eu oarecum simțul muzicii, chiar la o vârstă foarte fragedă.

Ducky, și mai târziu mititica Bee, fură cele înzestrate cu talent muzical. Eu nu aveam talent decât la desen și pictură, talent pe care îl împărtășeau și celelalte surori, însă a fost o vreme când le întreceam în această artă.

Mama a fost aceea care ne-a descoperit bucuria basmelor lui Grimm și ale lui Andersen, presus de toate celelalte în iunie, mai ales, ale cărui povești cu zâne sunt mai

Mama citea minunat și ne citea ceasuri de-arândul, dar nu ne lăsa să stăm fără lucru în mână; totdeauna trebuia să împletim cu cârlige sau cu croșeta, sau să desenăm, pe când ne citea.

Mai mult decât oricare, ne plăcea povestea „Micii Sirene”. Plângeam râuri de lacrimi, ascultând această istorisire nesfârșit de jalnică și oricât de des ne-ar fi citit-o (căci copiilor le place să audă o istorie de nenumărate ori), de fiecare dată ne mergea la inimă deopotrivă.

Andersen a rămas pentru totdeauna idealul meu, și azi când încerc eu însumi să scriu un basm, totdeauna năzuesc să-l scriu „à la maniere d’Andersen”, care-și cunoștea meșteșugul mai bine decât oricine și știa să stoarcă lacrimi sau să scoată zâmbete din inima cea mai împietrită.

Mama întotdeauna vorbea cu noi englezește; niciodată n’a vrut să ne învețe rusește, spunând că nu vrea să audă iubita limbă a țării ei, schingiuită de proprii ei copii.

Ne iubea din suflet, ne dăruia întreaga ei viață, dar, cu toate acestea, lucru ciudat, își punea puțină nădejde în noi.

Nu eram copii-minune, și pace; de aceea mai târziu, când fiecare din noi desfășura vreun mic talent al ei, mama, cu toate că ne încuraja, o făcea totdeauna într’un chip ocrotitor, în care se cuprindea și o umbră de neîncredere. Nu prea ne lua în serios; noi eram dintr’o generație mai tânără și nici nu primisem o educație așa de desăvârșită ca a ei; și apoi, mai presus de toate, eram protestante, așa dar unele laturi ale sufletului nostru erau străine de al ei.

Iubită, mărinimoasă și generoasă mamă! Croită în linii mari, era totdeauna într’o căutare fără răgaz și cu sufletul neliniștit. Năzuind spre o desăvârșire neștirbită, uneori pierdea din vedere, chiar cu prețul unei nedreptăți, ceeace ar fi fost un izvor de bucurie, dacă nu s’ar fi străduit mereu spre un ideal, sădit în ființa ei de acei ce o crescuseră.

Ca toate ființele omenești, era chinuită de năzuințe, dar n’ar fi fost nevoie să fie atât de singură, dacă ar fi vrut să se destăinuiască mai mult copiilor ei!

Intr’un rând, ne-am dus vara în Scoția, în loc să ne ducem la Osborne. E singura dată când am fost în Scoția și amintirile mele despre acele locuri sunt pline de încântare.

Atotputernica bunică-regină ne împrumutase o căsuță numită Abergeldie Maines, în care petrecurăm cu guvernanta noastră, începutul verii; mai târziu, spre toamnă, veni și mama și ne mutarăm într’o reședință mai mare, numită Birk Hall.

Am o amintire foarte ștearsă despre acea locuință, dar nu trebue să fi fost foarte încăpătoare, deoarece Ducky, Sandra și cu mine dormeam în acelaș pat mare. Cu toate că nu eram la largul nostru, ni se părea un lucru plin de haz. Două dormeam cu capul spre partea de sus a patului, cealaltă cu capul la picioarele patului, despărțind cu trupul ei pe celelalte două tovarășe. Nu-mi pot lămuri de ce fusesem nevoiți să ne restrângem așa; n’am în minte imaginea împărțirii acelei locuințe, afară de a marei noastre camere de dormit. Insă înfățișarea exterioară mi-a rămas limpede și luminoasă.

Ne înnebuneam după Scoția, cu dealurile ei joase și line, acoperite de tufișuri înflorite, câmpiile stufoase și pâraiele ei, ceața și lacurile ei! Plutea în acea țară o nemărginită poezie, ușor misterioasă, care atingea nu știu ce strună din inima mea.

Târziu, mult mai târziu, când descoperii cărțile lui Fiona Macleod, le îndrăgii cu aceeași înfocare cu care îndrăgisem Scoția, singura dată când o văzusem.

Era în această țară ceva brumat, ceva legendar, care mă mișca puternic, până în suflet, ceva ce se înrudea cu firea mea, aș putea zice.

E ciudat, dar simt înclinație spre lucruri extrem de deosebite: mă încântă farmecul aproape mistic al Scoției și totodată îmi plac nespus de mult țările din Miază-Noapte, cu strălucirea nețărmuritei lor îmbelșugări și uneori chiar, cu frumusețea lor aridă. Inima mi-e, ca să zic așa, împărțită între amândouă; curente diverse în firea mea sunt atrase deosebit: Scoția și Malta! Două țări pe de-antregul opuse și totuși, amândouă strânse până la durere, de sufletul meu. Pe amândouă le simt aproape, mă chinuesc prin dragostea ce-mi insuflă.

Nicio întâmplare mai de seamă nu se leagă de acea vară petrecută în Scoția; toate amintirile sunt învăluite într’o ceață asemănătoare cu negurile ei.

Nuanțe șterse: castaniu, ruginiu, vioriu, cenușiu, în toate tonurile cu putință, iar dealurile în depărtare, albastre, de acel albastru pe care numai depărtarea îl poate da, albastrul visurilor, albastrul nădejdilor, plutind în zarea conștiinței noastre. Iar în aceste semitonuri, lungi plimbări fără țel pline de descoperiri, peste dealuri, prin pârloage, dealungul văilor tăcute, sau pe țărmul pâraielor cu luciri căprii; căpriul unor ochi cari au într’înșii lumini verzui; și toate aceste pâraie erau pline de păstrăvi pătați cu roșu. Sub picioarele noastre pietre, pârloage sau mușchiu, ca niște perne mari și moi, cenușii și elastice, care vesteau apropierea locurilor băltoase.

Cât ne plăceau aceste movilite de mușchi în culoarea lichenului! Ne străduiam să le desrădăcinăm fără a le frânge, dar când izbuteam în greaua încercare, erau totdeauna prea grele ca să le ducem acasă. Era însă ceva cu totul deosebit în acel mușchi cenușiu; se întindea uneori în largi fâșii mlăștinoase, ceeace dădea pământului o înfățișare de vrajă, parcă ar fi fost acoperit cu pete mari de mucegai, iar culoarea mucegaiului se îmbina blajin cu a zării; nu era între ele nicio linie de despărțire; lumea întreagă plutea într’o ceață, nedeslușită, neguroasă; ți se părea că pășești tot înainte într’un vis cenușiu.

Dar mai presus decât orice, era bruyera[15]... minunatele covoare ondulate, roșii-viorii, lăsând să se străvadă verdeața ruginie, care adăoga culorilor o căldură cu desăvârșire îmbătătoare pentru un suflet iubitor de frumusețe. Peste deal și vale, cât vedeai cu ochii, totul era purpuriu-vânăt; o măreață întindere viorie, o mantie regală întinsă peste lumea din miază-noapte.

Mai erau și zile de’negură, cari te acopereau cu milioane de lacrimi, îți udau genele c’o umezeală greoaie și răspândeau o brumă de rouă peste orice haină purtai. Apoi plimbări de vis, într’o lume fără margini hotărâte, nici culori definite; pâlcuri de aburi reci, în care din răstimp în răstimp, se ridica puțin vălul, descoperind nedeslușite turme de oi, năluci lunecând într’o lume de năluci, înaintea cărora pășea parcă o stafie, ce le mâna încet într’un ținut al vrăjii. Ciobanii aceștia scoțieni, înalți, înveliți în pledurile lor cenușii, cu câinii păzitori ai turmei după dânșii, erau în adevăr duhurile negurilor.

Bunica veni la Balmoral, în toamnă, după câte îmi amintesc. Aceasta era locuința cea mai pe placul inimii ei: mult îi erau dragi „Scoțienii” ei! Cunoștea aproape pe fiecare locuitor; până și apartamentele regale erau tapetate și mobilate cu postav cadrilat scoțian; covoarele, perdelele, tot era vărgat cu cenușiu, roșu și negru. Această ornamentație, mai mult patriotică decât artistică, avea darul să-ți obosească ochii și să-ți amețească creerul. Chiar și aici, cu toate că viața în Scoția era mai intimă și mai casnică, mai puțin oficială și severă, bunica răspândea atmosfera ce o deosebea; și aici se simțea în tot chipul prezența ei, chiar când nu era de față.

Regina Victoria! De pe atunci ajunsese aproape o figură de legendă. Cu cât mai mult, acum, când privim înapoi spre ea! Dăinuia de atâta vreme, încât abia își putea cineva închipui globul pământesc urmându-și rotirea fără ea! Era în oarecare măsură arbitrul soartei noastre a tuturor. Pentru toți membrii familiei, „da” sau „nu” rostite de ea aveau o greutate fără seamăn, și apoi nu-i displăcea să-și spună cuvântul chiar în chestiunile cele mai intime.

Ea era puterea centrală care cârmuia toate. Până și mama, după părerea noastră atotputernică, trebuia să țină seama de regina Victoria, să asculte de ea, și dacă nu era

Imagine: „Regina Bunică”; Regina Victoria a Angliei chiar nevoită să i se supună, trebuia cel puțin, să discute cu ea orice părere deosebită de a ei. Având amândouă voințe puternice și firi autocratice, pot să-mi închipui că acele discuțiuni erau aspre.

Măreața mică doamnă, în capelă de văduvă și rochie de mătase neagră cu volane, foarte rar ridica glasul; însă, numai apăsând pe unele cuvinte, devenea o putere fără seamăn, uneori aproape de temut.

Până la o vârstă înaintată, fiii și fiicele ei simțeau o mare teamă în fața „mult iubitei mame”; se fereau de a-i discuta hotărârile, iar un „veto” al ei, îi făcea să tremure. Vorbeau și ei cu dânsa cu glas muiat, și chiar când nu era de față nu se pomenea de dânsa decât cu glasul pe jumătate.

Privind înapoi, în spre regina Victoria, mai ales în vremurile de astăzi, pline de negare, nu mă pot opri de a mă minuna de prestigiul cu care era înzestrată.

Avea ceva care îți amintea de un fetiș. Uneori mă întreb, dacă își dădea seama de nemărginita ei înrâurire asupra tuturor și dacă atmosfera ce se răsfrângea dintr’însa, era în adevăr datorită însușirilor ei, sau tăcerii aproape cucernice, pe care o răspândeau ceilalți în jurul ei.

E firesc ca niște copii să simtă o oarecare teamă în fața unei ființe, care era ca un glob ceresc în jurul căruia se rotesc sateliții, dar minunea e că, mari și mici, o simțeau deopotrivă.

Pricina să fi fost oare vremea îndepărtată pe care o întrupa, sau faptul că dăinuise ani atât de îndelungați? Sau traiul ei așa de departe de lume, sau atmosfera de tristă renunțare la toate bucuriile vieții, cu care se înconjura? Nu mă măgulesc cu gândul că ași putea răspunde la aceste întrebări; eram prea copil pe atunci, iar mai târziu, când mă făcui mai mare, am văzut-o prea rar.

Faptul rămâne: prezența ei, dacă nu și personalitatea ei, era covârșitoare, iar palatele ei, câtă vreme a trăit între zidurile lor, aveau ceva de sanctuar, de care nu te puteai apropia, fără o teamă îmbinată cu oarecare îngrijorare.

Un fior deosebit te pătrundea, când vedeai de departe curierul călare al bunicii, venind în trap, dealungul drumului, înaintea trăsurii ei. Bunica niciodată nu eșea în trăsură fără’un înaintaș călare.

Acest înaintaș al prezenței regale, cu fața solemnă, într’o livrea neagră, impecabilă și îngrijită ca vestmântul unui episcop, pe un strașnic sur rotat, lustruit până la neîntrecuta desăvârșire ce se poate atinge numai în-tr’un grajd englez, se ivea deodată la o cotitură a drumului: trap, trap, trap, trap; sunetul copitelor lui era de ajuns ca să-ți bată inima de așteptare. Acest călăreț în haine negre, care niciodată nu zâmbea, sau mai bine zis, nu oglindea nimic decât darul fără pereche de a insufla nemărginită încredere, alcătuia el singur ceva mai regal și impunător decât orice măreț alai de trâmbițe, sau orice escortă în strălucite haine militărești. Trap, trap, trap, trap; și iată și trăsura Majestății Sale, trasă de doi sau patru suri tot așa de strălucitori și bine struniți ca și cel ce adusese vestea sosirii lor; și în caleașca deschisă, ședea o micuță bătrână Lady, cu o minunată pălărie de modă veche și o manta antideluviană cu umeri lăsați în jos, neagră, și câte odată împodobită cu alb.

Nimic bătător la ochi, nimic care să încerce a reține privirile, întregul echipaj simplu și fără ornamente, dar ce fior te pătrundea la trecerea acestei simple trăsuri!...

Trap, trap, trap, trap; reverențe adânci, mâini și batiste fluturând în aer, zâmbete pe toate fețele, și un zâmbet ca răspuns din partea micei bătrâne doamne din trăsură—doar o privire din fugă, dar ce adânc ți se întipărea amintirea ei!...

Trap, trap... sunetul mergea scăzând. Și fiecare rămânea cu ochii țintă la trăsură, la cai, la înaintașul călare,... trap, trap, mai slab, tot mai slab.... până se stingea cu totul...

Bunica-regină!

Nu văzurăm mult pe bunica în acea toamnă; țin minte totuși o plimbare cu trăsura cu dânsa până la un lac, departe, printre dealuri, care se chema Dool-Loch.

Plimbările cu trăsura erau pentru bunica o parte esențială a vieții ei bine rânduite.

In fiecare zi eșea la plimbare, oricare ar fi fost vremea, și mai totdeauna în trăsură deschisă. Nici ploaia, nici furtuna, nici frigul n’o opreau; plimbările erau tot atât de nelipsite ca și răsăritul și apusul soarelui; nici o întâmplare bună sau rea, nici măcar o catastrofă nu puteau opri plimbările bunicii.

Erau de obicei și extrem de lungi.

In împrejurimile Balmoralului, regina Victoria, clădise căsuțe de piatră, în locurile în care îi plăcea mai mult să se plimbe și lua adesea ceaiul într’una sau alta din aceste căsute. Apoi se întorcea acasă pe alt drum, dacă era cu putință.

Singura dată, în Scoția, când avui cinstea să fiu poftită la o plimbare cu bunica, a fost în ziua ducerii la Dool-Loch și înfrigurarea mea fu mare. N’am decât o nedeslușită amintire despre drumul ce ducea spre Dool-Loch, dar lacul însuși îl văd încă lămurit. Un lac mic și întunecat, cu înfățișare aproape sinistră, ascuns adânc printre dealuri mai mult sterpe, pietroase și aspre. 0 legendă povestea că soarele niciodată nu strălucea asupra acestui lac, de aceea era atât de trist, ca un chip care niciodată nu zâmbește. Mă oprisem pe marginea apelor lui mâhnite și-l priveam lung cu temere. Mă vrăjea, căci simțeam că s’ar putea țese mulțime de basme în jurul tainicei lui întunecimi.

Dool însemnează mâhnit; de sigur, se lega de acest lac vreo poveste dureroasă, dar nimeni nu mi-a povestit-o atunci, iar acum n’am pe cine întreba; cei mari de sigur, nu-și dădeau seama cât de mult mi-ar fi plăcut să știu pentru ce nu strălucea niciodată soarele deasupra lacului Dool-Loch! Se poate prea bine să nu fi întrebat pe nimeni; copiii au adesea o ciudată sfială cu întrebările asupra lucrurilor ce stârnesc în deosebi luarea lor aminte, mai ales când au auzit o convorbire al cărui înțeles nu le-a fost lămurit cu tot dinadinsul. Se tem că ar vorbi fără noimă, nefiind tocmai siguri dacă le era sau nu îngăduit să asculte. Unchii și mătușele mele engleze aveau un dar ciudat de-a nu te băga în seamă. Se părea că numai din timp în timp se deștepta în ei conștiința că erai de față; mai aveau și obiceiul de a părea că te cuprind în convorbirea lor, iar când le răspundeai, mintea lor apucase să rătăcească departe și sfiosul tău răspuns rămânea plutind în aer, un biet lucrușor rătăcit și rușinat, lăsat deodată disprețuit și fără țel.

Nu era în aceasta vreo răutate chibzuită; însemna numai că pentru o clipă ființai alături de dânșii, iar în clipa următoare gândurile lor luau o cale atât de deosebită, încât cu adevărat nu te mai simțeau, nici nu te mai vedeau.

Copiii însă țin grozav să fie văzuți, simțiți și auziți, și cei cari te fac să pari mai străveziu decât aerul, te umilesc nespus.

Chiar și tata avea acest dar al nebăgării în seamă, special familiei lui; uneori ți se părea că privirea lui trecea dincolo de tine.

Mama avea la Balmoral o bucurie deosebită..

Se găseau acolo o mulțime de ciuperci. Rușii sunt mari cunoscători de ciuperci și în țara lor se fac din ele mâncări delicioase. Este un soi de ciupercă cu piciorul tare ca piatra și capul cafeniu-cenușiu. In Germania se numesc „ciuperci de piatră” și sunt socotite ca de o rară bunătate.

Soiul de ciuperci pe cari le culegea mama în mari cantități la Balmoral, erau un fel de veri de al doilea cu acestea, un fel de rude sărace, dar tot atât de bune, mai ales gătite cu un sos de smântână parfumat cu nu știu ce ierburi. Această specie crește mai des la piciorul mesteacănilor.

Mama aducea acasă coșuri pline cu ciuperci de acestea, însă spre marea ei umilire, bucătarii regali nu vroiau să știe decât de obișnuita, bine cunoscuta ciupercă albă, trandafirie pe dinăuntru; toate celelalte erau bănuite și cu nici un chip n’ar fi servit asemenea „buruieni rusești” la masa reginei Angliei.

Cu acest prilej, am auzit pentru întâia oară cuvântul Toadstool[16], care era de sigur un nume foarte disprețuitor pentru neprețuitele descoperiri ale mamei. Ea făcu mare haz cu Bunica, cu acest prilej, și mi se pare că la urmă, bucătăria regală se lăsă ademenită să gătească aceste îndoelnice criptogame. Toată lumea se desfată mâncându-le, chiar membrii cei mai hotărât insulari ai Curții.

In Rusia culesul ciupercilor e o adevărată știință; se găsesc o mulțime de specii bune — le puteți numi Toodstools dacă poftiți — și mama făcuse din copiii ei adevărați experți, deși la o vârstă fragedă; noi știam, fără cea mai mică șovăire, să deosebim ciupercile rele de cele bune, cele nevinovate de cele otrăvite.

Vânătoarea după ciuperci e un joc foarte plăcut, însă nu prea m’am îndeletnicit cu el. Ducky moștenise patima mamei, iar fiica mea Elisabeta, la rândul ei, a dus mai departe această tradiție; e în stare să petreacă ceasuri întregi în căutarea lor.

Nu știu de ce, eram cam neîndemânatecă în găsirea lor, ceeace mă umilea foarte mult. Nu isbuteam s’aduc decât două, trei, pe lângă duzinele lui Ducky și aceasta mi se părea o dureroasă înfrângere, înfrângere pe care ceilalți mă făceau s’o resimt pe deplin. Vreau să reamintesc o scenă tragi-comică în legătură cu vânătorile de ciuperci, care însă s’a întâmplat la Coburg, nu la Balmoral.

Mama avea un prieten diplomat, numit contele Lamsdorff; era un tânăr extrem de distins, palid, blond și frumos, afară din cale de cuviincios și cu apucături aproape feminine.

Noi, copiii, nu prea știam dacă ne plăcea sau ne displăcea contele Lamsdorff. Era adesea musafir în casa noastră, dar bunăcuviința lui, nu se încălzea niciodată destul, încât să semene a veselie.

Intr’o zi, ne duseserăm cu toții la vânătoarea de ciuperci, într’o pădurice bine cunoscută ca potrivită pentru acest sport. Contele Lamsdorff elegant și peste fire de corect, chiar și în pădure, fusese și el înscris în rândul culegătorilor de ciuperci.

Toată lumea găsise o mulțime, afară de mine care păream că n’am ochi în cap. Era tocmai ca la Paște când se caută ouăle roșii prin iarbă, și eu una, parcă îmi pierdusem deodată vederea. Când și când, se adunau laolaltă culegătorii din diferite colțuri ale pădurii și-și arătau unul altuia descoperirile; numai coșulețul meu era todeauna gol. Incetul cu încetul se întețea în mine ciuda, dar putui până la un timp să-mi ascund desamăgirea, sub un zâmbet silit. Toată lumea începea să mă necăjească, neștiind că ajunsesem la capătul răbdării, și că mă simțeam adânc umilită.

In sfârșit se dădu semnalul de încheierea culesului și toți se strânseră la un loc pentru a cerceta cât adunase fiecare. Mie îmi mersese rău; nu aveam mai nimic de arătat și iar, începură toți să mă necăjească. Contele Lamsdorff, care avusese mult noroc, adaogă câteva cuvinte de glumă curtenitoare la ironia pe față a celorlalți.

Aceasta însă îmi păru că întrecea măsura! Cuvintele lui nevinovate făcură să dea pe dinafară paharul amărăciunii și spre groaza mamei și încremeneala surorilor mele, isbucnii în plâns ca o proastă mică ce eram.

Indignare din toate părțile!

Ba chiar isbutii să rostesc câteva cuvinte de grea mustrare, pe cari le asvârlii în fața mult rușinatului conte, ajuns, în ochii mei, nu știu de ce capul tuturor răutăților. Mi se pare chiar, că am fost foarte aspră cu dânsul, căci nu mai eram stăpână pe mine.

Mama, cu marea ei îndemânare, încercă să treacă cu vederea tulburarea nesăbuită ce pricinuisem. Musafirul, cu totul zăpăcit, plin de remușcare, rosti cuvinte de cea mai smerită căință, dar eu mă îndărătnicisem în nesocotita mea purtare de copil jignit.

La urma urmei, mama, luându-mă de umeri, mă împinse spre mult umilitul musafir:

„Va, ma chere, embrasse le Comte, et que tout soit oublie!” „Embrasse le Comte!*) Sărută-l!” Incremeneala!

Nu era nici văr, nici unchi! Nu era decât un domn ceremonios până la intimidare, cu obraji palizi și păr și mai palid, și mult prea politicos pentru a fi privit ca prieten — să-l sărut! Rămăsesem mută.

„Haide, copila mea, nu mai face atâtea mofturi!”

  • ) Franțuzește în text.

Și iată-mă, având ca martori întreaga pădure și pe surorile mele cu gurile căscate, însă pline de milă, nevoită să sărut pe acel domn palid și neasemuit de corect, care aproape tot atât de sfios ca și mine, își scoase pălăria (ah, cât de bine îmi aduc aminte cum și-a scos pălăria), pentru a fi la înălțimea acestei scene de împăcare.

Dar fost-a oare împăcare? Ah, aici e întrebarea. Fusese o întâmplare nemaiauzită, dar era oare împăcare?

Mi se pare că din acea zi bietul conte Lamsdorff, îmi rămase în amintire ca un spin în carne, și de câte ori mai veni în gazdă la noi, șederea lui fu un chin pentru nebunateca fetiță, care nu mai putu niciodată să uite că într’o zi, sub privirea tuturor pomilor din lume, fusese nevoită să-l sărute. Un domn de o politețe fără seamăn, care nu era nici unchi nici văr...

In copilărie, prietenii părinților noștri joacă un mare rol. Pe unii îi primești dela început; ei știu să-ți câștige încrederea, ajung să fie și prietenii tăi. Alții, nu știu pentruce, îți insuflă oarecari prejudecăți, desigur neîndreptățite, dar îți displac și nu se potrivesc cu tine.

Apoi mai sunt și acei puțini și neprețuiți, pe cari, chiar dacă nu prea te bagă în seamă, îi admiri și-i iubești cu patimă dela prima clipă; uneori, numai pentru că te uimește frumusețea lor, alte ori pentru că există între tine și ei o ciudată și nelămurită înrudire sufletească, acel magnetism care atrage o ființă către alta, fără vreun motiv vădit. Există, și atâta tot.

Dealungul vieții mele m’am simțit atrasă de chipuri frumoase, și mi-aduc aminte de unii musafiri primiți la Eastwell, luminoși, ca strălucirea unei stele, pe cari n’am mai putut să-i uit.

Imi păreau întâmplări de mare însemnătate.

Două femei de tip foarte deosebit, făceau parte din acele stele: una era Lady Georgina Dudley și cealaltă Lady Randolph Churchill.[17]

Lady Dudley ca și Lady Hellen Vincent, au rămas totdeauna pentru mine tipul ideal al frumuseții engleze. Era în Lady Dudley o desăvârșire care mi s’a întipărit neștearsă în minte, cu toate că n’am văzut-o decât foarte rar.

Lady Randolph avea o frumusețe mai bătătoare la ochi; ar fi putut fi luată drept italiancă sau spaniolă. Ochii ei erau mari și negri, gura avea o linie încântătoare, plină de mișcare și de duh, părul îi era de un negru albăstrui și lucios; în totul semăna a creolă. Veselă și vioaie, râdea cu glas tare, arătând minunați dinți albi și părea întotdeauna fericită.

Ea și mama erau foarte bune prietene; — eram prea copilă pentru a înțelege ce le atrăgea una către alta, căci erau desigur, cât se poate de deosebite; dar le vedeam foarte des împreună și o găseam pe Lady Randolph cu totul după gustul nostru.

Mama cânta la pian la patru mâini cu dânsa în marea bibliotecă dela Estwell. Adeseori eram și noi de față, cu gândul la jocurile noastre, iar amândouă doamnele cufundate în muzică, uitau cu totul că ne aflam acolo.

Imi vine și acum să zâmbesc, când îmi aduc aminte cum, într’o zi, Ducky și cu mine, ne jucam cu o pereche de broaște mecanice, primite în dar, mici dihănii verzi, cari când le întorceai cu o cheie, șovăiau puțin, apoi făceau niște sărituri uimitoare în clipa când nu te așteptai. Aceste broaște, erau un nesecat isvor de bucurie.

Nu-mi aduc aminte căreia din noi îi dete în gând să așeze lighioanele săritoare sub scaunele celor două muzicante pătimașe, dar ah!, ce nostim ar fi!... ne-am zis amândouă.

Ne dădeam bine seama că, purtate pe aripile melodiei, ele uitaseră cu totul că ne aflam acolo. Din când în când, una din ele scotea un mic strigăt în fața greutății unui pasaj, se ivea o clipă de îndoială, un râs scurt care cerea iertare pentru greșeli, și apoi iarăși porneau, parcă le-ar fi atârnat viața de agerimea degetelor.

Noi două, mici poznașe, lunecarăm încet pe podele; tăcute ca șoarecii, nevestind prin nici un sgomot apropierea noastră, așezarăm lighioanele săltărețe sub scaunele mamei și al Lady-ei Randolph. Nici Pieile Roșii n’ar fi putut să se furișeze cu mai multă șiretenie.

Broaștele pândiră, șovăiră, apoi săriră drept pe călcâiele muzicantelor! Socoteala noastră fusese fără greș: isbânda fu neîntârziată și desăvârșită!

Țipete! Râsete! Și bine înțeles și o dojană. Dar dojana era înecată în râs, și țin minte încă dinții albi ai Lady-ei Randolph și scuzele mamei, pentru ștrengăreasca purtare a copiilor ei.

Una din trăsăturile caracteristice ale frumoasei Lady Randolph, era un pieptene pe care îl purta la spate înfipt în coc; un pieptene de bagă de culoare deschisă, împodobit cu mici boabe rotunde. Imi plăcea peste măsură acel pieptene; de sigur, adăuga și mai mult la înfățișarea ei de spaniolă, și era anume pieptenele ce i se potrivea.

Chiar din vârsta cea mai fragedă, unele amănunte ale gătelii mă atrăgeau în deosebi și mi-au rămas întipărite în amintire, pe când alte fapte mai de seamă, s’au șters cu totul.

Bunăoară, o capelă de catifea roșie ca rubinul, ah, da, o capelă, căci pe vremea aceea, așa era moda pentru doamnele măritate. In copilăria mea se făcea mare deosebire între portul „unei fete tinere și al unei femei măritate. In ziua de azi, se poate adesea vedea o bunică, cu aceeași rochie ca și nepoțica la primul ei bal! Dacă exagerez, să mă iertați, însă cred că nu greșesc cu mult... - «

Acea capelă de catifea roșie ca rubinul o purta o oarecare Frau von Koenigseck, — despre care voi vorbi mai târziu, —

într’o zi când ieși în întâmpinarea părinților mei la gara din Coburg. Era o bazaconie turtită, cu o fundă lată pe deasupra și legată pe sub bărbie cu o panglică de catifea roșie. Regina Alexandra s’a fotografiat odată, purtând o asemenea capelă.

Frau von Koenigseck nu era nici elegantă nici frumoasă, dar capela ei, după părerea mea copilăroasă, avea ceva minunat, și mi-a rămas neuitată, până în ziua de azi.

Mi-a mai rămas în minte și o oarecare rochie purtată de o mătușă, în timpul jubileului reginei Victoria. Mătușa Luisa de Coburg, soția unchiului meu Filip de Coburg Cohari, frate cu regele Ferdinand al Bulgariei și fiica cea mai mare a regelui Leopold II al Belgiei. Trecea drept una din cele mai mari elegante, vestită în timpul ei. Dragostea ei pentru găteală, era ceeace un puritan ar fi numit un păcat; era în adevăr un prilej de ruină și făcuse dintr’însa o soție greu de suportat.

Altminteri, era o ființă bună, dar cam nesocotită; îi plăcea să fie băgată în seamă, în orice chip, fie numai în glumă sau chiar în bătaie de joc; ba părea foarte desamăgită, dacă uita cineva să facă haz pe socoteala ei. Ii plăcea să fie necăjită în privința gătelilor, a obiceiurilor, a ideilor și a „flirturilor” ei, și să treacă drept excentrică, cum și era de fapt, însă într’un chip destul de nevinovat, dacă n’ar fi fost atât de costisitor.

Noi copii, o numeam tanti Philippa, ceeace ni se părea că-i îmbină în mod iscusit numele ei cu al soțului: Philippe și Luisa. Tanti Philippa, din pricina numărului nemaipomenit de mare al rochiilor ei, era pentru noi cei mai mici, un isvor nesecat de însuflețire, parcă ne-am fi dus la teatru. Când venea la noi, chiar pentru puține zile, aducea atâtea pălării încât nici un dulap nu le încăpea, și atunci le prindea cu ace dealungul perdelelor cât de sus îi ajungeau brațele.

A fost o întâmplare de neuitat la Reinhards-brun, când două din pălăriile ei, au fost arse pe sobă, iar alta, mâncată de câini! Tanti Philippa era foarte blondă, avea ochii mici și nasul lung al tatălui ei, dar era o ființă arătoasă, cu o înfățișare isbitoare, mult înfrumusețată prin găteală. Mama bineînțeles, găsea mult cusur îmbrăcămintei ei excentrice.

Avea un râs foarte caraghios în care nasul juca un rol important și în timpul căruia ochii dispăreau aproape cu totul; era un râs tărăgănat care începea treptat și urma timp îndelungat, crescând mereu în volum, chiar după ce toată lumea încetase să râdă. S’ar putea zice că simțea o plăcere fizică în faptul de a râde.

Părinții mei nu încetau de a o necăji în glumă și aceasta o făcea să se reverse într’un soiu de veselie copilărească. Se luau în cercetare toate slăbiciunile ei, și fiecare întreba cu tot dinadinsul câte rochii, haine, mantale, pălării etc... își adusese. De fapt hainele erau adevăratul ei „raison d’etre”.[18] La fiecare ceas al zilei își schimba găteala, și avea totdeauna un săculeț de mână la fel cu fiecare rochie; numai Dumnezeu știe cu ce erau pline aceste misterioase săculețe: pudră, roșu, o oglindă, parfum, sacheuri, pastile pentru fumători, lustru pentru unghii, țigări și câte altele! Când o căutai umbla în săculeț!

In timpul Jubileului, era găzduită de părinții mei la Clarence-House, și gătelile ei pricinuiau mare înfrigurare în întreaga casă, de la rândășoaica din bucătărie, până la doamna de onoare.

Neuitata rochie, de care am pomenit, era o uimitoare născocire, o urzeală de mici mărgele strălucitoare, nuanțate între roșu înfocat și albastru ca safirul. Niciodată nu văzusem o asemenea rochie și poate nici de atunci încoace n’am văzut!!!... Te „lăsa lat” cum ar fi zis copiii de pe stradă, te dobora; și deoarece eram în epoca rochiilor complicate, nu era numai uimitoare sub raportul culorii, dar avea și o croială ce te aiurea.

Tanti Philippa fu primită cu ovațiuni din partea tuturor, și în culmea mulțumirii, isbucni în râsul ei prelung, care creștea în volum, în timp ce ochii ei mici se strângeam atât, încât de-abia se mai zăriau.

Mai târziu, tanti Philippa dispăru din viața noastră, și o sfârși pe-a ei mai puțin strălucit și vesel decât o începuse. Biata tanti Philippa!

Inainte de a începe povestirea vieții noastre la Malta, care e cea mai fericită amintire a existenței mele, aș dori să mă urmați într’o scurtă călătorie în Rusia, măreața și misterioasa, uimitoarea Rusie a Țarilor, ajunsă în mod atât de tragic un lucru al trecutului, dar care era Rusia mamei mele.

Trebue să-mi iertați dacă la început v’o arăt așa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, în toată nemaipomenita ei vrajă și măreție.

O nemaivăzută îmbinare de sărăcie și de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic alt, decât poate cu Răsăritul depărtat pe care nu l-am văzut niciodată.

Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriașe, parcuri minunate, fântâni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atât de uluitoare, încât abia poți crede că sunt adevărate; cai cu trap vijelios, cu coame și cozile fluturând în vânt și cu părul atât de lustruit, încât îți puteai oglindi fața într’însul; regimente întregi de cazaci, cu înfățișare sălbatecă, însă atât de pitorești, încât ar fi fost la locul lor în basmele cele mai fantastice. Și câțiva din acești Cazaci în lungi mantale roșii, cu înalte căciuli de blană, înarmați până în dinți, stau de pază la ușa stăpânilor lor; pe pieptul lor atârnau, ca o dungă, cartușele înfipte în galoane de argint; înaltele lor cisme negre fără tocuri se încrețesc în cute mărunte la glezne și răspândesc o mireasmă plăcută de piele de Rusia. Ochii mei mai văd și lungi coridoare, vestibuluri și saloane, de o mărime peste fire, care se deschid unele într’altele, iar picioarele noastre tropăe sfios peste largi întinderi de podele, atât de nemărginite și de lustruite încât ni-se pare că pășim pe ghiață.

Și peste tot, un miros foarte caracteristic: un amestec de terebentină, de piele de Rusia și de fum de țigară, cu un parfum, unic în felul lui, care deosebea palatele imperiale. Imperial e cuvântul potrivit, fantastic, ca în basmele celor „o mie și una de nopți”; orice superlativ e la locul lui și nimerit în acea Rusie a Țarilor, acea Rusie plină de splendoare, care azi nu mai e...

Și iată că mama ne duce de mână, pe noi fetițe engleze, ne duce în miezul acestei minuni, din care se trăgea și în care își avea încă locul; mama care face cruce în felul ei deosebit în paraclisul cu multe icoane — slabă resfrângere a strălucirii fără seamăn din bisericile rusești odinioară ale ei; căci ale ei fuseseră toate acestea, până când se sălășlui în potolita Anglie. Uriașul cu păr cărunt și favorite tunse scurt, cu chipul cam sever, însă cu ochii și gura binevoitoare, e tatăl ei, împăratul; iar ceilalți uriași mai tineri — Imagine: „Bunicul împărat”; împăratul Alexandru și sunt ațâți încât te zăpăcești numărându-i — sunt frații și verii ei, iar ceilalți uriași mai în vârstă, sunt unchii ei. Toți pe rând se apleacă să te sărute, trebue să se aplece mult, căci sunt înalți ca niște copaci și toți au un miros încântător, alcătuit din piele de Rusia, țigări și cel mai fin parfum.

Ii revăd în minte, totdeauna în uniformă, cu totul minunați și de neînchipuit, cu totul ca din basme; și n’ai fi crezut că pot fi aevea, până nu te aflai în Rusia, Rusia mamei, căminul din care venise ea.

Și toată lumea te iubea și te răsfăța și-ți dădea lucruri bune de mâncare, îți atârna la gât cruciulițe de toată frumusețea sau medalioane bătute cu pietre scumpe.

Servitorii îți sărutau mâna, și în fiecare colț, găseai câte o veche prietenă a mamei care se repezea la tine, te strângea în brațe, și-ți făcea pe frunte semnul crucii. Și când însfârșit, ajungeai în apartamentul tău, găseai pe masa din mijloc două tăvi, una cu bomboane și una cu pesmeți, reînoiți în fiecare zi.

Bomboanele erau foarte variate, și nicăeri în lumea largă, nu se mai găseau atât de bune. Acadele lunguețe cu gust de fruct, învelite în hârtie albă, cu marginile de franjuri albastre, roșii sau galbene, după gustul bomboanei dinăuntru; caramele pătrate cu cremă de ciocolată, nespus de delicioase, învelite și acestea în hârtie groasă albă; fondante duble cu gust de cafea și apoi coșulețele de hârtie cu bomboanele făcute din fragi proaspeți, pe cari le-am descris ca unul din „extazurile” mele.

Ne mai aduceau și alte bomboane în cutii mari; bucăți rotunde din pastă de fructe, specialitate a Moscovei, apoi fructe uscate și boabe, păstrate într’un înveliș de zahăr ca făina, specialitate a Kievului.

Iar când te duceai să te plimbi în parc, mergeau după tine un marinar sau doi, anume însărcinați să te aibă în grija lor și să rânduiască petrecerile copiilor regali și imperiali în timpul plimbării lor. Acești marinari ajungeau să-ți fie cei mai scumpi prieteni și tovarăși.

In fiecare zi, când te coborai de pe terasă în grădină, îi găseai acolo, cu fața numai zâmbete și ținând gata pentru tine vreo plăcere neașteptată: fie o legătură de fragi de pădure, sau vreun bețișor minunat, jupuit în așa fel încât parcă s’ar fi încolăcit în jurul lui o panglică albă, sau un flueraș de lemn, un cerc, și câte toate! Cea mai mică dintre noi, care nu putea încă să umble mult, era plimbată solemn într’un cărucior în forma unei lebede de argint. In parc, erau lacuri, mormane de nisip, mici isbe rusești și miniaturi de ferme, în care locuia câte o vacă adevărată, ca pe timpul când aparțineau mamei, în copilăria ei...

Acestea sunt pentru mine primele priveliști ale Rusiei,

Rusia împăratului Alexandru al II-lea, bunicul-împărat, — tatăl mamei mele...

Dar, din mica mea copilărie, el dispare de pe scenă pentru a face loc lui Alexandru al III-lea, unchiul Sasha cum îi ziceam noi, fratele cel mai mare al mamei.

Eram la Londra, când află mama de asasinarea tatălui ei. Mi-aduc foarte bine aminte cum ne-au dus în camera ei și ce lovitură a fost pentru noi, să găsim pe mama plângând. Mama să plângă! Cataclism covârșitor, fără seamăn! Era ceva care răsturna toate ideile noastre despre rânduiala lumei. Copiii plâng... dar oamenii mari să plângă! Ah! era cu totul nemaipomenit, ceva care clătina chiar temelia credințelor noastre. Bine înțeles, domni tulburare în casa noastră; se hotărau plecări grabnice și după câte îmi amintesc, mama ne luă cu dânsa.

Dar e mult, mult de atunci, și eram atât de mică, încât poate mă încurc în cele povestite. Totuși, e ciudat că-mi amintesc până azi că stam la o fereastră din Palatul de Iarnă, privind cum trecea un măreț alai de înmormântare; dar dacă era înmormântarea bunicului, sau a buneii, nu știu nici acum. Toate sunt ca într’o ceață.

Pe bunicul însă mi-l amintesc; mi-au rămas în minte trei scene cu privire la dânsul. Una e un dejun intim, pe o terasă din Tsarkoe-Selo; bunicul sta mi se pare, în capul mesei, iar noi ca niște ghighilici mici alergam împrejur, dela un musafir la altul, ținând pe palma întinsă câte o prăjitură, iar bunicul se prefăcea că gustă din ele.

O scenă mai limpede în mintea mea mi-a rămas din seara când a venit bunicul în camera noastră de culcare (aceasta s’a întâmplat tot la Tsarkoe-Selo), unde zăceam toate de pojar.

Eu prinsesem boala în urma celorlalte, astfel încât bunicul putut să mă sărute. Și parcă văd încă prin negura așternută de vreme asupra acestei scene, cum se plecă bunicul spre mine,

bărbatul înalt, nespus de înalt, spre micuța fetiță așa de mândră că putea încă fi sărutată.

In a treia scenă, îl văd într’o trăsurică mânând un minunat „trotteur” negru ca tăciunele și lucios ca un scut. Mama stă lângă el și eu sunt în picioare între genunchii lui. Atâta e tot ce știu! — și amintirea e așa de ștearsă, încât parcă ar fi fost numai un vis.

Despre bunica-împărăteasă, amintirile-mi sunt și mai nedeslușite. Nu știu în timpul cărei călătorii am fost duse în vagonul ei: era culcată pe un pat foarte jos, împodobit în întregime cu mătase albastră ca cerul. Am păstrat imaginea ștearsă a unei femei palide, de o nespusă slăbiciune, cu chipul ca de ceară și lungi mâini frumoase și albe. Mi-aduc aminte că ne sculaseră de la ceai, lucru care nu prea ne plăcuse, și stam privind lung și fără a înțelege, la trista femee în patul cu perdele albastre.

Mi se pare că era în drum spre Sudul Franței. Bolnavă de mai mulți ani, avea, după câte am auzit mai târziu, și alte pricini decât boala, pentru a fi atât de tristă.

Aceasta e singura mea amintire despre bunica-împărăteasă, mama mamei mele.

Alte amintiri despre Rusia sunt mai limpezi, totuși sunt atât de neguroase și învăluite într’o strălucire atât de mare, încât, privind înapoi, totul mi se pare un vis, aproape nereal, și trebue să fac o sforțare ca să-mi dau seama că în adevăr am fost acolo, c’am trăit toate acestea și că n’au fost doar o închipuire.

Tsarskoe, Peterhof, Kraznoe, Petersburg... acestea sunt numai cadrul; dar tablourile, pe cari le văd, sunt răzlețe, se amestecă unele într’altele și se perindă fărâmițate în mintea mea. Data, întâmplarea, prilejul pentru care și cum, toate sunt șterse, cu totul nedeslușite.

Familia noastră era numeroasă. Mama avea cinci frați în viață: Alexandru, Vladimir, Alexis, Sergiu și Paul. Fratele ei cel mai mare, Nicolae, murise tânăr de tot la Nisa, de tuberculoză, după câte mi s’a spus. Patru dintre frați erau căsătoriți în timpul de care vorbesc; în afară de ei, mai era un număr nesfârșit de unchi, de mătușe și de veri, atât de numeroși, încât niciodată n’am putut să descurc lămurit cine erau, mai ales pentrucă făceau parte din generațiuni deosebite, iar mama avea vreo trei unchi și mătușe încă în viață. Unii erau de mai puțină însemnătate, unchi, mătușe și veri de al doilea, sau coborâtori din spițe colaterale; dar în orice împrejurări mai de seamă, sărbători, părăzi, sau ceremonii religioase, toate neamurile se strângeau laolaltă și se făceau mari adunări de familie, adevărată defilare de unchi, mătușe și veri, rude de aproape sau mai depărtate, și numeroși, ca arborii în codru.

Era ceva fermecător dar care te uluia, deoarece soseam aproape ca străine în această mare adunare de rude, cari se mirau cu toatele cât de mult crescusem etc... etc... Nu se poate închipui o deosebire mai mare decât aceea dintre unchii și mătușele din Rusia și cei din Anglia. Trebue să mărturisesc că, în copilăria mea, cei din Rusia îmi păreau înconjurați de o mult mai mare strălucire.

Admirația noastră era amestecată întrucâtva și cu teamă, căci toți erau nemaipomenit de înalți, de voinici și de splendizi; și apoi aveau obiceiul de a ne necăji în glumă.

Unchii din Anglia nu ne băgau în seamă; rudele din Rusia nu priveau deasupra capetelor noastre, dimpotrivă, ne dădeau prea multă atenție și ne necăjeau fără milă, întotdeauna, cu orice prilej, fie singuri cu noi, fie în public.

Ași întârzia prea mult dacă ași vrea să-i descriu pe toți; dar câteva din chipurile lor, sunt încă așa de limpezi, așa de pline de înțeles, pentru mine cel puțin, încât trebue să încerc a zugrăvi aici pe câțiva dintre ei și să-i fac să trăiască încăodată, așa cum i-am văzut.

Mai întâi, pe unchiul Sasha, împăratul Alexandru III, o namilă de om, spătos, puternic, bun, blajin, mai puțin impunător decât unii dintre unchi, cu toate că purta coroana și că era de o mărime peste fire.

Avea barbă blondă și ochi albaștri, blânzi; purtarea lui cu noi, copiii, era veselă, îngăduitoare, și-mi aduc aminte de el, mai în deosebi, cu prilejul unui joc, ce-l născocise pentru plăcerea tuturor, mari și mici: în grădină se afla un catarg, pe atunci parte însemnată a corbăiilor pe care învățau fiii lui să se urce și să mânuiască funii și pânze. Ca pază împotriva căzăturilor primejdioase, se întinsese o plasă mare dedesubt. Unchiului Sasha îi plăceau glumele, așadar îi trăsnise prin minte ideea încântător de poznașă de a-și pofti musafirii, după dejun, să alerge și să sară în plasă. Nu-mi aduc aminte de vreun joc care să ne fi făcut să râdem atâta, și hazul ajungea la culme, când uriașul unchiul Sasha, a cărui greutate era nemaipomenită, se urca și el în plasă. Aceasta era clipa de neasemănată însuflețire pe care noi, copiii, o așteptam cu o bucurie amestecată cu oarecare teamă. Unchiul Sasha fugea după noi în lungul și în latul plasei, și când ne prindea într’un colț, începea să sară în sus și în jos, și greutatea lui ne sălta ca pe niște mingi. Te pomeneai asvârlită din ce în ce mai sus, parcă n’ai mai fi avut greutate, și deabia căzuseși în picioare; că iar te pomeneai în aer, când sus, când jos, când jos când sus, țipând și râzând, spăimântată și încântată; un joc vrednic de zei.

Astfel vedeam noi pe unchiul Sasha. Las istoriei sarcina de a-l zugrăvi în orice alt chip va vrea.

Soția lui, tanti Minny era sora reginei Alexandra. Fără a avea frumusețea mătușei Alix, avea tot atât farmec. Era încântătoare, apropiată și foarte iubită de toți, dar nu ține mult loc în amintirile mele, cu toate că din marele număr de rude din Rusia, e singura care mai trăește în clipa când scriu aceste rânduri. Era o mamă și o soție mult iubitoare, și știa să țină locul în lumea ei, fie ca femee, fie ca împărăteasă.

Pe acea vreme, aveam cinci veri și vere: Nicky, Georgie, Xenia, Misha și Olga care era mică de tot.

Pe Nicky totdeauna l-am iubit și l-am admirat cu toatele, măcar că fiind mai mare, nu era de o seamă cu noi. Chiar de atunci, tânăr de tot, avea blândețea și ochii mângâioși, cari au fost farmecul lui în tot timpul vieții, până la tragicul sfârșit. Blând și iubitor de pace, nu părea să fie menit unei soarte atât de grozave. Georgie, ca și fratele mai mare al mamei, muri foarte tânăr de tuberculoză, nu știu unde, în Caucaz mi se pare. Xenia ne era o foarte dragă tovarășă, fiind întocmai de vârsta lui Ducky; ceilalți doi, Misha și Olga erau mai mici decât noi. Eram însă și mai prietene cu ceilalți veri, copiii unchiului Vladimir și ai lui tanti Miechen.

Unchiul Vladimir, al doilea frate al mamei, era singurul oacheș din familie, de o rară frumusețe, dar ceva mai puțin înalt decât frații lui. Soția lui, tanti Miechen, născută prințesă de Mecklemburg, cu toate că nu avea o frumusețe regulată, era una din cele mai fermecătoare ființe ce am întâlnit vreodată.

Mi se pare că exista o oarecare întrecere între tanti Miechen și tanti Minny, și mai puțină prietenie și bună înțelegere decât se străduiau să arate în timpul marilor adunări ale familiei, de cari îmi amintesc atât de limpede.

Cei patru veri ai noștri, trei băeți, Kirill, Boris, Andre și o fată, Ellen, erau cei mai frumoși copii ce-și poate cineva închipui și prietenia dintre noi se prelungi și după tinerețe. Mult mai târziu, sora mea Ducky se căsători cu Kirill — dar despre aceasta voi vorbi la locul cuvenit.

Unchiul Alexis, al treilea frate al mamei, burlacul familiei, avea o înfățișare asemănătoare cu a unui Viking, și ar fi întruchipat pe Lohengrin așa cum l-a visat Wagner. Cu părul blond, cu ochii albaștri, de o înălțime peste fire, era o strălucită întruchipare a bărbăției; iar culme, era marinar și avea dragostea marinarilor pentru tot ce e bun în viață, și în deosebi pentru femeile frumoase.

A iubit mulți ani pe o mătușă depărtată a noastră, cu toate că nu era liberă. Numele ei era Zina și era plină de un farmec primejdios. Avea ochi de o mărime rară, purta juvaere splendide, pielea ei era albă ca smântână, buzele roșii ca cireșile, iar cearcănele negre din jurul minunaților ei ochi orientali, le dădeau o duioșie și mai plină de vrajă.

Se afla în odaia lui papa o fotografie a Zinei, în toaletă de gală rusească cu „cacoșnic” pe cap. Mă simțeam necontenit atrasă de acest portret al frumoasei tanti Zina, cu ochii plini de mister și niciodată nu putui hotărî, dacă ce mă vrăjea mai mult erau ochii ei sau uimitoarele ei juvaere. Făcea și ea parte din strălucirea Rusiei — produs caracteristic al lumii în care trăia. Tanti Zina era sora vestitului general Scobelew, și niciodată n’a fost privită ca făcând cu adevărat parte din familia imperială.

Ar fi putut să ajungă vestită pe ecran ca „femee fatală” și mi se pare că era ceeace unchiul Paul numea în chip hazliu „svăpăiată și nesocotită”, dar bunătatea ei desmințea cu totul înfățișarea ei de „femee fatală”.

Dela unchiul meu marinar, am primit cel dintâi compliment și vă asigur că niciodată nu l-am uitat.

La Peterhof într’o zi, noi copiii, ne repezeam în fugă peste pajiștea verde, spre locul unde mama sta de vorbă în soare, cu unchiul Alexis. Eu eram în capul iureșului, și când ne apropiarăm, unchiul Alexis strigă:

„Ah! voici la jolie petite!”. „La jolie petite”[19] eram eu și de atunci n’am mai uitat-o niciodată.

Dar perechea care mă încânta mai mult, era unchiul Serge și tanti Ella, ființă de o îngerească frumusețe despre care am mai vorbit. Se căsătoriseră de curând și frumusețea și dulceața ei aveau ceva de vis.

Unchiul Serge era dintre toți frații, cel mai apropiat în vârstă cu mama, care fusese crescută împreună cu el și cu unchiul Paul. Ca deosebire de ceilalți trei frați mai mari, vânjoși și spătoși, cu toată înălțimea lor, acest unchi era înalt și subțire ca bradul din zicătoare. Cu mult mai impunător decât toți unchii era totuși alesul, favoritul nostru. Poate datorită neasemănatului farmec al soției sale, unchiul Sergiu avea în viața noastră o mare însemnătate.

Numele lui în istorie, mă tem că va rămâne ca al unui fanatic și al unui reacționar; moartea-i fu năpraznică și îngrozitoare. Dar eu nu vorbesc despre marele duce Sergiu, guvernatorul Moscovei, ucis de o bombă a nihiliști-lor; unchiul Serge despre care vorbesc, era sever și impunător, dar iubea copiii, el care era menit să nu aibă. Ne dojenea și nu trecea cu vederea nici o greșală, dar de câte ori putea, venea să ne vadă în timpul băii, (lucru pe care nu știu de ce, toți copiii încearcă să-l obțină dela mai marii lor), sau venea să ne înfășoare cu plapoma în pat, și să ne sărute, urându-ne noapte bună.

Unchiul Sergiu avea barba scurtă și blondă, buzele îi erau subțiri și strânse într’o linie fără mlădiere, neînduplecată.

Mai ales în tunica verde închis, pantalonii creți, cizmele înalte și căciula mică de astrahan alb a uniformei lui de paradă, avea o înfățișare nespus de măreață, însă cam aspră. Era scurt la mișcări, rar la cuvinte și avea un fel deosebit de a-și ține mâinile încrucișate, cu degetele dela o mână în jurul pumnului celeilalte, sunând neîncetat o brățară de lanț pe care o lovea necontenit de manșetă. Avea ochii cenușii ca oțelul, și lumina ochilor i se îngusta ca a unei pisici, până ajungea cât un vârf de ac și atunci, era într’însul ceva amenințător. Ah! dar cât era de frumos! așa nemaipomenit de drept, o arătare de neasemănată măreție, cu toate că în chipul lui se ghicea fanatismul inimii sale.

Dar când mă uitam în sus la el, cu ochii plini de încredere și de adorare ai unei copilite ce nu știa nimic din lucrurile aspre, răutăcioase și nemiloase ale vieții, ochii lui de oțel se îmblânzeau o clipă, nu avea însă niciodată o privire călduroasă și mângâietoare, căci trebue să mărturisesc că, până și în ceasurile lui cele mai blajine, nu era în unchiul Sergiu nimic binevoitor sau ademenitor.

In el trăia tiranul, gata în orice moment să isbucneascâ; era în firea lui ceva neînduplecat, nemilos; simțeai fără voe că dinții îi sunt încleștați.

Aspru, nerăbdător, scurt la vorbă, poruncitor, n’avea într’însul nimic din firea veselă și cam nepăsătoare a celor trei frați mai mari; de fapt era un om cu totul deosebit de ei. Totuși noi îl iubeam, ne simțeam fără voe puternic atrase spre dânsul, cu toate că știa să fie aspru.

Puțină lume poate păstrează despre unchiul Sergiu o amintire duioasă, eu însă așa i-o păstrez.

Cu deosebire de asprul ei domn și stăpân (și aici cuvântul se poate lua în sensul lui literal) mătușa sau verișoara Ella era toată numai blândețe și farmec feminin.

Deși cu mulți ani mai mare decât noi, era vară primară, fiind fiica surorii a doua a tatălui nostru, răposata Marea Ducesă de Hessa; iar prin căsătoria ei se făcu mătușa noastră. Dar anii ce ne despărțeau în clipele când deosebirile de vârstă sunt foarte simțite, ne făcură să alegem pentru ea demnitatea de mătușă. Unchiul Sergiu cu toate că adesea poruncitor și aspru față de ea, cum era față de toată lumea, era în adorație în fața frumuseții sale. Fiind foarte tânără și nevinovată, când se căsătorise cu el, unchiul Serge luase față de ea, apucături de dascăl; parcă văd și acum încântătoarea rumeneală ce i se răspândea pe obraji, când o mustra soțul ei și o mustra cam des, fără să-i peste unde se aflau și cine era de față.

„Mis Serge!”[20] striga ea atunci, și chipul ei lua expresia unei copile de școală dojenită. E deajuns să-mi amintesc de dânsa ca să mi se topească inima din mine.

Și ea avea minunate juvaere, iar unchiul Serge care o iubea cu patimă, cu toate că o dojenea, născocea tot soiul de prilejuri pentru a o încărca cu splendide podoabe; și apoi tanti Ella avea darul de a-și purta hainele într’un fel cu totul deosebit și numai al ei.

Bineînțeles, o prindea orice, căci era înaltă, subțire și nespus de mlădioasă, și nici o răsură n’ar fi putut fi asemănată cu frăgezimea pieliței ei.

Nu știu ce într’însa aducea și cu un crin; neprihănirea ei era fără seamăn; nu-ți puteai lua ochii dela ea și când te despărțeai de ea seara, te bucurai dinainte, de ceasul de a doua zi, când urma s’o vezi iarăși.

Costumul de gală al Curții rusești era cât se poate de pitoresc. Era alcătuit din largi rochii de catifea ce se deschideau pe foaia din față de atlaz alb; croiala lor cu trenă lungă și largi mâneci ce atârnau foarte jos, avea ceva medieval. Bogat înflorate cu argint și aur, se purtau în toate culorile curcubeului; cele mai bogate fiind dintr’o țesătură de aur sau de argint. Un „cacoșnic” în formă de nimb, dela care atârna un văl, însoțea neapărat acest costum, încât orice femee părea a fi încoronată.

Asemănarea costumelor făcea din orice serbare la Curtea rusească, o priveliște fără pereche prin pitorescul ei, prin bogăția culorilor și nemaipomenita lor strălucire. Adevărate arătări din „O mie și una de nopți”, de o splendoare bizantină, și pline de toată misterioasa vrajă a Răsăritului. Pe acea vreme, intrarea, în procesiune, a familiei imperiale rusești în vreo sală de serbare sau în vreo biserică împodobită cu chipuri sfinte, alcătuia un tablou pe care nu-l mai putea uita cine-l văzuse odată.

Tanti Ella, în astfel de împrejurări, semăna atât de bine cu o arătare din basme, încât aș vrea să-mi moi pana în culori, ca s’o fac să trăiască iarăși, fie numai o clipă, — căci ochii cari n’au văzut-o nu-și vor putea niciodată închipui ce era ea pe atunci.

Iat-o, se apropie: un zâmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumusețe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, și are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul.

In mână ține câteva fire de lăcrămioare, floarea ei preferată; rochia ei bogat înflorată cu argint, e de o culoare nici albastră, nici verde, culoarea ghețarilor sau a pietrei aqua-marină.

„Cacoșnicul” de smaragde și diamante, e un adevărat nimb în jurul chipului îngeresc, și sclipitoarele nestimate care îi împodobesc gâtul și brațele par, mai degrabă, purtate de ea, niște pioase daruri aduse prinos unei mult iubite sfinte.

Inaltă, sveltă, mlădioasă și de o nemărginită blândețe, — o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Iți venea să îngenunchezi când trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei.

Tanti Ella! Frumoasă, frumoasă făptură, fie ca ceva din iubirea ce o simțeam pentru desăvârșirea ta, să ajungă până la tine în țara depărtată, unde zaci în mormântul tău de martiră! Acum odihnești în pace în Pământul Sfânt, victimă a unei lumi prea întunecate pentru o ființă de lumină ca tine. Invingătoare totuși deapururi, căci nimic nu-ți poate umbri amintirea; numai frumusețea ta trupească au putut-o nărui, dar amintirea bunătății tale, a farmecului tău și a blândeții tale trăește în noi pentru totdeauna, ca o stea în noapte.

Eram doar o copilă când te iubeam cu atâta, evlavie, dar chipul tău a fost pentru mine o revelație; imaginea ce am păstrat-o, nu o poate șterge nici o urâțenie a vieții. Sfârșitul tău a fost tragic, înfiorător, mintea nu-l poate cuprinde — e o pată pe istoria omenirii; dar ai trăit odată aevea și nici o vărsare de sânge nu poate șterge imaginea ta, când treceai în fața mea ca o nălucă binecuvântată, cu rochia ta în culoarea ghețarilor, culoarea aquamarinei....

Adunări ale familiei, părăzi, ospețe, slujbe religioase, acestea sunt amintirile Rusiei în sărbătoare, cari sclipesc în fața ochilor uimiți ai copilăriei mele, când privesc înapoi.

Largi câmpii în cari stau, în șiruri nesfârșite, trupele, steaguri fâlfâind, muzici, trâmbițe — și Țarul trecând încet călare în fața lor. In treacăt, spune fiecărui regiment câte un cuvânt ce cuprinde o putere de vraja, și drept răspuns, mii și mii de glasuri se înalță spre cer, în strigăte de slavă.

După dânsul vin nenumărați mari duci, generali și suita militară. Uniforme în toate culorile, și mai isbitoare la ochi decât toate, caftanele stacojii, galoanele de argint și înnaltele căciuli de blană ale Cazacilor gardei imperiale.

Minunat regiment cu cai mici păroși, de o înfățișare sălbatecă, și cu capul ținut foarte sus de către călăreții ce stau pe șea ca pe un tron. Fără îndoială, întrec cu mult, prin pitorescul lor, toate celelalte trupe, și prin înfățișarea lor, parcă aduc cu ei amintirea stepelor. Au în ei ceva fioros și tot odată cavaleresc, care se potrivește cu legendele meleagurilor sterpe și a munților stâncoși dela capătul pământului.

Urmând de aproape pe împărat și suita sa, venea împărăteasa, în trăsură deschisă, înhămată cu patru cai „à la Daumont”. Toată în alb, zâmbește blajin, răspunzând la strigătele ce se înalță în parte și pentru ea. Lângă ea șade o mare ducesă sau o musafiră mult prețuită. Am văzut două împărătese, la rândul lor, trecând astfel în trăsură în fața trupelor....

Soarele sclipește auriu pe strălucitorul lor alai. Se deșteaptă în mintea mea imaginea puterii, a splendorii, a măreției și a slavei, năruite deapururea.

Și când închid ochii, parcă aud notele adânci și răscolitoare de suflete ale imnului rusesc, înălțându-se spre cer tot mai amplu, ca un cântec prodigios. Din toate imnurile naționale, cel rusesc, era cel mai solemn, cel mai impunător, cel mai mișcător; te făcea să tresalți, te înfiora până în rădăcinile ființei tale, te străbătea cu o adâncă însuflețire din creștet până în tălpi....

Și iată-mă în biserică, o mititică copiliță, țintind cu ochii mari deschiși, fantastica splendoare a sanctuarului unde familia imperială a venit să-și închine rugăciunile Domnului, sau să-i aducă prinos mulțumirile sale.

Peste tot, aur, sute de făclii aprinse, iar în fața mea misteriosul prag, peste care nu poate călca picior de femee. Sfânta Sfintelor e Imagine: „Impărăteasa Bunică” și fratele meu Alfred rit, care ascunde ochilor mei neinițiați, taine în cari nu am nici o parte. Mă simt plină de evlavie, însă atât de mică și fără însemnătate, aproape fără noimă aici; toți ceilalți sunt la locul lor, numai eu sunt o mică străină, pentru care nimic din toate acestea nu-i ceva obișnuit. Și nori de tămâie, parcă ar vrea să întindă în fața mea un văl, plutesc ca o ceață între mine și tot ce privesc.

Pe când mă uit vrăjită la atâta strălucire, răpită într’o lume fermecată, voci uimitoare umplu bolțile cu cântări de o așa frumusețe și măreție, încât mă fac să tremur de o înfrigurare necunoscută; în deosebi, un bas atât de puternic și de răsunător, încât fără voe îți ții răsuflarea ascultându-l. E cu putință ca glasul omenesc să atingă o asemenea măreție! Sună ca un dangăt adânc de clopot, biserica pare prea mică pentru a cuprinde vibrarea lui, ți se pare că vor să se surpe pereții pentru a lăsa cerul să privească înăuntru!

Mă uit pe furiș în jurul meu, să văd ce simt ceilalți, cei de aici, cei pentru cari această strălucire ca din basme, nu-i nimic nou. Ochii mei cercetează sfios fiecare chip. S’a văzut vreodată o adunare mai impunătoare, mai de seamă, bărbați mai falnici, femei mai frumoase, și în vestminte mai sclipitoare? Și unde în toată larga lume s’au mai văzut vreodată asemenea juvaere?

La locurile de onoare stau unchiul Sasha și tanti Minny, pe acea vreme împărat și împărăteasă. Rochia ei de aur e pe deantregul acoperită cu flori de argint; poartă o tiară bătută cu safire atât de mari, încât par niște ochi enormi; cascade” de diamante și de mărgăritare atârnă în jurul gâtului ei, până la mijloc. E singura dintre doamnele de viță regală, a cărei rochie e dungată de lenta albastră a ordinului Sfântului Andrei, pe când marile ducese poartă lenta roșie a Sfintei Ecaterina.

Chiar în spatele împărătesei stă tanti Miechen. Mai orbitoare decât soarele în apus e rochia ei portocalie, cusută cu flori de aur. De câte ori se mișcă, perlele în chip de pară a diademei, se leagănă, încoace și încolo. Nu e destul de sveltă pentru a avea contururi clasice, dar prin chipul cum își poartă podoabele, întrece pe toate femeile de față, iar umerii ei de o frumusețe desăvârșită sunt albi ca laptele; în ființa ei este o eleganță, la Care nu poate ajunge nimeni altul. Iar lângă ea, stă mama mea și, lucru ciudat, atât de bine se potrivește cu această strălucită adunare, încât pare mai la locul ei aici decât la Londra sau Windsor. Rochia ei e de un albastru de gențiană, tivită cu samur, iar rubinele, pe cari le poartă, par că sunt mari picături de sânge.

Tanti Ella, cu chip de înger, e îmbrăcată în trandafiriu închis, înflorat cu argint, și capul ei de neasemănată frumusețe e încununat cu diamante ca niște fulgere de lumină.

Mai sunt mulțime de unchi, mătușe și veri. unii tineri, alții în vârstă; alții fetițe și băeți de vârsta mea, dar chipurile acestora din urmă sunt mai șterse în mintea mea decât a rudelor mai mari.

Printre cei mai în vârstă, mătușa Sani, vlăstar din bătrânul trunchi, stă dreaptă ca un mândru stâlp al vechei generații. E mama Olgăi, regina Greciei. Toată îmbrăcată în argint, dreaptă ca un copac, e înaltă și impunătoare, vârsta nu i-a încovoiat umerii, nici nu i-a plecat capul. Diamantele din părul ei alb, parcă sunt chiciură pe zăpadă, și poartă pe dânsa mai multe mărgăritare decât toate cele de față; șiragurile cad în grele cascade peste lenta roșie a decorației; știe fără greș ce-i șade bine, și în adevăr, răsare ca o mândră străbună printre cei mult mai tineri cari o înconjoară.

Dar ce mai alai de uniforme! Cât de înalți sunt toți unchii și verii mei! Parcă mă tem să mă uit în sus la ei, dar cât de frumoși și de falnici sunt unii dintre ei! Trebue să mărturisesc însă că se aflau printre ei și câțiva bătrâni, urâți deabinele, dar se pierd printre cei chipeși; nu sunt decât niște umbre cari fac să reiasă strălucirea celorlalți; ochii mei îi părăsesc îndată pentru a se ținti cu lăcomie asupra celor cari mă vrăjesc, ca niște arătări dintr’un vis de necrezut.

Cât sunt de cucernici toți, ce plini de evlavie, ce cuvioși! Pentru dânșii, Dumnezeu e o realitate. Ori cât de încoronate sunt capetele lor, ei se pleacă cu smerenie în fața Puterii recunoscute ca mai mare decât a lor.

Se trag perdelele dela ușa altarului; un șir de preoți bătrâni și tineri scoboară treptele.

Oacheși, blonzi sau cărunți, au părul lung și neînchipuit de lucios, deasemenea și bărbile. Sunt tot atât de străluciți ca și toți cei de față, odăjdiile lor sunt de aur și de argint, măestrit țesute în izvoade străvechi, și crucile bătute în nestimate de pe pieptul lor, fulgeră ca niște lumini vii, iar chipurile lor au o stranie asemănare cu icoanele în fața cărora se închină: Sft. Nicolae, Sft. Andrei, Sft. Ioan…

Biserica e plină de fumul tămâiei, mă simt puțin amețită; neobișnuită să stau atâta în picioare, încep să mă doară tălpile. Prind o privire a mamei, îmi zâmbește pentru a mă îmbărbăta și își pune un deget pe buze: „răbdare” pare că-mi șoptește; eu, mica protestantă, nu trebue s’o fac de rușine; apoi întorcându-se iar spre preoți, ca răpită de vreo mare destăinuire, își face cu sfințenie cruce. Mama se simte aici la locul ei, mama face parte dintre dânșii, sufletul ei e al lor, mama e o fărâmă din Rusia, mama...

Și într’o noapte de vară a trecut în fața ochilor mei un vis. Atât de minunată era frumusețea lui, încât pe când îl scriu, mi se pare că născocesc unul din basmele mele de altădată: e sărbătorirea zilei onomastice a împărătesei. Ziua onomastică are (sau mai degrabă trebue să zic avea) o mare însemnătate în Rusia.

Adevăratul nume al lui tanti Minny era ca al mamei și al meu, Marie, adică îi fusese dat, când se făcuse ortodoxă. La început, ca principesă a Danemarcei, fusese botezată Dagmar, în religia protestantă.

Ziua Sfintei Maria Magdalena, patroana noastră, cade din fericire în mijlocul verii, așa dar se puteau face mari serbări sub cerul liber.

Ziua se începea cu o slujbă religioasă, ca acea descrisă; pe urmă, după câte îmi amintesc, venea defilarea trupelor, iar seara, lacurile și fântânele din Peterhof se luminau și într’una din insule se reprezenta un balet. Acesta de fapt fu programul zilei patronimice, de care îmi amintesc după atâția ani.

Ceeace face amintirile mele și mai puțin limpezi e faptul că festivitățile serii se desfășurau la ora când deobicei, pe noi ne culca, astfel încât, în ochii mei uimiți totul părea o scenă din basme, o noapte care nu avea nici o legătură cu adevărurile vieții zilnice.

Familia imperială nu locuia în marele palat din Peterhof, ci în case mai mici, clădite pentru ea, dintre cari cea mai de seamă era numită „Ferma”.

Marele palat din Peterhof e o clădire falnică din timpul Caterinei celei Mari; cea mai de seamă frumusețe a ei e datorită grădinilor și fântânilor care se coboară, în largi terase, până la marginea apei, și sunt întocmite în același stil ca la Versailles.

Palatul își are fațada spre un mare lac ce nu e, de fapt, decât un braț al Mării Baltice.

In acea noapte neuitată, fântânile fură luminate în culori deosebite, dintre care auriul și rubiniul fură o priveliște de vrajă; dar punctul culminant al seratei a fost baletul pe una din insule.

Mi-aduc aminte cum ne îmbarcarăm pentru a porni spre insula fermecată și în adevăr, parcă porneam spre Cythera, clasica insulă a iubirii. Liniștită și limpede era noaptea, aproape luminoasă, cum sunt nopțile din țările nordice, în mijlocul verii.

Neted ca o oglndă uriașă se răsfrângea luminile fântânilor, precum și umbrele bărcilor ce lunecau pe luciul imensului lac, care părea o mare misterioasă. Parcă plecai în sbor pe aripele unui vis, un vis nedeslușit și dulce, în care toate glasurile și fețele omenești, păreau năluciri blajine — fețe fericite, pline de bunătate, și glasuri ce nu puteau rosti decât cuvinte blânde sau nu puteau cânta decât cântări de dragoste.

Sunetul molcom al vâslelor tulbura singur tăcerea. Noi copiii, unul lângă altul, ne țineam răsuflarea, ca să nu ne deșteptăm din farmecul ce ne încremenea. Am fi vrut să rămână toate așa în veci de veci.

In sfârșit, ajunserăm în insula fermecată; o oază de arbori, și în fața acestui minunat fond verde, o feerie ușoară, încântătoare, ireală; dansuri plutind încoace și încolo, zâne, elfi, nimfe. Culori măestrit îmbinate, mișcări ritmice legănate de acordurile unei muzici de dans a cărei dulceață îți topea inima. Umbre eterice, năluci, naiade, pâlpâeli de flacără, făpturi ca de vis, fără trup, fără suflet... născociri ale creerului...

Le-am văzut eu toate acestea oare, sau nu?

Amintirile îmi sunt atât de aburite, încât s’ar putea să fi fost numai părere — dar nu, au fost aevea! Și aceasta era o parte din Rusia — din acea Rusie de odinioară, din acea falnică și minunată Rusie, aproape asiatică în splendoare, cu nesfârșitul ei alai de măreție și de putere.... Un vis, o clădire de nisip, ceva care a trăit și s’a năruit și nu mai e....

Să trecem acum la ceva cu totul deosebit, la amintirea unei ființe de o fire mai substanțială care nu are nimica asemănător cu nălucile, cu naiadele și cu pâlpâiala de flăcări. E vorba de contesa Alexandrine Tolstoi, vara renumitului scriitor, pe vremuri guvernanta mamei, și care a fost una din spaimele copilăriei noastre.

O impunătoare bătrână era Contesa Alexandrine Tolstoi. Fusese impunătoare pe vremea când era mamă tânără și rămăsese tot așa și în timpul nostru. Ciudățenia înfățișării sale se datora unei serii de bărbii, cari ajunseseră cu vârsta, moi și fleșcăite, ca niște saci de piele, deșerți. Avea obrazul mare, și nasul, cu nările largi deschise, era prea mic pentru acel chip. Pierduse, într’un accident degetul mijlociu dela mâna dreaptă. Din această pricină căpătase un tic nervos și nu înceta de a freca unul de altul degetul al doilea și al patrulea peste rămășița degetului ce-i lipsea, și apoi își trecea mâna peste obraz și nas, parcă ar fi gonit o muscă. Această mișcare nervoasă o repeta necontenit.

„Bătrâna contesă” cum o numeam noi, avusese o nemărginită autoritate în copilăria mamei, și o păstrase neschimbată chiar după ce mama se făcuse mare și ajunsese însăși mamă de copii. Bătrâna contesă își urma rolul de autocrat și cu noua generație. Puternica ei personalitate se simțea în toată casa când venea să stea câtva timp la fosta ei elevă, iar noi, copiii, eram mereu muștruluiți ca să-i fim pe plac, sau mai bine zis, ca să nu-i fim pe plac, căci în adevăr exigența educatoare, era greu de mulțumit. Dela ea, în mare parte, se trăgea acel sentiment de neliniște, de care nu s’a putut desbăra mama toată viața; neliniștea pomenită mai sus, sentimentul că nu dobândise deplina desăvârșire pe care o așteptau alții dela dânsa.

Când bătrâna contesă se purta aspru cu noi copiii, sau măsura până unde ne mergea ignoranța, sau descoperea vreo lipsă în buna creștere a noastră, întregea de fapt educația mamei, apăsând cu mână grea asupra fostei eleve, și prelungind în jurul lipsurilor marei ducese, aceeași atmosferă de mâhnită desaprobare. Ivirea ei printre noi, în Rusia sau aiurea, era ca un bucium, ce ne chema la datorie. In timpul „ocupației” casei noastre (căci nici un alt cuvânt nu exprimă întocmai purtarea ei față de noi) toată lumea își vedea de treabă cu mare osârdie; cu dânsa nu mergea să fie cineva câtuși de puțin lăsător. Când era de față, ne făcea să stăm drepți ca la paradă, cu purtarea fără greș din zilele mari; când era pe-aproape bătrâna Alexandrina Tolstoi, nu mergea să tragi la fit. Totuși, cred că mama, cu toată teama de ea, iubea din inimă pe bătrâna ei guvernantă; în ochii ei era o puternică legătură cu trecutul și cu mult iubitul cămin de odinioară. Era și ca „o așchie din vechiul trunchi”, o rămășiță din frumoasele zile de demult, un veteran din vechea gardă. Neînduplecată, nesatisfăcută cu nimic, niciodată nu se mulțumea cu ceva ce nu era pe deantregul desăvârșit. Principiile ei erau înalte; erau principii imperiale; pentru nimeni pe lume nu s’ar fi clintit cu nici o fărâmă din felul ei de a fi.

Desăvârșit nu era nimic afară de ceeace numea ea astfel; părerea altuia, a orcui, era osândită de dânsa la tăcere, nici un glas nea-vând răsunet când vorbea ea. Stând ca pe un tron în cel mai bun jilț din camera mamei, revărsându-și înțelepciunea peste tineri și bătrâni, avea într’însa ceva care îți amintea de un Papă.

Totdeauna îmbrăcată în negru, cu o fundă legată peste multele bărbii pentru a le ascunde revărsarea, fuma nenumărate țigări, pe când degetele dela mâna stângă se frământau.

Avea și o deosebită înclinare pentru plăcerea de a mânca; de sigur că avea și dânsa „digestie rusească”, și în timpul șederii sale la noi, bucătarul, ca și toți din casă, se simțea nevoit să-și ridice destoinicia până la cel mai înalt nivel.

Cred că avea o inimă de aur; ne iubea din suflet; îmi amintesc și astăzi cum mă simțeam îngropată, ca să zic așa, în amplele ei bărbii, când ne strângea la piept, într’o îmbrățișare de bunică.

Ca toți copiii, prindeam cu mare plăcere fluturi, și-mi aduc aminte de indignarea ei, când ne-a văzut trăgând în țeapă, cu niște ace, în vârful pălăriilor noastre de paie, pe bieții prizonieri. Ne asigură că erau încă vii și că-i vedea cum se svârcolesc în tot felul, pe țeapă în care erau prinși. Ne numi barbari cum și eram, dacă spusele ei erau adevărate.

Bătrâna contesă Tolstoi, trăi până la o vârstă foarte înaintată, lucru ce se potrivea de minune cu firea ei încăpățânată!...

Voi vorbi încă odată, mai încolo, despre Rusia sub domnia lui Alexandru al III-lea, și apoi la curtea lui Nicolae al II-lea, dar acum, pentru a păstra oarecare șir și a-mi urma povestea potrivit cu trecerea anilor, trebue să ajung la Malta, raiul copilăriei noastre.

Ne îmbarcarăm spre Malta la Marsilia în Octombrie, 18... Bunica regină ne pusese la dispoziție pentru această călătorie yachtul ei „Osborne” foarte frumos, însă nu prea de ispravă pe o mare sbuciumată. Avurăm vreme rea în tot timpul călătoriei, de trei-patru zile dacă nu mă înșel; ceeace-mi amintesc foarte bine, e că aproape toată lumea suferi de răul de mare!

Mama, cu toate că nu-i plăcea marea, îndura de minune drumurile pe apă. Pe vremea aceea, sufeream uneori foarte rău, dar niciodată nu eram cu totul abătută; erau și ceasuri printre clipele grele, în care mă simțeam minunat de sănătoasă și de fericită. Ducky, nedespărțita mea tovarășă, era dimpotrivă foarte bolnavă, pe când mica Sandra nu se lăsa doborâtă.

Nu-mi amintesc multe despre soră-mea Beatrice; în acele timpuri, era un mic „Bebe”, și trăia într’un apartament cu totul al ei. Pentru noi trei surori, Baby a rămas Baby și cu toate că e mama a trei băeți mari, o numim astfel și astăzi.

Ziua mea de naștere a fost prăznuită pe yachtul „Osborne” la 29 Octombrie, iar sosirea noastră era hotărâtă pentru a doua zi. Fui foarte mândră să-mi serbez aniversarea pe mare și să pot lua parte fără incident neplăcut, la ceaiul ce-mi fu oferit de ofițeri, cu acest prilej. Nu-mi amintesc de vreo altă întâmplare în timpul acestei călătorii decât plăcerea de a vedea valurile revărsându-se deasupra punții; lucru ciudat, nu mai știu măcar cine comanda vasul în acel timp.

Dar ceeace-mi amintesc, parcă ar fi fost eri, e sosirea noastră la Malta.

E una din acele priveliști întipărite în mintea mea pe vecie, o minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet până la sfârșitul zilelor mele.

Se lăsa amurgul când intrarăm în bătrânul și frumosul port-cetățuie Valetta. Sub ochii noștri se desfășură un măreț tablou: în fund falnicele întăriri, în mare parte cioplite chiar în stâncă, și la picioarele lor întreaga flotă mediteraneană în podoabe de sărbătoare. In vremea aceea, vasele mai aveau catarguri, cari adăogau la frumusețea siluetei lor, și pe acele catarguri se înșirau unul peste altul, marinarii în albastru, strigând urale cât le ținea gura. Toate steagurile fâlfâiau și, pe când „Osborne” înainta încet printr’un îndoit șir de vase de război, fiecare fanfară pe rând, intona imnul „God save the Queen”.

Cerul era de un roșu aprins, ca de jăratec și apa precum și stâncile portului se luminau la focul lui. Pământul, marea și cerul, erau de purpură; firea orânduise o uimitoare iluminație cu prilej ul acestei sărbători: sosirea a patru fetițe cu mama lor în fermecata insulă Malta, în care aveau să trăiască timp de trei ani, zile de neînchipuită încântare.

Văzduhul și apa, o minune de culori, pământul aprins ca para, muzică, steaguri, urale, iar când ancorarăm, papa care ne aștepta! Papa ajuns la cei mai înalt punct al carierii sale, și la cel mai înalt punct al frumuseții lui, papa cu fața pârlită în care străluceau nespus de fermecători ochii lui albaștri, marinar în adâncul înțeles al cuvântului, marinar, englez și prinț!

Pe chei, înconjurat de casa sa militară și însoțit de o gardă de onoare în uniformă roșie, se afla bătrânul Sir Linden Simons, guvernatorul Maltei, vicerege al insulei, suveran în locul Maiestății Sale.

Bătrânul Sir Linden întruchipa englezul tipic, așa cum și-l închipuesc străinii: roșu la față, voinic, cu favoriți albi, abea încăpând într’o uniformă roșie strâmtă, purtând bicornul cu penaj alb; un gentilom vesel, cordial, privind viața cu optimism.

Amurgul lăsându-se repede, stinsese strălucirea portocalie a cerului, a pământului și a mării și se coborâseră treptat umbrele serii, când străbăturăm în falnic alai străzile Valettei pe cari stau înșirate trupele. Tot în sus pe drumul încolăcit și fortificat ce duce dela port spre partea interioară a orașului, trecurăm peste podețul cu lanțuri, pe sub mărețele porticuri, și apoi dealungul străzii Regale, strada principală a capitalei. De partea cealaltă, alte podețe, alte porticuri, căci Valetta e un oraș fortificat, și în tot lungul drumului mulțimea aclamând, balcoane pline de lume... Se apropia însă noaptea și toate păreau nedeslușite.

Se întunecase deabinelea când ajunserăm la San Antonio, palatul de vară al guvernatorului care ne fusese cedat pe tot timpul șederii noastre la Malta.

San Antonio! locaș iubit!

Ah! nespusa bucurie de a te deștepta a doua zi de dimineață într’o lume nouă! In ajun, toate fuseseră nedeslușite, ca într’un vis, lungul drum dela oraș până la castelul de vară, trecerea cu trăsura pe cea din urmă alee, intrarea în marea curte împrejmuită cu ziduri, oprirea la ușa din față, treptele largi și marile camere cu podele de lespezi. Noaptea învăluise toate aceste prime întipăriri, la cari se adăogau oboseala lungei călătorii și înfrigurarea strălucitei primiri.

Podelele parcă se legănau sub picioarele noastre, după atâtea zile de mare furtunoasă, încât ni se părea că tot călcam pe o punte ce se clătina sub noi. Capul ne era amețit și pleoapele parcă țepene, din lipsă de somn.

Dar ziua a doua, fu o adevărată revelație, deșteptarea într’o lume feerică. In fiece lucru era încântare. Era prima noastră întâlnire cu lumea de Miază-Zi, de fapt, aproape lumea Răsăritului, căci Malta seamănă mai mult cu Palestina decât cu orice alt.

Odaia noastră de culcare se deschidea asupra unei mici scări de piatră, care ducea în grădină. La mijlocul scării, se afla un mic acoperiș lat, pe care puteai să te lași.

Cea dintâi priveliște de pe acoperiș, în grădinile de la San Antonio, e una din acele încântări pe cari nu le pot uita.

O oază între ziduri, având ceva tainic și asiatic, un belșug de pomi de specii în mare parte necunoscute, și printre toate acestea, isvodul încâlcit al unor cărărui lucios pietruite. Dincolo de zidurile înconjurătoare, alți pomi, altă lume de descoperit.

Aici nu se găseau răzoare bine orânduite ca în grădinile ce ne erau obișnuite, nimic decât mari bucăți de pământ întretăiate de cărări, unde toate creșteau în voia întâmplării; minunate pete colorate, ce îmbătau tot locul cu o mireasmă desfătătoare. Peste acest amestec de flori, pluteau mii de albine și de fluturi, zumzet ușor însuflețind văzduhul care părea viu, în milioanele de aripioare.

Iasomia înflorea din belșug; erau mușcate înalte cât un pom, verbine, trandafiri și smocuri mari de crizanteme albe ca fulgii, revărsându-se în cascade luminoase peste cărărue, și așternândule cu mii de petale albe; erau și micșunele, narcise, anemone, afară de o mulțime de alte flori necunoscute în clima nordică.

O lume fermecată! Țară de basm! In adevăr.

Mână în mână, Ducky și cu mine, stam privind în jur, uimite, fără cuvânt. Era o revelație; nemaipomenită frumusețe care făcea să ni se umple ochii de lacrimi.

Incet, cucernic aproape, ne coborârăm în acel rai, luându-l treptat în stăpânire, rătăcind în frumusețea lui ca într’un vis.

Portocale! Da, adevărate portocale! Nu de tot coapte, dar atârnau la umbra frunzelor lucioase, mingi rotunde, mititele, vestind dulceața lor viitoare.

Descoperirăm că o mică, smerită floricică albă, umplea văzduhul cu o nespus de dulce mireasmă; creștea peste tot în tufe, iar pe toată înălțimea zidurilor, se cățărau o mulțime de trandafiri, unii mari, galben deschis, cu multe foi, parcă râdeau la noi din înălțime, știind că sunt prea sus pentru mâinile noastre lacome.

Mai era și „bougainvilla” o minunată plantă cu flori purpurii, nemaiîntâlnită până atunci, și care acoperea zidul ca un covor.

Ah, câtă dulceață, câtă frumusețe, cât farmec! Și alte grădini mai departe, ce parcă îți făceau semn de după înaltele lor ziduri. Trecând treptat prin cărări înguste, pășeai tot mai înainte în fericire, și peste tot flori, parfum, soare și zumzetul a mii de aripi. Lumi necunoscute de descoperit. Mister. Crânguri umbroase, și pârâiașe de apă curgătoare pe sub ramuri vecinie verzi, și apoi ce micșunele! Unele albastru deschis, învoalte. mari, cum nu mai văzuserăm până atunci, altele violet închis, jumătate ascunse sub foile lor mirositoare. O! Ce fericire, ce fericire, ce fericire!

Dincolo de grădini, se afla marea curte pe care o zăriserăm nedeslușit la sosirea noastră în ajun. Dealungul zidurilor, neobișnuit de înalte ale curții, creșteau pomi de piper, semănând întrucâtva a sălcii cu frunziș subțire; iar partea de sus a zidurilor, pe două părți, forma o îngustă alee de piatră pe care te puteai plimba. Una din aceste alei despărțea curtea de grădinile publice, cari erau mari, frumoase și deschise oricui dorea să se bucure de umbra lor.

Față în față cu acel zid, se întindeau grajdurile; aveau o mare însemnătate în viața noastră, căci eram pătimaș iubitoare de cai și de călărie și ieșiserăm cu totul acum de sub supravegherea bătrânului Lumley. Skitty și tovarășii săi, bine lustruiți, fuseseră rânduiți în grajduri, înainte de sosirea noastră, precum și Tommy care acuma aparține deabinelea Sandrei.

Alt zid înalt tăiat de două largi arcade, despărțea curtea cea mare de una mai mică, în fața ușii de intrare.

Și-aicea se aflau pomi de piper argintii cu ciorchine resfirate, trandafiriu deschis, atârnând în mănunchiuri subțiri și ușoare, legănate de orice adiere de vânt.

Fie ce lucru însemna o noutate, o descoperire. Casa însăși era foarte mare cu nenumărate lungi încăperi, podite cu lespezi și lungi ceardace ce se sfârșeau în terase prelungite în capătul de sus al zidurilor ce despărțeau grădinile una de alta. Planul arhitectural era minunat și foarte potrivit cu clima caldă. Găseam mereu prilej pentru noi expediții, căci acoperișurile erau late și pe niveluri deosebite, astfel încât erau un încântător domeniu de explorat. Puteam să ne și plimbăm pe ele și să umblăm când sus, când jos, cercetând toate grădinile de sub noi și căpătând astfel din înălțimi, priveliștea întreagă a topografiei lui St. Antonio. Totul alcătuia o lume aparte, încâlcită, ademenitoare, un nesecat isvor de descoperiri.

Iatacul mamei era o cameră lunguiață, încântător de răcoroasă, din care o scăriță cobora într’una din grădini, cea mai mică și mai umbroasă din toate.

Prin mijlocul ei, trecea o cărare de lespezi lucioase, la al cărei capăt se afla un pom care nu semăna cu nici un altul ce am mai văzut vreodată. Era un pom cu trunchiul gros, cu ramuri larg întinse, semănând puțin cu un stejar, și florile lui se învoltau portocalii ca focul, înainte de a-i da frunzișul. Aceste flori înflăcărate și mari semănau întrucâtva ca formă, cu floarea de salcie.

Când era înflorit deabinelea, ți se părea cu adevărat că arde în flăcări; minunată priveliște! Mai avea și alt dar ciudat: dacă îi scuturai ramurile, pica asupra ta o adevărată ploae de miere.

Mama îngăduise grădinarului să facă în această grădină, pentru fiecare dintre noi câte-o mică grotă dintr’o piatră ușoară ca buretele, ce se găsește numai în insula Malta. Maltezii au un meșteșug al lor în clădirea acestor mici grote, cari au aproape forma obișnuiților stupi, dar sunt mai scunde și cu o deschizătură în față.

Aceste mici grote caraghioase erau ceva de nedescris; noi le socoteam drept adevărate opere de artă. Erau locașuri pline de umbră tăinuită. Ca să mai întețim fiorul de mister c ne cuprindea, așezam în mijlocul fiecăreia o strachină plină de apă, ce ținea loc de iaz vrăjit, cu peștișori auriți, din cei mai mici ce se puteau găsi, cari înotau în apa străchinilor. Imagine: „Unchiul Sergiu”, marele duce Sergiu al patrulea fiu al lui Alexandru al II-lea

Peștișorul meu favorit nemaipomenit de mic, stropit cu roșu și negru, îl botezasem pompos Mefisto. Mefisto îmi era foarte drag, îl iubeam cu adevărată încântare sufletească și țeseam tot soiul de povești în jurul plăpândei lui ființe. Timp de o zi sau două, Mefisto se arătă destul de mulțumit în mica lui strachină, dar pe urmă, începu să stea cu coada în sus și cu nasul în jos, și rămânea astfel cu o îndărătnicie îngrijorătoare încetând cu totul de a înota, până ce într’o dimineață îl găsii mort!

Bietul Mefisto negru cu roșu și cu zile așa de scurte!

Ca orice copil, făcui o adevărată tragedie din pierderea prea timpurie a lui Mefisto, căci moartea unei vietăți scumpe, nu e oare pentru un copil o jalnică întâmplare?

Câte tragedii de felul acesta n’am întâmpinat în viața mea! Și totuși oricare nou animal era primit cu aceeași însuflețire și nădejde de veșnicie!

Fiecare grădină dela St. Antonio, avea însemnătatea ei deosebită, farmecul ei deosebit, povestea ei deosebită, și erau cinci în afară de grădina de zarzavat și de grădina publică.

Când m’am întors la Malta, după vreo patruzeci de ani, fiul grădinarului de odinioară îmi arătă cu multă mândrie violetele rusești pe cari Alteța Sa Imperială, ducesa de Edinburg, le sădise în timpul șederii sale în mult iubitul St. Antonio.

Mama și Tata erau foarte iubiți la Malta, și St. Antonio ajunsese un locaș mereu plin cu musafiri.

Mulți se perindau prin casa noastră și noi, copiii, primeam o bună parte din luarea lor aminte. Ne făcurăm nenumărați prieteni, mai ales printre ofițerii de marină; toată flota era, ca să zic așa, la cheremul nostru; vizitam când un vas când altul, iar vaporul „Alexandra” vasul amiralității era favoritul nostru, și ofițerii lui, tovarășii noștri preferați.

Dar însemnătatea de căpetenie în viața noastră, o aveau plimbările călare.

Mama știa să fie neînduplecată și unele greșeli nu ne erau niciodată ertate, însă tot odată ne dădea multă libertate, când era vorba de plăceri nevinovate. Ingăduise cu resemnare, „patima nebună” — cum zicea ea — ce o aveam pentru călărie și fiecare din noi primise în dar un cal.

Caii erau la mare preț în Malta; bine înțeles, toate acestea se întâmplau cu mult, foarte mult înainte de vremea automobilelor. Aproape fiecare om în Malta avea un cal. Se juca polo, se făceau curse și nenumărate excursii călare, în părțile cele mai depărtate ale insulei.

Calul special al Maltei era calul arab din Parbaria. Mic, de soiu curat, frumos și focos, îl vedeai uneori înhămat la cele mai săracăcioase căruțe. In Malta se întrebuințează o căruță mică cu două roate, în care se pune o saltea sau o scoarță, căci n’are capră; roțile sunt foarte înalte, iar căruțașul e așezat sau culcat pe saltea, dacă nu stă deadreptul pe hulube, când e încărcată căruța. Căruțașii maltezi mână cu mare iuțeală și sunt foarte mândri de caii și chiar de hamurile lor.

Trăsurile mai de seamă aveau patru roți și patru locuri și erau umbrite de o pânză albă cu canafuri, ce se clătina și te lovea în cap, după hopurile drumului. Aceste trăsuri sunt înhămate cu doi cai, iar căruțele obișnuite numai cu unul.

Căruțele cele mari țărănești cu două roate, sunt vopsite în roșu cărămiziu aprins, acoperite pe deantregul cu isvoade bătătoare la ochi, foarte pitorești și pline de culoare. Sunt trase de catâri înalți și voinici.

Catârii din Malta sunt cei mai mari ce i-am văzut vreodată; blânzi și liniștiți, ei nu se tulbură de nimic, pe când caii sunt mici și focoși.

Mama dărui câte un cal arab din Parbaria fiecăreia dintre noi, surorile mai mari, pe când Sandra rămase singură în stăpânirea potolitului Tommy, foarte potrivit cu dânsa ca mărime.

Cei dintâi cai aleși pentru noi, nu fuseseră bine nimeriți, căci erau vicleni, nestatornici sau aveau alte cusururi. Unul era sur și-l chema Gordon, și avea urâtul nărav să încerce a-ți strivi picioarele de înaltele ziduri de piatră, ce se întind dealungul tuturor drumurilor din Malta. Nu e nici un drum în Malta care să nu fie însoțit de ziduri pe amândouă părțile. Noi, bineînțeles, ne înebuneam după orice cal ni se aducea, dar după câteva încercări greșite, Robert, vizitiul, găsi un roib încântător plin de foc, care de atunci înainte rămase în deplina mea stăpânire.

Avea coama și coada albe ca laptele, ochiul răutăcios, iar picioarele cu toate că erau subțiri ca fusul, aveau tăria fierului. Uneori era cam îndrăcit, fiind armăsar, dar îl iubeam cu o dragoste geloasă și-l botezasem Rubin.

Viața la Malta era încântătoare, dar Malta cu Rubin, fu un adevărat rai. Rubin însemna pentru mine culmea desfătărilor insulei binecuvântate.

Ducky, după ce avusese un sur numit Sutart și apoi un roib auriu numit Scout, foarte frumos dar nesigur, primi un murg minunat, căruia îi puse numele de „Viteazul”.

Rubin și Tearless ajunseră adevăratul miez al vieții noastre. Dragostea noastră pentru dânșii, era un adevărat extaz, care nemulțumea însă pe cei ce socoteau că patima noastră întrecea marginile. Cu greu ne putea ținea cineva departe de grajduri, ba adesea, ne găseau pline până la coate de tărâțe, ajutând băeților dela grajd să amestece cu apă deliciosul terci pentru favoriții noștri.

Groomul care ne însoțea în toate explorările, purta numele vesel de Hobbs, ceeace se potrivea de minune cu fața lui rotundă și îmbujorată. Hobbs zâmbea întotdeauna, niciodată nu ne strica cheful și nu se supăra de nebuniile noastre.

Părerile ce le aveam despre călărie nu respectau nici o regulă. Nu cunoșteam câtuși de puțin ce e frica și pasul nostru cel mai obișnuit era galopul, oricare ar fi fost starea drumurilor.

Singurul pământ moale la Malta era hipodromul, numit Massa; acolo ne plimbam aproape în fiecare zi, afară de Sâmbătă, ziua excursiilor. Acești mici și voinici cai arabi aveau picioare de oțel, și nu mi-aduc aminte să fi fost vreodată bolnav Rubin, afară de ziua când l-am mânat printr’o groapă plină de var nestins, cu totul neștiutoare de însușirile diabolice ale acelui ademenitor noroi alb.

Din nenorocire, aveam pe acea vreme mare predilecție pentru noroi! Foarte rar ploua la Malta, dar când ploua, era un adevărat potop și Massa se preschimba într’o mocirlă. Cu părere de rău trebue să mărturisesc că, atunci ne plăcea mai mult. Atunci puneam la cale în hipodrom alergări și întreceri cu adevărat înfiorătoare, împreună cu prietenii noștri aspiranți de marină, și chiar cu câțiva mai înaintați în grad, însă destul de sglobii pentru a intra în jocurile noastre nebunatece, la cari lua parte și Hobbs cel vesel. Scopul întrecerii era de a rasbate ca fulgerul prin băltoacele de noroi, și de a vedea cine putea împroșca mai tare pe celalt. Iși poate oricine închipui rezultatul! După un înconjur al hipodromului, eram cu toții de nerecunoscut! Din fericire, după cum am spus mai sus, ploua foarte rar la Malta.

Eram svăpăiate, însă fără gânduri rele; jocurile noastre erau cât se poate de nevinovate, chiar când nu ne feream de noroi, iar mama era foarte înțeleaptă când ne lăsa, cu oarecari îngrădiri, bineînțeles, să petrecem după pofta noastră. In viața dela Malta ne bucuram de o binecuvântată și încântătoare libertate; o libertate ce părea că ține de strălucirea soarelui și de bunăvoia tuturor oamenilor, cari erau tineri și fericiți și fără gânduri ascunse.

Dar omul nu poate rămâne netulburat nici măcar în Rai,

așa se iscă un glas de protestare împotriva prea marei libertăți ce ne-o lăsa mama. Cum era cu putință să ne dea voe să călărim singure în hipodrom, în tovărășia unei duzini de tineri? Glasul era al unei doamne în vârstă, din familia noastră, una care din nenorocire privea toate printr’un geam negru și, care nemai fiind ea însăși nevinovată, nu putea recunoaște nevinovăția altora, nepăsându-i de mâhnirea ce ne-o pricinuia. Mama nu împărtășea părerile ei, dar acea voce era prea puternică pentru a fi nesocotită, și mama se simți nevoită să-și trimeată de aci înainte copiii să se plimbe în tovărășia unei guvernante. Hotărârea aceasta pricinui de amândouă părțile mult necaz.

Mademoiselle nu știa să călărească (asta cel puțin era un noroc pentru noi), și hipodromul era în plină arșiță fără pic de umbră. Mademoiselle era totuși nevoită să ne plictisească cu nedorita ei tovărășie, și să se ciocnească de noi la fiece hop, într’o trăsurică localnică, până ajungeam la Massa, unde se așeza cum putea mai bine, sub o umbrelă de cit roșu, în vreun colț de unde supraveghea toate mișcările, dacă nu chiar privirile și convorbirile noastre.

Nu pot spune că ne urmărea cu multă luare aminte; ghemuită sub apărătoarea stacojie, care, după spusele noastre, ne speria caii, se cufunda îndată într’o carte și uita de toate din jurul ei. Ne părea rău de un singur lucru, anume că ședea prea departe ca să putem stropi cu noroi nesuferita umbrelă, când treceam în vijelios galop! Mânia noastră cea mare o aveam împotriva doamnei din Anglia, împotriva acelui glas atât de supărător, ivit în grădina raiului nostru. Fusese o faptă vrednică de însăși bătrâna Alexandrina Tolstoi.

După cum s’a putut băga de seamă, lecțiile nu aveau vreo mare însemnătate în planul vieții noastre, cu toate că unele ore erau menite studiului; ore cari, după părerea noastră, ne întrerupeau în chip neplăcut deplina libertate.

In anul dintâi M-lle X fu cerberul sălii noastre de studiu.

Ea supraveghea această parte puțin ademenitoare a vieții, și tot ea ne dădea lecțiile. Dar în anul al doilea, din cauza sănătății ei șubrede și din lipsa de sinceritate față de mama, fu înlocuită de o doamnă germană mult mai tânără, de familie bună, care părea foarte plăcută, dar care mai târziu jucă în viața noastră un rol destul de nefericit.

Din nenorocire, dobândi un loc prea mare în favoarea mamei, care de data asta, spre mâhnirea noastră, își dărui încrederea în mod nechibzuit.

Ne bucurarăm însă de un prea fericit interimat, când se sfârși cu vechea autoritate, iar cea nouă nu-i luase încă locul. Aceasta fu o epocă de fericire, pe care Ducky și cu mine, o rânduirăm după pofta inimii noastre.

Trebue să pomenesc de o desfătătoare personalitate din timpul nostru de școlărițe: Profesoara noastră de muzică, Miss Butler, care venea să ne dea lecții de trei ori pe săptămână.

Miss Butler cu toate că era englezoaică, după cum dovedește numele ei, ajunsese cu timpul aproape malteză, și modul cum se îmbrăca, se potrivea în totul cu ideile de eleganță, așa cum sunt concepute în țările de miazăzi. Culorile vii și penele alcătuiau o mare parte din găteala ei. Era grasă și blajină, iar rochia ei de Duminică, foarte strânsă pe corset, era de pluș în culoarea muștarului, cu pene de struț trandafirii, și fiindcă toată persoana lui Miss Butler umplea mult loc în spațiu, aceste podoabe erau bătătoare la ochi, ca să nu zic mai mult. Era și bună catolică, cea-ce se făcea simțit, în mod neplăcut, Vinerea, din pricina mirosului de usturoi ce se răspândea din toată ființa ei.

Usturoiul era de fapt singurul punct neplăcut în mult iubita Malta, și o adunare de Maltezi, când te aflai în mijlocul ei, aproape te asfixia cu puternica-i duhneală.

Miss Butler era prea îngăduitoare și ne iubea prea mult, ca învățămintele ei să fie de folos unui trio de fetițe neascultătoare și nu prea înzestrate cu darul muzicii. Miss Butler ca și drăguța bătrână Miss Duget, care venea la Birkhall în Scoția, să ne dea lecții de clavir, nu se putea făli, mi se pare, cu vreun strălucit rezultat artistic, dar am rămas în legătură cu amândouă, chiar după ce fuseserăm câteși trele măritate și mame de copii.

Nu-mi aduc aminte să fi supraveghiat cineva programele noastre, așa încât înaintam târâș, grăpiș, printre lecțiile ce ni se dădeau în salonul de primire, ale cărui mari uși de sticlă se deschideau în grădinile ispititoare.

Buna bătrână Miss Butler! Era o adevărată prietenă, cu toate că nu făcea din niciuna dintre noi un Paderevski, sau un Rubinstein!...

Ducky și cu mine, ca mai mari și cu firi hotărâte, stăpâneam cu totul pe Sandra, care rar avea voe să-și dea părerea și pe care o rânduisem să-și ia lecția de piano tocmai în orele când noi două aveam o deosebită poftă de a fi libere.

Zile fără grijă, când lumina soarelui din Malta făcea pe oricare om îngăduitor, și când puteam, în timpul binecuvântatului interimat să ne așezăm lecțiile după cheful nostru!

Singură, doamna din Anglia, intonase o notă discordantă, dar nu era destul de puternică, pentru a tulbura din temelii armonia traiului nostru casnic.

„Mademoiselle” era friguroasă și aceasta era una din pricinile de neînțelegere între ea și mama. Mama, fiind grăsuță și cu sânge cald, avea nevoe de aer liber și de ferestre deschise, pe când Mademoiselle uscată, anemică totdeauna, tremura de frig.

Papa era din epoca în care englezii și francezii nu scorniseră încă „Entente Cordiale” și nu îngăduia câtuș de puțin pe biata Mademoiselle, care la drept vorbind, nu prea avea cu ce fermeca sexul tare.

Se potrivește să amintesc aici un mic incident hazliu.

Guvernatorul, Sir Linden Simons, dădea un bal costumat în palatul său din Valeta. Mare înfrigurare în toată insula; toată lumea avea să meargă la bal, chiar și Mademoiselle fusese invitată.

— „Mademoiselle, quel costume mettrez vous?”

— „Ah! mes enfants c’est un grand secret

— „Oh! Mademoiselle, dites, dites!”

— „Non, non, mes enfants, ca sera une surprise, une belle surprise. Je puis seulement vous dire que je serai une dame tres importante”.*) Și cu atâta trebui să ne mulțumim, cu toate că ne întrebam neîncetat ce costum ar prinde pe uscățiva Mademoiselle.

In sfârșit, sosi seara cea mare, și noi copiii, ne adunarăm în hall împreună cu servitorii înfrigurați și cu gurile căscate, furișând priviri prin toate deschizăturile, pentru a prinde cu ochiul vreun costum.

Papa era strălucitor într’un costum al vechei Rusii pe care îl purtase odată la un bal în Petersburg. Era de catifea safirie, împodobit cu cel mai prețios samur al mamei, și cu căciula la fel; avea pe piept, cusută în fir de aur, acvila cu două capete; până și mânușa era bogat lucrată în fir și purta un colan împodobit cu pietre scumpe.

Mama, căreia nu-i plăcea niciodată găteala, se mulțumise să-și pudreze părul, iar marea ei prietenă, Lady Mary Fitzwilliam, o nostimă irlandeză, căruntă din prima ei tinerețe, și cu părul scurt când așa ceva era foarte neobișnuit pe vremea aceea, purta o rochie de tafta cenușie ca turturica, pe un malacof Ludovic al XVI, încântător de potrivit cu felul frumuseții ei.

Dar Mademoiselle, unde era?

  • ) Franțuzește în text.

Ah! iat-o, vine!

Ah! Dumnezeule!

Inchipuiți-vă, pe Mademoiselle osoasa, cu ochelarii pe nas, într’o rochie scurtuță ce lăsa să se vadă cam prea mult din picioarele ei subțiri, o rochiță vărgată roșu, alb și albastru, înfățișând steagul francez, și drept culme, purtând pe cap bonetul frigian!

O clipă rămaseră toți încremeniți; nimeni nu știa ce să spună! Papa se încruntă, nemulțumirea lui era vădită, aproape se ghiceau pe rând gândurile ce-i treceau prin minte; papa când se supăra nu-și putea niciodată stăpâni mânia, nici să-și ascundă necazul.

Mademoiselle, arătându-se deodată sglobie, poate din pricina rochiei neobișnuit de scurtă, se învârtea de colo, colo, îngâmfându-se.

— „Mais Mademoiselle vous avez dit que vous seriez une dame très importante!” o întrebam încremenite de mirare.

— „Et bien mes enfants je suiș la République Francaise, je suis la France! à bas les chapeaux!*)

Incruntarea lui Papa semăna a nori de furtună, dar mama, dându-și seama de latura hazlie a întâmplării, însenină atmosfera lăudând pe Mademoiselle pentru ideea nimerită, — „si nouvelle, si symbolique, si patriotique”, — de-a grăbi plecarea lui papa înainte de a isbucni furtuna, iar noi ramaserăm singure să ne mărturisim dezamăgirea.

Ce păcăleală! Auzi, o doamnă importantă!” Noi ne închipuisem pe Maria Stuart, regina Scoției, pe Cleopatra, pe regina Isabeau, pe Charlotte Corday, sau regina de cupă și altele, dar Republica Franceză!

Ce desamăgire! Și apoi ce picioare subțiri avea... și ochelari sub caraghioasa și nepotrivita căciulă! Nu o prindea chiar de loc! Cu totul fără chef, furăm însfârșit, trimise la culcare.

  • ) Franțuzește în text.

Descriind ceva mai sus diferitele costume, am pomenit de Lady Mary Fitzwilliam. Era cea mai scumpă prietenă a mamei și a rămas neschimbată până la sfârșitul vieții. Ea a fost una din puținele prietene ale ei, care i-a supraviețuit.

Din naștere, Irlandeză, din familia Butler, avea spiritul și vioiciunea națiunii ei, precum și ceva din firescul ei antagonism față de tot ce era prea cu deosebire britanic. Fără a fi o adevărată frumusețe, era plină de farmec, foarte deșteaptă, încântătoare ca tovarășă, hazlie, veselă, foarte citită, totdeauna în mișcare, cu toate că de o sănătate șubredă.

Bărbații se simțeau atrași spre ea și avea întotdeauna doi-trei adoratori, cari oftau pentru ea — dar erau de obicei bărbați din cei ce nu ne plăceau nouă, copiilor: intelectuali „les beaux parleurs, les grands mondain”*) și cei ce aveau în firea lor o umbră de cinism.

Se îmbrăca într’un fel cu totul al ei, potrivit de minune cu înfățișarea-i de marchiză. Părul scurt și cărunt o deosebea mai vădit decât orice, de celelalte doamne.

Mama îi dădea adesea atribuțiunea unei doamne de onoare, cu toate că n’a avut niciodată în mod oficial această funcție.

Mademoiselle nu putea suferi pe Lady Mary, și afirma că avea asupra mamei o înrâurire prea mare și nu prea bună. Ura farmecul, afectările și ciudățeniile ei, și în totdeauna le judeca, în sala de studii, într’un fel foarte puțin potrivit cu principiile de iubire creștină ce căuta să ni le insufle.

De fapt, avea urâcioasa pornire de a ne învenina mintea împotriva marei prietene a mamei, zugrăvind-o în ochii noștri ca pe o ființă hrăpăreață, lacomă de dărniciile mamei și care întrebuința spre rău bunătatea ei.

Sunt sigură că părerea ei era foarte nedreaptă despre acea ființă, plină de vioiciune și de haz, totuși Mademoiselle isbuti să sădească în inimile noastre, sămânța neîncrederii.

  • ) Franțuzește în text.

Lady Mary avea un soț, om de ispravă, dar foarte plicticos și cam surd, pe care de obiceiu îl lăsa acasă, și trei fetițe drăguțe: Mab, Elsie și Ema, una de fiecare dintre noi și aproape întocmai de vârsta noastră.

Mab era o adevărată frumusețe. Elsie slabă și deșirată cu ochi negri, exagerat de mari. Ena o copilită grăsulie, bălaie, cu ochi albaștri și cam adormită.

Lady Mary, precum și fetele ei, aveau ciudățenia de a nu pronunța litera „r” și de a o înlocui prin „w” sau „v”. Toate lucrurile erau foavte fvumoase, sau foavte vidicole”.

Fetițele Lady-ei Mary fură poftite să stea o iarnă la St. Antonio. Ce mai petrecere pe noi!

Prietenele noastre, mai șubrede decât noi, - care eram voinice ca adevărați copii ai naturei, — iubeau totuși ca orice copil englez, sportul, viața în aer liber, și jocurile ne erau svăpăiate și nebunatece.

Mie și lui Ducky ne plăcea la nebunie să ne suim în copaci. Niciunul nu ni se părea prea înalt, sau prea anevoios, ne urcam în toți și punând stăpânire pe ramurile lor, ni se părea că domnim asupra întregului pământ, privind cu fală la bieții muritori de dedesubt.

Scorniserăm un joc, nesecat isvor de veselie: Mab și Elsie, erau maimuțele noastre, animale exotice pe cari le cumpăraserăm în vreo piață răsăriteană, și concursurile de suire în pom, erau minunate prilejuri pentru a ne arăta îndemânarea. Fericirea de a trona pe craca cea mai de sus a celui mai înalt pom, prea departe pentru a fi la cheremul vreunei autorități, ne umplea de desfătarea unei libertăți împărătești.

Maimuțele noastre erau foarte ascultătoare, ceeace întărea încă minunata părere de a fi stăpânii lumei. Ne făcuserăm și cămine mai umile, din câțiva portocali, unde aveam și așa zisele „bucătării”. Printre alte lucruri, căpătaserăm câteva vechi săculețe parfumate de ale mamei, din cari umpluserăm niște ulcelușe de pământ, încântătoare ulcele țărănești malteze, rotunde, aspre și strâmbe. Praful parfumat din săculețe amestecat cu apă, făcea un terci foarte ispititor, iar ulcelele le agățăm în ramurile cele mai potrivite și lăsam să se usuce terciul. Nu știu cum căpăta o prea frumoasă culoare viorie, dar mai târziu, spre marea noastră desamăgire, se acrea și se mucegăia și nu puteam să-l păstrăm cât am fi dorit.

Era și o căsuță cu acoperământul neted, în care se țineau uneltele, într’un colț mai îndepărtat al grădinii, unde creștea un mare ricin.

Ne cățăram pe acoperișul ei, iar semințele ricinului alcăuiau partea cea mai de seamă a prânzurilor noastre imaginare.

Fructul ricinului crește în mănunchiuri cu coaja trandafirie, cam la fel cu al castanelor. Ricinul e un pom foarte decorativ cu foi mari în formă de stea, uneori frumos stropite cu roșu. Din ele ne făceam farfurii, iar cel mai însemnat musafir, era o drăguță șopârlă mică cu lăbuțe late... care se cobora în zigzag dealungul zidului cald al căsuței cu unelte, când flueram ca s’o poftesc. Mi se pare că aceste șopârle cu labe lătărețe se numesc în știință gecko. Aceasta era cu totul îmblânzită și chiar asculta de sunetul muzicii, cum se crede că fac cele din speța ei.

Dar într’o zi, spre groaza mea, când vrusei să prind pe micul meu prieten târâtor, îmi rămase între degete o bucată din coada lui, ceeace confirma vorba că au cozi care se desprind! Dar cu toate că mica gecko își pierduse coada, tot venia când o flueram și adesea era sfioasa spectatoare a praznicelor noastre cu semințe de ricin.

Binecuvântate zile, când orice era bucurie și totul era cu putință; zile, totuși, așa de pline de taine ciudate și de nebănuite descoperiri.

Sâmbătă era ziua excursiunilor, a marilor plimbări călare, în câte un colț depărtat al insulei: Golful lui St. Paul, Verdala, palatul Inchizitorului și alte locuri ale căror nume din nefericire le-am uitat. Mama ne însoțea în trăsură, cu vreuna din prietenele ei.

Plecarea în excursie ne umplea de o nespusă înfrigurare și era însoțită de mult tropăit și de sgomot. Caii erau odihniți, săltăreți, gata s’o ia la goană și greu de strunit.

Iar noi, cu o lipsă de teamă ce ajungea până la inconștiență, ne bucuram de neastâmpărul lor, care ar fi îngrozit pe bătrânul Lumley și pe oricare călăreț cunoscând toate regulile; iar primul nostru galop dealungul aleii mărginite cu ziduri, ce străbătea curtea cea mare, era o adevărată învălmășeală. Semănăm mai mult cu un iureș de Piei-Roșii, decât cu plimbarea unor fetițe civilizate. Caii noștri fiind armăsari, erau gata să muște, și uneori apucau fiecare în dinți coada celuilalt și astfel înșirați, ne repezeam dealungul șoselei de piatră, țipând și râzând, cu prietenii noștri ofițerii de marină tropăind după noi, pe când caii făceau tot ce puteau ca să ne asvârle din șea.

Și ei aveau cai tot atât de svăpăiați ca ai noștri, dar călăreau cu mai multă știință și mai cuviincios. Nu ne dădeam niciodată seama, că felul nostru de a călări era cam sălbatec. Ne lăsam în voia nebuniilor noastre, iar tovarășii noștri ne întețeau și mai mult cutezanța; dar din fericire e un zeu care păzește pe nevinovați!

Din banda tovarășilor noștri navali, făcea parte și un oarecare locotenent Allenby, un tânăr cu obrazul rotund, tot numai în zâmbete, plin de voie bună și îndrăzneală. Cu toate că număra mai mulți ani decât noi, nu părea cu o zi măcar mai copt la minte, în ceeace privea gusturile și obiceiurile; era în el „multă sănătate, dar înțelepciune puțină”.

Când făcea Allenby parte din excursie, mergeam la sigur că va fi o zi plină de întâmplări, de veselie, de nebunii, dar și de îngrijorare,

Imagine: Eu și surorile mele, călărind, la Malta pentru mai marii noștri. Nu ne era îngăduit să-l vedem decât arareori, căci tovărășia noastră cu el, nu era deloc „de tout repos”*)

Mi-aduc aminte cum, într’o zi, după un șir de năzbâtii mai svăpăiate decât de obicei, calul lui și al meu luară vânt și o porniră la fugă, pe drumul mare, mă rog!

Un răstimp alergarăm unul rangă altul dar dela o vreme, o apucarăm când eu înainte, când el, și de câte ori ne ajungeam, strigam: „Nu-ți poți opri calul?” „Nu pot”, și iarăși unul din noi o pornea înainte. A fost o alergare primejdioasă și obositoare, care luă sfârșit numai când caii se opriră fără suflare. Nu pot să spun că această întâmplare nu mi-a insuflat oarecare spaimă.

Noi poreclisem pe Allenby „Lună plină” din pricina rotunjimii desăvârșite a veselului său chip.

Printre prietenii noștri mai apropiați, erau și Colin Keppel, Nevile, Colville, Anson; Streatfield, Erick Back, Rumbold și David Beatty; acești patru din urmă erau pe acea vreme angajați pe vasul „Alexandra”. Beatty, în deosebi prietenul meu, era de pe atunci, un minunat călăreț și jucător de polo. S’a spus mai în urmă, că eu i-am purtat noroc.

Colin Keppel, locotenentul-aghiotant al lui papa, se muia ca ceara în mâinile noastre; fiind socotit ca un tovarăș demn de încredere, eram lăsate adesea în grija lui. Era credincios ca un câine și cu totul pe placul nostru. Colville, plin de haz, cam făcea însă pe grozavul. Cel mai serios și potolit era Anson, prea serios, poate deaceea îl porecliserăm „ Old Anson”, punând o oarecare milă în acest epitet.

Plimbările călări cu „Old Anson” erau cu totul deosebite de acelea cu Allenby, și le priveam mai mult ca un fel de pedeapsă.

  • ) Franțuzește în text.

Colin Keppel făcu odată o plimbare foarte neplăcută, pe un cal din grajdurile noastre, numit Zulu. Zulu luă vânt și făcu mulțime de alte năzbâtii. Colin își pierdu pălăria, își rupse hainele, dar primi toate cu neclintită bună voie, pe când noi, micele sălbatece, ne prăpădeam de râs.

Tânărul Rumbold era bun muzicant, dar pe vremea aceea eram cu totul nevrednice de muzică bună, și mi-aduc aminte, cum îl batjocoream când ne propunea să ne cânte muzică clasică. „Nu ne trebue nouă muzică clasică!” Și întotdeauna ceream stăruitor un oarecare „marș turcesc”, care pentrucă era vesel, era pe placul nostru. Mi se pare, că-l chinuiam pe bietul Rumbold cu acel nesărat „marș turcesc”.

Printre ofițerii armatei de uscat ne împrieteniserăm cu colonelul Slade, o cunoștință ceva mai așezată, căci era însurat. Avea un prea frumos cal, numit Tulba, pe care-l adoram, și pe care în urmă, l-a luat cu dânsul în Anglia. L-am regăsit mai târziu la Hampton Court, unde se statornicise colonelul când eșise la pensie.

Cel mai scump dintre prieteni, ași putea zice eroul nostru, era Maurice Bourke, pe atunci comandant al yachtului tatei „Surprise”. Pentru Căpitanul Bourke trebue o pagină deosebită!

Căpitanul Bourke! Cât ne era de drag! Avea toate însușirile necesare pentru a ajunge eroul a trei fetițe pline de însuflețire și de dorința de a slăvi un erou. Mai întâ era Irlandez, în cel mai bun înțeles al cuvântului; oacheș, cu ochi albaștri, vesel, hazliu, nostim, cu un zâmbet încântător ce descoperea dinți nemaipomenit de albi, un zâmbet care strâmba puțin un colț al gurii în chip fermecător; părea că-i ridică sprincenele până la părul negru ca pana corbului și cu unduiri pe cari le-ar fi pizmuit orice femee.

Era tot așa de pârlit de soare ca și papa, și avea ochii de un albastru tot atât de isbitor. Ochii albaștri într’o față pârguită de marinar au ceva deosebit de luminos: ca lacurile când sunt pătrunse de soare.

Maurice Bourke era un om cu minte largă, cu suflet cald și generos, și cu darul plin de voie bună, de a vedea binele în aproapele său, căutând să acopere răul. Era mărinimos, plin de duh, știa să dea fiecăruia ce i se cuvenea și să ia apărarea vinovatului; și apoi cine se putea împotrivi acelui zâmbet în colțul gurii, cu dinții nemaipomenit de albi!

In ochii noștri, căpitanul Bourke era nespus de impunător; deștepta în noi o desăvârșită și neprecupețită ascultare. Eu una, îl iubeam, după cum spune un poet, în cuvinte eterne: „Cu patima ce pusesem în vechile mele dureri și cu încrederea copilăriei mele”. Neam fi aruncat în foc sau în apă pentru dânsul; el ne făcea să ascultăm, să ne potolim și să ne supunem, ca nimeni altul. Un cuvânt al lui ne vrăjea. Orice răsvrătire putea fi reprimată de căpitanul Bourke; ne făcea să ne închinăm în fața oricărei legi și să primim chiar lucrurile cărora ne împotriveam mai strașnic.

Mi-aduc aminte o scenă tragi-comică în ziua când fu delegat căpitanul Bourke, a ne convinge să ne lungim rochiile, pentrucă ne împotrivisem hotărârii ce se luase! Simțeam că e o cursă și o primejdie!

N’aveam poftă să fim mari. Viața era prea încântătoare așa cum era; ne temeam de orice schimbare, de orice ar fi putut știrbi minunata noastră libertate și independență.

Simțeam, în subconștientul nostru, siguranța că înapoi nu ne vom mai putea întoarce. A ne lungi rochiile, era semnalul unor stavile puse nebuniilor; amintea întrucâtva tăierea aripilor și punerea în lanțuri. Ne băgasem în cap să ne împotrivim acestei noutăți, din toată puterea voinței noastre, care se făcea de oțel, când se deștepta în noi spiritul de revoltă.

Mama nemai știind ce să facă, ne trimise pe iubitul nostru căpitan Bourke, ca să ne convingă. A fost adevărat un pas iscusit din partea ei; nu și-ar fi putut alege un sol mai nimerit.

Nu-mi aduc aminte ce argumente întrebuința Maurice Bourke și în ce chip ne ademeni să ne supunem, dar el rămase învingător, și de atunci înainte purtarăm rochiile lungite cu câțiva centimetri, așa cum se credea potrivit cu lungirea picioarelor noastre.

De câte ori se presimțea o răsvrătire, Maurice Bourke era trimis să ne îmbuneze și așa de mare ne era dragostea pentru dânsul, încât dobândea dela noi lucrurile cele mai grele.

De câte ori era departe de noi, căpitanul Bourke ne scria lungi scrisori hazlii, la cari răspundeam cu sfințenie și astfel se legă între noi, o corespondență foarte regulată, corespondență care nu încetă decât la moartea lui, cu mulți ani mai târziu, dar mult prea devreme pentru cei ce-l iubeam.

Cu hazul lui fără pereche, își zugrăvea dinainte portretul viitor, când avea să fie un amiral bătrân, roșu la față, cu părul alb, des și creț și cu zâmbetul vesel. Din nenorocire, nu trăi destul ca să ajungă amiral! Și partea din urmă a carierei lui a fost întunecată de un groaznic dezastru naval: pierderea vasului „Victoria”.

Ce vie mi-a rămas în suflet clipa când am primit vestea dezastrului, câteva luni după căsătoria mea, pe când mă luptam cu greutățile primelor începuturi, într’o țară străină.

Mama îmi telegrafia naufragiul vasului „Victoria” și arătă că mulțumită lui Dumnezeu, Maurice Bourke era printre cei salvați. Lovitura ce primeam era grozavă, dar mi-aduc aminte de lacrimile mele de recunoștință, pentrucă nu se întâmplase nimic „căpitanului drag” cum îi ziceam iubitului nostru prieten.

Nici-o inimă britanică nu va uita vreodată, naufragiul vasului „Victoria” falnicul vas de răsboi al amiralului Tryon, și primul dreandnought din acele vremuri. întreaga flotă a Mediteranei făcea manevre lângă Tripolis în ziua de 22 Iunie 1893; Maurice Bourke era căpitanul „Victoriei”, iar amiralul care comanda flota, Sir George Tryon, se afla pe bord. Tryon dădu un ordin, după spusele lui Maurice Bourke, cu neputință de îndeplinit. Bourke se împotrivi, încercă să arate că nu se putea executa manevra, din pricina lipsei de spațiu; Tryon se încăpățână și execută mișcarea, în urma căreia, cel mai mic dintre ambele vase de răsboi, Camperdonn, descriind o curbă, se ciocni de „Victoria” și o tăe drept în două.

In cinci minute mărețul vas, sub ochii întregii flote, se scufundă, dându-se peste cap, cu prora în jos, și înecând cu el întregul echipaj. Din pricina cumplitei fierberi a valurilor și a atracțiunii produse de vasul în scufundare, prea puține bărci se putură apropia, pentru a salva pe cei ce se înecau. Bourke fu printre puținii salvați. Se scufundase împreună cu ceilalți, dar marea, printr’un ciudat noroc, îl asvârli iarăși la suprafață, pe când amiralul Tryon și sute de oameni fură înecați. Din cauza pierderii amiralului său, Bourke nu putu niciodată să se desvinovățească cu totul, căci acel care dăduse ordinul fatal nu mai era de față ca să poată vorbi și să-și poarte răspunderea, iar buzele „căpitanului drag” erau pecetluite, — căci cine poate acuza un mort? Cumplită soartă, soartă ce frânse inima viteazului nostru căpitan.

Maurice Bourke nu se mai întremă sufletește după această groaznică tragedie; de-atunci, n’a mai fost acelaș om. Inima i se sfâșiase și muri în plină tinerețe.

Păstrez încă scrisorile lui, atât de pline de viață, de bună voe și de haz, și în zilele când ceasul de față îmi pare apăsător și când vreau să reînviez trecutul mult iubit, iau dela locul lor de odihnă acele neprețuite scrisori, și le recitesc una câte una. Pot să spun cu toată hotărârea, că Maurice Bourke a fost prima mea iubire!...

Intrupa în ochii mei pe erou, ba chiar am cunoscut datorită lui, clipe de chinuitoare gelozie, când îmi închipuiam că ar fi putut iubi pe una din surorile mele, mai mult decât pe mine.

In ochii lui, nu eram decât o fetiță drăguță, cu păr bălai și cu multă vioiciune; el nu făcea deosebire între noi surorile, dar pentru mine, era în adevăr un fel de zeu, coborât printre noi. „Căpitan drag”, neprețuit prieten al copilăriei noastre! nu mai ești pe lumea asta, dar amintirea ta e proaspătă în inima mea și gândul meu se va întoarce totdeauna spre tine cu dragoste și recunoștință!

Amintirea ta e o bucurie fără amestec; mă desfătez redeșteptându-mi în minte chipul tău, zâmbetul tău, încântătorul tău duh, bunătatea ta darnică și larga ta înțelegere; toate sunt comori pe cari vremea nu mi le poate răpi. Ai fost în adevăr eroul a trei fetițe în pragul vieții. Fie, pe veci, binecuvântată amintirea ta! de o mie de ori binecuvântată.

Un ciudat incident e legat de scufundarea vasului „Victoria”, pe care ași vrea să-l povestesc. E una din acele mici fapte minunate și fără lămurire, ce se întâmplă uneori.

Căpitanul Bourke păstra toate scrisorile ce i le scriam noi copiii, într’o anumită cutie a vasului „Victoria”, pe care ași vrea să-l odihnească însfârșit marea. După deplina dispariție a falnicului cuirasat, fură scăpate din apă diferite epave și între altele se găsi plutind la suprafață cutia cu scrisorile noastre. Fundul cutiei dispăruse, dar ea se întoarse cu capacul în jos și nu lipsea nici una din scrisori; iar plutind alături de cutie, se găsiră două lucruri dăruite lui de mama: o ceașcă de argint și, lucru de necrezut, un baston având drept capăt, un ou cioplit într’o piatră din Rusia. Ciudată întâmplare, să se fi păstrat aceste trei lucruri, scumpe amintiri ale vieții noastre în Malta; noi o privirăm ca un semn, că nimic nu putea învinge desăvârșita prietenie care ne lega.

Scrisorile de demult, au un farmec al lor. Reînvie trecutul ca nimic alt; de aceea cred că n’ar fi rău, să adaug aci aceste vechi scrisori. Trei dintre ele sunt dela scumpul nostru căpitan, lungi și pline de haz; ași putea chiar zice că sunt pline de miez, scrise în cel mai bun stil familiar al lui; iar una e de la mama.

Yachtul „Surprise” era pus la dispoziția comandantului. Mama adesea întovărășea pe papa în călătoriile pe mare ce le făcea cu flota sa. Astfel, văzu multe locuri interesante. Am ales scrisoarea în care descrie o vizită a ei în Muntenegru. Avea un deosebit dar de a scrie și sunt sigură, că descrierea acelor regiuni, cari acuma și-au schimbat stăpânul — va fi vrednică de luare aminte pentru oricine o va ceti.

Toate acestea, după cum se vede din data scrisorii, s’au întâmplat foarte de demult...

Cettinié-Muntenegru, Octombrie, 3.

— 1887 —

Drăguțele mele,

Iată-ne în Muntenegru, și această țară ciudată e așa de neasemănată cu oricare alta, încât mi se pare că trăesc un vis. Trebue însă să vă povestesc, ce-am făcut după ce-am părăsit Zara. In ajunul plecării de acolo a fost un bal la guvernator.

Eu n’am dansat, deoarece nu cunoșteam pe nimeni; dar a trebuit să stau de vorbă cu câteva doamne, cari nu știau decât italienește. Am plecat după un prânz ce nu se mai sfârșia, și a doua zi am pornit-o disdedimineață spre Spalato, luându-ne rămas bun dela escadră, care pleca deadreptul la Cattaro.

Ne veni poftă să ne oprim, înainte de Spalato în alt orășel frumos, numit Trau și ancorarăm toată noaptea acolo. Vizitarăm o biserică foarte veche, vrednică de luare aminte și un orășel cât se poate de ciudat. Seara, se ivi o furtună îngrozitoare, dar ne-am cam obișnuit cu ele, cu toate că fac un sgomot înspăimântător.

Acum, Mrs. Manson, face lectură căpitanului Bourke și mie când avem vreme, iar el lipește în cartea noastră de amintiri, tot ce se leagă de această călătorie. Cartea e din ce în ce mai interesantă și căpitanul Bourke e foarte îndemânatic: fotografii, menu-uri, invitații, jurnale, schițe toate sunt păstrate, iar bunul nostru căpitan e foarte mulțumit cu această îndeletnicire, în ceasurile lui de răgaz.

E un om cât se poate de bun și de chibzuit, se gândește la toate și ne face viața foarte plăcută și fără griji. La Spalato, am vizitat ruinele foarte interesante ale palatului lui Dioclețian, în mijlocul cărora e clădit orașul. Catedrala e un vechiu templu roman.

După prânz, merserăm să vizităm ruinele vechiului oraș Salona, în care se fac chiar acum săpături, dar începu o strașnică ploae și până să ajungem acasă eram uzi learcă. Când trebui să trecem dela mal la vapor, ploua atât de tare, încât abea puteam desluși yachtul și ajunserăm în sfârșit pe bord, cu apa curgând de pe noi.

Vremea fiind atât de rea, hotărârăm să nu plecăm până a doua zi. Vântul era puternic, dar findcă trebuia mereu să ne croim calea printre insule, nu-l prea simțeam și seara ancorarăm iarăși într’un mic golf, pentru a sosi la Cattaro a doua zi de dimineață, iar nu când se face noapte.

Mă sculai mai devreme de 6, ca să fiu gata înainte de a începe să fim clătinați pe mare și trecurăm câteva ore foarte neplăcute, până să intrăm în minunatul golf dela Cattaro. E tocmai ca un mare lac, înconjurat de munți foarte înalți. Ne trebui un ceas și jumătate ca să ajungem la capătul lui, unde se află micul oraș Cattaro. Am găsit acolo întreaga escadră. A doua zi, Sâmbătă, merserăm la un picnic organizat de ofițerii vasului „Alexandra”, pe malul unui mic golf. S’a petrecut de minune; se făcură o mulțime de jocuri, alergări, sărituri prin apă și erau toți foarte încălziți și murdari. Unii chiar cântau din diferite instrumente, de parcă erau o gloată de copii. Eri dimineață, am părăsit Cattaro la ora 8 și am făcut o minunată plimbare cu trăsura timp de 6 ore, peste munți. De când sunteți n’ați văzut așa o priveliște și un drum atât de minunat... George[21] venise cu noi și afară de el mai erau Mrs. Manson, Căpitanul Bourke și Mr. Keppel; din nenorocire, furăm prinși într’o ceață și nu mai puturăm vedea din vârf peisagiul nespus de frumos. La granița Muntenegrului, ne ieși în întâmpinare prințul Nikita, ceeace a fost o mare bucurie pentru noi, căci e un vechiu prieten și un om cât se poate de plăcut.

Pregătise un dejun într’o căsuță a lui, și ne era foarte foame după lunga noastră plimbare — Prințul însuși și toată lumea în țara lui, poartă frumosul costum național. Sunt bărbați de o mare frumusețe, chiar printre țărani; sunt deosebit de prietenoși și de cuviincioși.

Se poartă toți foarte curtenitori, aleargă până la marginea șoselei ca să ți se închine și Prințul e ca un adevărat tată printre ei. Dar ni se părea curios, că nu întâlnim niciodată vreo femeie pe străzi. Sunt foarte sfioase și stau în casă, iar bărbații se plimbă de colo, colo, și seara, dansează un foarte ciudat dans răsboinic — mult mai sălbatec decât danțul național scoțian; în acelaș timp, cântă un cântec vijelios, care sună foarte straniu în liniștea serii. Inainte de a ajunge la Cettinié, ne ieși în întâmpinare fiul mai mare al Prințului, un băiat foarte frumos de 16 ani, înalt și oacheș, cât se poate de curtenitor și cu o înfățișare foarte deșteaptă și vioae. Călărea în fruntea unei escorte de călăreți, având toți niște poney mici și vânjoși. Ne însoțiră tropăind în jurul nostru, unii luând-o la galop nebunește peste pietre și drumuri desfundate. Acasă, ne ieșiră înainte Prințesa cu fiicele ei, toate în costum național. Eu cunoscusem două dintre fete, pe când eram în Rusia, dar acum s’au făcut mari, și sunt foarte drăguțe și vioae. Ii plac foarte mult lui George, care s’a împrietenit de tot cu ele. Ele râd și vorbesc, iar el le ține isonul pe franțuzește. Mai e și un drăguț băețel de opt ani, îmbrăcat în prea frumos costum: intră făcând cel mai nostim salut și sărută mâna fiecăruia. Il cheamă Mirko și tatăl său e nebun după dânsul; însă nu răsfață pe nici unul din copii. Ba chiar e foarte sever și toată lumea îl ascultă, fără cea mai mică șovăire și cu multă dragoste. Inchipuiți-vă că toți umblă cu revolvere încărcate, chiar și servitorii, când servesc la masă.

Marți am fost într’o excursie la lacul Scutari; foarte frumos peisaj. Intâi merserăm pe șosea și apoi într’un mic vapor pe râu și în sfârșit pe lac, cu o minunată priveliște pe munți. Prințul își clădește o casă pe o mică peninsulă; debarcarăm printre stânci și trebui să urcăm un deal foarte povârnit, ceeace nu prea îmi plăcea pe așa căldură; dar tovarășii mei mă trăgeau în sus așa de sdravăn, încât trebuia să merg fără a mă opri. Am dejunat afară.

Pe când ne întorceam, Prințul omorî un șarpe foarte veninos, care avea poftă să se ridice pe coadă. Eri ne-am întors la Gattaro pentru prânz, împreună cu Prințul și fiul său, care vizitară mai toate vapoarele, apoi papa dădu un mare prânz pe „Alexandra” și azi dimineață am plecat.

Mi-a făcut mare bucurie să primesc aici vești dela voi. Sper că Sandra a fost la dentist, deoarece trebue să-i scoată în curând aparatul.

Să organizați o frumoasă serbare de aniversarea lui Alfred. Dar ce mâhnită sunt să fiu departe de voi de ziua mea.

Vă trimet la toate multe sărutări.

Bătrâna voastră

Mama

Imi pare bine că i-au plăcut lui Mademoiselle, cadourile.

Tenedos, Luni

Septembrie 3, 1887

Scumpa mea Prințesă Marie,

Iată că la urma urmei, n’am avut vreme cât eram la Constantinopol să-ți scriu despre toate întâmplările noastre, căci — n’are să-ți vie să crezi — n’am fost lăsați în pace nici cinci minute. Ne-am îmbarcat buni sdraveni pe „Surprise” cu o întreagă gloată pe bord, căci n’aveam numai pasagerii ce vreau să viziteze Constantinopole, ci și o echipă de jucători de cricket, care se duceau să concureze cu colonia engleză.

Indată ce am ajuns, se înființă toată elita turcilor pe bord în întâmpinarea Ducelui, și apoi în uniformă de gală, Ducele, cu Keppel și patru-cinci ofițeri, pornirăm spre Palatul Ildiz, unde veni până la ușă Sultanul, ca să primească pe Duce și apoi îl conduse într’o cameră mai mică, unde se așezară amândoi.

Sultanul înțelege binișor limba franceză, dar nu vrea s’o vorbească, astfel încât totul se tratează prin tălmaci. Cea mai mare parte din persoanele oficiale al Curții știu franțuz ește, sau englezește, așa încât nu e nimic greu.

Sultanul prezintă Ducelui pe toți turcii mai de seamă, și noi furăm prezentați Sultanului, care ne strânse mâna.

In acea seară, se oferi un prânz de gală cu toți miniștrii și personalitățile Curții. Eu fusesem așezat între grasul șef al poliției și directorul Instrucțiunii Publice.

Primul nu știa decât turcește, așa încât n’aveam ce face cu el; cellalt, vorbea englezește, însă mirosea așa de greu, încât era aproape să-mi vie rău. Avea și o înfățișare foarte nesănătoasă, totuși intrasem în vorbă, eu mulțumindu-mă să vorbesc de vremea de afară, iar el rostind nimicuri rău mirositoare.

Sper că nu te-am jignit cu descrierea vecinului meu, dar a făcut asupra mea o mare impresie. Deoarece părăsisem flota la trei dimineața, și nu avusesem de atunci o clipă de răgaz, e firesc că la unsprezece și jumătate seara, să fi simțit mare bucurie când se sfârși audiența de după masă, și puturăm și noi merge la culcare. Noi, însemnează aici, Mr. Keppel și cu mine.

Ducele propuse să rămânem nopțile pe bordul yachtului „Surprise”, dar Sultanul nu voi să audă de așa ceva; așa dar Ducele cu bunătatea sa obișnuită, ne opri cu dânsul pe Keppel și pe mine.

Furăm găzduiți într’o locuință mai mică, lângă Palat, numită Ildiz Kiosk. Pot spune că era destul de plăcut rânduită, afară de faptul, că aveam un pat atât de scurt, încât fui silit să dorm deacurmezișul, cu capul într’un colț și picioarele în cellalt. Totuși dormii buștean.

Toate acestea s’au întâmplat Miercuri; Joi pentru păcatele noastre, a trebuit să organizăm o regată.

Dimineața, am colindat bazarurile, dar n’a fost nimic nostim căci în pofida împotrivirii Ducelui, eram urmați de doi aghiotanți în uniformă de gală, de o gardă de soldați și de patru oameni cu bastoane groase, cu cari împrăștiau mulțimea. Mulțime, pe care poți să ți-o închipui, căci eram urmați de pâlcuri de evrei, turci, eretici de toate felurile, de toate vârstele, de toate sexele și de toate mărimile.

Bine înțeles, nu era chip să cumpărăm nimic, cu toate că n’am prea văzut ceva vrednic de cumpărat; dealtminteri, ar fi fost cu neputință, de oarece prețurile pe dată se ridicaseră până la sume nemapomenite. Dar nu prea aveam vreme de hoinărit, căci trebuia să ne urcăm îndată pe bordul yachtului Sultanului, pentru a merge la Prinkipo, insula unde trebuia să aibă loc regata.

Pornirăm la unsprezece și treizeci și luarăm un foarte bun dejun. Yachtul e mânat cu vâsle, și cred că e mai degrabă organizat pentru a bate la ochi, decât pentru a fi bun de locuit; totuși dejunul era ales. Bine înțeles nu se putea călători nici 10

mile într’un vapor turcesc, fără să se ivească o catastrofă; așa dar când eram abia la jumătatea drumului, se opri deodată mașinăria, cu scârțâeli, cu hurueli - și pocnituri. Aflarăm mai târziu când totul reintră în ordine, că uitaseră să ungă mașinile și astfel bine înțeles s’au încins și am fost nevoiți să stăm pe loc. Deoarece toate regatele sunt de obicei foarte anoste, trebue să înscriu pe această ca pe una din cele mai anoste și chiar cred că ași putea s’o numesc anostă la superlativ.

Timp de patru ceasuri, fără răgaz, am avut plăcerea să privim la o seamă de oameni muncindu-se și icnind, oameni pentru cari nu simțeam câtuși de puțin interes. După câtva timp debarcarăm, iar Ducele fu pe dată împresurat de un falnic comitet al regatelor, și mi se pare că până și priveliștea regatelor era mai puțin plicticoasă decât obligațiunea de a sta de vorbă cu locuitorii insulei, cari ne făceau onorurile.

Ni se oferi mâncare cu băutură laolaltă, și anume șampanie în care se afla ananas și fragi. Era ceva foarte displăcut, de oarece ananasul eșise din cutii de conserve, iar fragii erau foarte tercuiți, și ah, ah, ah! Fuseseră aduși fără grijă într’un coșuleț, de sigur murdar.

Trebue să mărturisesc, că toate astea alcătuiau o foarte plăcută petrecere de după prânz. Insfârșit ne duse îndărăt yachtul turcesc și luarăm masa în kioșcul nostru și după masă Sultanul trimise vorbă, că ne aștepta în micul său juvaer de teatru, alipit Palatului, ca să asistăm la reprezentația unui scamator, mă rog!

Sultanul însuși era de față, și micul teatru era foarte frumos, dar scamatoria, dacă nu e desăvârșită, te cam plictisește după două ore. Totuși, artistul era în serviciul special al Sultanului.

E francez și mărturisesc că am învățat mai multe taine ale scamatoriei în acele două ore, decât în toată viața mea. Aveam locuri într’un balcon deasupra artistului, ceeace nu prea era cinstit, căci vedeam aproape tot ce făcea. Și la urmă, veni iar ceasul culcării.

„Vineri este Duminica turcilor și așa dar, e o zi mare în Constantinopole. Sultanul merge la moschee cu mare alai la amiază. Văzurăm de minune totul. Printre armata înșirată dealungul străzilor, cu ofițerii superiori și cele mai înalte personalități oficiale pășind în mers grăbit înaintea trăsurii lui, Sultanul, se îndreptă spre moscheea, care se afla lângă Palat. Peste tot pe unde trecea, soldații prezentau arma și strigau: „Padishah choke Yashar” ceeace înseamnă: „Mulți ani trăiască Sultanul”.

După ce se închină aproape vreo jumătate de oră, se întoarse la palat într’o trăsurică înhămată cu un poney, pe care-l mâna el însuși, și apoi dela o fereastră a Palatului, primi salutul trupelor, cari defilară în fața lui. Văzurăm trecând vreo opt mii de soldați, și cu toate că nu sunt prea bine echipați, sunt fără îndoială voinici; conduși de ofițeri buni, ar fi în stare de orice ispravă. Sunt bine muștruluiți și soldații și ofițerii, deoarece de mulți ani o seamă de ofițeri germani au fost în serviciul Sultanului și au contribuit mult la progresul armatei, atât în destoinicie cât și în înfățișare.

După aceea Ducele merse la Sultan și-i prezintă felicitările sale pentru împlinirea a 12 ani dela urcarea sa pe tron.

Lucru ciudat, era și aniversarea Ducelui care împlinea 30 de ani de serviciu naval; astfel se făcu un schimb de felicitări și după aceea, Sultanul se apropie de Keppel și de mine și vorbi cu noi și ne strânse mâna, lucru ce face destul de rar.

Prin mijlocirea tălmaciului, mulțumii Majestății Sale, pentru bănătatea și găzduirea sa și îi prezentai felicitări. E un om mic și neînsemnat, cu înfățișare de evreu și cu un nas lung, cumplit de urât.

In acea seară, a fost o luminăție deosebit de frumoasă. Am prânzit la ambasadă, la Therapia, la vreo 10 km departe de Bosfor, un prânz grozav de lung, urmat de o mare recepție a tot ce e mai frumos și mai la modă în Constantinopol. La modă în adevăr, dar frumos, nu prea. Doamna Nelidoff, soția ambasadorului Rusiei, e spăimântător de urâtă. Mi se pare chiar, că e una din cele mai urâte femei, ce am văzut vreodată.

Sâmbătă era vorba să ni se ofere o petrecere în grădină, la care Ducele trebuia să facă onorurile, și apoi încă un prânz de gală, în palatul Sultanului, dar din fericire pentru noi (dar nu pentru el, bietul om) îi veni în gând unui văr al Sultanului, să moară tocmai atunci — și astfel scăparăm.

Am vizitat Tezaurul, care e ceva minunat și conține niște juvaere nemaipomenite, însă ca orice lucru turcesc, e foarte rău orânduit și așa de puțin luminat, încât abia e cu putință să vezi ceva.

Am fost și la palatul Dolma Bazce, unde se află săli nespus de frumoase. Este una în mijloc, numită „Sala Tronului” care e o adevărată minune.

Săptămâna viitoare, e așteptat marele duce Sergiu cu marea ducesă, precum și marele duce Paul; și ei vor locui în acest palat. E nespus de frumos și toată partea de afară e de marmură.

Echipa jucătorilor de cricket a câștigat match-ul; în general, toată călătoria a fost foarte reușită.

Sultanul nu se lăsă, până nu ne decoră pe toți și ne umplu de daruri. Ne trimise tuturor țigări și miei și legume pentru vapor.

Mie mi-a dat o tabacheră foarte frumoasă de aur, cu diamante, pe care am să vi-o arăt când voi veni. Aștept cu mare nerăbdare luna viitoare, când „Surprise” va fi iarăși câteva zile locuit de D-voastră; așa nădăjduesc.

Acum la revedere, pornim îndată spre Lemnos și alte melaguri, unde nu se pot primi nici trimite scrisori.

Salut cu drag prințesele și în special pe prințesa Sandra, pentru a 10-a aniversare a ei.

Al D-voastră, cu sinceră prietenie,

Maurice A. Bourke

Tata în vechiul său costum rusesc

Royal Palace, Madrid

Duminică, 17 Iunie, 1888

Scumpă Prințesă Mărie,

A fost foarte drăguț din partea D-voastră, că mi-ați răspuns atât de curând și îmi pare foarte bine că vă place să primiți scrisori de la mine. Sper că pachetul de „nougat” n’a avut gust de chibrituri. Acum trebue să vă dau amănunte despre Madrid.

Regina nu era deloc bine, când am sosit Marția trecută; dar nu era nimic decât un ușor acces de friguri, pricinuite de căldura ce a găsit la Valencia, după ce a plecat din Barcelona. Până Joi se făcuse bine de tot.

Cu toții am muncit fără răgaz, de când suntem aici. E aici și infanta Isabela, sora defunctului rege, care locuește în Palat. E foarte plăcută și bună, dar e atât de voinică, încât niciodată nu obosește. Rezultatul vi-l puteți ușor închipui, căci nimeni n’ar crede că e cu putință, să vadă cineva atâtea lucruri, într’un timp atât de scurt.

Știți cât de neobosită e și Ducesa că nu e chip s’o ostenești. Imi vine să cred că Infanta auzise despre aceasta, și că a fost un fel de întrecere între ele, ca să se vadă care se dă învinsă mai întâi; dar trebue să vă spun, că nici Infanta n’a isbutit să-i vie de hac mamei D-voastră.

Acum am să vă dau seama, pe scurt, de fiece zi petrecută aici.

Am plecat din Alicante, Luni după amiază, după ce sosiserăm acolo dimineața, venind din Malaga. Societatea noastră era compusă din Duce și Ducesă, prințul George V, Lady Mary, Mr. Keppel și eu. Se adăugaseră la tren două vagoane salon, foarte încăpătoare, și Ducesa cu Lady Mary, ocupau unul din vagoane, iar toți ceilalți, eram în al doilea. Luaserăm cu noi, coșuri cu mâncare, precum și fripturi și de ale băuturii, pentru mai târziu.

Ne-am oprit la o mică gară, la Encina, la vre-o 6.30, unde cam în tot atâtea minute ne-am îndesat pe gât 5 mâncări calde, precum și pâine cu brânză. Nu m’am putut împăca cu acest prânz, alcătuit din carne tare cu prea mult usturoi, gătită în cinci feluri deosebite. Dar îmi lăsai porțiile pe farfurii și-mi închipui că s’a găsit cine să le mănânce în locul meu. Să le fie de bine, căci sunt sigur, că acela sau aceea a trebuit să miroase îngrozitor, timp de o săptămână.

Dar trebue să mă grăbesc cu povestea, căci trenul pornește spre Madrid și ar fi ceva grozav, dacă aș rămâne de căruță. Peste puțin, pela ora 10, s’a cerut valetului Horton să aducă pentru Ducesă, puțină apă caldă, dar n’a fost cu putință să-l găsim. Servitorul meu știa că Horton se coborâse din tren și că nu se mai urcase. Aflarăm mai târziu, că se suise în alt vagon, dar noi credeam că l-am pierdut în gară. Când însă se ivi iarăși, am rămas toți cu ideea, că el în adevăr pierduse trenul, care însă mergea atât de încet, încât Horton fusese în stare să fugă după el și să-l prindă. Am terminat cu Horton.

La 8, 45, am sosit la Madrid, unde am fost primiți de gardă și de oficialități. La gară era și infanta Isabela. A trebuit să ne îmbrăcăm în tren, unde bine înțeles nu era bae, ci pentru toți numai un lighean foarte mic cu foarte puțină apă, care se făcuse neagră de tot, când am fost toți gata. Totuși, cu ajutorul hainelor celor mai bune ce aveam, isbutirăm să fim destul de cuviincioși, în ceeace privea obrazul și mâinile.

După amiaza de Marți, am petrecut-o în muzeele de pictură. Asta e colecție, nu glumă!... E cel mai minunat lucru din lume... Sunt peste două mii de tablouri în acest muzeu, și comparându-l cu altele, nu cuprinde aproape nimic fără de valoare. Colecțiunea de tablouri de Velasquez e bine înțeles fără pereche, căci Filip al IV-lea al Spaniei, îl sili să picteze aproape numai și numai pentru dânsul. De fapt el trăia în Palat și făcea parte din Casa Regală. N’am stat în muzeu decât vreo două sau trei ceasuri și bineînțeles, n’am văzut în amănunt, decât ceeace era mai de seamă.

Astfel, Marți seara, ne culcarăm devreme, cu gând să ne pregătim pentru plecarea la Toledo, a doua zi. Am plecat din Madrid la zece, în vagoanele speciale ale trenului regal. Luarăm în tren un dejun cât se poate de bun și ajunserăm la amiază în Toledo. Acolo am găsit două trăsuri, fiecare cu câte patru catâri; îndată ce ajung la un deal, o iau la galop. Printre alte priveliști minunate și rămășițe dela Maurii de demult, trebue să pomenesc de fabrica de arme din Toledo și de biserica clădită în cel mai desăvârșit și curat stil gotic, sub Ferdinand și Isabela, care după cum știi, sunt cuceritorii Grenadei, ultima cetate a Maurilor în Spania.

In fabrica de arme, vestită de multe veacuri, pentru neasemănatul oțel al pumnalelor și al spadelor sale, am văzut toate secțiunile în plin lucru, și cum sculptau lucrătorii oțelul și-l încrustau cu argint și aur. Ni se dădu fiecăruia câte o bucată. Eu am căpătat un cuțit foarte frumos și mare, care îmi va servi de minune drept cuțit de vânătoare, dacă va veni prilejul, și-i ascuțit de pe acum. Ducesa a primit o mulțime de lucrușoare încrustate, pe cari le veți vedea când va sosi la Coburg. Aghiotantul Ducelui aici, e marchizul de Serra Bullones care a fost în Anglia, în timpul jubileului reginei; făcea parte din suita infantei Eulalia.

Acest om curtenitor stărui să dăruiască Ducelui o sabie pe care acesta o admira. E copiată după sabia lui Don Fernan de Gonzales de Cordova, cunoscut sub numele „El Gran Capitan”. S’a dovedit mare general în cucerirea Granadei.

După aceasta, am asistat la defilarea școalei militare a studenților, care face parte din Academia instalată în vechiul palat regal, o minunată clădire din timpul domniei lui Carlos al III-lea al Spaniei.

Din nenorocire, a fost în două rânduri prada unui incendiu și trebue, acum, să fie din nou restaurată.

Catedrala e frumoasă, dar n’are nimic strălucit. Ceeace are într’adevăr ciudat, e faptul că într’unul din paraclise se oficiază încă după ritul mozarabic. Aceasta e o religie mai veche decât cea catolică în Spania, și trecea drept cea adevărată în timpul ocupației Toledei de către Mauri. Fusese tolerată de dânșii, în timpul când domniau în Toledo, iar când fură însfârșit isgoniți, această credință fu prilejul multor grave neînțelegeri și tot felul de minuni se săvârșiră pentru a dovedi, care din amândouă (religia catolică sau cea mozarabică), era cea adevărată.

Nu știu multe despre aceasta și nici loc nu am, dar rugați pe Fräulein sau pe dr. X să cerceteze pentru d-v., căci e lucru vrednic de luat aminte. Am sosit la șapte după amiază, mai mult morți decât vii, ne-am urcat în tren și ne întorserăm la Madrid. Prânzirăm în vagoane, ceeace fu foarte bine venit, căci toată ziua, umblând de colo, colo, timp de șapte ore, nu luasem altceva decât bere și înghețată, într’o veche și foarte ciudată sinagogă, astăzi desafectată. Madrid, culcare și somn adânc, și iată-ne ajunși în ziua de Joi. Iar intrăm pe mâinile strașnicei și neobositei Infante.

Mai întâi, vizitarea muzeului de arme. Se înțelege sub acest nume, o colecție de armure, dar aceasta e de bună seamă fără pereche în lume, căci nu sunt armele și armurele vreunui ostaș oarecare, ci numai armele și armurele de răsboi și de întrecere cu armele, călare sau pe jos, a tuturor regilor Spaniei, începând cu Carol Quintus și cel dintâi al Spaniei.

Săbiile tuturor regilor și ale marilor generali, trofeele dela Lefantos unde Don Juan de Austria, în timpul domniei lui Filip II, învinse pe Turci; sabia lui Boaldil poreclit „El Rey Chico” adică micul rege, și care a fost ultimul rege al Grenadei și o mulțime de alte lucruri, prea multe ca să le pomenesc, căci s’ar preschimba scrisoarea mea într’o plicticoasă „Călăuză de călătorie” de a lui Muray.

Am mers pe urmă la grajdurile regale. Sunt cât se poate de frumos rânduite. Cuprind acum douăsute șaptezeci de cai și cincizeci catari. Unii dintre poney sunt frumoși de tot și m’am gândit la d-v. și la prințesele Victoria și Sandra. Cum v’ar fi plăcut la toate să le dați zahăr! Dar erau atât de mulți, în cât mă tem că v’ar fi trebuit o căruță înhămată cu un măgar, plină cu zahăr, ca să puteți da fiecăruia câte o bucățică. Unul mititel și alb, era o minune. L-au scos din grajd și l-au pus să alerge de jur împrejur; era un poney care umblă în buestru, știți ce va să zică acesta, dar dacă ați fi văzut cu ce iuțeală mergea! E lucrul cel mai nemaipomenit ce-ți poți închipui. Mai e și un cal foarte ciudat alb, pătat peste tot cu negru, nu ca obișnuiții bălțați, ci fiecare pată singură și bine conturată. Mai văzurăm și trăsura cu patru cai, foarte elegantă, pe care o mână Regina singură, și a infantei Isabela cu patru poney spanioli, cu hamuri spaniole și clopoței. La ora unu luarăm dejunul cu ducele și ducesa de Fernan Nunez; dejunul fu cât se poate de bun și cuprindea, ceeace se zice prin ziare, vinurile cele mai alese. Era o casă minunat de frumoasă, plină de lucruri de preț și am vizitat-o toată.

După prânz, între cinci și opt; Sir Clare Ford ambasadorul Angliei dădu o recepție, la care se adună tot Madridul.

Erau unele doamne foarte frumoase, dar pe mine nu m’au prea încântat frumusețile din Spania. Toate doamnele aici își pudrează așa de tare obrazul, încât par albe de tot și atunci ochii foarte negri, strălucesc și mai tare și par mai negri decât oricând. In acea seară, Regina se făcuse bine de tot, și luă parte la ospăț. Vineri, fiind vești așa de rele despre bietul împărat Frederick, Ducele nu veni cu noi, dar toți ceilalți, merserăm cu un tren special la Escurial. Escurial mi se pare cel mai mare palat din lume, clădit de Filip al XI-lea, fiul împăratului Carol al V-lea. Stilul arhitecturii este cel mai sever pe care l-am văzut vreodată, căci în toată imensa întindere a clădirii, nu se vede nici cea mai mică ornamentație. Paraclisul regal,e foarte mare și împodobit. In boltnița dedesubt zac rămășițele tuturor regilor și ale reginelor,

ale copiilor lor și ale membrilor familiei regale, începând cu marele împărat Carol Quintul. E foarte frumoasă însă; insuflă mâhnire și mie îmi pare groaznic a te duce să stai cu oasele unor străbuni, dintre care unii sunt morți de mai bine de trei veacuri. Introcându-ne dela Escurial la ora patru, ne-am înapoiat la Palat, unde aflarăm trista veste a morții împăratului Frederick. Bineînțeles, toate petrecerile fură amânate, astfel în cât nu mai luarăm parte la un „garden-party” dat de ducesa de Alba. Aceasta e fiica oaspeților noștri de acum câteva zile, ducele și ducesa de Fernan-Nunez. S’a căsătorit cu ducele de Alba și locuesc un minunat palat. N’am putut să luăm parte nici la prânzurile ministrului Rusiei, date în onoarea ducesei, și astfel ajungem până la ziua de Sâmbătă, care a fost petrecută liniștit.

Am vizitat Palatul dela Aranjuez, o locuință încântătoare cu un parc frumos și drumuri umbroase, lungi de mai mulți kilometri.

Palatul a fost zidit de Carol al III-lea al Spaniei și e o prea frumoasă clădire cu toate că nu mai stă nimeni înăuntru. După ce vizitarăm întreg palatul am dejunat sub bătrânii paltini aproape de care curgea râul. După aceea, făcurăm o lungă plimbare în trăsura cu patru poney, mânată de infanta Isabela, dealungul frumoaselor drumuri din parc. Am văzut toți caii și mânjii pe cari îi țin acolo. Sunt cu totul vreo patru sute. E și un micuț măgăruș adus din Africa; nu-i mai mare decât ogarul nostru „Sandy” și Regina îl poate duce de colo, colo în brațe. Mai era și un prea frumușel poney negru. Mi se pare că Ducesei, i-ar plăcea foarte mult să aibă o astfel de pereche. Cei mai buni vin din Navarra. Am căutat s’o conving că dacă cumpără poney, trebue să ia și un ham adevărat spaniol pentru câteși patru și atunci ai putea învăța să mâi patru cai. Hamul spaniol e atât de frumos cu mulțimea lui de canafuri roșii și cu clopoței! Animalul e așa de acoperit, mai ales la cap și la umeri, că de abia îl poți vedea.

Infanta Isabela, mână minunat de bine. Ai fi rămas încremenită, dacă ai fi văzut cum întorcea unele colțuri și locuri înguste, pe când mâna în pas de galop. Știe franțuzește și englezește, dar vorbește atât de iute, încât o foarte greu s’o înțelegi, mai ales când nu poți din pricina sgomotului trenului să-i prinzi toate cuvintele. Astăzi e vorba să vedem „Tapiseriile” cari din pricina lipsei de loc, nu sunt atârnate pe pereți. Totuși au fost pentru noi scoase toate la iveală și am simțit o adevărată desfătare, văzând o așa minunată colecție. Din nenorocire, azi, Duminică, e ultima noastră zi; și aici se sfârșește una din cele mai plăcute călătorii și desigur, săptămâna cea mai plină de interes pe care am petrecut-o vreodată.

Don Antonio, infantele Spaniei, ne-a întovărășit în toate excursiile. E soțul Infantei Eulalia și amândoi au fost la Londra, la Jubileul Reginei.

Astăzi Regina a luat cu dânsa pe Duce și Ducesă și pe prințul George la un dejun dat de infanta Eulalia, în palatul ei. Din nefericire, a (fost necontenit bolnavă cât am fost noi aici, așa încât n’a putut lua parte la nici o excursie. Diseară, plecăm la 7.45 în două vagoane-salon și ajungem la Valencia mâine la ora 10 dimineața.

Flota se va opri la Port Mahon, iar noi cu vasul „Surprise” dăm o raită ca să vedem Taragona și apoi, regăsim flota la Port Mahon. De acolo, sper, să putem lua pe Duce și Ducesă până la Palma și la Arte, ca să viziteze niște grote minunate.

La 23, „Surprise” va părăsi Port-Mahon, mergând spre Marsilia, și Ducesa va sosi după cât se pare la 26 la Coburg; așa dar, puteți să vă așteptați la o zi de bucurie.

Lady Mary s’a simțit foarte rău într’o zi, din pricina oboselii de a alerga de colo-colo, dar acum s’a întremat și poate pleca la drum diseară.

Acum trebue să pun capăt lungii mele povești, care sper că v’a făcut să petreceți.

Aduceți-vă aminte, că va fi o mare plăcere pentru mine, să primesc o scrisoare, căci pentru mine a afla ceva dela D-tră, sau despre Dumneavoastră, e totdeauna un lucru de mare preț și trebue să-mi scrieți din când în când.

Am fost la o fabrică de ciocolată lângă Escovial și Ducesa vă aduce o cutie mare plină cu bomboane, la facerea cărora am fost de față.

Acum la revedere, cu multă dragoste pentru prințul Alfred, pentru dv. și surorile, și o sărutare sdravănă pentru „Koorosity”.

Rămân al D-voastră sincer prieten,

Maurice A. Bourke

Petersburg, Ianuarie 1890.

Luni

Scumpă Prințesă Mărie,

De fapt voim să vă scriu mai de mult, dar, nu știu nici eu cum, n’am avut o clipă de răgaz. Orișicum, trebue să vă spun cât de bine am petrecut.

Intâi și întâi, nu găsesc că-i atât de frig aici pe cât m’așteptam; mi s’a spus că se întâmplă adesea, când vine cineva aici pentru întâia oară, să nu simtă deloc frigul.

E un prinț Belosselsky, atașat pe lângă Duce, care e un om foarte plăcut și poartă grijă de Lady Coke și de mine.

Locuește într’o casă foarte drăguță în marginea orașului și am fost poftiți acolo la dejun. Ne-a plimbat în săniuța lui cu velă și apoi am patinat puțin.

Era, însă, foarte frig pentru patinaj și aproape toate degetele dela picioarele Lady-ei Coke, au degerat, așa c’a trebuit să se întoarcă acasă și să le fricționeze cu spirt, ca să restabilească circulația; ceeace după spusele ei era foarte dureros.

Altă petrecere, în adevăr minunată, aici sunt munții de ghiață. Te așezi într’o săniuță și-ți dai drumul pe o coastă, cât se poate de povârnită și apoi sbori pe suprafața netedă a gheții cu o iuțeală... ah! de nu știu câți kilometri pe oră. La început, mă’ lăsam condus de alții, dar cu încetul prinsei curajul să-mi dau drumul singur.

In ziua întâi mi-a mers de minune și n’am căzut decât atât cât se cuvine; dar în ziua doua, o pornii singur de tot, și fiind prea îndrăzneț sau prea neîndemânatec, mă pomenii asvârlit și așezat jos, în capul oaselor, pe ghiață, în chipul cel mai caraghios. La urmă, îmi dădui drumul în jos, și bineînțeles, mă răsturnai; de data asta, îmi scrântii degetul cel mare dela mână. M’a durut îngrozitor și am stat toată noaptea cu degetul în bandaje de ghiață cu arnica pentru a-l desumfla. Altă ispravă, a fost să mă las asvârlit dintr’o sanie. De obiceiu, ești bine prins cu nasturi, într’o mare învelitoare de blană de urs, dar eu nu cunoșteam șiretenia asta și mă plimbam cu sania stând de vorbă foarte liniștit cu unul din tinerii dela Ambasadă, cu care mă duceam la „montagnes russes”. Deodată, sania se isbi de o piatră și făcu un salt într’o parte, iar eu mă pomenii afară, întins ca o pajură, lățit ca o mare broască țestoasă, în marginea drumului. Cu pălăria într’o parte și picioarele în alta, dar învelit tot în mantaua mea de blană, care se umplu de zăpadă. Totuși nu mi-am frânt niciun os și apoi, eu râdeam cât se putea, dimpreună cu toți ceilalți.

Joia trecută, Mr. Morier, fiul ambasadorului Angliei și cu mine, am fost în căutarea unor urși, despre cari auziserăm.

Nu mai fusese la astfel de vânătoare și bine înțeles nici eu. Luarăm cu noi merinde și un om de la Ambasadă, care știa rusește. Plecând la trei după amiază făcurăm cu trenul vreo 80 de verste adică vreo 150 mile. Drumul ținu 6 ore; ceeace înseamnă că ai putea să fugi dealungul liniei ferate, rostogolindu-ți pălăria cu vârful piciorului, tot atât de repede cât merge și trenul. Scoborându-ne din vagon, ne urcarăm în niște săniuțe de țară făcute din împletitură, ca și coșurile, și pornirăm într’o procesiune de patru, fiecare în săniuța lui, iar servitorul într’a treia și calabalâcul într’a patra. După trei ceasuri de hopuri și hârtoape, am ajuns și ne-am oprit într’un sat. Trebue să mărturisesc că prima mea impresie despre drumul cu sania, n’a fost tocmai plăcută, dar cred c’a fost în mare parte vina mea, căci nu învățasem încă, cum să mă așez ca să-mi fie mai bine. După ce luarăm ceaiul în acea colibă joasă, pornirăm iar. De data asta, pentru un drum de șase ore. Și nici acum, nu învățai cum să mă așez ca să-mi fie mai bine, ceeace aflai tocmai mai târziu, și rezultatul a fost, că nu am putut închide ochii, toată noaptea. Totuși, isbutii să mă țiu la căldură, măcar c’a nins toată noaptea și aveam 10° R sub zero. Zăpada mă plictisea foarte mult, pentrucă mereu îmi cădea pe nas și se topia și mă silea mereu s’o șterg și să mă usuc. Insfârșit, după un dejun, alcătuit din ochiuri la capac și câte ceva din coșul nostru cu merinde, am plecat în căutarea ursului numărul unu.

Nu era acasă și nici nu cred că fusese vreodată, astfel încât am rămas păcăliți. Insă mi se spuse să mai mergem cale de vreo 20 mile, în căutarea altui vânat.

Așa făcut-am și am fost răsplătiți prin faptul că am găsit un loc minunat iar după ce se așezară și gonacii la locurile lor, se ivi o namilă de urs. Mr. Morie trase și-l întinse la pământ, dar el se sculă iar și fugi. Eu trăsei de la depărtare și-i frânsei un picior dindărăt. N’aveam noroc, căci zăpada, nefiind prea mare ursul putea merge prea repede, ceeace și făcu; apoi, erau și pomii foarte deși, astfel că din nenorocire se făcu nevăzut.

Ne luarăm după urmele lui, dar furăm nevoiți să renunțăm, căci nu puteam să-l urmărim mai mult, având a ne întoarce la Petersburg la timp pentru marele bal. Dar totuși, cred c’au să ne aducă ursul, căci am aflat dela gonaci, că l-am fi putut prinde cu ușurință, dacă am mai fi stat o zi: îi rugarăm însă să ni-l aducă la St. Petersburg dacă se întâmplă să-l prindă.

A fost o excursie minunată și drumul cu sania, ziua și noaptea, prin aceste păduri e cel mai încântător lucru din lume. Sper să mai fac câteva plimbări la fel, dar săptămâna aceasta Lady Coke și cu mine și cu d-l Solovieff plecăm la Moscova, oraș pe care bine înțeles trebue să-l vedem.

Nu prea am fost isbit de frumusețea rusoaicelor, dar mulți din bărbați sunt cât se poate de frumoși, iar uniformele la Palat, în zilele de mare gală, sunt ceva uimitor.

A fost aseară un bal, de vre-o două mii de oaspeți. De acum are să fie un șir neîntrerupt de baluri, până începe postul.

Acum, scumpă prințesă Marie, trebue să vă trimit cel mai afectuos salut. Mă întreb dacă au sosit vreodată cărțile, ce i-am trimis lui Fräulein, cu o cadră în ele. Poate veți fi bună s’o întrebați?

La revedere, cu toată dragostea al d-voastră devotat

Maurice A. Bourke

Mai aveam încă un foarte bun prieten în zilele acelea nevinovate dela Malta; e vorba de vărul nostru George. Cu toate că era cu zece ani mai mare decât mine, era și el foarte tânăr pe acea vreme și nicidecum prea mare sau prea mândru, pentru a nu petrece de minune în tovărășia noastră.

Mi se pare că nici nu i se zicea pe-atunci ducele de York, ci numai prințul George. Era și el pe vasul „Alexandra”‘ sub comanda tatei. Părinții mei îl iubeau foarte mult, și la San Antonio avea întotdeauna o cameră pregătită pentru dânsul, când nu era reținut pe bord. Vărul George era un tovarăș foarte iubit de noi. Avea și el darul să potolească svăpăiatul nostru trio. Ne poreclise „dragele trei”, dar îmi amintesc cu mândrie, că în ceeace privește pe vărul George, eu eram fără doar și poate, cea preferată; nu putea fi despre aceasta nicio îndoială.

Ce încântătoare veselie împărtășeam cu George, ce nevinovată veselie!... Ne plimbam într’un docar înalt cu două roate; calul pe care îl mâna el, un murg foarte liniștit, se numea Cockey. Una din noi sta lângă dânsul și celelalte două la spate. Cele dela spate, stăteau deobicei în genunchi pe banchetă și flecăreau cât le ținea gura, cu cei doi din față. Mai erau și minunate plimbări călare cu vărul George, care avea un roib cu păr lucios, numit Real Jam.

La Malta, toată lumea privea cu luare aminte caii vecinilor săi, căci țineau un loc atât de mare în viața de acolo, încât ai fi crezut că fac parte din familie. Real Jam, era o ființă desăvârșită, și când luară sfârșit zilele dela Malta, stăpânul lui îl luă cu dânsul la Sandringham. De câteori era cu, putință, vărul George ne însoțea în excursiile noastre de fiece Sâmbătă și-i plăcea să declare că, „dragele trei” se purtau mult mâi bine și erau mai puțin sburdalnice, când conducea el nebunateca gloată. Allenby sau „lună plină” era totdeauna cel mai neastâmpărat. Am găsit scrisori vechi dela George, în cari spunea că trage nădejde să se fi cumințit Allenby. Lui George îi plăcea mai bine să ia comanda în zilele, când sgomotosul Allenby nu făcea parte din expediție.

Dar nu erau de față nici George, nici Allenby, la o anumită excursie, de care e legată o tristă și umilitoare amintire. Ne dusesem călări, până la un colț depărtat al insulei, și mama cu Lady Mary și fiicele ei ne urmaseră în trăsură. Era o zi frumoasă și însorită, și eram cu toții plini de veselie, iar mama se mândrea grozav cu un golf, pe care îl descoperise în partea cealaltă a insulei. Mamei îi plăcea să facă descoperiri. Ultima parte a drumului spre malul mării era foarte povârnită și mergeam toți pe jos, căci se socotise primejdios să coborâm călări o coastă atât de repede. La întoarcere, mama propuse ca Lady Mary, de constituție plăpândă și obosindu-se ușor, să urce partea cea mai repede a coastei, călare pe Tommy, pentru a nu se osteni. Tommy era un mic animal vânjos, destul de voinic pentru a purta greutatea unei ființe atât de gingașe ca Lady Mary; însă insinuările lui Mademoiselle Heims împotriva Vărul George” călare pe „Real Jam;

Ducele de York (George V-lea)

prietenei mamei își croiseră drum în mintea noastră și coceau acolo pe înfundate. Nevinovata propunere a mamei făcu să isbucnească ca o flacără, vrajba noastră împotriva prietenei ei. Caii, pentru noi, erau ceva sacru; când era vorba de ei, ne cuprindea o gelozie prostească și nimeni nu avea voe să-i încalece decât noi, sau grăjdarul lor; așadar ne împotrivirăm sgomotos, zicând că bietul Tommy nu e în stare să poarte în spinare, decât un copil. Mama, rușinată de lipsa de curtenie a fetițelor ei, trecu peste împotrivirea noastră, și, cu toată dreptatea, stărui ca Lady Mary, — foarte stânjenită de cele întâmplate, — să încalece pe Tommy, ceeace și făcu la urma urmei. Incepu atunci o scenă de neertat pentru noi. Stăpânite de mânie, pe când urcam dealul după mama și Tommy cu călăreața lui, începurăm să ocărâm pe Lady Mary către fetele ei, cari mergeau alături de noi și Dumnezeu știe ce grozăvii rostirăm față de cele trei fetițe, împotriva mamei lor. Toate ponegririle fără temei ale Mademoisellei ieșiră pe negândite din gurile noastre. Când ajunserăm în vârful dealului, Lady Mary se coborî de pe cal, Tommy se întoarse la adevărata lui stăpână și câteșitrele ne urcarăm iar în șea. Mama, pentru a arăta cât o mâhnise purtarea jignitoare a copiilor ei, porni cu trăsura fără un cuvânt și fără a ne arunca măcar o privire. Atunci ne aprinserăm, parcă ar fi turnat cineva untdelemn peste flacăra mâniei noastre. înecate în lacrimi, ca trei mici sălbatece părăsite de Dumnezeu, dădurăm drumul hățurilor și co-borârăm dealul în galop nebun, în urma trăsurii, urlând de furie și scoțând limba cât era de lungă, pe când aruncam în capul Lady-ei Mary cele mai urâte epitete ce puteam găsi în vocabularul nostru, din fericire destul de restrâns.

Desigur, că avea și o latură comică această scenă, foarte necuviincioasă. Trebue să fi fost o priveliște nostimă, aceea a celor trei mici amazoane înverșunate, în galop nebun dealungul șoselei în urma trăsurii elegante și potolit mânată, în care stau două doamne, ce-și salvau demnitatea prefăcându-se că nu se știu urmărite de trei mici furii cu obrajii scăldați în lacrimi și scoțând limba cât se putea. Mulți ani mai târziu, am găsit o scrisoare veche, adresată fratelui nostru, în care Ducky desemnase o schiță a acestei scene.

Desigur, în unele clipe ale vieții, simțim o bucurie amară, în a ne lăsa târâți de mânie și ne cufundăm în baia furiei noastre; ce urmează însă, nu e decât mâhnire și umilire. Când ți-ai recăpătat cumpătul, îți dai seama ce nesăbuită și nevrednică a fost deslănțuirea, iar văpaia mâniei e înlocuită prin rușine și umilință. Toate acestea și încă altele, le-am simțit ajungând acasă, la o jumătate de oră după mama. Lady Mary se retrăsese în apartamentul ei, să-și liniștească nervii tulburați, dar în pragul camerei ei sta mama, ca îngerul cu sabia de foc. Ah! groaznica clipă a judecății, când având capul plecat, nasul roșu și ochii umflați, stam în fața dreptei ei indignări. După cum își poate oricine închipui, n’am fost cruțate. Mama ne spuse că trebuie să cerem iertare dela Dumnezeu, căci ea nu ne putea ierta; că-i era rușine să ne numească copiii ei, precum și alte lucruri dureroase, cari ne pătrunseră până în măduva oaselor.

In cele din urmă, căzurăm câteșitrele grămadă pe o scăriță ce ducea dela iatacul mamei la camera ei de toaletă, într’un colț întunecos, unde umilirea noastră se putea ascunde în umbră. Am zăcut acolo timp îndelungat ca trei mici mormane de durere, cu fața pe covor, ceeace se potrivea în totul cu înjosirea noastră, strivite cum eram de un păcat atât de mare, sfâșiate de amarele mustrări ale mamei, simțind că eram vrednice de fiece cuvânt de dojana al ei. De altfel cuvintele nu erau o pedeapsă îndestulătoare. Mama, îndârjită, nimeri o pedeapsă în adevăr dureroasă: iubiții noștri cai fură surghiuniți din grajdurile regale, timp de o nesfârșită săptămână și, spre rușinea noastră care fu astfel dată în vileag, fură duși la „Șanț”. Așa se numea grajdul, unde toți prietenii noștri din marină își țineau caii.

Se numea „Șanț”, pentrucă era clădit în largul șanț, care înconjura Valetta.

Pedeapsa era nemiloasă și bine aleasă, căci printr’însa aflau toți tovarășii noștri de călărie, că eram în disgrație. Vărul George, fu foarte bun cu noi, cu acest prilej.

Ii era foarte milă de „dragele trei”, cu toate că bineînțeles, nu putea încuviința ceeace făcusem. Totuși, până astăzi, îmi aduc aminte, ce neasemănată mângâiere simțeam când îmi rezemam fruntea umilită de umărul lui și plângeam din fundul inimii, cu capul ascuns în belșugul părului meu galben. Mi se pare că și batista vărului George, îmi fu foarte de folos în acele clipe, căci în astfel de momente tragice, găsește vreodată cineva pe-a sa?

— „Biata Missy, drăguța!”... Și în ceasul acela află Missy cât de blând și dulce putea fi vărul ei cel mare, George!

Insula Malta e plină de farmec pentru cei ce au ochi, adică plină de învățăminte pentru arheologi și istorici. Eram prea mici, ca să cercetăm cu științifică luare aminte, comorile ei. Pe acea vreme, din nenorocire, vechile biserici și ruinele feniciene, aveau pentru noi puțin înțeles; plimbarea călare până acolo, și narcisele crescute printre pietrele năruite, ne încântau mai mult decât monumentele. Simțeam însă până în adânc, farmecul acelei insule, atât de ciudată și de stâncoasă, s’ar putea zice, atât de tainică, unde frumusețile sunt ascunse după ziduri de piatră, căci la Malta totul e împrejmuit de ziduri.

La prima vedere, toată insula pare a fi, numai un ocean de stânci și de pietre, având ici, colea câte o pată de verdeață: trifoi, fasole, anghinare. Nu-mi aduc aminte să fi văzut lanuri de grâu, orz sau porumb, dar pricina e poate, c’am fost acolo, numai în timpul toamnei, iernii și al începutului primăverii. Dar cât de bine mi-aduc aminte de câmpiile cu trifoi și cu fasole! Trifoiul era uriaș, înalt până la genunchi, și floarea lui de un roșu-rubiniu intens, cu foi și tulpini groase, din care furam mănunchiuri pentru iubiții noștri cai. Parcă aud și acum mulțumirea cu care striveau lucioasele fire verzi. Ah! și ce desfătare era întoarcerea acasă seara, călare, cu tot aerul pătruns de mireasma câmpului de fasole! Această mireasmă, precum și mirosul de cafea prin sate, și a nu știu căror ierburi (sau poate a lemnelor pe cari le ardeau țăranii ca să-și facă mâncare) sunt mirosurile caracteristice ale insulei Malta, ce le întâlnești la fiecare pas. Femeilor le place să-și fiarbă cafeaua în mijlocul străzii, pe niște sobițe de cărbuni făcute din piatră, pe cari le duc după dânsele.

La Malta, satele seamănă mai mult a mici orașe între ziduri, străzile sunt înguste și întortochiate, casele sunt înalte, cu balcoane ieșite în afară. Ici colo, ai pe neașteptate priveliștea încântătoare a unei „patio” sau curte interioară, plină de flori și de culoare, plină de lumină orbitoare și de umbră, colțuri tăinuite, amintind Orientul și Spania. Una din marile noastre plăceri era să furișăm câte o privire, prin ușile misterioase, în aceste colțuri ascunse, pline de frumusețe. Primiserăm ordin sever, să nu trecem în galop prin sat! Pare cam ciudat, să fi fost nevoe de un astfel de ordin, însă noi când eram călare, eram o adevărată gloată de năvălitori, niște mici Huni, luând în stăpânire un pământ cucerit. După cum am spus mai sus, toate drumurile în Malta sunt mărginite de înalte ziduri de piatră, astfel încât uneori, te pomeneai pe neașteptate într’un sat. Intrarea în sat e însemnată printr’o mare linie roșie, zugrăvită pe zid. Linia aceasta era semnul că trebuia s’o luăm înainte la pas. La început, ne plăcea să speriăm femeile și copiii, prin neașteptata noastră năvălire.

Mamele se repezeau, țipând, să-și apere odraslele și încercau totodată să-și scape neprețuitele sobițe de piatră. Se făcea mult tămbălău, în care se amesteca și fâlfâitul aripilor găinelor prăfuite, și mirosul de cafea, îmbinat cu mireasma buruenilor localnice; mai erau și râsete și vorbă multă, căci maltezele sunt prietenoase și darnice la cuvinte. Niciodată nu păreau că se supără pe noi. Mi’nchipui, că umpleam lumea toată cu tinerețea noastră și cu bucuria noastră de a trăi. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o față posomorâtă, chiar înainte de a ni se fi interzis a trece prin sate în galop. Fiecare comună, chiar cât de mică, are o mare catedrală, mai ades în stil baroc și zidită dintr’o piatră gălbue. In zile de sărbătoare, se aud multe clopote sunând și toți locuitorii se adună în piața din fața bisericii. Domină culoarea albastră, în țesătura aspră, întrebuințată de bărbați pentru hainele lor: albastru zis de măcelar, de o nuanță foarte frumoasă ce nu iese la soare;

Iar ceeace e mai deosebit în portul femeilor e „Faldetta”, un fel de mantie de mătase neagră ce-o poartă pe cap și care are balene într’o parte, așa încât se rotunjește în afară. In nicio altă țară, nu se acopere capul cu așa ceva și merge zicătoarea că femeile au adoptat acest port, după ocuparea insulei de către armata lui Napoleon, ca semn de doliu, pentru purtările neomenoase ce le-au avut de suferit atunci.

Ele știu să-și țină în așa chip „Faldetta” încât le acopere cu totul obrazul. E o apărare foarte de folos în contra soarelui, dar când suflă vântul, ceeace se întâmplă des în Malta, faldetta se umflă ca un balon negru.

Limba malteză pare a fi un amestec de italienește cu arăbește, și are sunete ciudate și guturale. Ca și italienii, maltezii au vorba foarte curgătoare. Poporul are mai mult tipul napolitan. Femeilor le place să stea flecărind în pragul ușei; ele sunt frumoase numai în prima tinerețe; mai târziu, devin prea grase și greoaie. Copiii au adesea părul cârlionțat și ochii mari, negri și sunt frumoși; străzile satelor, parcă mișună de dânșii; glasurile lor vesele sau strigătele lor de ceartă se răsfrâng din înaltele ziduri ale caselor. Sunt multe vile mari și palate părăsite, răspândite pe toată insula, rămășițe din timpurile de bogăție și de mărire; adesea întâlnești portaluri monumentale, deasupra cărora se văd sculptate în piatră, imense și încâlcite blazoane, falnice dovezi ale slavei trecute, care azi se deschid spre vreo curte de gospodărie țărănească sau vreo locuință părăsită.

Fiecare grădină din Malta e ascunsă după ziduri înalte. Aceasta întețește bucuria descoperirii lor și numai în zilele când ușa sau poarta a rămas deschisă, poți furișa o privire în acele raiuri ascunse. Căutarea acelor frumuseți tăinuite, era o necontenită înfrigurare pentru noi, și când m’am întors la Malta, după atâtea ani, plimbându-mă cu automobilul pe străzile înguste și încâlcite ale satelor m’a cuprins aceeaș nestăpânită dorință, de a arunca o privire îndărătul fiecărei uși închise, fiind sigură că acolo se ascundeau frumuseți la cari nu puteam ajunge.

Peste tot găseam aceeași întipărire de mister. Alcătuirea pământului, însăși, adăuga la ciudata senzație, că peste tot ar fi ceva de descoperit. întâlneam văi adânci, chei săpate între doi pereți de stâncă. Uneori, la un capăt erau aproape una cu pământul; nu-ți puteai da seama, că ești în drum spre acele oaze ascunse în adânc. Treptat, treptat, te scoborai necontenit, până te pomeneai pășind între două ziduri stâncoase, și acolo jos, te aflai într’o lume verde de măslini, de roșcovi și de alți arbori, amestecați cu bambu și pe neașteptate cu crânguri de portocali. Aceste vâlcele adânci erau pentru noi un isvor de ne-spusă încântare; desigur că tăinuirea lor, pricinuia vraja de care ne împresurau. Se aflau acolo și minunate flori, întinse pajiști de narcise albe și galbene, cu miros nespus de dulce; anemone, asfedele și tot felul de alte flori, al căror nume nu-l cunoșteam. Niciodată nu voiu uita extazul nostru în fața unui crâng de măslini, pe care l-am descoperit într’un ajun de Crăciun; era împodobit dela un capăt la altul cu un covor de narcise. Am sărit jos depe cai și am cules mari mănunchiuri de flori, pe cari le-am adus în triumf, mamei. In ajun de Crăciun, erau o adevărată minune!... Aveau un singur cusur: picura din cozile lor o zeamă lipicioasă, foarte dăunătoare pentru hainele noastre.

Iubitoare de frumusețe cum eram de pe atunci, unele colțișoare din Malta, mi s’au întipărit în minte pentru totdeauna. Unele desvăluiri neașteptate ți se iveau în față ca niște tablouri și te întovărășeau, apoi, întreaga viață. Mi-aduc aminte de o plimbare călare, într’un punct depărtat al insulei, unde nu mai fusesem niciodată. Ducky și cu mine descălecaserăm; alergam ținându-ne de mână și săream peste zidurile joase ce despărțeau un ogor de altul. In depărtare, se zărea marea, o minune albastră țesută cu argint. Ajunserăm la o înșirare de crânguri de portocali, sădiți pe largi terase una deasupra alteia, coborând treptat până la mal. Inguste jgheaburi pline cu apă, întrețineau umezeala, iar sub portocali, erau sădite mari violete de un albastru deschis. Totul în jur era de o frumusețe tăinuită și plină de vrajă. Alergam fără răgaz și bucuria parcă ne înaripa mersul; lunca întreagă era parcă o grădină a frumuseții plăsmuită pentru fericirea noastră. Deodată, ieșirăm din umbra portocalilor, și dădurăm peste un bazin pătrat, plin cu apă, în care cerul își oglindea fața azurie; în depărtare, marea avea aceeași culoare, însă mai adâncă, mai intensă, iar în jurul basmului, creșteau mari dovleci portocalii, colorând cu pete vii fundul albastru. Văzduhul răsuna de cântecul ciocârliilor, și era plin de aroma micșunelelor și a florilor de portocali. A! minunată lume, plină de vrajă!... Ramaserăm nemișcate, sorbind atâta frumusețe. Era ca o revelație, ceva cucernic, care te îmbia să-ți împreuni mâinile și să mulțumești Cerului!

Una din vâlcelele înguste despre care am vorbit, o botezasem „Valea fericită”. O descoperisem dintâi cu „Căpitanul drag” și într’o zi plănuirăm o plimbare pe măgari, prin toate colțurile ei tăinuite. Cu toate că eram pătimașe iubitoare de călărie, îmi închipuiam că o plimbare pe măgari va fi ceva foarte nostim. Malta, ca orice țară răsăriteană, e, bineînțeles, plină de măgari, — mici ființe încântătoare, înzestrate cu toate bunele însușiri precum și cu obișnuitele lor cusururi.

„Valea fericită” era prea pietroasă, ca s’o străbatem călare pe cai; măgarii însă erau foarte nimeriți pentru așa ceva. Mama nu se împotrivi; așadar, se dădu ordin să se aducă pentru noi și prietenii noștri, o mulțime de măgăruși cenușii, cafenii și negri. Plimbarea pe măgari fu o plăcere deplină. Eu mi-alesei unul mic și negru, care se dovedi foarte de ispravă; era repede la pas și ascultător, iar spre marea mea bucurie, putui, mai tot timpul să trec înaintea celorlalți. Totdeauna mi-a plăcut să conduc eu, și, pe acea vreme, mi se părea mare umilire să mă întreacă cineva. Toți călăream fără șea, bineînțeles; măgarii erau cam slabi, dar dacă te așezai mai spre spate, cum stau țăranii, puteai merge fără mare neplăcere. Oaza verde, ascunsă în inima „Văii fericite”, răsună în acea zi de mult râs zglobiu, de glasuri atât de voioase și de tinere, încât deșteptară ecourile amorțite ale stâncilor. Mama și cei mari, mai așezați, ne urmau pe jos amestecându-și râsetele cu ale noastre, — căci plimbările pe măgari sunt totdeauna pline de întâmplări hazlii. Allenby fu, bineînțeles și de data aceasta, unul din eroii cei mai de seamă ai acelei zile pline de veselie.

Verdala, palatul de vară al guvernatorului, dincolo de Citta Vecchia, era iarăși unul din locurile noastre de petrecere cele mai plăcute. Casa, așezată sus era o măreață clădire pătrată, cu ziduri groase, din piatră de o culoare galbenă-ocru. Avea înfățișarea unei cetăți, fiind împrejmuită de un șanț adânc, în care se sădiseră grădini de zarzavat. Stăpânind de sus toată împrejurimea, se bucura de o întinsă și minunată priveliște dela ferestrele fațadei, iar un drum îngust și pietruit ducea dela grădinile de jos în linie dreaptă, printr’o vâlcea, până la un loc umbros, numit „Boschetul”. Acolo se afla un fel de grotă, cu o fântână în stil baroc-italian, bogat în ornamentație. Pomi frumoși creșteau aci, printre care erau și crânguri de portocali și de măslini, iar în două direcții deosebite se deschideau mici vâlcele, în formă de oaze.

Dincolo de vale, pe altă înălțime, se ridica palatul Inchizitorului, clădire neagră și aspră ce se contura pe zarea depărtată. Numele singur deșteaptă în minte mister și întuneric, iar așezarea lui singuratecă îi mă-rea încă înfățișarea severă. Parcul palatului Verdala era, pentru noi, un nesecat isvor de descoperiri; ca orice lucru în Malta, era plin de mister; începea la șanț și se scobora treptat, până la adânca și umbrita vale de mai jos.

Această coborâre succesivă, în formă de terase, era mărginită de ziduri făcute din pietre aproape slobode, cari se năruiau ușor, când vroiai să treci peste ele, pentru a intra în vreun ogor. Aici ne lăsau să alergăm în voe și trăiam într’o nemărginită încântare. Fiecare colțișor răsărea pentru noi, ca din basm și într’o zi, spre marea noastră bucurie, dădurăm peste o colibă mică, făcută din piatră poroasă, semănând cu grota în forma stupului de albine din grădina mamei, însă destul de mare ca să încăpem toate, și acoperită în întregime cu ederă. Acest încântător locaș fusese desigur zidit ca adăpost pentru cei ce lucrau la câmp sau la crângurile de portocali, dar era totdeauna gol, când ne aflam noi acolo și ajunse țelul tuturor plimbărilor noastre. Când mă întorsei la Verdala, după patruzeci de ani, găsii neschimbat acest minunat acoperiș ocrotitor, căci așa e scris, să dăinuiască și cele mai neînsemnate lucruri durate de om, mai mult decât mâinile cari le-au durat. Era nu știu ce în Malta, — care se potrivea în chip tainic cu ființa mea lăuntrică. Simțeam oarecum că ea și eu eram una și când am revăzut-o, după atâția ani, după ce mă despărțise de ea scurgerea unei vieți întregi, am simțit-o tot atât de aproape de inima mea ca în vremea de demult. Mă umplu de un extaz aproape dureros, care se desprindea dintr’o linie, dintr’o culoare, din felul cum un cactus țepos creștea ca o dihanie înțepătoare, lângă o căsuță pătrată cu acoperiș drept, unde se uscau la soare tărtăcuțe portocalii; din chipul cum un roșcov se apleca peste un zid, sau din acela în care apa, în-tr’un mic apeduct lucea gâlgâind ușor, la umbra unui crâng de portocali, pe când în depărtare, strălucea marea albastră; din privirea ce-o furișam asupra unei grădini, albă toată, de mari tufe de mușețel și din ciudata simțire că peste tot se află ceva ascuns, ceva nedescoperit încă, lumi de frumusețe, grădini de vrajă, peste cari puteai să dai în orice clipă.

Nimic din ce am văzut mai târziu în viața mea, nu m’a umplut de acelaș farmec, nici n’a avut pentru mine aceeaș însemnătate; găsesc o fericire fără seamăn, numai retrăindu-le în amintirea mea. Știu bine, că o parte din strălucirea vieții dela Malta, e datorită întrucâtva vârstei noastre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere dela copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. O perdea deasă ne ascundea binele și răul; pacea minții noastre nu era turburată de nici o nesănătoasă năzuință de a ști; totul era încântare, nicio mâhnire nu pătrunsese încă în grădina raiului nostru. Oamenii își arătau fața, nu masca, iar când zâmbeau, o făceau pentru că se simțeau fericiți; niciodată nu ne-am fi închipuit că un zâmbet poate avea alt înțeles. Noi nu cercetam adâncimile și nu ne băteam capul cu întrebări, lumea se întindea largă în fața noastră, iar viitorul era departe....

Intr’un cuvânt: era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia, după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților...

Dar nu mi-e îngăduit să mă opresc prea mult în acelaș loc. fie el chiar paradisul. Viața curge înainte și pana mea trebue să părăsească grădina raiului meu și să se întoarcă spre vremuri mai aspre. Inc’o privire înapoi și revăd chipurile tuturor celor cari au avut un loc de seamă în această frântură atât de fericită din viața mea! Unii aveau să se șteargă pentru totdeauna, alții să mă urmeze de aproape, alții mai de departe, iar alții să ajungă numai amintiri nelămurite, pierdute în negura pe care vremea, cu încetul, o așterne peste trecut. Unii din ei sunt servitorii noștri dela Malta: Beppo, care ne însoțea în toate excursiile, cu coșul pentru pregătirea ceaiului și samovarul rusesc; Tony, polițaiul localnic, searbăd, deșirat, oacheș și cu totul devotat nouă, copiilor; mai era și Beppo numărul doi, grăjdarul, și grădinarul cu ajutoarele lui, fără a mai socoti nenumărați prieteni, răspândiți în cele patru colțuri ale insulei și cari, cu largi zâmbete și strigăte guturale de bună primire, ne îngăduiau să năvălim în gradinele sau în ogoarele lor, dându-ne voe să le culegem portocalele sau micșunelele și cari își dărâmau singuri zidurile dărăpănate ca să ne lase să trecem. Primitori și blânzi, bieți țărani, cu cari vorbeam numai prin semne și gesturi!... Și mai presus de toți, erau iubiții noștri prieteni și tovarăși, ofițerii depe cuirasat: Beatty, Streatfield, Rumbold, Back și alții, cari nu se credeau prea mari, pentru a nu găsi plăcere în jocurile svăpăiate ale „celor trei mici prințese” dela Sant Antonio.

Dar ședințele de bucătărie pe „Alexandra”, când făceam ochiuri la capac cu slănină prăjită și când ne spălam pe mâini în cabinele ofițerilor de marină, fiecare în ligheanul prietenului preferat, Beatty fiind în acele timpuri favoritul ales de mine! Și ce mai urcări și scoborâșuri prin docuri, în timpul când se curăța sau se revopsea vaporul! Parcă ne-am fi suit pe piramide, așa de înalte erau scările. Cât era de nostim, pe atât era de dăunător pentru hainele noastre! Dar nebunatecul joc de-a „prinde-mă dacă poți” prin toate grădinile dela Sant Antonio sau pe acoperișurile cu niveluri diferite ale marei locuințe, și călăritul în Massa, cu vijelioasele galopuri dealungul șoselelor de piatră, excursiile pe malul mării în grădina vreunei vile părăsite, sau în vreunul din forturile ce păzeau câteși patru colțuri ale insulei... Și mulțimea de căpitani și ofițeri depe numeroasele vase de război de sub comanda ducelui de Edinburg; invitațiile la ceai pe bord și unele chipuri mai bine întipărite în amintire decât altele, însă toate prietenești, primitoare și bucuroase de a vedea pe cele trei mici surori. Căpitanul Le Strange, căpitanul Feloovs, Sir Charles Cust, Fortescue, Colville, Keppel, Gamble... și alții al căror nume le-am uitat. Intre doamnele prietene cu noi, era Miss Blundell, care mai târziu se căsători cu Colin Keppel, și a cărei frumusețe fragedă o admiram c’un entuziasm copilăresc; era și Mrs. Barron, ah! încântătoare! Mrs. Slade, Lady Hely Hutchinson și mica contesă Iguanez din aristocrația Maltei pe care nu o vedeam decât din când în când. Mama cunoștea și prețuia mult alte familii malteze, dar noi fiind pe acea vreme prea mici ca să mergem în lume, nu le prea întâlneam. Mai era și mica Gladys Fetherstonhaugh singura fetiță, tovarășe de jocuri, de care îmi aduc aminte; o copilă vioaie, plină de haz și de imaginație. Chipuri, multe chipuri, toate zâmbitoare și blânde, și pe fiecare le iubeam: în felul lor, pe unele mai mult, pe altele mai puțin, după însemnătatea ce-o aveau în viața noastră. După trei ani însă, toate acestea au trebuit să fie părăsite!... Comanda lui papa în Mediterană se sfârșise; o pagină trebuia întoarsă, un act era jucat; bun sau rău, trebuia să înceapă altul, trist sau plin de bucurie. Timpul nu putea fi ținut în loc, lumea se rotea necontenit, nimic n’o putea opri.... „tout passe”...

Astfel sosi dureroasa zi, a despărțirii. Era în adevăr sfârșitul unei vieți ce fusese deplină fericire și bucurie fără nori, a unei vieți fără desamăgiri sau deziluzii și fără nicio notă discordantă. Nu voiu uita niciodată durerea fără seamăn ce-am simțit-o văzând cum se goleau treptat odăile; când vizitarăm, pentru ultima oară, fiecare colțișor iubit și când îmi luai rămas bun dela lucruri și ființe, de la odăi și dela grădini, știind că era un adio pe veci și că întoarcere n’avea să mai fie niciodată, niciodată! — era ceva sfârșit, pierdut, ceva sortit să piară cu desăvârșire. „,Tout passe”... Și ce dureros rămas bun, pe bordul yachtului „Surprise”, ce trebuia să ne ducă la Neapole!

Toți prietenii veniseră pentru ultima dată; se vărsară lacrimi, se făcură făgăduințe, și mici daruri duioase se strecurară în mâinile, ce se strângeau pentru ultima oară!... Ni se părea că ni se rup inimile în bucățele. Simțeam, inconștient, că lăsăm în urma noastră, cei mai frumoși ani ai copilăriei și că se închideau după noi porțile raiului; eram isgonite dintr’însul și trebuia să ne întoarcem fața într’altă parte... Mulțumii lui D-zeu, că prietenul cel mai bun dintre toți, Maurice Bourke, putea rămâne printre noi, un răstimp. Fiind comandant al yachtului „Surprise” ne conduse până la Neapole. A fost și aceasta o minunată călătorie; ne oprirăm în drum la Palermo, Syracusa și Girgenti și vizitarăm minunile dela Monreale și Capela Palatina și pășirăm prin ceardacurile mănăstirii „St. Apostol de Eremite” cunoscută nouă din tabloul ce se afla în iatacul mamei. Urcarăm călare pe măgari muntele Pelegrino, văzurăm pe St. Rosalia, în peștera cu numeroșii „exvoto”, aduși din depărtări, de pelerini evlavioși. Vizitarăm falnicele temple din Girgenti, mărețele ruine și adânca vale stâncoasă dela Syracusa și însfârșit dela Neapole, merserăm la Pompei. Seara, se apropiau în bărci, cântăreții cari modulau duios Santa Lucia și Mia Bella Napoli, sau Funiculi-Funicula sub ferestrele deschise ale cabinelor noastre. Pe vremea aceea simțeam arta, însă fără a o înțelege. Firea avea pentru mine mai mult înțeles, decât lucrurile făurite de mână de om. Numai în chip nedeslușit îmi dădeam seama că frumusețile naturei capătă un preț deosebit când servesc de frontispiciu unor temple uriașe, unor biserici umbroase, sau unor palate cu linii falnice, ce privesc spre grădinile lor, ca niște regi de demult domnind peste ținuturi cari n’ar fi fost atât de regești, dacă n’ar fi fost ei acolo, să le stăpânească.

Marea, stâncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare întețea frumusețea celuilalt, căci poezia trăia de pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vârstă. Frumusețea mă mișca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămâneau aromite în minte, neuitate, și nășteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri; un dor ce trebuia să fie cândva împlinit. Minunate descoperiri, priveliști după priveliști; comori pentru ochi, toate însă pătrunse de în-tristarea despărțirii, de simțământul că erau smulse dintr’o viață lăsată deoparte, pentru a intra într’alta nouă și deosebită; însă ceeace ni se smulgea fusese atât de frumos, încât nu ne trebuia nimic nou, nimic diferit. Cu mâini neputincioase, încercam să ne agățăm de ceva, care, depe atunci, era trecutul... și depe atunci ne isgonea... nimic nu se putea opri în loc!... „Vorbei!... Vorbei!”...[22] venise sfârșitul!

Ultima sfâșiere, ultima renunțare la tot ceeace fusese așa de nespus de scump, fu clipa când ne luarăm rămas bun dela „Surprise” și dela căpitanul Bourke. In cea din urmă seară, după duiosu-i obicei când eram pe bord, veni să ne spue noapte bună și să ne înfășoare cu plapoma, în pătucurile noastre albe.

„Adio, Căpitan drag!” „Adio fetițelor, să fiți cuminți ca să poată fi totdeauna „Căpitanul drag” mândru de voi. Să nu uitați niciodată că sunteți fiice de marinar și că aveți cea mai bună mamă din lume”.

„Da, Căpitan drag, nu vom uita”, și-i încolăcirăm gâtul cu brațele, sărutându-l pentru prima și ultima oară, — căci acel ceas sfâșietor al despărțirii nu se putea sfârși fără un sărut. „Adio, Căpitan drag, adio, adio!”...

Despărțirea oficială avu loc, a doua zi de dimineață, însă adevăratul adio, singurul cu înțeles, a fost cel din scumpele noastre cabine albe, când se aplecase deasupra noastră ca un mult iubit frate mai mare și ne făcuse să făgăduim că vom fi cuminți....

==CARTEA a II-a - TINEREȚEA== Imagine: Ca mireasă, la vârsta de, 16 ani, în costum național românesc, primit în dar dela regele României

Cu plecarea din Malla, începu în viața noastră, o nouă fază. Treptat, treptat, ne făceam mai mari și grădina raiului se ștergea cu încetul, rămânând în urmă; iar cei ce purtau în acea vreme, sarcina educației noastre, avură darul să arunce oarecare umbră peste ultimii ani ai vieții noastre de-acasă.

Mi-am luat însărcinarea destul de grea, de a fi în aceste pagini cât se poate de dreaptă și de a încerca să privesc orice lucru din toate punctele de vedere. Vreau să împiedic ca orice patimă și orice învrăjbire să intre în povestirea faptelor, și pentru a nu fi judecată, vreau să judec totul cu cea mai desăvârșită nepărtinire; dar mai presus decât orice, trebue să păstrez neștirbit adevărul.

Ași dori să nu vorbesc rău de nimeni, dar sunt două ființe cari, în timpul șederii noastre la Coburg, au jucat în viața noastră un rol nu prea fericit; aceștia sunt doctorul X. preceptorul lui Alfred și „Fräulein”, guvernanta noastră.

Amândoi se bucurau de mare înrâurire în casă, mai ales pentrucă în acea vreme, având de urmat studiile mai cu temeiu, eram adesea despărțite de părinți și lăsate în grija lor. Nu mai aveam locuință de țară în Anglia, deoarece se renunțase la Eastwell și de atunci,

am petrecut multă vreme la Coburg, unde se făcea educația lui Alfred. Pentru a nu ne despărți de fratele nostru, se luă hotărârea ca de-aci încolo, noi surorile, să ne facem studiile cu profesori germani și chiar să primim confirmația în religiunea luterană în loc de cea anglicană. Mama, după cum am mai spus, nu se simțise niciodată deplin fericită în Anglia. Coburgul îi era foarte plăcut; dar, numai pentru viața simplă ce-o putea duce, în acel orășel, unde se punea mai mare preț pe traiul plăcut, decât pe eleganță.

Mama, crescută la cea mai strălucită Curte din Europa, avea totuși apucăturile cele mai simple și putea trăi, în căminul său din Germania, cu totul după dorința ei, nefiind supraveghiată de bunica-regină, nici rău judecată de cei ce-i socoteau felul de a fi, ca străin și nepotrivit cu datinele britanice.

Cunoscând și eu întrucâtva greutățile vieții trăite într’o țară străină la început, înțeleg acum lucruri, cărora în tinerețe, eram gata să le găsesc cusururi.

Mama află la Coburg o deplină neatârnare; acolo, hotăra singură de soarta ei, și nu sta niciun sobor să cântărească tot ce făcea sau lăsa nefăcut; acolo, era stăpână pe ea însăși; domnea într’o țară mică, poate, dar unde voința ei era suverană; nu primea dela nimeni poruncă și trăia așa cum voia.

Coburgul era un orășel mic, cu părți mai vechi, pline de pitoresc, iar de pe deal, bătrâna cetate, ce se putea zări din depărtare, privea în jos spre el. Oraș de burghezi simpli, plini de credință și de îngăduire față de suveran, care pe acea vreme era bătrânul duce Ernest, frate cu prințul-consort al Angliei.

Unchiul Ernest avea ciudățeniile lui, pe cari vi le voi povesti mai jos, așa că această Curte era mai puțin severă decât multe alte mici Curți din Germania; totuși, era suverană așa cum erau, în vechile vremuri bune, până și cele mai mici Curți germane.

In Coburg, domnea o simplicitate bătrânească; obiceiurile și datinele erau ale micilor capitale germane, cari au avut mare însemnătate pentru propășirea întregii Germanii. Privind înapoi, pricep astăzi cât era de senină viața acolo și cât de fericită ar fi fost, fără înrâurirea celor două ființe, care (poate fără să știe) tulburară mult din armonia ei. Doctorul și Fräulein câștigaseră deplina încredere a mamei. Vorba lor ajunsese lege; pentru orice lucru se cerea părerea lor, toate insinuările lor erau luate în seamă, ironiile și dojenile lor primite fără împotrivire. Dr. X. era un om cât se poate de deștept și câștigase favoarea mamei, prin neasemănata lui erudiție.

Mama, bucurându-se de o cultură foarte întinsă și fiind mare cunoscătoare a multor literaturi, găsea în acest om iscusit, un belșug de înțelepciune și de învățătură. Avea însă cultura germană, în înțelesul ei cel mai rău: era îndrăzneț, dominator, vroia să poruncească tuturor, lua în batjocură orice era bun, își impunea voința ca o lege, era neîngăduitor, tiranic și, culme, ura tot ce era britanic; aceasta fu prilejul de vrajbă în viața noastră.

Scopul lui era să smulgă din inimile noastre iubirea pentru Anglia și să ne preschimbe în Germane. Noi ne împotriveam din răsputeri, și-i înfruntam voința cu a noastră, plină de minunata vitejie a copiilor, când se atinge cineva de zeii lor. Insă, pentru a fi dreaptă, trebue să spun un lucru despre dr. X.: era uneori un tovarăș fermecător.

Nimeni, mai bine decât el, nu știa să răspândească veselia, nici să povestească o glumă, nici să orânduească o excursie, sau să pună la cale vreo petrecere. Vorbea despre orice cu o iscusință stăpânitoare: despre istorie, geografie, botanică, religie, artă, chestiuni sociale. El era mai documentat decât oricine. Avea însă obiceiul neplăcut de a nu lăsa pe nimeni să aibă altă părere, îngâmfarea lui era fără margini; cu o hotărâre plină de dispreț, înlătura orice părere, care nu se potrivea cu a lui. Alfred fusese cu desăvârșire dat pe mâna lui. In tot timpul șederii noastre la Malta, d-rul X. fusese singurul tovarăș al fratelui nostru, afară de săptămânile de vacanță ale Crăciunului, pe cari de altfel le petrecea la Malta, cu noi. D-rul X. era tiran față de elevul lui, n’avea răbdare, era neîngăduitor și culme, îi plăcea să-l ia în batjocură de față cu alții; parcă se bucura când îl făcea să roșească și să se simtă prost. Noi, surorile, nu puteam răbda așa ceva, fără a ne indigna cumplit. D-rul X. deștepta în inimile noastre, toată răsvrătirea pe care o sădesc tiranii în inimile supușilor lor. Nu îndrăzneam să ne răsvrătim fățiș, sau să ne împotrivim, dar am fi privit cu multă bucurie răsturnarea lui.

Pe Fräulein ași putea-o asemăna cu vântul de miază-zi. Avea vocea blândă, purtări blajine; părea toată numai bunătate, dulceață și dragoste pentru omenire. Nimeni nu putea întrebuința vorbe mai mieroase. După cum zice o veche zicătoare: „parcă în gura ei, nici untul nu s’ar topi”. La început, furăm cu totul cucerite de farmecul ei; se deosebea în mod plăcut de Mademoiselle, uscățiva și friguroasa bătrână domnișoară.

Fräulein era mai tânără, mai frumușică și de-o obârșie mai de seamă; se trăgea dintr’o veche familie de aristocrați sărăciți. Povestea despre ei toți, povești foarte interesante, deasemenea și despre fostul ei cămin. Purtările ei blânde te fermecau, ți se părea că ți-ar lua partea și te-ar sprijini în orice primejdie sau nevoie.

Astfel stam în fața ei, fără apărare și fără bănuială. Mama fusese și ea cu desăvârșire câștigată de dulcea ei înfățișare și de vorba ei ademenitoare; în scurt timp ajunsese nu numai favorita, ci și sfătuitoarea, a cărei părere era totdeauna cerută și ascultată mai degrabă decât a oricui.

Foarte încet și treptat începurăm însă, să ne dăm seama prin instinctul, ce nu dă greș, al copiilor, că era un lup în blană de oaie; că vorbele îi slujeau pentru a-și ascunde gândurile, iar cuvintele ei blânde erau acoperământul unei dorințe nestăvilite și cu totul instinctive de a face rău celor ce-o înconjurau. Poveștile pe cari le spunea păreau nevinovate și le ascultai fără bănuială; erau pline de haz, frumos rostite, și uneori chiar atingătoare, dar în fiecare vorbă era otravă; otravă era și în insinuările ei, și mai ales, în lucrurile spuse pe jumătate sau numai în crâmpee. Uneori se părea că ține parte cuiva, pe când cu o iscusință aproape diabolică, nu făcea altceva decât să-l sfâșie și să nu lase în picioare nicio fărâmă din buna lui reputație, înnegrindu-l pentru totdeauna în închipuirea noastră, mai mult decât ar fi putut-o face prin vorbele cele mai răutăcioase. Revăzând-o în amintire, cu purtarea ei dulceagă, nu o pot asemui decât cu aburul unor miasme; ceva nevăzut care, când nici nu te gândești și te crezi ferit de orice primejdie, îți otrăvește într’atât aerul, încât e cu neputință să mai răsufli. înrâurirea ei era neînchipuit de vătămătoare. Turbura orice prietenie, deștepta dușmănia printre cei ce se iubeau mai mult, făcea pe fiecare să bănuiască pe ceilalți. Era tot atât de distrugătoare ca și un bacil primejdios. Cei ce n’au cunoscut-o. nu-și pot închipui cu câtă iscusință știa să se prefacă și să pară o fetișcană sinceră și nevinovată, care povestește fără scop ascuns, o istorioară pentru a ține de urât Ducesei.

Avea darul să-și ia o înfățișare de bună credință, ce mergea până la prostie. Vorbea, fără a pune greutate în spusele ei, pe cari le făcea netede ca o mătase bine țesută, — parcă văd și acum, mișcarea buzelor ei, pe când grăia astfel. Încetul cu încetul, ajunsesem să urâm blajina ei înșirare de povestiri nevătămătoare. Cunoșteam, fără greș, înfățișarea ce și-o lua atunci, și știam îndată că trebue să ne ferim, căci ghiceam că avea de gând să înnegrească bunul renume al cuiva, sau să facă ca vreun servitor să-și piardă locul, sau să sape cinstea vreunui prieten de-al nostru, sau să zugrăvească pe vreunul din profesorii noștri, în culori minciunoase. Pentru noi, era un chin să-i urmărim faptele; era un chin, mai ales, pentrucă mama nu descoperi decât prea târziu, cât de adânc trădătoare era din fire, Fräulein. Se furișase în aproape toate colțișoarele vieții noastre casnice, părerea ei era totdeauna cerută și mai totdeauna ascultată; numai părerile ei aveau greutate și nu se lua în seamă decât povestirea sau născocirea ei despre orice lucru. Din nenorocire, ca ultimă verigă în lanțul uneltirilor ei, d-rul X. se îndrăgosti de dânsa; se logodiră, apoi se căsătoriră și amândoi împreună ajunseră o temută putere, pe care nu dovedea s’o învingă niciuna din vechile și iubitele înrâuriri.

Traiul la Coburg avea și el, farmecul lui; duceam o viață simplă și ușoară, cu toate că în acei ani, lecțiile luară o mare însemnătate între îndeletnicirile noastre. Aveam câțiva profesori destoinici, cari mai mult sau mai puțin, ne muștruluiră cu oarecare severitate, încercând să ne insufle oarecare înțelepciune. Aveam și mulți prieteni, căci lumea în deobște era binevoitoare, și mai ales încântată să vină pe la noi, sau să aibă legături la Curtea, care juca un rol de mare însemnătate și alcătuia centrul în jurul căruia roiau toate dorințele și năzuințele. Locuința noastră din oraș se numea „Palatul Edinburg”, o casă mare, plăcută, fără vreo arhitectură deosebită; ferestrele priveau în piața cea mare, iar față în față cu ea, se afla Ehrenburg, marea reședință oficială a ducelui domnitor, mai totdeauna nelocuită. „Piața Palatului” era centrul de atracție al orașului. Aici, cânta Duminica muzica militară, pe-aici mergea lumea la biserică; burghezii se perindau în haine de sărbătoare, cei mai de seamă dintre ei fiind ofițerii batalionului de infanterie, cari se îngâmfau când treceau în uniforma lor de gală, amestecându-se și nu prea, cu mulțimea orășenilor. Pătrunși de însemnătatea veștmintelor lor, alcătuiau o lume aparte, aveau privilegiile lor, și erau priviți de către mari și mici, cu o deosebită prețuire, pe care le-o hărăziam și noi. Toți copiii din Coburg se adunau în Piața Palatului ca să se joace; parcă aud și acum glasurile lor, răsfrânte de zidurile palatelor Edinburg și Ehrenburg, ale teatrului, ale comenduirei și ale marelui manej, cele mai de seamă clădiri din oraș, ce înconjurau larga piață pătrată. Acele glasuri de copii erau însușirea deosebită a Pieței Palatului și pătrundeau prin ferestrele deschise în toate unghiurile camerelor noastre, însoțindu-ne în timpul lecțiilor și’n ceasurile de odihnă, vesele, sgomotoase și neîncetate, contopindu-se parcă cu piața de unde porneau.

Cu toate că locuința noastră din oraș era destul de plăcută, „Rosenau”, castelul nostru de vară, era adevărata dragoste a vieții noastre. Era un castel mic, fără pretenții, așezat pe un deal, clădit într’un stil, care cercase să fie gotic, dar nu isbutise — o clădire pătrată, tencuită în culoarea galbenă-ocru, cu acoperământul înalt și cu două fațade ascuțite, crenelate. In partea dinspre grădini, fusese adăogat în chip destul de nedibaci, un turn înalt în care se afla o scară lată, în spirală, singura scară din întreaga casă.

Când se așezaseră părinții noștri la Rosenau, castelul era plin de mobile nespus de vechi, mai mult sau mai puțin în stil „Empire” sau „Louis-Philippe” și grozav de incomode; tablouri tot așa de vechi, mai ales din școala romantică, înflorate, împodobeau toți pereții. Nouă ne plăceau acele tablouri, învăluite de poezie, cu subiect încâlcit și neînțeles ce întotdeauna rămânea o taină pentru noi, căci nimeni nu ni-l lămurea. Era mai ales unul, înfățișând o scenă din „Atala” de Chateaubriand, care mă atrăgea puternic.

Infățișa o minunată fecioară, albă ca laptele, învăluită în revărsarea pletelor ei aurii, dându-și sufletul în brațele unui Indian.

Bălaia copilă, precum și romanticul Indian, erau sclivisiți și gătiți în toată regula, măcar că rătăceau prin pustietăți, în clipe atât de cumplite. Cei mari priveau c’un zâmbet de ironie îngăduitoare, această pictură netedă ca porțelanul, dar când mă furișam nebăgată în seamă, spre colțul întunecos unde a-târna acest tablou, simțeam cum mă pătrunde, ca un freamăt, romantismul lui covârșitor. Acoperământul castelului Rosenau avea și un pod imens, plin de farmec, nesecat isvor de încântare pentru noi.

Era înalt, întunecos și locuit de lilieci, lucru care ne înfiora. In timpul zilei aceste tainice făpturi, spânzurau în șiruri regulate dealungul bârnelor, ca niște desgustătoare flori negre,

cu petale veștede, atârnate la uscat de vreo vrăjitoare, în timp ce își fierbea buruienile descântate, cu vreun scop pe care ne plăcea mai bine să nu-l cercetăm.

Când năvăleam cu prietenele noastre, într’un joc nebunatec, în acest pod imens, făpturile cu înfățișare de strigoi, desfășurându-și aripile încet, păreau că reînvie; și începeau să sboare, într’o fâlfâire fără sgomot, cu aripile lor umede și reci, în neplăcută apropiere de obrazul nostru. Această gloată întunecată ne umplea de un fior de spaimă, care era adevărata plăcere a escapadelor noastre de descoperire și întețea cu vârtejul ei vampiric fiorul de vrajă satanică ce umplea acel pod.

Incetul cu încetul, mama îmbunătăți pe deantregul castelul Rosenau. Instala băi și preschimbă camerele în locuințe plăcute și pline de farmec, fără a strica înfățișarea lucrurilor de demult. Atârnă pe pereți multe din tablourile ei dela Malta, însă nu se învoi niciodată să lumineze casa cu electricitate, socotind că ar fi ceva nepotrivit, cu caracteristica ciudatului și vechiului castel.

Arhitectura interioară a castelului „Rosenau” era neiscusită și stângace. Două coridoare lungi străbăteau amândouă caturile și toate odăile se deschideau pe aceste coridoare, cari aveau uși cu geamuri și cu balcoane la fiecare capăt. In catul de jos, se afla o mare sală, de stuc, boltită și cu ornamentație cam încărcată în stil gotic, însă nu lipsită de oarecare măreție. Această mare încăpere avea uși ce duceau într’o curte pietruită, mărginită cu un răzor mare cât o câmpie, plin cu trandafiri de modă veche, sădiți fără multă știință, însă încărcați de dulce mireasmă. In acest răzor, în fiecare zi, ne sgâriam picioarele și ne rupeam rochiile.

Mama, spre marea noastră bucurie, ne dăduse voie să luăm în stăpânire o odăiță mică, în vârful turnului cel rotund. Era în adevăr o cameră de basm, semănând în totul cu aceea în care „La Belle au bois dormante”[23] trebue să-și fi înțepat mâna cu fusul vrăjitoarei. Era pe acelaș nivel cu podul, și avea trei ferestre astfel așezate, în zidul gros, încât alcătuiau o mare adâncitură, din care Ducky, Sandra și cu mine, luarăm câte una pe seama noastră și o orânduirăm cu multă dragoste și grijă, parcă ar fi fost trei încăperi deosebite. Câteși trele aveam, în cel mai înalt grad, o aplecare spre înfrumusețarea locului în care trăiam. Din timpul cel mai depărtat îmi aduc aminte, că am avut totdeauna câte un colțișor, pe care mi-l alcătuiam ca fiind în deosebi al meu, și dacă nu puteam avea unul care să-mi aparție, mă mulțumeam să am cel puțin o masă a mea. Această dorință de a mă simți acasă oriunde m’aș afla, m’a însoțit în toată viața și oriunde mă opresc, fie hotel, tren, vapor, sau găzduită în casa altuia, îmi rânduesc totdeauna un ungher, oricât ar fi de mic sau de simplu. Pentru aceasta, nu-mi trebuesc lucruri de preț: o țesătură veche, un vas de pământ, un mănunchiu de flori, cine știe ce lucrușor neînsemnat, adunat de ici sau de colo; orice-ar fi, mi-e de ajuns, îndată ce culoarea, forma, sau linia îmi sunt pe placul ochilor. Darul de a împodobi odăi sau colțișoare, mi-a dat unele din cele mai vii mulțumiri și bucurii din viața mea. E un imbold nestăvilit, sau mai bine ași zice, un avânt spre frumusețe. Trebue să am în jurul meu, ceva care îmi mulțumește privirea; fie sau nu lucru de preț, pot crea frumusețe cu mijloacele cele mai simple.

Castelul Rosenau face parte din dragostele pierdute ale vieții mele. E unul din locurile către care se întoarce cu dor, inima mea. In Rosenau domnea o atmosferă simplă și casnică, cu totul deosebită în felul ei; avea acea armonie pașnică, ce umple mai totdeauna, locuințele bătrânești. Rosenau se bucura de vechea și nemeșteșugita simplicitate germană; era aidoma castelul de țară, pe care îl descriu romanele nemțești. Mama pusese peste tot rogojini subțiri în loc de covoare, ceeace dădea întregii case un miros deosebit, care și azi îmi readuce în minte aevea, castelul Rosenau. Mirosul de rogojină și un oarecare gâlgâit al apei din fântâna de pe terasa fațadei sunt din caracteristicile cele mai deosebite, ale acelei vechi locuințe. Când îmi țin răsuflarea și ascult, îmi pare că aud încă plescăitul apei din acea fântână... storurile sunt lăsate în jos, pentrucă e cald afară... toate sunt încă pe jumătate adormite, dar mai încolo, se-aude acea apă săltând necontenit și s’aude și grădinarul râcâind cărările, printre micile răzoare bine rânduite, din jurul fântânii...; bătrânul acela părea că râcâe fără încetare cărările dintre răzoare, oricât de bine ar fi fost curățite. Iar îndărătul uneia din aceste uși închise șade mama, în iatacul ei răcoros și parfumat, cu tablourile dela Malta atârnate pe pereți și înconjurată de amintirile aduse de acolo. Numai acolo puteam retrăi câteva din datinile dela Eastwell și dela Malta; acolo, d-rul X. și Fräulein n’au îmbâcsit atmosfera cu dorința lor distrugătoare de a dărâma tot ce a fost trecutul. Și apoi odăile mamei erau așa de pline de flori. De la mama am moștenit, cu toatele, nemărginita noastră iubire pentru flori. Sădise câmpuri întregi de măzăriche mirositoare și de garoafe, în marea noastră grădină de zarzavat, în josul castelului, ceva mai departe.

Mama nu era o adevărată grădinăreasa, ci o iubitoare de flori obișnuite; nu umbla după inovări meșteșugite, îi plăceau florile, parfumate și bătrânești.

Nu mi-o pot închipui fără foarfecile de grădinărit și fără câteva flori în mână. Era neobosită; sculându-se foarte de dimineață, înaintea tuturor, o găseai umblând de colo-colo. Ii plăcea mult să ia masa afară, și’n viața dela Rosenau, o trăsătură deosebită o alcătuiau dejunul, ceaiul dela cinci și masa de seară, servite sub marele arțar, de lângă pajiște. Luam și prânzul afară, când nu era prea cald.

Mama era totdeauna, miezul tuturor lucrurilor; îi plăcea să aibă ceasurile ei de singurătate, deoarece iubea cititul cu aviditate, dar ochiul ei era nelipsit în cârmuirea întregii gospodării. Nu lua însă parte la multe petreceri și îndeletniciri, deoarece îmbătrânise întrucâtva înainte de vreme. Deasemenea se și îngrășase, pentrucă niciodată nu avusese aplecare pentru niciun fel de sporturi; totuși ea era animatoarea, centrul activităților. Nu putea suferi lenevia, ci-i era drag să vadă pe toți din jurul ei, în plină mișcare, bucurându-se de plăcerile altora. Cu toate că era cam tiranică, primea musafiri cum nu se poate mai bine.

Personalitatea ei era stăpânitoare, totdeauna plină de voie bună, cu spirit ager; nimenea mai bine decât ea nu știa să prezideze un ospăț și să învioreze convorbirile. Era de o veselie încântătoare, însă nu îngăduia flecăreala și nu putea să sufere nimic prefăcut. Cei tineri se simțeau cam sfioși în fața ei din pricina vorbelor ei mușcătoare și a întrebărilor repezi. Ochii ei erau pătrunzători și iscusiți, îți dădeai seama că nimic nu scăpa privirii lor, și numai farmecul, ce se degaja din întreaga-i fire, îi îmblânzea severitatea, care altfel ar fi părut uneori apăsătoare. Liniștită la înfățișare, avea totuși sufletul muncit de griji; simțea toate lucrurile adânc în inimă și se turbura din pricina lor, turburând astfel și pe alții; cu mintea largă și o inteligență aproape bărbătească, avea multă îndemânare și o inimă de aur, dar uneori se sbuciuma degeaba.

Ura orice e rău, fără cale și urât, și năzuința ei spre desăvârșire o făcea neîngăduitoare, ba chiar nedreaptă. Nu trecea cu vederea slăbiciunile omenirii.

Fiind ea însăși adânc evlavioasă, era pe drept neînduplecată față de cei slabi în credință și nepăsători față de biserică; mai bine să nu fi început cineva discuțiuni despre religie la masa ei, căci avea în urmă de ce să-i pară rău!...

Păstrase neștirbite principiile și obiceiurile tinereții ei și nu se împăca nicidecum cu felul de a gândi de astăzi; dacă i-ar fi fost în putere, ar fi poruncit ceasornicului să stea în loc și ar fi înlăturat orice născocire nouă, chiar și pe acele care-i făceau traiul mai plăcut. N’am întâlnit în toată viața pe nimeni, care să se fi ținut de vechile obiceiuri și credințe cu așa încăpățânare ca mama; era gata să stea împotriva propășirii întregii lumi. Spre sfârșitul vieții, aceste apucături o înstrăinară mult de ai ei; fiind tot mai mult în luptă cu mersul vremii, se făcuse din ce în ce mai pustnică și rămăsese ca închisă într’o cetățue, în care putea trăi așa cum îi plăcea. Una din ciudățeniile ei era, disprețul pentru știința medicală și pentru orice se atingea de spitale, doctori ori îngrijitoare de meserie. Avea o constituție de fier și nu era niciodată bolnavă, de aceea socotea orice propășire a medicinei, drept o născocire modernă; „puteam foarte bine să trăim fără astea în vremea mea”. Tot astfel nu încuviința teoria microbilor; desinfectantele îi erau nesuferite și nu erau îngăduite în casa ei. Iși bătea joc dea-binelea, de cei ce-și măsurau temperatura, tensiunea, se supuneau unei ascultări sau urmau un regim. I se părea o neghiobie să pui iod pe o tăetură, sau să faci injecții în contra tifoidei.

Cât despre operații, nu erau în ochii ei decât o vinovată împotrivire în contra naturii, așa cum o făcuse Dumnezeu. In casa noastră, nu se vorbea despre medicină, și am pornit în calea vieții cu totul neștiutoare de cele mai simple învățăminte ale ei. Cu toate acestea mamei îi plăcea foarte mult să laude unele leacuri precum: fenacitina, aspirina, salipirina, și se necăjea dacă încerca cineva să-i arate că sunt vătămătoare, când nu sunt luate cu socoteală. De fapt, mama era un lăstar dintr’un vechi trunchiu, o fire cum nu se mai găsește azi: autocratică, conservativă, răbdătoare la boală și la durere, mândră, vitează și neștiind ce e văicăreala.

Era o ființă care-și păstra ideile și idealurile, care ura progresul când însemna schimbare; sportul, când însemna purtări prea libere; emanciparea, când însemna necuviință; libera cugetare, când însemna călcarea principiilor religioase. Era bună, darnică și iertătoare față de servitori, cunoștea istoria familiei fiecăruia, glumea cu dânșii și era aproape familiară, fără să le îngădue totuși să treacă nici c’un pas hotarul ce despărțea una de alta castele sociale. Imperială și totodată democrată, iubea simplicitatea.

Cu dulapurile pline de samururi rusești, mătăsuri și atlasuri, dantele de preț, rufărie minunată, purta mai cu plăcere țesături de mână, pânză groasă și blănuri ieftine, pentrucă toate acele comori, păstrate în camfor și levănțică făceau parte din măreția rusească, părăsită acum, și care nu-și mai avea loc în viața ce-și alesese. Nimeni mai bine decât ea nu judeca și nu cunoștea mobila veche, artistică, argintăria și porțelanurile de altădată, din cari avea o mulțime de serviciuri, dar îi plăcea să cumpere imitațiuni moderne pentru întrebuințarea zilnică. Ți se părea uneori că urmărește un fel de răzbunare împotriva strălucirii trecute, și că o strivea sub picioare, înlăturând dintr’o mișcare, orice amintea trecutul pierdut pe veci; și nu puteai ști dacă o făcea cu părere de rău sau cu un sentiment de ușurare. Straniu amestec de tiranie și de nemaipomenită bunătate! Era în stare să nimicească, dintr’o lovitură, ani de răbdare și de îngăduire, printr’o neașteptată mustrare aspră și adesea neîndreptățită, de care simțeai că s’ar fi putut feri printr’o mică sforțare de autostăpânire.

Era, mi se pare, într’însa, ceva din misterioasa lipsă de răspundere a sufletului rus, o deslănțuire fundamentală, pe care în zadar încearcă celelalte națiuni s’o priceapă; sub toate bunele ei însușiri mijea o adâncă și nerăbdătoare năzuință înăscută, de a dărâma, de a nărui cu ochii deschiși, chiar ceeace prețuia mai mult, ceeace îi era de folos, sau chiar ceeace iubea; imbold de nerăbdare cu totul neînțeles, pentru oricine,

afară de cei ce cunoșteau adâncul adevăr al firii ei, strivită până la chinuire de cei ce o educaseră, un fel de rupere a lanțurilor cari îi erau nesuferite, cu toate că nu-și mărturisise nici sie însăși că le purta!...

Mama, mai mult decât orice altă ființă, ce-am cunoscut vreodată, și-ar fi tăiat nasul ca să facă în necazul obrazului, după cum sună vechea zicătoare.

Acum trebue să descriu pe altcineva și înainte de a-i începe zugrăvirea, mi se pare că mă înfrupt din încântătoarea libertate a povestitorului de basme sau de legende, care poate să-și cioplească dihăniile, după nestăvilita lui închipuire. Personajul de care vreau să vorbesc acum, e ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha, unchiul tatei și fratele prințului consort al Angliei, al cărui mic ducat, trebuia să-l moștenească tata, după hotărârea luată în familie. Iubitul prinț-consort al reginei Victoria, bunicul nostru, e bine cunoscut de aproape toată lumea, mai ales dela zugrăvirea caracterului lui, bine închegată de Lytton Strachey, care arată inteligența, frumusețea și răbdarea lui, într’o situație în care se cerea o îndemânare aproape supraomenească; precum și iubirea ce o avea pentru el soția sa, care l-a jelit după moartea lui, până la ultima zi a vieții ei. Dar frate-său mai mare, cu toate că era și el de-o largă inteligență și că a ținut un loc destul de însemnat în politica germană, cam pe la o mie opt sute șaptezeci, e puțin cunoscut dincolo de granițele germane.

Ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha întruchipează o formă de suveranitate, care a dispărut cu totul din lumea noastră modernă. Dacă ar fi să se ivească iar un personaj în felul lui, ar fi printre „les nouveaux riches” sau printre potentații financiari, iar nu printre prinți, ași crede. Chiar în acele vremuri de viață mai ușoară, era o arătare ciudată, cum nu întâlneai adesea și poate că e mai bine să nu fie mulți de felul lui! Unchiul Ernest era un tiran nemilos, nepăsător de simțirile altora. Dacă ași scrie acum un basm cu zâne, ași putea aproape să-l descriu ca pe un căpcăun, numai să-ți poți munci îndestul fantezia încât să-ți închipui un căpcăun, strâns încheiat într’un frac corect, însă de modă veche, căci totdeauna în frac se înființa de două ori pe an, ca să facă mamei vizita lui oficială. Căutați să vă închipuiți un om cam în vârstă, înalt peste măsura obișnuită, gros, greoi și totodată sclivisit, abia încăpând într’un frac prea strâmt pentru rotunjimea lui, și a cărui răscroiala la mijloc îl strângea nemilos; o față smeadă, urâțită prin pete de ficat, o mustață subțire cănită și ceruită, îndoindu-se în jos peste colțurile gurii și cu vârfurile iarăși ridicate în sus; fălci de bull-dog cu dinții de jos înaintând mult deasupra celor de sus, și peste toate acestea, o pereche de ochi albaștri, cu vinișoare roșii, strălucind de-o inteligență înfiorătoare, aproape brutală. Un înspăimântător senior bătrân, îngâmfat și plin de o jovialitate voită, care imita cu neasemănată îndemânare, o veselie binevoitoare.

Se înfățișa cu pălăria înaltă în mână, cu mânuși ca lămâia, vârâte în bordul pălăriei și c’un boboc de trandafir la butonieră; niciodată nu-i lipsea bobocul de trandafir. Noi copiii, totdeauna chemați să stăm pe lângă mama, în asemenea împrejurări sărbătorești, luaserăm obiceiul să aducem în odae, scaunul cel mai sdravăn, deoarece nefireasca greutate a unchiului, ar fi fost vătămătoare oricărei mobile mai ușoare.

Se așeza pe scaun cu genunchii depărtați, sforăia, arunca în jur o privire rotită și primea sfioasa noastră curtenie, cu vorbe de mulțumire sgomotoase, însă nepăsătoare. Ne ciupea de bărbie, spre disperarea noastră, și cu strigătul nelipsit de „Ah, die herrlichen, die lieben, die süssen Kinder!”[24] Aceste năvăliri periodice ale potentatului localnic, în salonul mamei, erau așteptate de noi, cu un fel de plăcere plină de teamă, în care se amestecau și spaimă și nerăbdare.

Adevărul despre unchiul Ernest nu ne era cunoscut pe vremea aceea, când ni se fereau urechile de orice convorbiri despre lucruri necuviincioase; știam numai că era un unchiu cam înfricoșător însă binevoitor, că semăna cu un bull-dog și că ne insufla și teamă și veselie. Mai târziu însă, toate ciudățeniile lui ne-au fost povestite și sunt vrednice de amintit.

Se căsătorise din motive politice cu o oarecare prințesă Alexandrina de Baden, sora ducelui ce domnea atunci, o ființă blândă, cât se poate de virtuoasă, cât se poate de ștearsă și semănând cu cumnată-sa, regina Victoria, numai prin nemărginita (și la dânsa nemotivată) adorare pentru soțul și stăpânul ei. El se purta față de dânsa cu o groaznică și jignitoare nepăsare și era cunoscut în toată Germania, pentru nesfârșitele și uneori josnicele lui legături de dragoste. Din pricina acestor întâmplări, Curtea lui nu prea avea renume bun. Era alcătuită din tot soiul de venetici, oploșiți acolo, din motive pe cari e mai bine să nu prea le cercetăm.

Acești domni, cu rosturi cam îndoelnice, erau căsătoriți cu actrițe de a doua mână, renumite pentru purtarea lor ușuratecă; mai erau pe acolo și o seamă de ființe nici prea cultivate, nici prea cum se cade. Din când în când se arătau și câțiva intelectuali și artiști de autentic talent, căci ducele Ernest era un om foarte învățat însă cu cât înainta în vârstă, se răreau din ce în ce la Curtea lui elementele mai alese. Necumpătarea lui prilejuia mari cheltuieli, așa încât, după toate celelalte încăpuse pe mâna unor cămătari hrăpăreți, cărora era nevoit să le arate oarecare curtenie, ceeace nu prea înălța prestigiul și buna ținută a Casei lui. Din pricina acestei stări de lucruri, părinții mei se țineau departe de toate serbările dela Curte și mi se pare că se iveau cu acest prilej certuri neplăcute; dar toate acestea se întâmplaseră cu mult înainte de vremea mea, astfel încât n’a ajuns până la mine, decât svonul despre ele, mult după ce-și sfârșise zilele bătrânul unchiu. Odată pe an, vârstnicul tiran își poftea familia la un mare prânz în castelul Kalenberg, o reședință cam în stilul castelului Rosenau, dar ceva mai falnic si cu o înfățișare de palat.

Palatul Kalenberg era și el așezat pe un deal, și am pomenit mai înainte de el, când am vorbit despre renumita prăjitură a nepotului lui Wiener. Acea prăjitură dela Kalenberg nu era însă niciodată servită la masa unchiului Ernest. Nu știu de ce noi copiii eram totdeauna poftiți la acest ospăț anual. Mi se pare că nevinovăția noastră reținea în marginile cuviinței pe bătrânul desfrânat. Inainte de a porni, ni se făcea o lecție despre felul cum trebuia să ne purtăm și ni se poruncea cu asprime, să nu cumva să pufnim de râs sau să arătăm prin vreun semn nesăbuit că ne vine să râdem, oricât ar fi scena de caraghioasă. Unchiul Ernest din pricina grosimii lui, sta întronat mai sus decât toți musafirii. Era o arătare ce insufla teamă și dela care nu ne puteam lua ochii. Oricare ar fi fost adevărata lui simțire, juca de minune rolul unui desăvârșit stăpân de casă și se uita de sus în jurul mesei, ca un căpcăun, numărând bucățile ce avea să înghită peste puțin, dar pe cari voia să le vrăjească mai întâiu. Deasemeni în acele neuitate împrejurări, eram iarăși sgomotos proclamate ca „drăguțe, minunate copile” iar noi ne îndesam batistele în gură ca să nu pufnim de râs. Cred că spusele lui erau pline de culoare și de miez, chiar dacă nu totdeauna deplin cuviincioase, dar eram pe atunci prea copile ca să-l ascultăm cu plăcere. Cea mai de seamă podoabă a mesei o alcătuiau două șiruri de înalte sfeșnice de argint. Florile erau potrivite fără gust, fiecare musafir având lângă farfurie un pahar cu un buchet de flori țepene și îndesate. Mi-aduc aminte de o oarecare floare trandafirie, care nu lipsea niciodată din aceste buchete de modă veche și care mirosea foarte urât.

Când nu ne băga nimeni în seamă, smulgeam acea floare dintre tovarășele ei (și nu era lucru ușor, atât erau de îndesate) și pe furiș ni-le treceam una alteia pe sub masă, ceeace era încă un prilej de a ne înneca de râs, pe înfundate. Biata, smerita și bătrâna mătușă Alexandrina sta de partea cealaltă a mesei, față în față cu tiranul, dând din cap în semn de aprobare și fără un cuvânt la toate spusele fiorosului bătrân. Draga bătrână mătușa Alexandrina! Mi-o amintesc ca pe-o bătrână tristă și încovoiată, în rochii negre ponosite, purtând prins pe piept un mare cameu în care era săpat chipul soțului ei și cu care reținea un șal de cașmir pe trupul ei turtit și lipsit de corset. Bărbia îi era acoperită de o barbă rară și căruntă, iar doi ochi blajini și șterși se bulbucau deasupra unui nas amărât, care avea netăgăduit forma unei pere. Avea o neîncetată clipire nervoasă a pleoapelor, ceeace înteția încă înfățișarea de strivire ce o deosebea. O biată făptură mâhnită, a cărei singură dragoste era acest temut despot bătrân, care se purta cu dânsa cum n’ar fi îndrăznit nimeni să se poarte cu o servitoare. E și ea una din ființele pe cari timpurile moderne le-a înlăturat pe veci, forma cea mai mâhnită și cea mai amărâtă a soției supuse, jucăria bărbatului, servitoarea, victima lui. Chiar în tinerețe trebue să fi fost lipsită de frumusețe, însă învinsă, strivită, fruct stors și aruncat cum ajunsese, avea și ea o zi la care se gândea cu drag, o amintire care-i rămăsese în suflet ca o lumină strălucitoare, Aceasta o descoperirăm într’o zi, cutreerând smeritele încăperi în cari locuia tanti Alexandrina, sus de tot sub acoperișul Kalenbergului și’n cari rar pătrundea cineva. Nu știu din ce pricină perechea ducală, în primele timpuri ale căsătoriei, făcuse o călătorie în deșertul Africii, lucru neobișnuit pe acele vremuri. Biata bătrână avea o fotografie păstrată cu mai multă sfințenie decât tot ce era al ei. Ne-o arătă în acea zi și degetele care țineau vechiul portret, tremurau, iar ochii, totdeauna lăcrămoși, vărsară adevărate lacrimi de înduioșare, când o scoase din colțu-i bine ferit și ne-

o dădu în mână. Era înfățișată în haine de călărie, cu malacof, purtând o pălărie potrivită costumului, cu margini moi și pline de pene, și ținând în mână clasica biciușcă subțire. Lângă dânsa, mult iubitul despot, gătit și el după principiile ce domneau la începutul erei victoriene, în privința costumelor de sport. Ingâmfat, impunător, sigur de el, chiar în acea fotografie, privea pe deasupra capului ei, pe când ea se uita în sus, spre fața lui, cu ochii plini de adorare ai unui câine. Ca fond, deșertul, clasicul deșert; movile de nisip, zare nemărginită, un cort, un palmier, până și pitorescul arab, rezemat pe flinta lui prea lungă — nimic prefăcut, era lucrul aevea, în tot adevărul lui. Da, iat-o colo în deșert, soție abia căsătorită. Ținea încă în mână fotografia, duioasă amintire a unei năluciri, care-i păruse un adevăr deplin — pentru ea cel puțin — în ceasul când o trăise. Avusese și ea ziua ei de fericire, zi pe care-o petrecuse sub soarele arzător al Africii; cort, palmieri, nimic nu lipsise, nici măcar iluzia iubirii.

Iar în bătrânețea ei înghețată, surghiunită într’o cameră înăbușitoare sub acoperiș, ca să coste mai puțin încălzitul, sta privind la acel portret, cufundată în amintiri... Și o adiere a rozelor din grădina raiului pătrundea încă odată până la dânsa...

Fusese și ea tânără odată și visase un vis, colo departe în deșert, lângă omul care astăzi era un desfrânat bătrân, plin de păcate, dar pe care, ah! — minunea inimii omenești, — îl iubea încă!

Ducele Ernest era un mare vânător, chiar dacă nu era cum zice Biblia „sub ochii veșnicului Dumnezeu”. Pe lângă „vin, femei și cântece”, putem adăuga „cerbi și căprioare”. O mare parte din venitul lui era întrebuințată la întreținerea unor nemărginite parcuri; avea mici căsuțe de vânătoare, în câteși patru colțuri ale pitorescului său ducat. Se înconjura de o oaste de paznici și de slujbași oficiali cu deosebite titluri și grade diverse, potrivite cu uniformele lor verzi, căci în Germania, orice vânător e îmbrăcat în verde. Ultima dragoste a bătrânului tiran era sora unuia din acei tineri îmbrăcați în verde, care din această pricină se bucura de mare favoare. Pomenesc de aceasta, numai pentru a adăuga un ultim amănunt zugrăvirii devotamentului conjugal al mătușii Alexandrina. Când muri despotul la o vârstă înaintată, căci ne-cumpătarea nu-i scurtase nicidecum zilele pline și senine (bătrânul sibarit avea obiceiul să zică: „Soarta nu mă poate vătăma, am prânzit azi”), văduva lui, cu inima sfâșiată, luă pe acea tânără femeie sub ocrotirea ei și merse până acolo, încât declară, că unica vilă, în care grozavul ei stăpân își petrecuse orele de chef cu acea femeie și cu altele, nu trebuie atinsă nici locuită de alții, „pentru că acolo trăise scumpul ei Ernest ore atât de fericite”...

Mai multă dragoste și milă nu se poate găsi în nicio inimă de soție.

Un cuvânt despre profesorii noștri: Erau bine înțeles, un factor de mare însemnătate în viețile noastre, tocmai atunci când se cuvenea să căpătăm toate cunoștințele trebuincioase unor mici prințese bine educate. Dar pe acea vreme, nicio învățătură complicată cum e algebra, limbile clasice, matematicile sau filosofia nu făcea parte din program. Nu eram o elevă bună, lacomă de știință, căci găseam mai multă plăcere în toate celelalte îndeletniciri decât în studii. Nu cunoșteam ce e ambiția, și îmi părea rău de timpul pe care orele de lecții îl răpeau dela o mie de alte lucruri ce aș fi vrut să fac. Ducky și cu mine nu luam lecțiile împreună. Ea avea hotărât mai multă aplecare spre învățătură decât mine, pricepea mai repede, reținea mai bine, ortografia îi venea foarte ușor, pe când eu niciodată n’am știut-o deplin. Până și azi nu pot să „văd”

cuvintele ce scriu, ci numai lucrul pe care îl reprezintă. Bunăoară cuvântul „grădină” pentru mine, nu deșteaptă vederea semnelor: g r ă d i n ă, ci pomi, flori și fântâni, pajiști verzi și colțuri umbroase, și numai din când în când, mă deștept cu oarecare mirare, când descopăr ce înfățișare are cuvântul pe hârtie, în simpla lui scriere.

Sandra, fiind mai puțin înaintată, își lua lecțiile singură. Era cea mai înceată din noi trei la învățat. Mai târziu, sora mea Baby a fost o elevă mult mai destoinică, fiind mai ambițioasă și cu o părere mai modernă despre cunoștințele ce ar trebui să le aibă o fată. Eu mă mulțumeam pe deplin cu istoria, geografia, aritmetica, botanica, literatura, religia, istoria naturală, pictura, limba franceză, muzica, gimnastica. Nicio știință mai încâlcită nu m’a ademenit vreodată și nici nu ne dădeam seama că educația noastră era foarte superficială. Nu era nimeni cu care să ne fi putut lua la întrecere. Profesorul Rieman, care ne preda istoria și geografia, era un om destoinic, avea o barbă cafenie și întruchipa pe germanul cam țeapăn și foarte politicos. Il sufeream fără să ne placă în adevăr. Făcea tot ce putea ca să înțelegem harta lumii întregi și să ținem minte numele râurilor, ale orașelor și ale munților, și-și dădea multă osteneală ca să ne insufle o cunoștință în linii generale a istoriei și a legăturilor țărilor între ele, dealungul veacurilor; schimbările ivite în înfățișarea și mărimea lor, întâmplările de căpetenie cari trebuiau neapărat ținute minte, precum și chipul cum se urmau una după alta epocile, cu războaiele, cu creșterea și cu descreșterea lor. Creerul meu neexersat nu era însă destul de primitor și nu mi-a rămas mult din toată înțelepciunea pe care profesorul Rieman cerca să ne-o împărtășească în timpul lungilor și adeseori obositoarelor ceasuri, pe când alte multe glasuri mai ademenitoare ne ispiteau prin ferestrele deschise. Profesorul Rieman avea un fiu care azi e artist de meserie, înzestrat cu un minunat talent muzical. Alesul nostru dintre toți, era profesorul Beck. Avea un cap frumos cu nas de acvilă, o creastă de păr sbârlit, glasul adânc și mult simț al umorului. In programul nostru lecțiile lui se numeau „limba germană”, ceeace cuprindea literatura, compoziția precum și gramatica și dictarea. Ne plăceau lecțiile cu profesorul Beck, cu toate că mintea lui se înălța mult mai sus decât a noastră și că uneori uita că vorbea cu două fetițe foarte copilăroase și prostuțe și se avânta spre gândiri ce depășeau cu totul priceperea noastră; trecându-și mâna pe tufa răsvrătită a părului castaniu-cărunt, vorbea neîncetat și ochii lui nu ne mai vedeau, pierdut cum era în propria lui viziune. Cu degetul ridicat, dealungul nasului lui de acvilă, închidea ochii pe jumătate și ne spunea lucruri pe cari nu le pricepeam, izvorâte cu mult avânt din adâncul înțelepciunii lui; uita că totul de cele două fetițe: dacă-l ascultau cu plăcere, sau nu se străduiau de loc să-i urmeze sborul cugetării. In chip nelămurit, înțelegeam totuși că spusele lui erau pline de miez, mai ales dacă am fi putut să pricepem despre ce era vorba. Lui Ducky îi plăcea să desbată orice chestie și rareori primea ceva de-a gata, eu însă eram o elevă lipsită de însușiri și-mi pare rău să mărturisesc că nu se poate povesti despre mine, c’aș fi spus în acele vremuri ceva de seamă sau plin de haz. Aveam însă un oarecare talent de a povesti și mă bucuram când mi se îngăduia să-mi aleg singură subiectele de compoziție. Aveam și scriere frumoasă, dar memoria nu prea mă ajuta; puteam bunăoară să-mi amintesc o poveste, dar niciodată datele istorice. Mi se pare că modul de predare nu era pe atunci așa de bun ca în ziua de azi. Invățământul nu se făcea în chip apropiat de înțelegerea copilului și, ca să zic așa, nu era destul de vizual, nici nu-ți ațâța închipuirea și nici nu te învăța nimeni să pătrunzi înțelesul, scopul sau planul lucrurilor. Nu ți se aducea destul de limpede sub ochi legătura dintre fapte, cauzele lor, nici desfășurarea treptată și logică a întâmplărilor.

Cel puțin așa simt eu, când mă uit înapoi la multele ceasuri pierdute zadarnic, pentru a învăța atât de puțin. Se poate iarăși ca pricina să fi fost educația primită dela mama, care, foarte evlavioasă, ne lăsase într’o deplină necunoștință a realității, astfel încât mintea noastră, ca un ogor nearat, rămăsese nepregătită pentru a primi sămânța înțelepciunii, deoarece îi lipsea temelia tuturor lucrurilor. Doctorul Heim, ne preda istoria naturală și botanica. Era gras, smead, cu ochi spălăciți, bulbucați sub ochelari, și strâns în clasicul frac al timpului acela; răspândea o duhoare înăbușitoare, ce amintea ferestre închise, țigări eftine, haine neaerisite și care ne supăra așa de mult, încât nu prea ne dumeream dacă ne plăcea sau nu învățătura lui. Aveam o groază înăscută de orice descriere a organelor interne; ni se părea că e ceva măcelăresc și nu prea cuviincios; era chiar să ne vină rău într’o zi, când, plin de însuflețire, doctorul Heim ne aduse un ochiu de bou,’ ca să ne arate minunile alcătuirii lui optice. De bună seamă nu eram deloc din școala modernă, care fără sfială cercetează toate amănuntele mecanismului omenesc. Botanica ne plăcea mai mult, fiind mai după gustul nostru, cu toate că am preferat totdeauna o floare în forma ei firească decât supusă vivisecțiunii pentru a lămuri cum și ce fel se petrec toate într’însa.

Bietul profesoraș, Neuman, care ne preda matematica, trecea prin clipe mai grele decât toți ceilalți. Socotelile și cifrele, adunările și scăderile, regula de trei și toate celelalte părți ale acestui încâlcit învățământ, erau în chip fundamental străine de firea mea, oarecum romantică și ușuratică. Barba castanie închis a profesorului Neuman contrasta ciudat cu obrajii lui trandafirii ca porțelanul. Mr. de Schaek, succesorul grasului, bunului și îngăduitorului Eduard de Morsier, din timpul fericitelor zile dela Osborne, era al doilea preceptor al lui Alfred și ne învăța franțuzește. Era un tânăr sclivisit, cu haine foarte bine croite; îl plictisea faptul că eram atât de copilăroase și nici nu ascundea cât îl furau gândurile, căci d-l de Schaek era latin din creștet până’n tălpi, și îndrăgostit de singura femeie bine îmbrăcată din tot Coburgul. Această ademenitoare domnișoară, fiica superintendentului grajdurilor ducale, avea tulburătorul obiceiu de a porni la plimbare prin Piața Palatului, tocmai în timpul lecției, noastre de limba franceză. Simțind o tainică simpatie pentru dragostea tânărului nostru profesor, noi ghiceam după vădite semne de neliniște ale lui, că se apropia o anumită oră. Se scula de pe scaun, umbla de colo-colo, c’un ochi cruciș în spre fereastră, pe când se străduia să ne facă obișnuitul dictat. Tânăra cu pricina ne atrăgea și dânsa luarea aminte; netăgăduit, era plină de „chic”, ne dam seama însă că nu era o persoană cu care ai fi putut vreodată intra în legături, deoarece prinsese rădăcină în societatea „indezirabilă” dela Curtea ducelui Ernest.

Pictura și muzica ne erau predate de două respectabile bătrâne domnișoare, cât se poate de deosebite una de alta: Fräulein Anna Messing și Fräulein Helferich. Aceasta din urmă isbuti să-mi dea o cunoștință temeinică a principiilor desenului, pentru care îi sunt și astăzi recunoscătoare. Cu toate că metoda ei era strâmtă și învechită, cunoștea regulile de temelie ale artei ei și anatomia unei flori, chiar mai bine decât vrednicul dr. Heim. Era o bătrână cu duh mușcător și plin de ironie, avea nasul ascuțit și idei sociale înaintate. Cuprindea în firea ei însușirile unui adevărat democrat; fiind întrucâtva liber-cugetătoare și părerile ei erau îndrăznețe într’o epocă în care democrația nu era încă la modă. Nu se închina în fața niciunei clase sociale; ea a fost de fapt prima mea întâlnire cu „Vox Populi”. Bătrâna Anna Messing, dimpotrivă, iubia orice se atingea de regalitate și era bună cunoscătoare a Almanahului de Gotha; avea nasul ca un cioc de pasăre, ochii sticloși, albaștri, cu privirea aspră, și dinți ce se puteau asemui numai cu cei închipuiți de un francez când zugrăvește pe clasicul călător englez. Avea însă o răbdare de înger și-și dădea o” nemaipomenită osteneală ca să mă inițieze în tainele unei arte, pentru care nu eram înzestrată. Chiar cel mai neobosit „un, doi, trei” al ei n’a fost în stare să mă facă să execut în măsură, cea mai ușoară melodie; iar când cântam la patru mâini cu sora mea Ducky, alegeam totdeauna basul, căci cuprindea mai mult acompaniament decât melodie și se potrivea mai bine cu slabele mele puteri muzicale. Asta nu înseamnă că nu iubi am muzica; dimpotrivă, m’a mișcat în chip straniu dela începutul vieții mele, cu toate că adevărata educație muzicală mi-a fost dată mai târziu de Carmen Sylva, bătrâna regină a României. Dar în zilele copilăriei mele eram netăgăduit o mică sălbatecă în ceace privește arta cea mai divină dintre toate.

Preotul căruia i se încredințase învățământul nostru religios, era cu mult deasupra nivelului nostru. Pentru noi, religia era un fapt, ceva de temeiu, iar nu un subiect de desbateri teologice. Pe acea vreme eram cu totul nevrednice de vreo lămurire mai înaltă sau mai largă a acelui fapt.

Sf. Treime nu se putea cerceta. Crezul era credința noastră; nu stam să cumpănim afirmările lui și ne simțeam foarte jignite când ni se spunea că Adam și Eva erau numai simboluri și că Dumnezeu nu făcuse lumea în șase zile. De bună seamă erau la noi deosebiri de credință ce nu se puteau înlătura; noi fiind protestante, mama ortodoxă și aflându-se în afară de cercul nostru intim, și catolici. Aceștia mergeau la o biserică pe care Luther o respinsese pentrucă socotea lucru neîngăduit ca niște preoți din Roma să vândă bilete de intrare în cer. Acest Luther, fiind odată în Wartburg (sau poate în cetatea dela Coburg, căci această vestită fortăreață avusese într’un rând cinstea să fie vizitată de marele reformator) aruncase într’o zi o călimară în capul diavolului, care venise să încerce a-l ispiti. Pata neagră se vede și acum pe perete.

Luther desigur avusese dreptate să intre în luptă cu Roma și cu greșelile ei, totuși nu se putea tăgădui că plutea în bisericile catolice, chiar când erau prea încărcate cu sfinți zugrăviți și ciopliți, o atmosferă mai poetică decât în bisericile reformate. Biserica mamei era pătrunsă de mister și te umplea de un fior neînțeles. Artistul din sufletul fiecăruia se desfăta la vederea icoanelor pe fond de aur; tămâia îți turbura simțurile, iar altarul, ferit de ochii tuturor, te făcea să înțelegi că sunt unele revelațiuni ascunse de ochii noștri. E mai mult mister în bisericile nereformate. Ele ne atrăgeau și totuși ne păreau străine. In imnurile noastre engleze și în solemnele cântece bisericești germane, răsună adevărul și sinceritatea; parcă simți că pășești temeinic pe pământ. Totuși noi nu ne frământam mintea cu asemenea deosebiri și cu înțelesul lor. Pe vremea aceea ne mulțumeam să lăsăm pe Dumnezeu în pace și să primim religia așa cum ne fusese înfățișată de către nursele și guvernantele noastre; și niciodată nu uitam să ne închinăm seara și dimineața. Domnul superintendent dr. Müller, căpetenia religioasă a Coburgului, era un vestit bătrân cleric, de o erudiție adâncă și un neîntrecut predicator. Ne insufla un nețărmurit respect și-l priveam cu toată evlavia, ca pe o ființă impunătoare”. Incercam din toată inima să urmărim înțeleaptă expunere a adâncilor adevăruri, mult prea încâlcite ca să le cuprindă mintea noastră nedesvoltată. Obișnuite cum eram cu învățământul simplu și nemeșteșugit al clericului dela țară, din Anglia, sau al preoților de pe vasele marinei engleze, d-rul Müller turbura întrucâtva smeritele noastre cunoștințe religioase. Ca și profesoral Beck, ne fermeca cu vorba lui; cuvintele lui păreau înaripate, ne plăcea muzicalitatea lor, dar, obișnuit să vorbească din amvon, se avânta în sfere, unde nu-l puteam urma. Il ascultam ca vrăjite pline de uimire în fața înțelepciunii lui, însă eram mult prea sfioase pentru a pune întrebări sau a mărturisi că nu-l înțelegeam. Tăcuta noastră supunere îl făcea să creadă că ne pătrundeau în suflet învățăturile lui, pe când, la drept vorbind, ne turburau toate credințele, ba chiar într’o oarecare măsură, semănau în inimile noastre sămânța îndoelii. Il priveam cu venerație, îl admiram, dar niciodată nu ne foloseam de înțelesul lecțiilor lui — și-mi aduc aminte cum, dintr’un imbold nelămurit de apărare, îmi lăsam creerul cuprins de o izolare binefăcătoare, prin care mă feream de a primi vreun învățământ primejdios; pe neștiute cercam să-mi mențin vechile granițe, pricepând în mod subconștient că mintea mea nu era încă pregătită pentru adânca lui știință, pe care ne-o propovăduia în cuvântări nepotrivite cu vârsta noastră. Totuși el ne duse până la confirmație, de care ne apropiam cu sufletul plin de evlavie adâncă, deși cam neluminată. Incercam să ne dăm seama de solemnitatea acestei taine și să fim vrednice de legământul cu care eram s’o săvârșim, dar în adâncul conștiinței mele simțeam cu durere că nu mă înfiorasem destul, de misterioasa ei însemnătate. Niciodată nu-mi, fu hărăzit darul de a mă cutremura de vreun extaz religios. O muzică minunată sau deplina împărtășire a frumuseții naturii mă făceau să mă apropii mai mult de Dumnezeu; o priveliște măreață, adânca tăcere a codrului, o grădină plină de flori, un strălucit apus de soare, deslănțuirea unei furtuni pe mare îmi insuflau o mai limpede pricepere a celor veșnice, decât oricare ceremonie bisericească. Slujbele preoților mi-au părut totdeauna ceva nedesăvârșit; ei îmi păreau prea robiți pământului, făceau gesturi ce-mi ajunseseră prea obișnuite și lipsite de avânt prin deasa lor repețire; niciodată nu mă înfioram de vreo apropiere cu Marea Atotputernicie, pe care o simțeam aevea mai adânc în sufletul meu, departe de participarea la un ritual bisericesc. Lunga pregătire și încercatele lămuriri teologice a tot ce primisem noi înainte, ca fapt aevea, îmi însuflaseră o oarecare neliniște, ba chiar oarecare neîmpăcare, bine înțeles nu mi-o mărturiseam, dar simțeam în inimă ca un gol, lăsat de ceva ce ași fi pierdut. Știu că Ducky care primi confirmația odată cu mine, simțea acelaș lucru, dar o sfială neînțeleasă ne împiedica de a ne spovedi una alteia în această privință și de a cerceta lucruri cari erau mai mult un mod de a simți decât un prilej de vorbă; totuși știam că trecea și ea prin aceleași stări sufletești.

Incercam din toate puterile să ne hipnotizăm până la un fel de extaz religios, un fel de atingere mai de aproape cu cele supra-pământești, dar niciuna din noi nu fu cutremurată de fiorul adânc, care mi se pare că e hărăzit unora.

Primirăm confirmația în biserica din satul Oslow de lângă Rosenau, o clădire în stil rococo rustic, văruită și simplă, cu un acoperiș înalt de țigle de culoare închisă. Vechiul clopot avea un glas solemn, adunarea de oameni din popor era plină de cucernicie și toți cei ce se înghesuiau în biserică în acea zi, fie din clasa de sus, fie țărani, ne voiau binele, toți erau plini de dragoste pentru cele două surori, cari își depuneau întâia oară, cu toată bună știința, legământul față de altar.

Era anotimpul când înflorește „Narcissus Poeticus”, anotimpul în care înfloresc florile cele mai timpurii. Ele împodobeau întreaga biserică, erau împrăștiate sub picioarele noastre pe când pășeam spre altar, înconjurau stâlpii în mari mănunchiuri, și mireasma puternică și cam amețitoare a acelor albe flori în formă de stea, cu inima ca un disc galben, îmi amintește, oriunde le întâlnesc, ceremonia încântător de simplă, desfășurată în acea ciudată și rar cercetată biserică de sat. Versetul ce mi se dăduse pentru intrarea mea conștientă în viață, era: „Fericiți cei cu inima curată, căci vor fi numiți copiii lui Dumnezeu”.

In acea zi mama îmi dărui patru frumoase șiraguri de mărgăritar, prinse într’un rubin înconjurat cu diamante, pe cari mamă-sa mi-l lăsase moștenire pentru ziua acestei ceremonii, deoarece pe vremuri și dânsa, ca prințesă de Hessa, fusese confirmată în biserica protestantă, înainte să devină Țarina Rusiei și să-și schimbe religia.

Printre multele lecții ce luam, erau și lecții de dans, încântător prilej de întâlnire cu prietenele noastre, căci n’ar fi avut nicio noimă o lecție de dans, dacă n’ai fi avut cu cine juca. Omul palid, mic, aprig și neastâmpărat care ne iniția în această artă elegantă, se nimerise să fie frate sau văr cu bucătarul nostru și-l chema dacă nu mă înșel, Reinhart. Se trudea cu noi din tot sufletul și petreceam de minune, dar cu niciun chip nu puteam lua în serios acea artă, pe atunci cam țeapănă și ceremonioasă. Valsul în trei timpi, polka, schottisch, mazurka, galopul, cadrilul și lancier-ul erau jocurile pe cari încerca să ne învețe disperatul și asudatul mic martir în mănuși albe. Printre prietenii lui Alfred era un băiat foarte hazliu, numit Reinhold Ribbeck, cam prea îndrăzneț, dar plin de veselie. Făceam haz de Ribbeck, mai mult decât era socotit cu cale, căci nu știu cum se făcea, că totdeauna simțeam o înclinare către cei pe cari autoritățile noastre îi judecau rău. Imi amintesc de Ribbeck ca de un mare organizator al vânătorilor de lilieci din podul dela Rosenau. Unul din jocurile noastre preferate pe acea vreme, era „Prigonirea Creștinilor”, insuflat de lecțiile de Istoria Religiei cu care tocmai ne luptam. Pentru a face jocul nostru isbitor și potrivit adevărului, ne supuneam la nesfârșite chinuri, lăsându-ne să fim legate de pomi, sau coborâte, prinse de o funie, într’un mic turn dărâmat la capătul terasei dela Rosenau, în care rămâneam prizoniere până când cei ce înfățișau pe creștini, veneau să ne dea drumul. Făceam mare sgomot, aprinși la față și înădușiți, și apoi totul se sfârșea printr’un mare ceai, servit sub arțari, cu mama prezidând o gloată de mici sălbateci, sbârliți, cu părul înădușit, cu obrajii aprinși și cu o nemaipomenită poftă de mâncare. Nimic nu-i plăcea mai mult mamei, decât să vadă tineretul mâncând cât îi era pofta. Nesfârșite mormane de prăjituri, pâine cu unt, precum și fragi cu smântână, erau pregătite pentru noi în asemenea împrejurări. Bunătățile cele mai iubite de noi erau „Topfkuchen, Knüppelkuchen, Sandtorte și Waffeln” și în adevăr aveau un gust minunat, colo pe pajiște, sub bătrânul arțar, cu mama care ne îndemna să ne îndopăm cât putem. Viața la Coburg și la Rosenau era mult mai puțin plăcută când lipsea mama, lucru care se întâmpla des pe acea vreme; pleca sau în Rusia, sau în Anglia; adesea lua cu dânsa pe sora noastră Baby, și atunci cădeam fără scăpare sub stăpânirea lui Fräulein și a doctorului X. Fräulein era frumușică, plăcută la vorbă, și după cum i-au proorocit cei dela oficiu, se întâmplă ceeace era de prevăzut: d-rul X se îndrăgosti de ea și se logodiră. Iubirea are urmări deosebite. De data aceasta, urmarea fu, că amândoi îndrăgostiții văzură unul într’altul multe însușiri bune, pe care, însă nu le găseau la niciuna din elevele lor. Afară de aceasta găsiră că s’ar cuveni să cunoaștem câteva din laturile cele mai puțin plăcute ale vieții. Aceasta făcea parte din metoda lor de educație. După părerea lor trăiserăm până acum o viață prea de tot fericită. Fuseserăm crescute în belșugul și înlesnirile unui cămin bogat și bine cârmuit; acum își puseră în minte cu strășnicie, să ne învețe că viața nu era totdeauna și peste tot așa de ușoară și de plăcută. Sosise timpul să ne obișnuim cu ideile, gusturile și datinele germane. Unele schimbări trebuiau impuse și Fräulein se puse pe lucru să răstoarne tot ce până atunci iubisem și socotisem ca temeinic. Nu știu pentru ce, Fräulein, care pentru dânsa prețuia hainele frumoase și eleganța, îi băga în cap mamei, c’ar fi bine pentru noi, să ne învățăm a purta rochii urâte și pânză aspră în loc de rufăria subțire, cât se poate de rafinată, din Anglia, cu care fusesem obișnuite din timpul copilăriei noastre. Așa dar, cămășile de noapte și rufăria de zi fură deodată preschimbate în pânzeturi groase cari ne supărau pielița simțitoare și răsfățată. Afară de aceasta, Fräulein văzu îndată că ne plăceau, mie mai ales, culorile armonioase, țesăturile bogate și rochiile frumoase; așa dar, s’a găsit cu cale, să se smulgă din noi orice slăbiciune pentru ceeace ne desfăta. Ne siliră să purtăm rochii umilitoare și urâte, pălării și mantale, precum și încălțăminte rău croite, cu un cuvânt „orice ne putea urâți” într’un chip oarecare. Toate acestea erau pentru noi un adevărat chin; sufeream aceste născociri, cu o răsvrătire sbuciumată dar tăcută, pe care doamna cu pricina, desigur c’o înțelegea și de care se desfăta. Avea obiceiul urâcios, de a ne arăta mamei sub lumina cea mai dăunătoare.

Fetele la acea vârstă trec prin clipele cele mai puțin vrednice de laudă, și părinții trebue să aibă multă răbdare față de ele; dar Fräulein găsea toate prilejurile pentru a ne umili sau a ne face caraghioase în ochii mamei, într’o mie de feluri neînsemnate, dar viclene și primejdioase. Afară de aceasta, deștepta și întreținea între noi tot felul de mici gelozii, și numai dragostea și înțelegerea noastră a putut păstra între noi, neștirbite, prietenia și camaraderia cari ne legau. Cu cât mă gândesc la purtarea acestei Fräulein, cu atât o învinovățesc mai mult. Avea într’însa ceva din Iago; era dibace în insinuări și vicleană până la perversitate. Bunăoară ne ispitea prin convorbiri meșteșugite să punem întrebări asupra tainelor ascunse ale vieții și apoi se ducea să ne ponegrească în fața mamei, ca pe niște fetițe necuviincioase, cu minte nesănătoasă, pe când ea era aceea, care voia să ne turbure în nevinovăția, cam amorțită însă paradisiacă, în care mama vroia să ne păstreze. Era o uricioasă trădare și dacă ar fi putut mama s’o ghicească, s’ar fi supărat adânc. Insă această pereche iscusită se furișase cu totul în încrederea și bunăvoința ei și noi nu ne mai puteam desvinovăți, pe când toate poveștile răutăcioase despre noi și toate ponegririle căpătau crezare. Afară de aceasta, d-rul X întărea neîngăduința mamei față de tot ce era englez, într’un chip care până la urmă ajunsese vătămător. Dar toate acestea fac acum parte din trecut, n’am de gând să le redeștept, și dacă am pomenit de ele, e pentrucă au isbutit să turbure, ba chiar să întunece întrucâtva, ultimii trei ani ai vieții mele de acasă. Desigur creșteam, și uneori, supăram pe cei mari, căci pierduserăm farmecul copilăriei, însă era vârsta de jertfă și sunt sigură că mama, dacă ar fi cunoscut adevărata fire a răutăcioasei Fräulein, nu ne-ar fi încredințat îngrijirii ei.

Una din întâmplările ce s’au ivit în timpul când amândouă nesuferitele „autorități” erau unite împotriva noastră, trebue să fie povestită pentru că e hazlie. Mama plecase în Rusia și perechea necăsătorită încă se cufunda în poezia dragostei lor, copleșindu-ne cu aceeși plictiseală cu care desigur o copleșeam și noi; dintr’o parte și dintr’alta, era o deplină lipsă de simpatie. De când lumea, era la noi obiceiul, ca la toate prânzurile neoficiale să fie așezat în mijlocul mesei un mare vas de argint, în care se afla, sau un buchet de flori sau o plantă. Această cupă, bine lustruită și așezată, după moda engleză, pe un mic piedestal albastru închis, era destul de înaltă și ascundea oricui, persoana așezată în față. In lipsa mamei, Fräulein se așeza în capul mesei și d-rul X. la capătul celălalt; de când erau îndrăgostiți însă, vasul de argint plin cu flori, împiedeca perechea să schimbe priviri în timpul mesei. Răbdară această stavilă câteva zile, dar într’o zi, d-rul X., cu felul lui poruncitor, dădu ordin servitorului, să ia vasul de pe masă. Răsvrătite, cum eram noi, împotriva tiraniei suferite de nevoe, dar nu de plăcere, toate necazurile noastre adunate găsiră deodată prilejul de a se deslănțui, și câteși patru ridicarăm o sgomotoasă împotrivire. Cupa fusese pusă pe masă de mama, era dorința ei ca să rămână acolo și numai ea avea dreptul de a porunci să fie luată dela locul ei; nu îngăduiam ca în lipsa mamei să se atingă cineva de ea; era o datină și nu puteam sta la masă, fără acel vas, etc... etc... De fapt făcurăm un tărăboi nemaipomenit!... La început, d-rul X., deși mâniat, încercă să ia în râs răsvrătirea noastră și căută să ne arate, cât de copilăroase eram și cât de fără noimă era nesupunerea noastră. Totul fu în zadar!... Găsiserăm însfârșit, un prilej temeinic, — puteam și noi, la rândul nostru, să ieșim învingătoare asupra persecutorilor noștri și aveam de gând să ne păstrăm pozițiile. La urma urmei, cu desăvârșire înfuriat, d-rul X. strigă: „ei bine, ori eu, ori vasul!” Ah, primejdios cuvânt!... căci auzindu-l, soră-mea Ducky, care era totdeauna în fruntea luptătorilor, întinse amândouă brațele, strânse la piept vasul cu pricina, fulgeră pe deasupra lui o privire spre preceptorul fratelui nostru și rosti cu glas tare: „preferăm vasul!” Uimire în rândurile dușmanului, care, pentru a nu rămânea caraghios, nu mai putea face altceva, decât să se scoale și să plece dela masă, ceeace și făcu, arătând atâta demnitate cât îi îngăduia caraghioasa întâmplare.

Nu-i nevoe să mai adaog că sfârșitul prânzului fu tăcut și întunecat și se petrecu într’o atmosferă de ghiață, pricinuită de neîmpăcata desaprobare a lui Fräulein.

Perechea răufăcătoare se căsători, însfârșit, și’n timpul lunii de miere veni sora mai mare a lui Fräulein să-i țină locul lângă noi. Era o domnișoară cam în vârstă, pe care nu știu pentru ce, o botezasem Louiserowitch. Louiserowitch, vădit, nu avea prea multă dragoste pentru sora ei mai mică și, încetul cu încetul, ne stoarse mărturisirea tuturor plângerilor noastre contra lui Fräulein si a d-rului X.

Se întâmplă tocmai atunci ca papa să petreacă o săptămână la Rosenau, în timpul cât lipsea mama, întâmplare ce se ivea rar. Descoperirăm degrabă, că purtarea îngâmfată a „D-rului X. și mai ales, atitudinea lui antibritanică erau cât sepoate de supărătoare pentru papa; și îmboldite de sora ce nu-și iubea mezina, ridicarăm glas de jeluire împotriva celor doi asupritori ai noștri, ușurându-ne sufletul plin de obidă, în fața părintelui nostru. Mi se pare că se iscă mare tulburare; tata era cât se poate de mulțumit să afle cum copiii lui urau acea pereche, pe care el-însuși nu o putea suferi, și mi se pare că fură amândoi pentru un timp, în primejdia de a fi isgoniți. Totuși, hotărârea, la urma urmei, nu se înfăptui. Cum se împăcară lucrurile nu știu, dar mama, care întrucâtva tot credea într’înșii, dobândi dela papa iertarea lor. Iși luară iarăși locul și, din nenorocire, le fu îngăduit să meargă înainte cu stăpânirea lor, poate ceva mai îmblânzită, însă totuși aspră, cu toate că o mânușă de catifea învelea acum mâna lor tiranică. Nu știu în ce chip se desfășură împăcarea cu elevii lor, însă vrajba noastră se îmbuna, prin concesiuni de amândouă părțile.

Epoca de război fățiș trecuse, dar nu se șterse niciodată dintre noi o oarecare neîncredere. Mama se purtă cu multă îndemânare, și pe cât îmi amintesc, nu ne mustră pentru răsvrătirea noastră, dar Louiserowitch, instigatoarea, nu mai fu primită la noi în casă. De multe ori, m’am întrebat mai târziu, ce pică va fi avut ea, împotriva surorii mai mici, ca să ne fi îndemnat atât, să dăm glas necazurilor noastre.

Din nenorocire, ne făceam tot mai mari. Era ceva de netăgăduit! Rochiile se lungeau mereu, și nu mai era „Căpitanul drag” care să îmblânzească ciocnirile dintre noi și autorități. Incăpuserăm pe mâini mai puțin iubitoare, cari se bucurau când ne puteau ponegri; nu mai era în casa noastră acea atmosferă de dragoste și de bună înțelegere. Se dăduse putere asupra noastră, celor cari ne vedeau numai cusururile, ne micșorau în ochii altora bunele însușiri și cu cât înaintam pe această cale anevoioasă (ca să nu zic spinoasă, căci cred c’ar fi prea mult), cu atât ne apărea Malta ca o grădină a raiului,

când priveam înapoi, spre încântările ei; un rai din care fuseserăm isgonite pentru totdeauna. Fräulein, în pofida răsvrătirii noastre, rămăsese stăpână asupra garderobei și găsea cu cale, și priincios pentru sentimentele noastre morale, să purtăm haine, cari, pe cât se putea, să nu ne prindă deloc și să fie întocmite cu desăvârșita lipsă de gust germană.

Fräulein, îndată ce simțea care model și stofă ne displăceau mai mult, le alegea pentru noi, cu un fel de bucurie diavolească. Astfel, îmi amintesc și acum de o desgustătoare stofă verde, vărgată cu pătrate galbene, pe care am fost silite s’o purtăm. Totdeauna, am avut groază de stofe vărgate cu pătrate și aceasta era cea mai supărătoare, ce-și poate cineva închipui! Dacă Fräulein își pusese în gând să ne umilească, de bunăseamă, isbutise, căci această nesuferită îmbrăcăminte era în adevăr o pedepsire a deșărtăciunii; și apoi stofa fiind foarte bună și trainică, nu dovedeam s’o învechim! Revolta ne umplea sufletul, ori de câte ori eram nevoite să ne arătăm cu acele rochii; și drept culme, vicleana femee destăinuia mamei, că eram supărate de urâțenia lor. Mama ne necăjea întrebându-ne dacă nu eram încântate de un costum „atât de frumos”, jignire adăogată la necazul nostru.

Aveam voe să mergem la teatru de două ori pe săptămână, mi se pare Joia și Duminica; căci în Germania, nu e ca în Anglia, iar Duminica e în deobște ziua în care se merge la teatru. Aceasta ne plăcea mult. Teatrul dela Coburg era o mică instituție foarte mulțumită de sine și îngâmfată de însemnătatea ei și bine înțeles se chema Hoftheater[25] deoarece în acele timpuri, orice lucru avea drept centru Curtea, iar Curtea îi dădea o mare subvenție anuală. Publicul era greu de mulțumit și vroia să aibă reprezentații de tot felul, astfel încât se dădeau nu numai opere și operete, dar și comedii, drame și piese clasice. Din fericire, nu se socotea teatrul drept lucru nepotrivit pentru copii; era privit cu drept cuvânt, ca un factor educativ. Bine înțeles, lipsea cu desăvârșire din programul nostru, orice piesă ușuratecă, sau nu deplin cuviincioasă; însă făcurăm cunoștință cu Schiller, Goethe, Shakespeare, Wagner. Bizet, Mozart, Verdi, Meyerbeer, Donizetti și câți alții, căci nici o operă nu se părea prea măreață pentru scena dela Coburg. Eram încă la vârsta în care ne plăceau mai bine opera, drama și clasicii, decât comedia; dar mama prefera comediile la cari râdea din toată inima.

Fiorosul bătrân, unchiul Ernest, avea mare slăbiciune pentru teatru, în toate formele lui, și de câteori se afla în oraș, se înființa întotdeauna în mica lui lojă, lângă scenă, unde se înălța aproape amenințătoare fenomenala lui grosime, într’un scaun anume construit, pentru a-i primi și a-i purta greutatea anormală. Ne uitam la el, dela locul nostru, cum s’ar uita cineva pe furiș, la cușca celui mai înfiorător animal dintr’o menagerie. In „antractul” cel lung, ne duceam în loja lui, pentru a-i da bună seara, și deobiceiu îl găseam fumând o țigară de tutun tare și de culoare foarte închisă. Și aici ne primea cu obișnuita exclamație de sgomotoasă bunăvoință și stam privind uimite la această arătare omenească fără pereche, cu care nu ne puteam obișnui.

Auzeam șoapte, asupra înclinației lui, pentru cutare sau cutare doamnă depe scenă; dar pe vremea aceea, astfel de șoapte ne intrau pe-o ureche și ne ieșeau pe cealaltă, neconstituind pentru noi niciun înțeles. Aveam și noi actrițele și actorii noștri preferați; așa dar, de ce să nu fi avut și groaznicul bătrân, pe ai săi!... Cel mai mare favorit al nostru era un bariton numit Bütner, totodată, actor de seamă, și zilele în care cânta el erau pentru noi o sărbătoare. Era minunat în Hans Sachs, în Rigoletto, Toreador, Bărbierul din Sevilla, Don Juan și mai cu deosebire în Amonasro din Aida, și cât de fermecător în Wolfram von Eschenbach din Tannhauser! Afară de operele mari juca unele roluri încântătoare în operete, mai ales în una numită „Don Cesar” în care reprezenta un pierdevară foarte caraghios și cânta un vals îmbătător, foarte la modă pe-atunci: „Coboară-te, o, Madona Theresa” a cărui melodie nu se mai putea uita, după ce o auziai odată. Acel vals, precum și valsul lui Strauss „Rosen aus dem Suden” încercam în zadar să le ciopârțesc la piano însoțită de neînduplecatul „un, doi, trei” al lui Fräulein Messing!... Insă cu tot optimismul ființei ei închinată Curții, nu dusei până la capăt, niciunul din amândouă valsurile!...

Tenorii erau mai întotdeauna grași, fără niciun farmec și semănau prea puțin cu eroii pe cari trebuiau să-i întruchipeze; Lohengrin, în deosebi, era de fiecare dată, o mare desamăgire și niciodată nu atingea nivelul cuvenit. Intr’un rând avurăm o mare plăcere: veni o trupă de țărani tirolezi dela Chimsee, să joace piese din Bavaria de sus, adică piese localnice, în dialect, cu cântece și dansuri. Actori de mâna întâia, toate reprezentațiile lor erau o adevărată desfătare; afară de aceasta, piesele ce le jucau erau foarte înduioșătoare, luate din viața zilnică a țăranilor și pline de simțiri nemeșteșugite care-ți atingeau inima și te mișcau adânc. Mai târziu, când mă întorsei, într’un rând, la Coburg, după căsătoria mea, teatrul dela Coburg, care uneori se muta la Gotha, a doua capitală a ducatului, nu încetase de a juca un mare rol în viața noastră. Avea câțiva actori, cât se poate de buni, pe cari-i prețuiam mult, dar despre aceasta, voi vorbi la timp. Oricum, mersul la teatru era un mijloc foarte plăcut de a ne desăvârși educația, căci astfel ni se perindară sub ochi multe opere clasice. „Fecioara din Orleans”, de Schiller, a fost cea dintâi piesă preferată de noi; aveam o mare slăbiciune și pentru „Hoții” tot de Schiller, precum eram fermecate și de „Egmont” de Goethe, iar ceva mai târziu de „Torquato Tasso”. Oprele noastre preferate erau: „Carmen”, „Vasul fantomă”, „Tannhauser” și „Africana”, aceasta din urmă, pentrucă mult prețuitul nostru Bütner avea un rol de seamă în sclavul îndrăgostit de eroină, care bine înțeles, iubea pe altcineva. In actul din urmă, această încântătoare doamnă și sclavul plin de jertfire mor amândoi, respirând mireasma otrăvitoare a unor flori roșii, ce cădeau dintr’un pom enorm, acoperind pe jumătate scena.

Montarea, la teatrul din Coburg, era cât se poate de isbutită și florile ucigătoare picau din pom, în chip foarte firesc. Mai puțin firesc era faptul că eroina, istovită și cu inima sfâșiată, murea mult mai încet decât vânjosul sclav. Dar asta nu era vina regisorului, ci a rolului doamnei, mai lung și mai însemnat. După moartea aceleia pe care o iubise cu atât devotament, favoritul nostru își dădea și el sufletul, fără vorbă multă, și florile otrăvite îl ucideau mult mai repede de-cât pe plăpânda fecioară. Sfârșitul lui era nespus de dramatic: murea cu fața strâns lipită de picioarele iubitei... Și noi plângeam!... In aceeaș operă se întâmpla și un minunat naufragiu înscenat cu mult meșteșug, de micul teatru. Decorurile teatrului din Coburg erau vestite pretutindeni, datorită unui renumit artist localnic, numit Brückner, care avu și cinstea să picteze decorurile din Parsifal, jucat pe acea vreme numai la Bayreuth. Opera și piesele clasice se bucurau deci de o montare desăvârșită, dar comediile și dramele moderne erau mai puțin reușite, actrițele fiind prea sărace pentru a se îmbrăca bine, iar gustul german ne fiind destul de iscusit pentru decorarea pieselor ce se petreceau în „lumea mare”. Mai târziu, când ne căsătorirăm, ne făcea mare plăcere să trimitem din când în când, câteva din toaletele noastre de gală, actrițelor cari aveau de jucat roluri de femei elegante.

O amintire plină de farmec ne-a lăsat-o reprezentarea Patimilor Mântuitorului la Oberammergeau. Cu acest prilej, D-

rul X. se arătă sub înfățișarea lui cea mai bună; știa să fie un tovarăș agreabil și plin de haz, când îi erau toate pe plac, când ocupa el locul de căpetenie și când nu avea nici o voință de înfrânt, nici pe cine umili sau batjocori. Era într’însul „un fond de poezie” care se dovedește adesea la Germani, fie în dragostea lor pentru pomul de Crăciun, pentru basmele lui Andersen sau pentru excursiile pe jos, prin munți. Germanul, chiar cel mai învățat și conștient de cultura sa, are în firea lui o fărâmă de simplicitate, pe care o descoperi ușor numai atunci când este lipsit de preocuparea de-a copleși prin cunoștințele lui superioare sau de năzuința de a stăpâni și de a tiraniza. In timpul excursiei noastre în frumoșii munți bavarezi, printre pitoreștii țărani, nemeșteșugiți și primitori cari trăesc pentru datina acestei drame în formă de „Mister” ce se reprezintă din zece în zece ani, d-rul X. lăsă la o parte orice poftă de ceartă și se dovedi cea mai plăcută călăuză. Sunt unii oameni cari nu se pot bucura de nicio plăcere sau mulțumire dacă nu au în mâna lor totul, și adică, dacă nu înfățișează altora, ce a fost descoperit sau încuviințat de dânșii. De asemeni nu găsesc niciun interes într’o noutate pe care încearcă altcineva să le-o facă cunoscută.” Sunt îndată gata să-și reverse ironia și nevoia de a batjocori și de a micșora orice. Ei nu pot suferi nicio isbândă a altora, căci deșteaptă îndată în ei, nevoia de împotrivire și un necaz inconștient; ci trebue să stăpânească pe ceilalți, altfel întreaga viață își pierde prețul ei!... Astfel de om era d-rul X. Dar când drumul era neted, adică nu era de față nimeni care să-i tăgăduiască dreptul de a fi atotștiutor, atotputernic, descoperitor al tuturor lucrurilor și singura călăuză; atunci mergeau toate strună, era plin de voie bună, de haz, de glume și de dragoste pentru omenire.

Reprezentarea Patimilor, pe care o joacă de nenumărate decenii, acest naiv popor din munți, e îndeletnicirea de căpetenie a vieții lor. Ea e marea lor mândrie și o privesc ca o menire sfântă, ce le-a fost încredințată și de care trebue să rămână totdeauna vrednici. Chiar în viața de toate zilele, fiecare om își vede de treburi, păstrând înfățișarea rolului pe care îl are, fie că joacă pe unul din cei doisprezece Apostoli, pe Pilat, pe Caiafa, pe Irod, pe Sutaș sau pe Maria Magdalena, pe Fecioara Maria sau pe evreii din Ierusalim. Perucile și fardul nu sunt îngăduite. Așa dar, în timpul celor zece ani, ce se scurg dela o reprezentație la alta, actorii își pregătesc înfățișarea, lasă părul sau barba să le crească, potrivit cu rolul ce au să întruchipeze.

Casele lor sunt poreclite „casa lui Cristos, casa Sfântului Ioan, casa Sfântului Petru sau a Fecioarei Maria”. S’a nimerit ca noi să locuim în casa Fecioarei Maria, fiica unui biet țăran, care ținea smeritul han, unde am poposit. Era o femeie cu un chip falnic, ce purta întipărirea de durere potrivită pentru „Mater Dolorosa”. A juca rolul Mântuitorului însemna bine înțeles o cinste fără seamăn, și cel ales trebuia să fie întru toate vrednic de așa onoare, nu numai prin înfățișare, dar și prin viața de toate zilele. Dacă nu mă înșel, Cristosul din acel an era dulgher, ceeace întregea și mai bine atmosfera cuvenită. Cel de acum, după câte am aflat dela prietena mea Gretchen care locuește în Oberammergau, e olar; chiar mi-a trimes câteva străchini și ulcele minunate, plămădite de dânsul.

Reprezentația ne mișca adânc, și duhul care plutea în tot satul avea ceva minunat și înălțător; afară de aceasta, satul, el însuși, era de toată frumusețea cu pajiștile lui primăvăratece pe deantregul acoperite cu flori de câmp. D-rul X., fiind în toane bune, știu cu multă îndemânare să mărească și să însuflețească înțelesul tuturor lucrurilor, astfel încât această excursie ne-a rămas întipărită în amintire ca ceva de neuitat și de nespusă însemnătate, ceva ca o viziune dintr’o altă lume mai curată, care ar năvăli deodată, în viața noastră de toate zilele.

In căminul nostru din Germania, au jucat un rol însemnat și unii servitori: Wiener, lacheul orânduit la serviciul camerelor noastre de culcare și de studiu; bătrâna Matilda, servitoarea; Rose, servitorul fratelui nostru; Schaub, „Stallmeister”, și Meister, intendentul Castelului Rosenau.

De Wiener am mai vorbit, când am pomenit de prăjitura dela Kalenberg. El a trăit mai mult decât toți ceilalți și ajunsese la urmă un „factotum” pe lângă sora noastră Baby. Vedea de dânsa, cu grija unei doici și cu îngăduința unui părinte, dar tot ca un părinte, știa la nevoe s’o dojenească; o admira, o iubea și-i făcea toate chefurile; era totodată respectuos și familiar. Singurul lucru ce nu isbuti să și-l însușească în lunga lui carieră, a fost o înfățișare chipeșă sau elegantă. Roșu-cărămiziu la față, scund și cu buza de sus proeminentă și bosumflată parcă, pentrucă fusese rasă, mai avea și un pântece rotunjor ce nu descreștea cu înaintarea în vârstă. A murit, mi se pare, în timpul războiului, dar n’am auzit că i s’ar fi schimbat spre sfârșit înfățișarea, chiar în acei ani de lipsuri, când bogați și săraci, deopotrivă, n’aveau hrana îndestulătoare, mai ales în Germania, cu toate că au știut să îndure, în chip eroic, până la ultima treaptă a răbdării.

Wiener învățase câteva crâmpee din limba engleză, pe care o amesteca cu cea germană, îndrugând astfel o vorbire caraghioasă, de care ne prăpădeam de râs. Având despre toate lucrurile o părere a lui, era nespus de deschis la vorbă, și mai totdeauna, spusele lui se nimereau de minune. Râdea într’un fel ciudat, care-i încrețea fața în o mie de cute și înveselea pe toți. Bătrânul Wiener avea o fire aleasă, cu toată lipsa lui de eleganță. In timpul copilăriei noastre, ducea necontenit război împotriva Matildei, căci autoritatea unuia se ciocnea cu a celuilalt și iubirea lor pentru noi îi făcea geloși unul pe altul. Matilda fusese poreclită „bătrâna Matilda” pe când era încă tânără. Când îmi amintesc de ea, îmi dau seama că avea fața frumoasă, însă nu din acele ce plac copiilor; avea înfățișarea unei țărance voinice și rămăsese văduvă de tânără, cu un fiu, pentru care trăia și pe care îl iubea nespus de mult. Matilda n’avea nimic din eleganța unei cameriste engleze și niciodată nu încerca să-și schimbe înfățișarea cam grosolană și rustică. Dragostea pentru copiii regali era adevăratul temeiu al vieții ei și îngăduința ei față de toate poftele noastre n’avea margini. învățase și ea un fel de limbă pestriță, germană și engleză, pe care o întrebuința cu multă îndemânare, mai ales când se lua la harță cu Wiener. Cea mai bună însușire a ei, în ochii noștri, era faptul că în fiece Duminică, dimineața, când ne deștepta, se înființa cu niște pesmeți, neasemănat de buni, ce se găseau numai la Coburg; pesmeții erau de mai multe feluri și fiecare din noi avea câte-o preferință. Ai mei erau subțiri și rotunji, destul de mărișori, acoperiți cu o pojghiță lucioasă și străvezie de zahăr cu gust de lămâie.

Uneori îmi mai aducea și o minunată pastă lipicioasă, tăiată în fâșii subțiri de lungimea unui deget. Când le atingeai păreau uscate, însă când erau proaspete, aveau însușirea de a se lungi la infinit. Această încântătoare pastă se numea „Lederzucker” (zahăr de piele) și ar trebui gustată numai de cine are dinți buni. Mai avea și specialitatea de a face lapte acru, închizând într’un dulap o ceșcuță cu lapte! Coburgul, n’ar fi fost Coburg, fără Matilda, dar cu părere de rău trebue să adaog că înainte de a părăsi vechiul cămin părintesc și a pleca într’o țară depărtată, Matilda arătă că nu prea i se nemerea porecla de „bătrâna Matilda”, dovedind că era încă tânără. Nevinovatele noastre urechi însă fură ferite de a afla în, ce chip și spre marea noastră întristare, fu îndepărtată dela apartamentul nostru, sub cuvânt că era bolnavă. Care fusese, în adevăr, boala ei foarte firească, am aflat-o tocmai târziu, când am avut și eu copii...

Rose își purta foarte potrivit numele. Fața lui era ca o floare albă și trandafirie. Era nemaipomenit de înalt și de gras și avea cele mai mari mâini și picioare, ce s’au văzut vreodată; chipul lui era ca o zâmbitoare lună plină. La început, era feciorul lui Alfred, îngrijea de el, parcă ar fi fost copil mic, și-i îndeplinea toate poftele; când la optsprezece ani, Alfred ajunse locotenent și ca toți cei de felul lui, cât se poate de cicălitor în privința înălțimii gulerelor, a lungimii săbiei și a croielii pantalonilor, sau a tunicii, Rose zâmbea la toate acestea, dar îi asculta poruncile fără a crâcni. Mai târziu, când Alfred căzu bolnav, Rose îl îngriji ca cea mai desăvârșită soră de caritate și mâinile lui neasemănat de mari fură cele cari la urmă, îl culcară în sicriu, la vârsta prea fragedă de douăzeci și patru de ani; dar această dureroasă întâmplare își are rândul mai târziu...

Rose fusese plămădit de fire, pentru a fi Servitorul de încredere al unei familii! După ce ne părăsi bietul Alfred, trecu în serviciul mamei, ca maître d’hotel, iar mai târziu, în timpul războiului, ca intendent, și rămase lângă ea până la moartea ei. Acum a fost lăsat de surorile mele să îngrijească de vechiul cămin din Coburg. Nu l-am văzut de mulți ani, astfel încât nu mai știu dacă fața lui e tot așa de trandafirie și de rotundă, dar îmi închipui că anii de durere și de lipsuri trebue să fi săpat urme, chiar pe chipul lui optimist; poate că e mai bine să mi-l reamintesc așa cum era atunci decât să-l văd cum a ajuns azi!....

Dintre toți cei ce erau în serviciul nostru, Meister, castelanul dela Rosenau, era cel mai fără pereche. Era un om foarte ciudat; ba chiar puțin țicnit, mi se pare. Totdeauna născocea sau descoperea câte ceva; avea darul să dea peste tot felul de lucruri antice, în colțurile cele mai neașteptate, și de câte ori soseam la Rosenau avea câte o descoperire nouă de arătat. Mama, care făcea mult haz de năsbâtiile lui Meister, îl îndemna și mai mult la săvârșirea caraghioaselor lui isprăvi. Chipul lui nu se poate descrie; era rotund și vesel cu pete roșii strălucitoare pe nas și pe obraji, pe cari briciul nu-și făcea vădit datoria.

Imagine: Fratele meu Alfred la vârsta de 18 ani

Cu ochii mici și sfioși, cu nasul cârn și întrebător, cu un dinte, mult mai lung decât tovarășii săi, ceeace se dovedea cu prisosință când vorbea, și cu părul întotdeauna sbârlit, era o hazlie înfățișare, în adevăr! Cum ajungeam la Rosenau, îl auzeam pe Meister rostogolindu-se, de zor, pe scara în spirală din turnul castelului, apoi se repezea la noi, plin de noutăți și de povești curioase, dând din mâini și istorisind, cu înfrigurare, ultimele sale descoperiri și isprăvi. Avea un fel ciudat și neîndemânatec de a păși, care făcea să i se miște capul necontenit, parcă tot mereu ar fi întărit cine știe ce adevăruri; era în umbletul lui, ceva nespus de copilăros, parcă tot s’ar fi împiedecat de propriile sale picioare. Uneori, se răzvrătea și nu avea păreri bune despre semenii săi. A se tângui era o nevoie pentru dânsul, ca și pâinea zilnică. Afară de aceasta, Meister avea un mare parapon ce nu-i dădea răgaz: își închipuia că și-a nesocotit menirea, care ar fi fost cea de tenor. Da!... Meister credea că are glas frumos și că ne făcea mare plăcere când sta în mijlocul pajiștii din fața casei și cânta cele mai pătimașe bucăți din Verdi, mai ales din Trovattore, aria lui preferată, pe care o însoțea cu gesturi pline de avânt, după părerea lui, potrivite la cuvintele „0, Du meine Seele, Du mein Glück”... Parcă-l văd și-l aud și acum, ca și pe mama râzând din toată inima... afară la soare, în fața casei...

Toate astea s’au petrecut de mult, foarte de mult, fac parte dintr’un timp când viața părea ușoară; era ușoară, cel puțin pentru noi!... Treptat, treptat, părerea ce-o avea Meister despre semenii lui, se prefăcuse în învrăjbire; și poate că dragostea tot mai mare pentru sticla cu vin va fi fost pricina lipsei lui de îngăduință față de alții. Nu mai cânta cântece de dragoste;

petele strălucitoare de pe nas și obraji se întindeau peste toată fața, în chip îngrijorător.

Răbdătoarea lui nevastă ajunsese victima cicălelilor lui. Până atunci crezuse în geniul lui nerecunoscut, suferise cu bunăvoie năsbâtiile lui, gătindu-i totodată mâncarea cea mai aleasă. Iși pierduse oare, cu vârsta, meșteșugul ei de bucătăreasă? Nu eram acolo ca să aflu; dar rămâne adevărat că Meister se făcu din ce în ce mai morocănos și, la urma urmei, chiar nesuferit, astfel încât nevastă-sa avu prilej să se căineze că nu era și el om, ca toți oamenii. Meister, căruia totdeauna îi lipsea o doagă și, mi se pare, că doagele ce-i lipseau se înmulțiseră, fu însfârșit îndepărtat dela Rosenau și altul, semănând cu dânsul la înălțime, însă mai tânăr și nu țicnit, îi luă locul. Dar asta se întâmplă după plecarea mea. Cu mulți ani mai târziu, mi-au spus surorile mele, că desigur era ceva neînțeles în înrâurirea ce-o avea Rosenau, asupra păzitorilor săi, deoarece și înlocuitorul lui Meister ajunse și el, treptat, tot mai ciudat. Lăsase, oare, tenorul nerecunoscut de public, vreun microb în urma lui? N’aș putea spune!... Insă, cu toate că mi s’au povestit câteva trăsneli de-ale lui, mi se pare că locțiitorul lui Meister, nu s’a dedat niciodată, nici la cântec, nici la băutură; ceeace a fost un noroc și pentru dânsul și pentru ceilalți.

Lui Meister îi datorirăm inițiativa și clădirea unor mici colibe și a unor copaci chiar la picioarele castelului.

Ferite, la o parte de drum, micile zidiri erau marea noastră bucurie. Toată viața am avut o adevărată patimă de a clădi căsuțe sau colibe! Cred că trebue să fie din pricina pornirii firești de a-ți face un cuib! Case mari îmi stăteau la dispoziție, palate, vile, castele, dar o năzuință adâncă mă împingea totdeauna să durez locașuri mici și ciudate cari îmi dădeau prilej să mă las dusă de închipuire și de tainicul imbold de a crea — de a crea ceva pe deantregul potrivit cu gustul și cu ideile mele, oricât ar fi fost acel lucru de smerit, de mic, de fără noimă și de neobișnuit. Am avut în mine acel imbold încă din copilărie și l-am purtat dealungul vieții până mai târziu când ajunse să fie și bucuria copilașilor mei.

Căsuțele mamei au jucat un rol fericit în viețile lor. Numai în anii din urmă însă mi-a fost dat să-mi satisfac mai deplin această pasiune; colibele mele s’au făcut mari, ba chiar au ajuns locașuri de seamă. Și de fiecare dată le încep cu acelaș avânt, cu acelaș dor de necunoscut, ca pe vremea primei mele colibe de la Rosenau!... închipuirea mă ia cu dânsa în zbor și zăresc în fața mea linii și contururi, castele în Spania, din care unele s’au întruchipat în dragi căsuțe pe pământ. Ducky și cu mine, nedespărțitele prietene, am fost cele cari am zidit cea dintâi colibă a noastră în desișurile dela Rosenau și adevărul e c’o făcusem dintr’un dulap! Meister, cel plin de născociri, ne ajută s’o plănuim și s’o înfăptuim. Tot Meister ne făcuse rost și de dulap. Era un dulap încăpător, mâncat de carii, și cam dărăpănat, dar cântărețul de arii îl înfrumuseța printr’un acoperiș ascuțit, ba chiar îl împodobi cu un clopot de care atârna o sfoară terminată printr’o potcoavă, ca ornament. Ducky și cu mine vopsirăm dulapul în verde, ca iarba și pe ușă desenarăm, o inimă mare. Vopseaua însă începu să curgă pe când zugrăveam, așa încât inima noastră, se prefăcu într’o inimă sângerândă... Jalnica și solemna emblemă stacojie fu, întrucâtva, înveselită prin micile buchețele de românită și de trifoi cu patru foi pe cari le pictarăm de jur împrejurul ușei. Pe acea vreme eram cam prea ușor îndemnate să luăm pensula în mână, și ne culegeam inspirația din niște ciudate mobile rustice, descoperite de Meister, pentru noi, prin satele învecinate. Nu e nevoe să mai spun că, în coliba noastră, nu prea era mult loc, și apoi o mai străbătea și ramura unui pom de care atârnaserăm un ceaun mititel. Locașul însă era prea mic ca să-i facem o vatră, ceeace ne umplea de mâhnire. Așa dar ceaunul era întrebuințat mai mult pentru flori, decât pentru mâncare; lanțul de care atârna era gros și acoperit cu un strat sdravăn de rugină. Trebue să mărturisim că după ce-am sfârșit-o, niciodată n’am prea știut ce să facem cu coliba noastră; bucuria de căpetenie, fusese înfăptuirea ei. La urma urmei, ajunserăm la concluzia că era menită unei așteptări nedeslușite... dar ce așteptam? Ursita poate, sau viața?... Sau iubirea?.. Așa trebue să fi fost!... Dar noi, asta n’o știam; era însă în sufletul nostru, un feb de neastâmpăr, un freamăt; parcă ar fi trebuit să deschidem larg ușa, cu emblema stacojie, vreunui oaspe minunat, unei ființe care avea să însemne ceva în viața noastră, și’n minte ni se perindau chipurile multor eroi. Nu știu dacă închipuirile lui Ducky erau la fel cu ale mele, căci, deși legate printr’o prietenie atât de strânsă, eram foarte deosebite ca fire și neașteptat de tăcute una față de alta, când era vorba de ceeace simțeam.

Ne cuprindea o sfială apăsătoare, în fața oricărei mărturisiri sentimentale. In această privință, eram cu adevărat englezoaice: cu cât eram mai înduioșate, cu atât o arătam mai puțin, — vorbesc aci, de simțirile cele adânci, de cele ce privesc inima, sufletul și credința religioasă. Frământările cele mai puțin însemnate, precum mânia, nerăbdarea, veselia, înfrigurarea bucuriei, erau mărturisite fără nicio cumpătare.

Nu eram copii lâncezi la vorbă și mama ne îndemna să dăm glas simțirilor noastre, să ne dăm în vileag gândurile, dorințele, părerile și neplăcerile. Ea însă era cât se poate de potolită în toate manifestările sale lăuntrice: de fapt era cam prea tăinuită și nu-și îngăduia nicio prea slobodă desvăluire a iubirii, a bucuriei sau a durerii. Totdeauna deplin stăpână pe ea însăși, nu putea suferi nimic ce s’ar fi putut chema „înduioșare”. Ne învăța să trăim după acest tipic care în tot timpul vieții, a rămas întipărit în noi câteși patru surori; în clipe de adâncă simțire, ori de sbucium sufletesc, rămânem uimitor de mute. Această însușire uneori mi-a folosit în viață, iar alteori a fost un neajuns. Mi-a prins bine în ceasuri de teamă și de nedumerire, mi-a păstrat sângele rece și mi-a ajutat să ajung, treptat, vrednică de a arăta calea și de a sfătui, atunci când alții își pierdeau cumpătul; dar m’a făcut să sufăr, în ceasurile când ași fi dorit să-mi arăt compătimirea, dragostea sau înduioșarea, căci atunci rămâneam fără cuvânt, păream înfiptă și uimitor de nesimțitoare. In clipe de mare sbucium, rămân cu desăvârșire fără grai.

Mai târziu, trăind într’o țară latină, am învățat să mai las ceva din acea înțepenire exterioară, adesea rău înțeleasă și socotită poate drept trufie, ba uneori drept lipsă de inimă, și care de altminteri se potrivea atât de puțin cu felul meu nestăvilit și slobod de a privi viața. Din fire sunt nebănuitoare, gata să mă încred în alții, mă las dusă de îndemnuri iar nu de prepusuri și rostesc ușor ceeace simt; niciodată nu încerc să fiu șireată, iscusită sau chizbuită, față de alții; n’am nicio apărare împotriva vicleniei și niciodată nu mi se pare firesc să cred că cineva încearcă să mă înșele sau să mă păcălească. Rostind eu însumi, verde în față, tot ce gândesc, chiar când e primejdios s’o faci, nu-mi trece prin gând că alții își pun mintea cu tot dinadinsul, să înșele sau să mintă. La urma urmei, am răzbit prin viață fără multă pagubă, cu toată înăscuta mea nechibzuință. Au fost, bineînțeles, ceasuri când unii au tras folos dintr’însa, cu toate acestea, declar sus și tare că la drept vorbind, adevărata bună chibzuială stă în vorba cinstită și la această credință rămân!

Sora mea Sandra se lua întotdeauna după noi, cele mari, și firește, dori și ea să aibă o colibă. I se îngădui deci și ei o căsuță, zidită anume pentru ea, ceva mai jos decât a noastră. Această a doua clădire, mai meșteșugită decât a noastră, fu chiar o adevărată căsuță cu acoperiș de stuf și adevărate ziduri de cărămidă. Avea loc pentru câteva mobile, mai toate desenate și întocmite de cea mai bună prietenă a Sandrei, Gretchen Gazert.

Aceasta, mă face să deschid capitolul prietenelor. Noi, făcând parte dintr’o familie numeroasă, găseam între noi tot ceeace ne trebuia și nu simțeam nevoie de strânse prietenii cu alții. Dar Ducky și cu mine, nedespărțitele, aveam întrucâtva obiceiul de a lăsa pe Sandra, cu doi ani mai mică decât noi, singură, în părăsire, iar sora noastră Baby, fiind prea mică, Sandra căută bine înțeles, pe cineva, cu care să-și împartă avuțiile. Acesta fu prilejul intrării în viața noastră a lui Gretchen Gazert, și Gretchen, odată intrată în ea, rămase deabinelea în mijlocul nostru. Cât de limpede îmi aduc aminte întâia ei ivire între noi! Era cea mai curată întruchipare a tipului germanic, cu părul ei blond, ochii albaștri, grăsulie, trandafirie, blândă, neîncrezută și chiar puțin sfioasă. O însoțea un mielușel, frumos spălat și pieptănat, împodobit cu panglici roz. Gretchen și cu mielul ei se potriveau de minune, ba chiar semănau; Gretchen avea o mamă grasă, zâmbitoare și foarte duioasă, care ca fetiță, trebue să fi fost tocmai ca dânsa, așa cum era atunci.

Frau Medizinalrat Gazert împlinea de minune tabloul. Era, aidoma, mama pe care Gretchen trebuia s’o aibă, iar casa soților Gazert era una dintre cele mai primitoare din tot orașul; nimeni nu știa să facă așa de bune prăjituri, pesmeți, gogoși și „krapfene” ca doamna Gazert. In afară de Gretchen, avea și o fată mare și mai mulți băeți; d-rul Gazert era al doilea soț al ei și cu mult mai în vârstă decât ea. Toată lumea era harnică, zâmbitoare, fericită și mulțumită în casa Gazert, vestită nu numai pentru buna ei bucătărie, dar și ca un locaș unde se cultivau toate artele folositoare, adică: sculptura în lemn, tâmplăria, traforajul, broderia și câte altele. In casa Gazert, toți făceau câte ceva, născoceau ceva ori scoteau la iveală vreo idee nouă. In scurt timp, cercul nostru nu se mai putu lipsi de Gretchen, și așa au rămas lucrurile lungi ani dearândul. Gretchen era din născare prietenă devotată, înțeleaptă, modestă, gata la orice jertfă, statornică, duioasă și neobosită la lucru cum rar s’a mai văzut. Viața a fost aspră cu dânsa; războiul a ruinat-o și a văduvit-o, soarta a încercat-o în toate felurile, dar Gretchen a rămas neînvinsă, neschimbată în dorința ei de a ajuta, de a iubi, de a dărui; de aceea e dreptul ei, s’o numesc cea dintâi, înaintea tuturor, când e vorba de prietene.

Ducky și cu mine, cu toate că eram nedespărțite, n’am fost de tot ferite, de acea epocă a vieții, în care fetele sunt cuprinse de-un oarecare vârtej sentimental, așa zisul „Schwärmerei” german, precum și de o neapărată nevoie de-a arde tămâie în fața cuiva. Oricât s’ar iubi două surori, iubirea lor nu e niciodată oarbă, nici prea măgulitoare și nici nu are ochii legați. De aceea, fiecare din noi a avut câtva timp o prietenă intimă, care ne dăruia adorarea ce nu o puteam găsi în dragostea sănătoasă dintre noi două. Au fost numai niște mici trădări nevinovate, niște jocuri trecătoare cari întăriră cu atât mai mult nestrămutata noastră iubire, una către alta. Prietena intimă a lui Ducky era o oarecare Frieda von Lichtenberg, o fată sentimentală, plină de poezie, ale cărei surori mai mari flirtau cu ofițerii din Coburg; a mea era Margareta von Hanecken, fiica maiorului ce comanda batalionul din Coburg. Margareta era mai potolită decât Frieda, deși totuși sentimentală. In prietenie, ca și în dragostea mai adâncă, e totdeauna unul care iubește și altul care se lasă iubit, și trebue să mărturisesc că trei sferturi din iubire le dăruia Margareta, pe când eu îi primeam devoțiunea cu o ușurință de care, când privesc înapoi, mi-e chiar rușine. Margareta era înzestrată cu darul curat german, de a-și înfrumuseța idolul, așa încât izbutise să-mi bage în cap că eram o ființă minunată, născută pentru a fi adorată. Ii plăcea să-mi strângă mâna când era întuneric, să fure trandafirul pe care-l purtam la cingătoare, să privească la stele, cu brațul în jurul gâtului meu, să-mi citească poezii și să schimbe cu mine inele; dar, dacă e vorba să spun drept, mie nu mi-a plăcut niciodată acest fel de sentimentalism, la care mă supuneam, fără a juca în el un rol prea călduros; totuși eram măgulită că puteam insufla altuia simțiri atât de minunate și de poetice. Cu toate că am rămas cu ea în legături mai puțin strânse decât cu Gretchen, prietenia noastră dăinui mulți ani, căci Margareta era o ființă drăgălașă și statornică; mai târziu se căsători c’un militar. Cu anii, însă, slăbi legătura dintre noi, mă întâlnii rar cu dânsa și cu încetul se șterse din viața mea, din pricina depărtării și a scurgerii vremii. Prietenia Ducky-ei cu Frieda avu un sfârșit mai năpraznic, autoritățile găsind că tovărășia ei nu era binefăcătoare; mi se pare că surorile mai mari au fost pricina acestei hotărâri!...

Prieteniile, la acea vârstă critică, nu sunt totdeauna ușor de îndrumat și de stăvilit, e nevoie ca cei ce sunt la cârmă, să aibă mâna ușoară și nu cred că Fräulein să fi fost vreun cârmaci destoinic; vedea prea mult de ea însăși. Dar, poate, aici, o judec pe nedrept; având și eu fete, știu cât e de grea chestiunea aceasta.

Prieteniile fratelui nostru erau și ele un izvor de turburare. Incurcături de acest fel se iscă în viața oricărei fete care are frați, căci, e cu neputință să nu se ivească unele preferințe, unele potriviri împerechiate, unele înflăcărări trecătoare, destul de nevinovate, dar cari, totuși, trebue supraveghiate. Ne făceam tot mai mari și inimile ni se deschideau, treptat cu creșterea în lungime a trupurilor noastre; se deschideau într’așa chip, încât le simțeam deșarte, dacă nu le umplea, cel puțin în parte, vreo simțire covârșitoare. Era, așa dar, firesc, ca tovarășii lui Alfred să aducă în viața noastră, acea simțire, nu doar că erau cine știe ce deosebit de frumoși, de deștepți sau de fermecători, dar erau și ei tineri și priveau pentru întâia oară minunile vieții. Unul era Arend, oacheșul și misteriosul; altul, Löwel, cel blajin, uriașul, pe care îl iubea mica surioară Baby, și care se roșea ca un bujor, când își vâra ea mânuța într’a lui; avea două gropițe mari, care-i dădeau o înfățișare de nevinovăție și era tocmai la vârsta când se schimbă vocea, astfel încât i se frângea glasul în mod ciudat, de câte ori râdea. Altul era Froman, cel încrezut, cel mai frumos dintre toți, și care cucerea foarte ușor inimile fetelor; apoi Winter, cel „nici într’un fel”, prietenul și confidentul tuturor, dar care nu făcea să bată nicio inimă; mai era și Ribbek, clownul, gata la toate năzbâtiile, zburdalnic în mijlocul nostru ca vinul de șampanie și ușurând toate clipele prea încordate; însfârșit Schultes, cel cumpănit, prețuit de toată lumea dar care nu era „flirtul” nimănui. Numele tuturor erau pline de însemnătate și țineau mare loc în viața noastră pe atunci, dar treptat, ni s’au șters din minte, precum și chipurile de cari erau legate, așa încât sunt nevoită să fie o ușoară sforțare ca să mi le redeștept în amintire.

Când fac însă acea sforțare, îi revăd pe toți și-mi pare că le trimit un semn de recunoștință, un salut de dincolo de anii scurși, un salut din timpul tinereții noastre...

Eu am fost cea dintâi care a părăsit căminul părintesc și ursita m’a dus în colțul cel mai depărtat al Europei, astfel încât, despărțirea mea de ei fu deplină; surorile mele poate c’au urmărit cariera fiecăruia; eu n’am putut... nici măcar nu știu, cari din ei mai trăesc încă!...

Alfred, urma aceleași cursuri ca tovarășii săi și cu aceiași profesori, însă acasă. Cred că e mare păcat că n’a fost niciodată trimis la școală. Se puseseră într’însul multe nădejdi și educația lui era plănuită și îndrumată cu amănunțită îngrijire;

totuși, am părerea că s’au comis multe greșeli. Alfred era un băiat plin de simțire, cu inimă de aur, dar avea o opinie prea mare despre însemnătatea lui și se lăsa ușor ademenit de alții. Școala l-ar fi învățat să-și cunoască măsura, l-ar fi învățat câtă putere de împotrivire are el față de alții și l-ar fi făcut să vadă cu totul într’alt fel, realitatea. Deasemenea cred că n’ar fi trebuit să fie lăsat până într’atât pe mâna unui om ca d-rul X. căruia îi plăcea să-i jignească mândria și să-l ia în batjocură, într’un chip care ne făcea să fierbem de mânie.

Deoarece m’am căsătorit la vârsta de șaptesprezece ani și fratele meu n’avea decât un an mai mult decât mine, pot spune că l-am cunoscut puțin ca băiat tânăr. Ieșise aproape cu totul din viața mea, când a venit de două ori să mă vadă, în țara mea cea nouă. A murit la vârsta fragedă de douăzeci și patru de ani, cam pe timpul când își sărbătoreau părinții mei nunta de argint, ceeace făcu întâmplarea și mai dureroasă.

Acestea vor fi povestite la timpul lor, și dacă le-am pomenit acum, pricina e că amintirea mea despre Alfred, mi-l arată ca pe un copilandru, vioi, nechibzuit, cam lăudăros, totdeauna băgat în vreo încurcătură și veșnic dojenit. Era vesel, însă se jignea ușor, avea o deșteptăciune ageră, dar cam necumpănită.

Noi, tuspatru surorile iubeam pe fratele nostru și cercam să luptăm alături de el, împotrivindu-ne dârz oricărei jigniri ce i se aducea. El se purta cu surorile cu nepăsarea ce se vede adesea, la frații mai mari, dar era mândru de noi, când ne făcurăm mari. Am simțit totdeauna partea dureroasă a firii lui Alfred; ghiceam că avea nevoe de apărare; totdeauna se afla în câte o încurcătură și nimeni nu-l ajuta așa cum ar fi trebuit, pentru că n’avea nimeni răbdarea să-l înțeleagă. Ducky și cu mine ne dădeam seama de toate acestea, în mod inconștient, dar eram, pe-acea vreme, prea tinere și fără experiență, prea copilăroase, prea adâncite în propriile noastre bucurii și mici necazuri, ca să-i putem fi de vreun folos real. Trebue, aici, să pomenesc de o latură a firii mele: toată viața mea, am fost puternic înzestrată cu darul milei, care a fost temelia tuturor faptelor mele, ceeace lămurește amestecul de putere și de slăbiciune, ce se războesc în mine ca două ființe vii.

Ascunsă, dar stăruitoare, mila alcătuește cea mai adâncă rădăcină a eului meu. Totdeauna mi-a fost dat să văd latura dureroasă în omul care cade în ridicol sau mânie; latura tragică în omul târât de păcat și latura tristă în omul înrăit; și totdeauna mi-am dat seama de nemărginitele greșeli, făptuite de oameni, când se judecă unii pe alții. Ei niciodată nu privesc până în inima lucrurilor și nu pricep adevărata și tainica lor obârșie. Plutesc pe deasupra adevărurilor, și lămuririle și judecățile lor se opresc la suprafață, parcă s’ar teme de turburarea ce le-ar aduce o deplină înțelegere. Născocesc formule, se ascund după principii învechite, singura lor temelie morală, dela care simt că n’au nevoie să se clintească, deoarece îi apără vijelia unor realități mai adânci și mai aspre, realitatea făurită de Dumnezei!... Departe de mine încredințarea c’aș fi avut toate acestea limpede în minte în zilele mele de atunci, sau c’ar fi putut gândul meu să le cuprindă, ori creerul meu să le priceapă. Insă la rădăcina inimii mele, zăcea adânca milă, care era chiar conștiința mea, și nu-mi dădea pace, când vedeam suferințe sau nedreptăți de orice fel. Nu doar că mila mă făcea totdeauna netăgăduit de dreaptă!... Nu, nu eram dreaptă, cu biciul dreptății în mână!... De multe ori m’a rătăcit mila, m’a făcut să comit greșeli, izvorâte din slăbiciune, și m’a ispitit să fiu iertătoare în clipe când neînduplecarea ar fi împiedecat mult sbucium în viitor și multă neînțelegere. Când eram copilă, simțeam această nemărginită compătimire pentru toate lucrurile, ca o apăsare pe inima mea, de altfel veselă și fără griji. Mila din sufletul meu a crescut, a crescut mereu și crește și acum, iar azi, a ajuns atât de grea, încât amândouă mâinile mele nu sunt în stare s’o ridice: „Dacă privesc destul de lung orice lucru în lumea asta, mi se umplu ochii de lacrimi”.

Vorbele acestea nu sunt ale mele, dar cuprind aidoma, ceeace simt. Sub orișice lucru sunt lacrimi și dacă oamenii ar vrea să priceapă că în lume e mult mai mare suferință decât adevărată răutate, ar fi mult mai buni unii cu alții, mai ajutători, mai răbdători, mai puțin nepăsători, mai puțin clevetitori.

Dar, n’avem vreme, ne grăbim, ne grăbim mereu, zorim tot înainte și nu ne afundăm destul de adânc ca să ajungem până la pricina sau izvorul dela care se trag răul, vrajba sau durerea. Și eu mă grăbesc; viața mă face să mă grăbesc, omenirea mă face să zoresc alături de ea; încerc însă să pășesc mai încet, să mă opresc, să ascult, să pricep, să lămuresc; dar marea roată se învârte mereu și niciodată nu voi putea ajunge până la capătul gândului meu, nici nu voi putea spune, tot ce-ași avea de spus... Să mi se ierte digresiunea, mă întorc iarăși la povestire.

După cum am spus mai sus, Alfred, veșnic se pomenea în câte-o încurcătură; lumea se arăta prea nerăbdătoare față de el și mama, care căuta desăvârșirea, era adesea desamăgită de fiul ei.

Mama avea o repulsiune nețărmurită pentru partea cea urâtă a vieții și cerca în toate chipurile să închidă ochii ca să n’o vadă; când, cu toate acestea, îi era înfățișată de câte cineva din cercul nostru, durerea și indignarea ei n’aveau margini.

Niciodată n’a fost în stare să vorbească lui Alfred; credea că neîngăduința și principiile religioase erau de ajuns, pentru a-l menține pe calea cea bună. Alfred, când greșea, nu găsea iertare la ea; pierdu astfel încrederea lui în cei ce l-ar fi putut ajuta, iar mai târziu când scăpă de d-rul X. și de îngrădirile de acasă, se făcu din ce în ce mai ascuns, duse o viață tăinuită și intră în nesfârșite încurcături!...

Dar am avut puțin amestec cu partea cea mai tristă a vieții lui, căci pe când eram eu acasă, nu era decât un copilandru nevinovat, sglobiu, și cu toate că adesea cam supărăcios, eram foarte fericiți împreună. Alfred, fără a fi deloc frumos, avea farmec și știa să vorbească cu tineri și cu bătrâni, cu mari și cu mici; avea însușirile unui adevărat prinț moștenitor, dar ursita hotărî altfel. Cu toate că am multe amintiri bune din acei ani, n’a fost o epocă fericită; domnea în noi toți, un oarecare neastâmpăr, neastâmpărul unor păsărele, ce simt că le cresc aripele. Nu ne dădeam seama de ce se petrecea în noi, dar de pe atunci, începea viața să bată la ușa noastră, privindu-ne de pe fereastră.

Soarta fiecăruia se apropia cu pași neînduplecați.

Neliniștea era pricinuită și de faptul că aveam mai multe căminuri: unul la Coburg, unul la Clarence House, la Londra, și unul la Devenport, unde tata își ocupa postul de comandă în marină. Mama, așa dar, era nevoită să-și împartă timpul, între aceste trei case, pe când noi eram silite să stăm, aproape tot anul, la Coburg, din pricina studiilor.

Se sălășluise, în casa noastră, o ființă plină de farmec, Mademoiselle de Passavant, a doua guvernantă a noastră. Era o fată încântătoare și o mare mângâiere pentru noi, când ne făcea Fräulein, viața prea grea. Sofia de Passavant rămase în serviciul mamei, până la sfârșitul zilelor ei, ajungând mai târziu doamna ei de onoare. Era iubită de toată lumea, datorită firii ei blânde și prietenoase. Muri, în timpul războiului, cu câțiva ani înaintea mamei.

Dar n’am pomenit încă de una din cele mai mari bucurii ale vieți dela Coburg: patinajul. Iernile erau foarte friguroase și gerul ținea uneori mai multe săptămâni. Mama niciodată nu patina ea însăși; îi plăcea, însă, să orânduiască petreceri, pe lacul dela Rosenau, mare și rotunjit, cu ghiața cât se poate de netedă. Petreceam de minune pe acest lac, cu svăpăiate partide de hockey, de-a prinselea, și cu nesfârșite alte jocuri, toate îmbătătoare și având în ele un pic de primejdie, ceeace le întețea farmecul. Și culme a bucurilor, mama pusese să se facă și niște „Montagne Russe”, un soiu de povârniș de ghiață pe care, după îndrăsneala ce-o aveai, te avântai în jos, fie într’o săniuță, fie cu patinele. Niciodată n’am patinat prea bine, dar știam minunat să înfrunt avântarea în jos cu patinele. Lucrul de căpetenie era să te apleci tare înainte ca să nu-ți pierzi cumpăna. Era ceva splendid sborul dealungul povârnișului pe care-l sfârșeai printr’o largă curbă înaripată când ajungeai jos pe lac. Dar plăcerea îmbătătoare, mai presus de toate, erau serbările pe ghiață, organizate de mama, adică, serate pe lac, cu lanterne chinezești, muzică și vin fiert, roșu, fierbinte, parfumat cu scorțișoară. Musafirii noștri la „Eisfest” erau acum oameni în toată firea; tovarășii de școală ai lui Alfred erau înlocuiți de către ofițerii batalionului localnic.

Pe acea vreme, uniforma se bucura în Germania, de un nemărginit prestigiu, care avea o înrâurire și asupra noastră, și, bine înțeles, fiecare din noi avea favoritul ei ales dintre ofițeri. Al meu era un locotenent oacheș, cu profil de acvilă, făcând parte din tipul poreclit de „beau ténébreux”. Avea într’însul nu știu ce apucături de vântură-lume ce-mi insufla, un nemărginit interes și pricepându-se cu mult meșteșug, să înflăcăreze închipuirea unei fete tinere, făcea adesea să-mi tremure inima. Afară de aceasta, era plin de planuri minunate: voia să plece la Zanzibar; de ce anume la Zanzibar, dintre atâtea alte locuri, nu știu, dar proectele lui tăinuite, îi măreau oarecum strălucirea și-l înveleau într’un văl de mister. Afară de aceasta, mă lăsa să rămân mereu cu teama ca nu cumva să dispară pe neașteptate dintre noi spre a porni către primejdioasele lui isprăvi. Mi se pare că mai marii noștri își dădeau seama că acest tânăr ademenitor, știa să se folosească de prilejurile la îndemână; așa dar, nu ne era îngăduit să-l vedem, decât arareori.

Mi-aduc aminte însă, de un bal, dat de mama pentru noi, într’un mic castel vechiu și ciudat, în fața locuinții noastre. De data asta mi se îngădui să am o rochie albă. Ca supremă podoabă, îmi pusesem la cingătoare un trandafir roșu, și locotenentul cu ochi negri îmi fură trandafirul; ceeace, în codul nostru, era o manifestare foarte romantică și foarte îndrăzneață!

Vorbind despre baluri și serate, am de povestit o mică întâmplare hazlie, din epoca precedând aceea a locotenentului. Serata de care vorbesc fusese dată la sfârșitul cursului de dans, ca un fel de dovadă a ceeace fusese în stare să ne învețe bietul martir, profesorul nostru de dans. Pe-atunci, erau foarte la modă cotilioanele și alcătuiau partea cea mai însemnată a balurilor. Bineînțeles, fiecare fată făcea tot ce putea, ca să aibă, ca pereche, pe favoritul ei; dar din pricina ochilor de strașnici priveghetori ai autorităților, micile noastre uneltiri dădeau uneori greș. Neisbutirea însemna pentru noi, multă durere în suflet și nu puține lacrimi plânse într’ascuns. La sfârșitul seratei, se dădeau mici daruri: flori, albume, lucruri neînsemnate, dar când aceste nimicuri, cât de smerite, erau dăruite de „el”, deveneau neîntrecut de prețuite. In seara despre care vorbesc, cavalerii oferiră perechei lor câte o mare inimă de turtă dulce, de care atârnau panglici de toate culorile. Inima ce o primisem în acea seară, mă mulțumi pe deplin, era albă și roz iar culoarea panglicii era tocmai după gustul meu. Și mai presus de toate, îmi fusese dăruită de un tânăr care-mi plăcea.

Când mă dusei la culcare, atârnai inima la căpătâiul micului meu pat de campanie, așezat în rând cu paturile surorilor mele; erau toate la fel și se înșirau într’o cameră veselă și încăpătoare.

Multe nopți am dormit liniștită, la umbra acestei inimi de turtă dulce, albă și roz. Dar într’o noapte, peste câteva săptămâni, mă deșteptai tresărind; se auzea, chiar la urechea mea, un sgomot ciudat, ca de dinți ce rod. Sării în sus în întuneric; mi se păru că aud ceva, ca o alergătură de picioare mititele... apoi tăcere. Când mă deșteptai a doua zi, băgai de seamă că neprețuita inimă își schimbase puțin forma și că părea ceva mai subțire; nu-mi bătui însă capul să știu din ce pricină. A doua noapte însă, fui iarăși deșteptată, de ceva mic și ușor, ce alerga pe cearceaf chiar lângă obrazul meu. Era grozav de neplăcut și rămăsei nemișcată, ținându-mi răsuflarea; cam speriată însă cu nădejdea de a descoperi ce fusese, și auzii ronț, ronț, ronț... sgomot de dinți cari rod... făcui o mișcare și auzii iarăși fuga înspăimântată a unor piciorușe mici, apoi tăcere...

Și deodată înțelesei... Era un șoarece! Șoarecii se legaseră de inima mea!... Neprețuita mea amintire de turtă dulce, cu mult drag atârnată la căpătâiul patului!... Cu toate panglicele ei roz a trebuit la urma urmei, să mă despart de ea; nu puteam să mai rabd acele vizite nocturne și-apoi inima scădea mereu; în curând nu era să mai rămână nimic din ea, căci astfel e viața... „Tout passe”.

Mama era de părere că prințesele trebue să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prințesă nemăritată n’are niciun fel de prinsoare, o prințesă trebue să se mărite”, și când mama zicea „trebue”, o spunea cu tot dinadinsul. N’am de gând să înșir pe toți cei ce ne curtau sau ne cereau mâna; principiile mamei, pesemne, nu păreau greu de îndeplinit, căci se pare că pe acea vreme era un număr nesfârșit de prinți ce-și căutau soții și mama avea de unde alege. Dar noi, din toate astea, nu știam nimic, căci mama foarte iscusită, își cunoștea în destul fetele și învăluia, într’un nor îndeajuns de romantic, orice plan făurea, cu gând să-l facă mai ademenitor; trăiam în epoca sentimentală și niciuna din noi n’ar fi primit cu ochii deschiși un așa zis, „mariage de raison”. Așa dar, am fost scoase în lume, foarte tinere; cred chiar că eram la o vârstă prea fragedă, căci ivirea noastră pe scena mondenă, turbură planurile altor mame de viță regală, cari nu priveau cu ochi buni ieșirea în lume prea timpurie a prințeselor. Și-apoi noi nu prea ne grăbeam să fim mari; nu ne plăcea deloc tovărășia verișoarelor mai în vârstă, cărora nu le venea la socoteală nechemata noastră apariție, când, după părerea lor (foarte îndreptățită), am fi fost mai la locul nostru, în sala de studii. Se pare însă că tinerii prinți erau de altă părere și, înainte să împlinesc șasesprezece ani, au găsit prilej, nu unul, ci mai mulți, să-mi dea a înțelege, că eram cu totul pe placul lor. Nu-i nevoie să le pomenesc numele, dar aceasta fiind povestirea vieții mele, trebue să mărturisesc că inima mi-a fost turburată de către doi pretendenți la mâna mea, purtând amândoi acelaș nume, dar trăind fiecare în două colțuri opuse și depărtate ale Europei. Și așa simții mult sbucium sufletesc, la gândul că sta în puterea mea să-i fac sau fericiți sau nenorociți... Erau tineri și ei și nu vroiam să mâhnesc pe nimeni; inima, însă, e un organ atât de buclucaș!... Și la acea vârstă fragedă, orice întâmplare definitivă pare atât de depărtată! Și-apoi, nu puteai, singură de tot, să iei o hotărâre!... Imi dau seama că acest fel de a vedea lucrurile nu mai e potrivit cu zilele de azi, când tineretul a luat, în mâinile lui, aproape toată cârmuirea vieții, când cei tineri sunt aproape mai înțelepți și desigur mai înaintați decât părinții lor și când cunoștința adevărului e la dânșii deplină. Noi fuseserăm crescute într’un fel de rai al nevinovăției, ferite cu grijă de orice era viața reală; lumea noastră era înșelăciune iar mama se întuneca, dacă cineva îndrăznea să ridice în fața noastră, fie măcar cu un deget, „vălul zugrăvit”, pe care cei ce trăesc, îl numesc „viață”.

Totuși, viața bătea la ușă... Bătaia ei era din ce în ce mai stăruitoare și împreună cu ea se ivea și acea neliniște care-i semnul tinereții ce se deșteaptă. Dar dacă ni se năzărea în minte căsătoria, ni se arăta numai ca un scop depărtat; toate căile, la urma urmei, în spre acolo duceau, dar era departe, încă departe. Așa dar, când ne întâlneam cu prinți, cari după ideile mamei ar fi fost potriviți pentru noi, ne găseam foarte la largul nostru, ne bucuram de tovărășia și de curtenia lor, fără să ne batem mult capul ca să știm ce aveau de gând. Sentimentele ce le deșteptau în noi erau nelămurite și șterse. Dar cântecul dragostei e totodată dulce și chinuitor și-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur și de șoapte cari poate aveau un înțeles mai adânc, decât cuvintele rostite și pe cari mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.

Făceau să-mi tremure inima, căci pe acea vreme totul era romantic, totul era taină și revelație; însă oricât ar părea aceasta de ciudat fetelor de azi, niciunul din „flirturile” mele n’a ajuns până la o sărutare. Atâtea glasuri ne împresurau, atâți ochi ne trimeteau solia lor... iar noi nu ne îndoiam niciodată de adevărul ori de însemnătatea unui cuvânt de dragoste.

Sora mea Ducky era mai așezată, mai rigidă decât mine; dojenitoare, ea nu îngăduia nimic ușuratic, ci mustra și se îngrijora. Sfatul sau dojana ei erau întotdeauna luate în seamă, căci o călăuzea un instinct al binelui, tare ca oțelul, care insufla respect. Mi-amintesc o mică întâmplare cât se poate de hazlie, în care Ducky se arătă limpede în înfățișarea ei de mentor. Grădinarul nostru dela Rosenau avea un nepot. Nepotul avea niște ochi mari, căprii, duioși; fiind chinuit de sfială, avea în toate mișcările lui ceva neîndemânatic, chiar greoi, dar, netăgăduit, era frumos, cu toate că nemăsurata lui sfială îi dădea o înfățișare posomorâtă. Fără cuvinte și stângaci, mă făcuse totuși prin tainica telepatie a tinereții, să înțeleg că, deși nu era decât nepotul grădinarului, dragostea pentru mica prințesă bălae îi chinuia inima. Ducky, totdeauna ageră, descoperise această mică dramă și o privea parte cu simpatie, parte cu dispreț; însă nemărginita sfială a tânărului avea ceva înduioșător și-apoi era cu desăvârșire neprimejdios. La urma urmei, mărturisii acestei surori neînduplecate, că vroiam să dau tânărului cu ochi duioși o mică amintire, căci, adevărată fiică a Evei cum eram, vădita lui iubire mă mișcase întrucâtva. Ducky se arătă îngăduitoare și sfătuindu-ne împreună, hotărârăm însfârșit să pictez ceva pentru dânsul, deoarece eram îndemânatică. Ce să-i pictez?... Ah! o idee bună: fiind aproape de Paște, să fac ceva potrivit cu sărbătorile, astfel darul ar avea mai multă noimă.

După multă gândire, hotărârăm să zugrăvesc ceva pe un ou de struț. S’a întâmplat tocmai să am un astfel de ou, rotund, gros, neted ca fildeșul, de culoare dulce la privit și lucios la pipăit. Pe această plăcută pojghiță zugrăvii cu multă grijă și dragoste mici buchete de pansele liliachiu deschis. Cât de bine îmi amintesc, încă, de acele pansele liliachii! Oul fiind rotund și lucios, nu era lesne de ținut în mână și mi-a fost foarte greu, să nu mânjesc florile, pe când le pictam. Pentru a desăvârși această comoară artistică, două găuri fuseseră sfredelite, cu o grijă chinuitoare, la amândouă capetele oului ca să trecem prin el o panglică de care-l puteai atârna. Panglica era și ea liliachie, potrivită cu florile. Ducky punea tot atâta înfrigurare ca și mine, în întocmirea acestui dar de Paști și la urmă, aleserăm, o zi nimerită în care puteam să-l oferim. Tânărul, cu toate că era în aceeași clasă cu prietenii lui Alfred, nu era dintre cei invitați la petrecerile noastre, întâmplarea de care vorbesc având loc înainte de epoca democrației. Nu-l puteam așa dar întâlni decât în marea grădină de zarzavat dela Rosenau, la zile mari sau la sărbători, când venea să vadă pe unchiul său Terks, șeful grădinilor regale. Terks era înalt, oacheș; cultiva flori minunate, dar desigur nu zâmbetul lui le făcea să înflorească, căci Terks, niciodată nu zâmbea. Ne cam temeam de Terks, cum desigur se temea și nepotul lui și știam unii și alții că Terks n’ar fi văzut cu ochi buni, slăbiciunile sentimentale ale nepotului lui, Ducky având intuiția pe semne că „în doi se petrece mai bine decât în trei” hotărâ să nu fie de față în clipa înmânării neprețuitului ou de Paște, ci să se plimbe printre flori, destul de aproape ca să fie la îndemână și să poată întrerupe convorbirea în doi când i s’ar părea c’a ținut destul. Nici ea, nici eu nu prea ne simțeam în largul nostru în privința acestei întâlniri, deasupra căreia plutea ca o amenințare, încruntarea domnului grădinar șef Terks. Tânărul primi darul meu cu acea sfială rușinată, la care mă puteam aștepta din partea lui; ochii însă vorbeau, cu toată înfățișarea lui posomorâtă, chiar îmbufnată. Cu toate acestea, mâinile lui primiră plăpândul dar cu acea duioșie deosebită ce o au mai întotdeauna ființele puternice și nemeșteșugite. Puține vorbe fură schimbate, dar în toată scena plutea o oarecare emoțiune; apoi Ducky, plină de demnitate, înainta falnic spre noi, dintre flori, ca o lebădă neagră, pornind să-și apere puii.

Dar mai este un epilog la această mică poveste. Puțină vreme în urma întâmplării sentimentale mă întorsei acasă, după o scurtă lipsă, logodită cu un prinț dintr’o țară depărtată; din acea zi nepotul grădinarului nu mă mai saluta și când mă întâlnea, întorcea capul în altă parte ca să nu fie nevoit să scoată pălăria.

Ași vrea să știu câtă vreme a păstrat oul de Paște.

Inainte de a povesti întâmplările cari au hotărât soarta mea, vreau să pomenesc despre Devenport, frumosul port de mare, care-i una cu Plymouth, și care ne-a fost ca un cămin pentru scurt timp. Aceasta avea să fie ultima comandă navală a tatei, după care ar fi atins ultima treaptă a scării, ce i-ar fi sfârșit cariera de marinar; afară de aceasta, Ernest, duce de Coburg, al cărui moștenitor era, îmbătrânise de tot și în fiece clipă ducele de Edinburg putea fi chemat la alte datorii. Ca orice englez, papa se temea de schimbarea ce-l aștepta; era cât se poate de britanic, în gusturi și obiceiuri și îi părea amară perspectiva de a-și părăsi țara. Devenport a fost pentru mine ca un intermezzo și-mi răsare în minte ca o ultimă atingere cu tot ce aveam să părăsesc în curând: Anglia, casa părintească, marina, mult scumpă mie. Devenport, niciodată nu ajunsese până la farmecul Maltei cu soarele ei de miazăzi și cu misterioasa ei atmosferă răsăriteană; dar și acolo, aveam marea, aveam pe papa și pe mama, mulți prieteni; apoi și minunata priveliște a Devonshirului, așa de încântător, cu vâlcelele și dealurile lui, cu râurile și pădurile lui, cu drumurile stâncoase și înaltele garduri vii și grădinile frumoase, pe alocurea cu vegetație aproape sudică. Din pricina studiilor noastre la Coburg, noi trei, surorile mari, petrecuserăm mai puțină vreme la Devenport decât sora noastră Baby, de care mama nu putea niciodată să se despartă, așa încât o lua cu dânsa oriunde era nevoită să meargă; așa dar, amintirile mele despre Devenport, sunt întrucâtva nedeslușite. La început, nu prea ne plăcea Palatul Amiralității. Il socoteam drept o locuință foarte puțin ademenitoare. Avea ferestre cari priveau asupra unei mari piețe, tot atât de neatrăgătoare, ca și casa însăși și nu se putea lăuda cu vreo grădină ci numai cu un pătrat de verdeață, în dos, unde aveam obicei să jucăm croquet și să ne certăm din pricina jocului. In fața casei noastre se înălța aceea a generalului comandant, o locuință mult mai frumoasă și cu o grădină imensă plină de pomi și de acea atmosferă de tainică umbră, atât de plăcută copiilor, dar care lipsea cu totul grădinii noastre. Din fericire, generalul Harrison și familia lui erau foarte primitori și bucuroși de oaspeți. Aveau trei fete: May, Violet și Evelyn, a căror vârstă, se potrivea întocmai cu a noastră, și ne împrietenirăm de îndată, astfel încât o mare parte din vreme o petreceam în parcul lor, unde ne dedam la jocuri svăpăiate și nebunatice, cu toate că creșteam din ce în ce mai mari. Grădina avea priveliștea spre mare și, dacă nu mă înșel, era mărginită la capăt cu ziduri de cetățuie. De neuitat sunt minunatele ceaiuri ce ni-se ofereau în casa Harrison, când încălzite și istovite de joc, blânda Lady Harrison ne poftea la cea mai plăcută dintre gustări, datină deosebită a Angliei. Prietenia cu fiicele Lordului Harrison e latura cea mai de seamă a existenței, noastre la Devenport. Sunt încă în corespondență cu cea mai mare dintre surori, May, care mai târziu s’a căsătorit cu un cleric, iar celelalte două s’au șters din viața mea. E ciudat: sunt epoci din viața omului cari se pierd ca într’o ceață a amintirii, pe când altele se zugrăvesc limpede, cu fiece amănunt. Devenport face parte din amintirile învăluite în ceața depărtării. După cum am spus mai sus, a fost ca un intermezzo. Mi-aduc aminte foarte limpede de unele lucruri, dar altele s’au șters pe alocurea ca un vechi pastel. Toate lucrurile privitoare la mare aveau la Devenport, o însemnătate deosebită, mai ales plimbarea cu barca, fie cu pânze, fie cu vâsle și minunatele partide de înnot. Plăcerile noastre erau sănătoase și pătrunse de acea simțire de bună tovărășie, care deosebește pe marinari. Ca și la Malta și la Osborne, ofițerii de marină erau bunii noștri prieteni, însă, lucru ciudat, nu-mi răsare deslușit în minte, chipul niciunuia; revăd tot ce făceam, locurile unde mergeam, mult mai amănunțit decât persoanele cari veneau la noi sau la cari ne duceam. Când nu ne împiedeca marea, porneam într’un vaporaș în susul diferitelor râuri; încântătoare excursii în țări necunoscute, de o frumusețe aproape ca de basm... Mi-aduc aminte de priviri furișate în parcuri și grădini fermecătoare ce coborau până la malul apei,

cu case mărețe ce ne priveau de departe; mi-aduc aminte de înfrigurarea și de beția întâmplărilor minunate ce ne cuprindeau, dar numele locurilor pe unde treceam le-am uitat mai pe toate, precum am uitat și chipurile celor ce ne primeau la sfârșitul plimbării. Totdeauna pătimaș iubitoare de grădini și de flori, îmi amintesc o priveliște ce mi-a isbit deodată ochii, în timpul uneia din aceste excursii: o grădină plină de azalee portocalii, galbene, roz și roșii ca mărgeanul, așezate în grupuri luminoase, în fața unor pomi, ce alcătuiau un fond de verdeață tropicală. Ca niște cascade de culoare se revărsau în jos pe povârnișul catifelat, parcă s’ar fi grăbit să-și oglindească frumusețea, felurit colorată, în apa pe care treceam noi plutind. Cu o străpungere de durere în inimă, ași fi vrut să țin pe loc fugara și minunata vedenie, dar lunecă și ni se șterse din ochi... Totuși, ea mi s’a întipărit în minte pentru totdeauna. „Tout passe”. Sunt, însă, unele priveliști cari nu pot fi uitate, oricât de repede le-ar fi purtat unda apelor. Mi-a rămas în minte și o neuitată excursie, într’una din vestitele „guly” din Devonshir; astfel se numesc niște vâlcele adânci, cu păduri dese, prin cari aleargă vesele râulețe, cântându-și micul cântec, sub umbra vrăjită. In timpul acestei excursii, căzui în apă și fui scăpată de fiul morarului, tocmai ca într’un basm cu zâne și fui nevoită să-mi schimb hainele cu ale fetei morarului, care îmi împrumută rochia ei ca să mă întorc acasă. Intâmplarea fuse ceva de seamă pentru familia morarului și când, după puțin timp, mă căsătorii, bunii mei salvatori îmi oferiră ca dar de nuntă o mare fotografie încadrată a morii lor, pe care o am și acuma printre lucrurile mele.

Devenport și împrejurimile sale păreau că prețuesc mult, prezența printre ei, a unor persoane înrudite cu regina Victoria.

Tata și mama erau foarte iubiți, și primirea cea mai prietenească și curtenitoare era hărăzită oricăruia dintre noi. Cu mulți ani mai târziu, după răsboi, când împreună cu soțul meu, rege aliat al Angliei, mă întorsei ca să revăd țara în care mă născusem, Plymouth și Devenport, mă rugară să mai vin odată în mijlocul lor, și-mi făcură o măreață și înduioșătoare primire, în amintirea zilelor când trăise printre ei, una din patru surori, fetiță cu ochi albaștri și păr bălai, o naivă, nebănuitoare și nevinovată copilă, fără nici cea mai mică cunoștință despre viață.

A fost o sărbătorire care m’a atins până’n inimă și m’a făcut să retrăesc scumpa comoară a trecutului. Am strâns multe mâini aspre, cari acum tremurau de bătrânețe și am privit în mulți ochi turburați acum de trecerea anilor; toți, până la unul, își aminteau de mica Marie, fiica bălaie a prințului marinar, care dela o vârstă atât de fragedă își părăsise iubita țara de baștină, pentru a merge departe, în alta, străină...

Mai încolo de portul Devenport, se află Mount Edgecomb, un castel minunat de frumos, aparținând lordului bătrân și curtenitor, cu acelaș nume. Iși deschisese larg porțile pentru noi, și Mount Edgecomb fu locul de petrecere cel mai iubit la care ne duceam aproape în fiecare zi. Clădit sus, deasupra mării, avea locuri de plimbare minunate, prin păduri frumoase sau peste dealuri unduite; era un măreț domeniu în care ajunsesem să ne simțim ca la noi acasă. Pe alocurea, vegetația semăna cu cea de pe Riviera, și puteai să treci cu trăsura prin lungi alei de verdeață veșnică; din una dintre ele, mărginită de dafini, aveai o neasemănată priveliște asupra mării. Dar locașul nostru preferat era grădina italiană, așezată pe marginea apei. Puteam ușor, din partea noastră a portului, să ajungem până la ea, în barcă. Colț umbros, plin de poezie, avea terase, colonade, cărări pietruite cu lespezi și iazuri tăinuite; nu-i lipsea nici obișnuita seră de portocali. In domeniul acesta înconjurat de frumoase păduri, mi-am cules eu ultima ciobo-țică a cucului, pe pământ englez, și păstrez o fermecătoare amintire de felul cum creșteau în mănunchiuri palide și mirositoare, dealungul malurilor sau ascunse printre pomii seculari. Lordul Mount Edgecomb mai avea și alt domeniu, de toată frumusețea; un vechiu castel istoric numit Cotheal, așezat mai departe de țărm și înconjurat de mărețe păduri. Plin de mister, trecea drept locuința unei stafii: cuprindea o falnică sală de piatră, scări întunecoase și întortochiate, coridoare înguste și camere împodobite cu scumpe tapete țesute; era un locaș plin de o tainică măreție, care ne înfiora. Ne plăcea să mergem la acest vechi și misterios castel care ne atrăgea cu o neînvinsă ademenire; era pătruns de vraja romantică a trecutului, îmbinată cu farmecul deplinei desăvârșiri, pe care o au numai vechile locuințe de țară din Anglia. Am vizitat iarăși Cotheal cu prilejul neuitatei primiri ce mi se făcuse la Plymouth în 1924, și-l găsii și mai minunat decât era în amintirea mea; afară de aceasta, actuala Lady Edgecomb ajutase mult la înfrumusețarea grădinilor și făcuse din ciudata veche clădire o locuință intimă și plăcută. Părinții mei aveau la Devenport mulți prieteni și dădeau multe recepții; îmi amintesc ca prin vis de niște prânzuri în Palatul Amiralității și mai deslușit de niște ceaiuri la cari eram poftite, în câteva case din împrejurimi, la țară; peste tot, eram primiți în chip încântător, totuși, după cum am spus mai sus, această parte a vieții mele, mi-o amintesc nedeslușit, poate din pricina marei schimbări care cam pe acea vreme avea să-mi pecetluiască soarta și-și arunca umbra peste toate celelalte întâmplări. Inainte însă de acel eveniment, am mai fost odată în Rusia, și de data asta, cu un prilej foarte dureros.

In August, în toamna anului 18... primi mama la Coburg, vestea morții tinerei soții a unchiului Paul. Marele duce Paul era fiul cel mai mic al țarului Alexandru II și cel mai iubit frate al mamei. Abia cu trei ani înainte se căsătorise cu Alexandra,

fiica cea mai mare a regelui George și a reginei Olga a Greciei; și acum Alix, așa o numeam noi toți, drăgălașa și tânăra mamă și soție, murise! Vestea ne sosi ca un trăsnet. Cu un an înainte, unchiul Paul o adusese la Coburg să ne vadă. Doi îndrăgostiți, plini de tânăra lor fericire, cari își revărsaseră bucuria asupra căminului nostru liniștit. Aveau o fetiță, iar la nașterea fiului al doilea, micul Dimitri, Alix murise. Ce lucru straniu și de necrezut: Alix moartă!... Ea, care fusese așa de curând, musafira noastră, ființa aceea atât de drăguță, de veselă și de fericită, încetase de a mai trăi!... Nu ne venea să credem. Se putea oare ca fericirea să fie așa de repede sdrobită și năruită? Mama hotărâ să plece în grabă la St. Petersburg, în tovărășia celor două fete mai mari, Ducky și cu mine. Vroia să fie de față la înmormântare și, mai ales, vroia să fie lângă fratele ei atât de iubit. Cât de bine îmi amintesc de mormântul în care fu așezată pentru odihna de veci Alix, lângă cei ce plecaseră înaintea ei. A fost îngropată în biserica din fortăreața Petru și Paul, din timpul lui Petru cel Mare; toți țarii și familiile lor acolo se îngropau. Fortăreața Petru și Paul!... ce sunet sinistru au aceste cuvinte!...

Dealungul întregii istorii, se leagă de acest nume povestiri de groază, povestiri de crimă, de spaimă și de durere, al căror șir l-a însutit regimul bolșevic.

Unul lângă altul, în rânduri impunătoare, sub lespezi prelungi de simplu granit cenușiu, zac toate figurile mari ale trecutului, bărbați și femei. Fiecare mormânt e întocmit la fel cu celălalt, sever simbol al chipului cum aduce moartea pe toți la un nivel comun; slava și mărirea, bucuria și durerea s’au sfârșit; cenușa s’a întors la cenușă. Totodată s’au sfârșit păcatul și crima, nădejdea și teama; fiecare piatră își păstrează taina, taina acelor vieți deosebite, dintre cari unele s’au încheiat cu tragedii fără seamăn. Ultimul dintre aceștia a fost bunicul. Acolo zăcea și el; mărimea și culoarea mormântului lui erau întocmai ca și a celorlalți, granit greu și cenușiu în care îi sta săpat, fără nicio podoabă, numele, și lângă dânsul bunica. Murise cu un an sau doi, înainte, în patul ei de suferință, femeie cu inima sdrobită, cu sănătatea adânc sdruncinată, femeie care-și ascunsese durerea sub o înfățișare falnică și mândră. Niciodată nu s’au deschis pentru tânguire buzele ei subțiri, nimeni nu-și dădu vreodată seama dacă aflase, ceeace toată lumea știa. Iar Țarul Liberator, căci astfel fusese supranumit pentru că liberase pe robi, fusese dus la groapă mutilat, cu picioarele despărțite de trup, de-o bombă aruncată de nihiliști pe când se întorcea dela o ceremonie.

Două bombe fuseseră aruncate; prima nu-l atinsese; fiind, însă, un om și viteaz și bun, își (oprise trăsura (sau poate sanda), când auzise explozia, ca să vadă cine fusese rănit?

A doua bombă fu aruncată și aceasta fu pentru dânsul sfârșitul drumului... Bunicul-împărat, tatăl mamei, om cu idei liberale, care își pusese încrederea în poporul său...

După moartea lui năpraznică, începu, iarăși, o epocă de strășnicie; Alexandru III socotind că ar fi primejdios să urmeze mai departe principiile politicii mai înaintate ale tatălui său.

Când bomba nihilistă puse capăt domniei lui Alexandru al II-lea, el tocmai luase hotărârea să dea vastului său imperiu o Constituție; fiul său, însă, nu crezu că Rusia ar fi destul de coaptă pentru o asemenea înoire.

Și iată-ne cu toții adunați laolaltă în marea și întunecoasa catedrală, pentru a culca în mormântul ei prea timpuriu o tânără și fericită soție și mamă. Inmormântarea fu plină de slava și de măreția, prin care se deosebeau toate ceremoniile rusești; cântări de o frumusețe uimitoare ce se ridicau pe sub bolți, răsfrânte de zidurile groase ca niște metereze; mii de făclii aprinse, nori de tămâie și glasurile bașilor, puternice ca tunetul, care mă făceau să-mi țin răsuflarea și să mă întreb’ cum pot plămânii omenești să îndure fără a plesni o asemenea sforțare.

Impărăteasa, marile ducese și prințesele erau de față, îmbrăcate în doliu, purtând pe cap lungi zăbranice negre și cu hainele adânc cernite, tăiate de panglicele viu colorate ale decorațiilor, ale împărătesei, albastre, ale marilor ducese, roșii, contrast ce făcea să apară vălurile cernite și mai negre. Acolo se afla și uriașul unchiu Sasha înconjurat de enormii săi frați, veri și unchi, iar unchiul Paul, căpetenia îndoliaților sta cu câțiva pași înaintea celorlalți. Mai plăpând decât frații lui, însă tot atât de înalt și minunat de subțire la trup, unchiul Paul avea o înfățișare deosebită de a lor; era mai oacheș și mai blând, avea ochii decorațiilor: ale împărătesei, albastre, ale mamei sale. Imbrăcat în tunică albă, cu casca de argint a cavalerilor gardei imperiale avea în adevăr înfățișarea unui cavaler medieval. Nu-mi aduc aminte dacă purta această uniformă în ziua înmormântării, dar așa mi-l amintesc mai bine, înalt și svelt ca o coloană subțire de marmură, cu glas mângâietor și ochi luminoși. Un om plin de bunătate și de înțelegere omenească, un om care totdeauna era drept față de alții, un tovarăș încântător, vesel și deștept; nu era de mirare că dintre toți frații, mama iubea mai mult pe unchiul Paul.

Il văd încă aplecându-se asupra sicriului în care zăcea tânăra sa soție, cu un văl alb subțire pe față, cu mâinile încrucișate, pe care se rezema o iconiță, rând pe rând, sărutată de toți. Imi aduc aminte cum îi curgeau pe obraji lacrimile și cum l-a luat în brațe unchiul Sèrge, fratele său preferat, când a făcut o mișcare de desperare și de răsvrătire, în clipa în care se închise la urma urmei capacul sicriului, peste chipul mult iubit.

A fost o scenă care se întipări adânc în mintea unor fete tinere ca noi: cadrul măreț, făcliile pâlpâitoare, florile, uimitoarele cântări și mai presus de toate durerea acelui tânăr soț, care a trebuit să fie smuls cu sila de pe sicriul soției lui!...

„Tout passe”...

Cu mulți ani mai târziu unchiul Paul se recăsători cu o doamnă care nu era de rangul lui. Căsătoriile morganatice nu erau sancționate de împărat și a trecut multă vreme până când noua soție a unchiului Paul să fie primită și recunoscută de familie. Mama, cu toată dragostea pentru fratele ei, a fost aceea care arătă cea mai lungă împotrivire cumnatei plebeiane. împăratul Nicolae al II-lea, exilă chiar din Rusia timp de mai mulți ani pe unchiul Paul; mai târziu însă, fu iertat, iar soția lui fu primită la Curte dar niciodată în acelaș rând cu marile ducese. I se dădu titlu de princesa Paley și fu o soție cât se poate de devotată și foarte iubită de soțul ei; la urmă făcu eroice sforțări, însă fără isbândă, pentru a-l scăpa din mâinile bolșevicilor.

Unchiul Paul a fost unul din cei patru mari duci uciși de armata roșie în iarna anului 1919 și, lucru ciudat, își află moartea între zidurile fortăreței Petru și Paul, chiar lângă biserica, unde, cu atâția ani înainte, își înmormântase tânăra soție. Cât de stranie și uneori cât de cumplită e soarta omului!

Inmormântările regale sunt prilejuri de mari adunări ale membrilor familiei, regi și regine, prinți și prințese, unchi, mătușe, vere, veri de toate treptele, localnici sau din țări străine.

Trecuseră câțiva ani de când nu mai fuseserăm în Rusia și câțiva ani înseamnă o mare deosebire la o vârstă atât de fragedă. Toți crescuserăm mari și priveam sfioși unii la alții, dar nici unul nu îndrăzneam să intrăm în vorbă de teamă de a fi primiți cu răceală. Ființele tinere nu sunt totdeauna milostive unele față de altele, sunt mai aproape de natura primitivă decât cei mari și au obiceiul să se împartă în tabere așa încât cei din afară se simt cu totul nechemați. Era cât se poate de interesantă întâlnirea cu atâtea rubedenii, dar clipele nu erau toate deopotrivă de plăcute. Băeții și tinerii îți arătau uneori prea multă bunăvoință, pe când fetele erau gata să-ți mai tae nasul. Treceam tocmai prin vârsta cumplitei sfieli când ți se pare că fiecare privire te judecă rău, că fiecare vorbă te ia în bătae de joc, și suferi pentrucă ești prea tânăr, prea stângaci și nu te simți de loc în stare de a înfrunta ceeace ți se pare spre marea ta neplăcere, un tribunal al familiei.

Se țineau mari adunări în apartamentul verișoarei Xenia. Xenia era fata cea mai mare a împăratului Alexandru III și avea un an mai mult decât mine. Prietena ei cea mai deaproape era Minnie a Greciei, sora mai mică a bietei Alix, pe care tocmai o așezasem în locașul de odihnă.

Având o mare admirație pentru Xenia, sufeream cu greu vădita ei preferință pentru Minnie; afară de aceasta, Minnie era înconjurată de nenumărați frați de toate vârstele. Minnie nu avea frumusețea surorii sale, dar era vioaie, deșteaptă, hazlie, poruncitoare și cam gălăgioasă. Era plină de o voe bună, care te câștiga, însă foarte tăioasă la vorbă.

Cu mulți ani mai târziu, ne împrietenirăm, mai de aproape, dar mi se pare că, în vremea primei noastre tinereți, nu ne puteam suferi; niciuna din noi toate n’avea darul de a înțepa cu vorba ca dânsa, astfel încât ne simțeam față de ea fără putere de împotrivire. Nici nu prea găseam pe gustul nostru pe frații ei, prea cârcotași și prea numeroși. In deosebi George Grecul, Nicky Grecul și Andre Grecul ne pricinuiau multă turburare. Ei, mai ales, ne făceau să ne simțim străine; erau nespus de autoritari și de sgomotosi.

Altă familie, nesfârșit de numeroasă, era acea denumită: „Ies Mishel”. Aceștia erau, de fapt, cu o generație mai în vârstă decât, noi, veri primari cu mama, fiind fiii unchiului ei Mishel. Unchiul Misha, cum îi zicea în familie, era fratele mai mic al bunicului meu împărat, și era un bătrân cât se poate de bun,

care căuta soții pentru numeroșii lui fii; de aceea cerceta cu multă luare aminte pe nepoatele sale de frate și nepoatele de văr, și era nemaipomenit de bun cu ele toate. Fiii lui: Nicolas, Misha, Georgie, Sandro, Serge și Alexis, unii de-o vârstă mai apropiată de generația mamei, alții de a noastră, veneau de obiceiu deavalma, la întrunirile noastre de seară. Nu erau așa de sgomotoși ca prinții greci, dar aveau darul de a ne necăji, în glumă, ca nimeni alții în lume; când ne plăceau, când ne displăceau, nu era chip însă să nu-i băgăm în seamă; totodată ne insuflau o ușoară teamă; aveau așa numitul „charme slave” în forma lui cea mai ademenitoare. Te făceau să tremuri și totuși, cădeai sub vraja lor.

Mi-a rămas o amintire, ciudat de turburată, despre aceste adunări de familie. Eram fermecate de farmecul tuturor acestor tineri, însă era în verii noștri „Mishel” ceva care te înfiora puțin; se amesteca într’înșii puterea cu slăbiciunea și bunătatea și cu o dărnicie care uneori ajungea până la risipă; totuși se deslușea în firea lor o fărâmă de cruzime ascunsă, nelămurită, pe care o simțeai că zace adormită, tăinuită sub aspectul lor încântător. Aveam și noi în vine sânge rusesc și ne simțeam puternic atrase de dânșii, însă latura britanică din noi parcă sta la pândă, cam dușmănoasă sau cel puțin veghetoare, astfel că nu ne puteam potrivi deabinelea sau simți cu totul la largul nostru.

Totuși, mi se pare că pe acea vreme n’ar fi trebuit multă stăruință ca să rămânem pentru totdeauna în Rusia. Dar, lucru straniu, mama se opunea, dârz, unei alianțe rusești pentru fetele ei. Oare își cunoștea prea bine familia? Cine știe? Sau, poate, nu vroia să ne pună în fața unui conflict religios? Pe vremea bunicului, marii duci fuseseră căsătoriți cu prințese germane, pe cari le lăsau libere să se facă mai târziu ortodoxe, dacă le îngăduiau convingerile lor. Dar unchiul Sasha, cu aplecări mai puțin liberale, înființase reguli mai severe: sub domnia lui, oricine intra prin căsătorie în familia imperială, trebuia neapărat să devină pe dată ortodox, altfel căsătoria nu dobândea învoirea imperială. Pe timpurile acelea, supunerea față de capul familiei domnea nestăvilită. In toate familiile imperiale sau regale, toți ne închinam în fața celui mai mare, socotit ca atotputernic; nimeni nu îndrăznea, să-i discute hotărârile, sau să-i calce voia. Și nu e prea mult de atunci. Ce neînchipuite schimbări, am trăit în zilele noastre!

Așa dar, mama veghea cu ochi ageri asupra fiicelor ei; avea o fire destul de puternică pentru a-și îndeplini voința, oricât de autocratică ar fi fost familia și nu se sfia să vorbească deschis.

Iși luase o menire de guvernantă printre cei din svăpăiata generație tânără; spunea că fuseseră crescuți fără să li se fi insuflat principii bune. Nu cruța pe nimeni de judecăți aspre, sau de dojane mușcătoare, ceeace, bine înțeles nu prea îi câștiga iubirea celorlalți. Fără îndoială, se mai desfășurau și mici intrigi sentimentale pe dealături, dar, despre ele, noi nu știam nimic. Mama isbutise să ne crească, ca pe niște făpturi cu adevărat nevinovate, mici prostuțe am zice astăzi, cari credeau tot ce vedeau și niciodată nu cercetau pricinile lucrurilor ce se întâmplau în jurul lor.

In curând însă, furăm smulse dela aceste adunări de familie, ademenitoare dar și turburătoare, și duse la Ilinsky, castelul de vară al unchiului Serge, nu departe de Moscova, unde murise biata Alix și unde doria unchiul Paul să se întoarcă.

La Ilinsky eram musafirii mătușii noastre Ella, cea atât de frumoasă, ceeace însemna pentru noi, o încântare fără seamăn. Mai frumoasă decât oricând, în doliul ei adânc, dragostea noastră pentru dânsa ajunsese un fel de adorație ce ne lăsa fără suflare. Iți venea să crezi că e prea desăvârșită pentru a fi aevea. Ca prietena cea mai apropiată a lui Alix, a cărei moarte îi frânsese inima, rămăsese în grija ei să vadă de copilașii fără mamă; își îndeplini misiunea cum se pricepu mai bine, crescându-i până se făcură mari, chiar după moartea năprasnică a unchiului Sèrge.

Ilinsky era o locuință încântătoare, așezată la marginea unui mare râu și înconjurată de păduri. Noi furăm găzduite într’o vilă alături de casa cea mare. Vila era chiar în pădure ceeace ne plăcea foarte mult, pentrucă ni se dăduse voe să călărim cât ne poftea inima, pe pământul nisipos. Mai făceam și minunate plimbări cu trăsura și vânători după ciuperci, în nesfârșitele păduri. Văzurăm pentru întâia oară Moscova și ramaserăm nespus de fermecate de nenumăratele ei biserici, de uimitorul ei Kremlin și de înfățișarea ei aproape asiatică, care o făcea să pară mai veche și mai rusească decât St. Petersburg, cu toată strălucirea lui. Moscova era în acel timp, înainte de orice „Orașul Țarilor”. Și aici pot zice iarăși: „Tout passe”...

Mai târziu, Ducky și eu am mai fost odată la Moscova, la încoronarea lui Nicolae al II-lea, și atunci am văzut-o în adevăr în culmea măreției imperiale, dar toate acestea le voi povesti la timpul lor.

Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriașă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simțire de întunecat mister, ceva de nepătruns și întrucâtva înfiorător, ca o taină pe care nimeni n’o stăpânea cu adevărat...

Cu toate că treizeci și șase de ani au trecut dela evenimentul care mi-a pecetluit soarta, îmi tremură condeiul în mână, când încep să-l povestesc. Mi se pare că mă aflu încordată în fața grelei hotărâri și sunt cuprinsă de un fel de amețeală numai când mă gândesc la ea.

Poate că-i simt și mai mult însemnătatea acum când privesc înapoi, după lunga cale împovărată de cunoștința vieții,

decât o simțeam la vârsta fragedă de atunci.

Acum, după anii ce i-am trăit, cunosc bine, tot înțelesul ei, dar pe atunci nu-l presimțeam pentrucă eram tânără, neștiutoare și cutezătoare ca toți începătorii idealiști ai vieții. Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshöhe lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereții mele.

Perechea imperială, invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky era atunci numai de cincisprezece ani și eu de șaisprezece, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-și face cineva intrarea în lumea oficială. Starea noastră sufletească era nelămurită: un amestec de sfială și de împotrivire, la care se adăoga, totuși, un oarecare procent de măgulită înfrigurare. Ne simțeam, de bună seamă, cam stângace, dar cu toate că eram naive nu eram chiar prostuțe; fuseserăm totdeauna obișnuite să vedem lumea, crescute să putem vorbi mai multe limbi și să știm să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții.

Singura persoană, pe care o cunoșteam la Cassel, era prințul Friederich de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acelui oraș și fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau uneori îndeletnicirile lui militare. De pe atunci, fuseserăm cu totul fermecate de firea lui binevoitoare. Cu toate că avea nasul de acvilă ce deosebește familia de Hohenzollern din Sigmaringen, acel nas făcea parte dintr’un chip zâmbitor și prietenos, care nu amintea prin nimic impunătoarea austeritate a regelui Carol. „Unchiulețul”, căci așa îl numeam, era cu totul „gemütlich”[26], niciun alt cuvânt nu-l descrie așa de bine. Glasul lui se prelungea într’o blândă tărăgăneală, cât se poate de plăcută, și cu toate că nu era cu adevărat ironic avea în ochi o sclipire glumeață, care făcea pe cei tineri să se simtă îndată la largul lor.

Tustrele surorile ne îndrăgostisem deabinelea de unchiulețul, și a fost o mare plăcere pentru noi, să dăm de dânsul în această cam înfricoșătoare curte imperială. Afară de aceasta, „mătușica”, soția lui, pe care o întâlneam pentru întâia oară, era tot atât de încântătoare ca și soțul ei. Era mică și subțirică; n’avusese copii și iubea tot tineretul din familie; știa cum să-l atragă, căci în trupșorul ei scund, sălășluia o inimă foarte largă. In această pereche nu găseai nimic țeapăn sau semeț, și, mai târziu, când făcui și eu parte dintr’o familie cu legi neînduplecate și principii nemlădioase, ei fură adesea ca un adăpost pentru noi cei obosiți de formule și de aspre datine politice. Regele Carol al României trimisese pentru câtva timp la acest unchiu și la această mătușă pe nepotul și moștenitorul său, socotind că avea nevoie de o schimbare de atmosferă. Tânărul prinț putea cu acelaș prilej să urmeze manevrele imperiale, ceeace avea să-i fie de folos pentru cunoștințele sale militare. Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.

Astfel se întâmplă, că ne întâlnirăm pentru întâia oară la masa Kaiserului. Kaiserul Wilhelm era văr primar cu noi, împărăteasa Fredericka, fostă prințesă regală a Marei Britanii, mama lui, fiind sora mai mare a tatei. Wilhelm era bine înțeles, mult mai în vârstă decât noi, și cu toate că avea o personalitate interesantă, nu-l socoteam printre verii noștri preferați. Era desigur plin de sentimente bune, dar apucăturile lui față de familie, erau cam gălăgioase, lipseau adesea de blândețe. Nu doar că-ți insufla sfială, dar avea darul să-ți strice cheful, îndată ce intra în vorbă cu tine, prin felul lui prea sgomotos și silit glumeț. Te simțeai deodată, în prezența lui, țepoasă ca un ariciu și plină de împotrivire; căci purta într’însul ceva care deștepta vrajba.

Impărăteasa Augusta Victoria, soția lui, părea plină de „laptele blândeții omenești”; era o femeie cu principii înalte, o mamă bună și o soție răbdătoare; însă blândețea ei era ca ceva voit și nu se ridica, niciodată, până la înălțimea căldurii sufletești. Se simțea într’însa o sforțare, și zâmbetul ei părea întrucâtva de porunceală; era un zâmbet oficial, întovărășea pe neastâmpăratul stăpân al Germaniei, cu o adevărată uitare de sine, vrednică de laudă, și-i născu șase băeți și o fată. Rămase statornică la postul ei, în zile bune și’n zile grele, în fericire și în durere, păstrând totdeauna acel zâmbet pe care părea că și-l pune de dimineață pe buze cum își punea și strălucitele podoabe, cam bătătoare la ochi, zâmbet, care mai târziu, cu trecerea anilor, părea a fi săpat în obrajii el. Era ea vreodată obosită de nesfârșita repetiție a lucrurilor? Cine știe? Niciodată nu dădu vreun semn de osteneală și merse tot înainte vitejește, an după an, până la sfârșit... până la tragicul sfârșit...

Cei ce merg tot înainte fără răgaz, fie ei spărgători de pietre, regi sau bucătari, deșteaptă în mine un sentiment de admirație, pentru sforțarea neîncetată, vecinicul „tot aia și iar aia” care are nevoie de cea mai mare răbdare și putere sufletească. Aceste însușiri le avea din plin Augusta Victoria.

Mulți ani mai târziu, când soțul meu și cu mine furăm musafirii lor oficiali la Berlin, părul ei albise, însă ea se învârtea în aceeași roată a îndatoririlor.

Zâmbetul ei era tot atât de statornic și fără personalitate, cum fusese în tinerețe, și privind-o, fără voe, cu oarecare admirație, mi se păru deodată că văd într’însa un automat, a cărui manivelă o întorcea datoria și pe care numai moartea ar fi putut-o opri.

Multe amănunte ale acestei vizite la Wilhelmhöhe sunt acum aburite de uitare, iar altele, fără însemnătate, au rămas limpezi, cum e bunăoară, culoarea vioriu-deschisă a rochiilor de gală, ce le purtam la marele prânz al Curții; ba chiar și a orchideelor pe cari le-am găsit într’una din vazele imperiale, în aceeași culoare ca rochea mea, șl pe cari mi le-am prins pe umăr, foarte mândră de podoaba ce i-o adăugasem. De asemenea îmi aduc aminte, cum ridică mama din sprincene, când văzu această inovație, parcă n’ar fi știut tocmai bine dacă îi plăcea sau nu, dar lăsă să treacă, nebăgat în seamă, gestul meu de cochetărie. In schimb cerca să ne întipărească în minte că trebuia mai întâi de toate să nu stăm mute, în timpul prânzului: „O prințesă care nu vorbește cu vecinii ei, e o adevărată pacoste într’o sindrofie”, era una din maximele ei. Dacă mi-aduc aminte bine, eram așezată, în acea seară, lângă prințul moștenitor al României. Era un tânăr frumos și sfios, care încerca să-și ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezește și era vădit că-i făcea mare plăcere să se afle iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România și nici eu nu-l întrebai nimic despre acea țară îndepărtată, neștiind tocmai bine unde se găsește pe hartă.

Și lui Ducky și mie, ne plăcu acest tânăr neînfumurat, care-și dăduse osteneală să ne fie pe plac. Și apoi, nu era el nepotul „unchiulețului și al mătușichii” așa de drăguți?

Nu știu dacă i se spusese bietului tânăr, că eram prințese bune de măritat. Pe vremea aceea fetele nu cunoșteau planurile de căsătorie ale părinților, dar presupun că altfel se proceda cu prinții, căci rămânea pe seama lor, bieții tineri, grija cererii în căsătorie.

Ași vrea să-mi amintesc mai bine vizita noastră la curtea împăratului Wilhelm, dar e o imagine care mi s’a șters din minte, afară de frumosul peisaj în care era așezat „castelul”, minunatele grădini bine rânduite și măreața pădure de fagi care-i slujea drept fundal; acestea, rochia mea vioriu-deschis,

zâmbetul Victoriei Augusta, sfiala tânărului prinț, când râdea, și glasul unchiulețului tărăgănat și prietenos, plin de părintești îndemnuri... Să fi fost toate puse la cale? Erau oare toți amestecați în urzirea planului? Nu știu: această primă întâlnire, pentru mine cel puțin, n’avea nicio însemnătate.

Nu știu dacă în toamna aceluiași an, sau în toamna viitoare, am fost poftite să facem o vizită la Berlin verișoarei noastre, prințesa moștenitoare de Saxa-Meiningen, sora mai mare a Kaiserului? Nu-mi aduc aminte bine. Oricum, câteși trele surorile am petrecut o săptămână acolo.

Charly — așa o chema pe verișoara noastră — era o femee cât se poate de încântătoare și de deșteaptă. Mulți ani jucă un rol însemnat în viața mea — ba mai la urmă, cam prea însemnat.

Mult mai mare decât noi, cu toate că ne era vară, era mai ales tovarășa mamei. Adesea, venea în vizită la noi la Coburg, unde era prietenă intimă cu d-rul X. Noi copiii, o iubeam din cale afară, cu acea învăpăiere ce o pun ființele tinere în dragostele lor. Ca multe din tinerele femei căsătorite, se simțea măgulită de admirația noastră și știa să fie mai încântătoare decât oricine. Era mică, predispusă să ajungă cam grăsulie — predispoziție cu care se lupta necontenit, în dauna sănătății ei, mai totdeauna șubrede — și una din puținele femei de pe acea vreme, care purta părul scurt. Era extrem de îngrijită și totdeauna prea frumos îmbrăcată, luându-se în mare parte după regina Alexandra, pe care, ca toată lumea de altfel, o admira foarte mult. Niciodată n’am auzit o voce mai dulce, mai melodioasă; era într’însa un sunet mângâios, care ar fi îmblânzit un căpcăun. Fumătoare pătimașă, răspândea totdeauna în jurul ei o prea plăcută mireasmă de țigări fine și de parfum desfătător. Fără a fi o adevărată frumusețe, chipul ei era cât se poate de atrăgător, cu toate că ușor neregulat în partea de jos; când vorbea, vârful nasului ei mic și bine modelat se pleca ușor.

Da, îmi amintesc de fiece amănunt, până și de felul cum degetele ei atingeau capacul tabacherelor, totdeauna de mare preț, înainte de a-le deschide și cum bătea ușor cu țigara în masă, înainte de a o vârî în țigaretă, pentrucă într’un timp mi-a fost foarte dragă; și cu toate că mai târziu nu mi-a mai fost prietenă îi sunt totuși recunoscătoare, pentru încântarea ce găseam într’însa în acele zile de tinerețe nebănuitoare.

Sosirea ei la Coburg sau la Rosenau, prilejuia însuflețire și petrecere. Mișcările îi erau bine chibzuite și line, ca ale unei pisici; de asemenea tot ca o pisică, atingea ușor lucrurile; fiecare gest al ei era o mângâiere. Știa multe, însă nu chiar așa multe cum te făcea să crezi; totdeauna vorbea ca un cunoscător, fie despre cai, fie despre muzică, flori, bucătărie sau armament, și mulți ani m’am închinat în fața înaltelor ei cunoștințe, până am descoperit, ce era ea în adevăr. Printre multe alte patimi, o avea și pe a politicii. Cu toate că putea păstra o prietenie viața întreagă și că putea să arate mărinimie, ba chiar spirit de jertfă, era femeia cea mai nestatornică și cea mai schimbătoare pe care am întâlnit-o vreodată. Avea ceeace mama mea numea „des engouments”, „pâlpâiri de entuziasm”, și când se stingeau, parcă nici n’ar fi cunoscut vreodată persoana, locul sau lucrul care cu un an înainte, îi inspirase o patimă stăpânitoare, covârșitoare.

Dacă descriu atât de amănunțit pe această doamnă, este că, timp de mulți ani, a jucat un rol însemnat în viața mea și nu totdeauna un rol fericit.

La această încântătoare verișoară, ne duse mama, potrivit planului, pe care-l făcuseră mi se pare împreună, căci am aflat, cu mulți ani mai târziu, că prin Charly intrase mama în legătură cu părinții și cu unchiul soțului meu; se aflau tocmai în căutarea unei soții pentru fiul și nepotul lor menit să fie,

într’o zi, regele României.

Charly, în casa ei din Berlin, era cu totul altfel, decât Charly, iubita noastră musafiră dela Coburg. La Berlin, făcea parte dintr’o societate foarte veselă și pornită pe petrecere, iar noi eram prea tinere ca să ne placă astfel de sindrofii.

Fiecare își avea glumele lui, mofturile lui, un mod special de a-și povesti dragostele și fiecare găsea prilejul de a se înflăcăra sau de a urî. Noi nu puteam decât privi, chinuite de cea mai cumplită gelozie, când vedeam pe idolul nostru, dând pe față o latură a firii ei, nebănuite până atunci; pentru noi biete fetișcane, cărora le făgăduise minunate petreceri, abia mai găsia vreo privire sau vreo vorbă.

Amară desamăgire! Săptămâna petrecută în casa Charly-ei la Berlin, e una din cele mai displăcute amintiri a tinereții mele. Prințul moștenitor al României era unul din tinerii, pe care vesela noastră verișoară îi primea mai în fiece zi și dacă am fi urmat să ne întâlnim în casa ei, cred că astăzi n’aș fi unde sunt, căci era foarte firesc ca tânărul prinț german, ieșit din vârsta de flăcăiandru, mulțumit să se afle iarăși la Berlin, să fi petrecut mult mai bine în tovărășia sglobie a Charly-ei, decât căutând subiecte de conversație potrivite cu nevinovăția noastră de copile.

In toate țările, lumea „șic”, se poartă nemilos cu cei ce sunt în afară de cercul ei, dar atmosfera dela Berlin avea pentru mine o mireasmă deosebită, răspândită de Charly și de prietenii din cercul ei, și deșteaptă în mine o amintire, plină de o ascuțită îndurerare.

Cu mulți ani mai târziu, când Ducky și cu mine, femei în toată firea, ne cercetarăm împreună amintirile și retrăirăm, cu gândul, acea vizită la Berlin, ni se umplură iarăși ochii de lacrimi, atât ne fuseseră de mari umilirea și desamăgirea. Totuși, în pofida tuturor desamăgirilor, ne agățăm încă de dragostea noastră pentru verișoara Charly, căci ființele tinere nu-și pot sfărâma idolii dintrodată.

Au trebuit ani ca să se șteargă cu totul iubirea mea pentru dânsa, și chiar după ce am descoperit ce fățarnică prietenă fusese, vocea ei, dulce și mângâioasă putea încă, dacă închideam ochii, să redeștepte în mine amintirea aceleiași desfătări, care mă vrăjea când eram copil. O vedeam sosind iar la Rosenau cu mici daruri, pentru noi, umplând casa liniștită cu încântătoarea ei mireasmă de țigări și de parfum, și desfătându-ne ochii iubitori, cu minunatele-i găteli și frumoasele ei juvaere, căci Charly avea pentru juvaere, o dragoste, mai presus de orice. Numai când eram călări nu o puteam suferi; chiar de atunci, teoriile și îngâmfarea ei mustrătoare, făceau din plăcerea noastră cea mai mare un adevărat chin. Charly era din acele ființe cari pot, cu un singur cuvânt batjocoritor, să nimicească cea mai fierbinte însuflețire, să răpească lucrului celui mai iubit tot prețul lui, sau să facă pe cea mai scumpă ființă să-și piardă orice farmec, și toate astea cu un glas dulce și blând ca o mângâiere. Părerea, bună sau rea, a Cbarly-ei despre un lucru, avea puterea unui decret.

Iată o istorioară, care o zugrăvește: s’a întâmplat pe vremea când cea mai aprinsă năzuință a mea era de a fi pe placul lui Charly, o laudă din gura ei, fiind mai neprețuită decât rubinele. Charly admirase afară din cale, o oarecare poezie, după dânsa, cea mai frumoasă poemă ce fusese vreodată scrisă; autorul era, zicea ea, un geniu, etc. și pe când rostea acest verdict, vocea ei se făcea așa de adâncă și de înfrigurată, încât îți atingea toate coardele inimii. Mă hotărâi pe dată să învăț, pe dinafară, acea minunată poemă.

Era lungă și scrisă în cea mai grea limbă clasică germană; — niciodată n’am învățat ușor pe de rost, dar, din dragoste pentru Charly, mă muncii să memorez bucățică cu bucățică, până am știut-o toată și, ca un îndrăgostit, așteptai întoarcerea Charly-ei, ca să-i arunc la picioare, prinosul dragostei mele.

Charly se ivi iarăși în anotimpul viitor, ca soarele când răsare la ceasul cuvenit, și bine înțeles ardeam de nerăbdare să-i recit poema. Pentru aceasta, trebuia să aduc vorba despre chestiuni literare. Isbutii la urmă, dar când pomenii, cu inima svâcnind, despre vestitul poet, cât de adâncă îmi fu desamăgirea când auzii pe ființa iubită rostind: „Ah! ramolitul ăla bătrân! nimeni nu mai citește azi, poeziile lui!”

Da, asta era Charly, din cap până în picioare... Insă, spre cinstea ei, trebue să pomenesc aici, că în ceeace privește pe mama, cred că a fost sinceră până la sfârșit. Chiar după ce s’au năruit tronurile și după ce s’au fărâmițat în bucăți țările de mult știute, când timpurile noi răsăreau în fața celor două prietene, Charly, ajunsă ca umbra ființei ei de odinioară, tot se mai ducea la Coburg, să vadă pe mama, în prada desnădejdii, căci a trăit destul pentru a vedea nimicirea neamului ei din Rusia și smulgerea din rădăcini a tuturor lucrurilor în care crezuse. Charly muri cu un an înaintea ei, muri în chinuri, de cancer, boală care răpusese cu ațâți ani mai înainte pe tatăl și mama ei.

A doua întâlnire cu prințul moștenitor al României avu loc la München — primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire.

Intâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.

Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor. Münchenul e mai presus de toate orașele, în această privință. Tânărul prinț era de o sfială chinuitoare și râdea, mai mult ca de obiceiu, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate, mă atrăgea; era într’însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de oarecare slăbiciune. Parcă-ți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor.

Eram mult prea tânără eu însumi, pentru a avea vreo pricepere adâncă a lucrurilor; afară de aceasta, educația noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea. Fuseserăm menținute într’o desăvârșită necunoaștere a realităților vieții, necunoaștere pe care nu mă pot împiedeca s’o socotesc ca primejdioasă, ba chiar nemiloasă; era de fapt, o educație întemeiată numai pe păreri și înșelăciuni, o zugrăvire a vieții, pe deantregul neadevărată. Poate că era într’însa o seninătate, pe care nu o vor cunoaște niciodată fetele din ziua de azi, un fel de fericire naivă, dar oarecum nemiloasă; da, nemilos e singurul cuvânt potrivit; era un fel de prindere în cursă a nevinovăției, o adevărată orbire în privința vieții așa cum e, încât am fi putut să pășim spre oricare soartă cu ochii închiși și cu încredere deplină.

Dar eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită... Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor orașului; o odae de hotel, cadru cât se poate de puțin romantic... Asta e tot ce am de spus, despre întâlnirea noastră Ia München. Nu mi-a rămas nicio altă amintire; câteva frânturi de convorbiri, ce nu cuprindeau nimic deosebit, un buchet de trandafiri și luna.... Și pe urmă, ceva mai târziu, „im wunderschönen Monat Mai”[27], se făcu și logodna noastră, — cine ar fi crezut? — în Palatul Nou dela Potsdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm și sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria, pe care familia își făcea o plăcere s’o numească Dona.

Mama era radioasă și mi se pare că Charly fusese aceea care îmbărbătase pe sfiosul principe, în clipa aceea de cumpănă. Cum a găsit el curajul, să-mi facă propunerea de casătorie e și azi pentru mine un prilej de uimire; dar mi-a făcut-o și eu o primii. Am spus fără meșteșug „da” ca și când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. „Da”, și cu acel „da” mi-am pecetluit soarta. Și-am deschis ușa vieții, o lungă viață, pe care mi-am pus în gând, s’o povestesc; s’o povestesc cât voi putea de nepărtinitor, — cel puțin aceasta e dorința mea fierbinte. Imagine: Soțul meu, principele moștenitor Ferdinand al României

In aceeași seară, Kaiserul a dat un mare banchet în cinstea noastră, în insula Păunilor, o frumoasă insulă pe unul din lacurile din Potsdam.

Impăratul, cu darul vorbirii care-l deosebea, anunțase într’un discurs, vestea logodnei noastre. Decor regal și militar, șampanie, urale, felicitări. Imi amintesc puține amănunte dela acea serbare. Eram plină de însuflețire, mi se pare că eram foarte fericită; dar dedesubtul sgomotului, strălucirii și a măririi, simțeam, o strângere de inimă care ne făcea pe Ducky și pe mine să ne ținem de mână, cu neliniște. De pe atunci simțeam gustul amar al despărțirii, al sfâșierii unor legături mult iubite; se deschidea o ușă spre un viitor cu totul necunoscut, spre țara mea, tainică și nedescoperită.

Aproape nu cunoșteam pe viitorul meu soț și nici pe nimeni dintre ai lui, afară de „unchiulețul și mătușica”; iar pe tatăl lui, prințul Leopold de Hohenzolern, unul din cei mai încântători oameni din timpul lui, abia-l zărisem odată. Iar Unchiul Charles, sau Carol, și depărtata lui țară — România — erau pentru mine ceva nedeslușit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape, ca să nu-mi pierd cumpătul....

Și apoi mai presus de toate, mă gândeam la Ducky; Ducky, cea mai scumpă tovarășă și părtașă a vieții! Cum vom avea vreodată, puterea să ne despărțim?

Inconștient, în fundul gândului, simțeam, că era neîmpăcată; simțeam că ea nu putea înțelege, cum mă învoisem atât de ușor și cum, fără multă chibzuință, primisem pe acest om, aproape necunoscut; în adâncul inimii ei, găsea vinovat acel „da” rostit așa de repede, prea repede.

Cuprindea într’însul despărțirea, cuprindea începutul a ceva nou, în care ea nu avea nicio parte; totdeauna împărțisem toate împreună și acum iată că începea ceva nou, care n’avea să fie, care nu putea să fie, împărțit cu dânsa.

In acea seară, întâlnirăm pe primul Român, ce se ivise vreodată în calea noastră: colonelul Coandă, aghiotantul logodnicului meu. Era un tânăr înalt, plăcut și chipeș, cu o uniformă ciudată; fața îi strălucea de mulțumire căci Românii era foarte bucuroși că tânărul lor prin moștenitor se căsătorește după cum era dorința țării. Se pare că nepoata reginei Victoria, o prințesă ai cărei unchi și veri ocupau numeroase tronuri, întruchipa întocmai ceeace toți doriau; căsătoria aceasta era ceeace se cheamă „un beau mariage”; deschidea o ușă spre un viitor nou, pentru o țară încă puțin cunoscută „care se afla undeva la Răsărit” căci trebue să mărturisesc că, pe acea vreme, astfel vorbeam de Romftnia, atât de scumpă mie astăzi. Colonelul Coandă știa cum să-și arate bucuria.

Vorbea franțuzește cu mai mare ușurință decât tânărul și sfiosul lui principe. Găsi multe cuvinte în cari să ne spună cât de fericiți erau Regele și poporul român, ce minunată primire aveau să facă tinerei mirese și cât de frumoasă era țara lui, cât de romantice îi erau priveliștile și cât de pitorești țăranii. Ne spunea că poporul „va purta pe palme pe viitoarea lui regină”, — mi-aduc foarte bine aminte că aceasta a fost expresia întrebuințată de el, — că-i vor clădi un cămin încântător și că va fi privită, cu părul ei de aur și cu ochii ei albaștri, ca o zână bună venită de dincolo de nouri.

Ah! da, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute; Ducky și cu mine stam mână’n mână, să-l ascultăm, și năluci, ispititoare năluci, prindeau a trece sub ochii noștri....

Zilele ce urmară, fură înfrigurate și pline de însuflețire, amestec de bucurie, de îngrijorare, de temere, de nădejde și de păreri de rău. Totul era atât de neașteptat și atâtea laturi deosebite trebuiau cercetate. Nu e vorba, era foarte plăcut să spui „da” și să ai lângă tine un tânăr sfios care te prinde din ochi, dar lucrurile nu se opreau aici. Ce avea să spună papa de toate acestea?

Papa nu fusese de față la logodnă și, nu știu cum, nu-mi prea simțeam conștiința împăcată; ghiceam, ba aproape știam, că papa avusese alte visuri. Și apoi, mai era și bunica-regină; și ea trebuia să-și dea părerea binevoitoare asupra viitorului meu soț. Niciuna din nepoatele ei nu se căsătorise fără aprobarea ei. Trebuia să ne ducem la Windsor, să trecem o inspecție, clipă de încercare cam înspăimântătoare; dar mai strașnică decât orice, era întâlnirea cu „unchiul Karl”, regele României.

Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principe moștenitor al României, fără a ști că „der Onkel”, cum îi zice, se înălța ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieții lui. Când vorbea de dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întrucâtva cu teama, parcă simțeai că-l trece un fior.

„Der Onkel” era de bună seamă pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzește.

Se hotărâse ca în primul rând, să mergem la Sigmaringen, locul de baștină și căminul familiei Hohenzollern, unde trebuia să vie și regele României pentru a consfinți alegerea nepotului său. Fără îndoială, logodnica fusese aleasa severului monarh, dar aceasta n’o știam; trăiam într’un palat al închipuirilor mele și în fericita mea nevinovăție nu-mi trecea prin gând ca toate astea să nu fie jocul romantic al întâmplării.

Așa dar, pornirăm spre Sigmaringen.

Sigmaringen, tihnitul orășel atât de departe de zarva și forfoteala marilor orașe, cu măreața cetate feudală, ce-l privea de pe înălțime, ca o acvilă întronată pe o stâncă. De o vechime de câteva veacuri, această fortăreață strămoșească își oglindește zidurile și turnurile în apele limpezi ale Dunării, care aici e numai un râuleț îngust, prea aproape de obârșie; totuși e acelaș fluviu care își rostogolește puternicele valuri prin depărtata țară, peste care fusese menit să domnească unul din fiii ei. Dela Apus spre Răsărit, prin felurite țări și peste mii de leghe, se întinde ca o panglică din ce în ce mai lată care leagă vechea țară cu cea nouă. Ciudată întâlnire, aproape simbolică în ochii celor cari stau să cugete asupra încâlcirii destinelor omenești.

Sigmaringen, cu prietenosul orășel, ghemuit ca un cârd de gâște grăsulii la umbra bătrânului castel, era un tablou desăvârșit al Germaniei din acea vreme; orășel mulțumit de sine și având într’însul cu ce se îndestula, trăia într’o fericită supunere față de „Familia princiară”, care era miezul, fala și adevăratul „raison d’être”, a întregului ținut.

Această primă vizită la Sigmaringen, avu numai zile însorite; mi-o amintesc, până azi, cu o fericire plină de recunoștință. Aveau să urmeze vremuri mai triste și mai puțin prietenoase, dar cea dintâi privire asupra frumosului locaș și cea dintâi întâlnire cu familia, care mă primi cu brațele deschise, au fost numai căldură și duioșie.

Toți s’adunaseră laolaltă cu acest prilej. Viitorii mei socri cu Nando și cei doi frați ai lui, unchiulețul și mătușica, și mai era și drăguța bunică Iosephine, văduva răposatului prinț Karl Anton.

Karl Anton, bunicul lui Nando, jucase în vremea lui un însemnat rol politic. Era un om cu vederi largi și idei liberale înaintate pentru acele timpuri. Pentru a înlesni înfăptuirea unității naționale a Germaniei, la 7 Decembrie 1849, Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen precum și Frederic Wilhelm de Hohenzollern Hechingen renunțaseră la drepturile lor de suveranitate în favoarea regelui Prusiei. Această renunțare avu loc cu o ceremonie oficială, în care prințul își deslega ostașii de jurământul lor față de dânsul, după ce făcură un nou jurământ, către Prusia.

Regele Prusiei, primind jertfa făcută de ramura cea mare a familiei Hohenzollern, în favoarea ramurei cele tinere, lăsă drepturi suverane prințului de Hohenzollern Sigmaringen, cari cuprindeau și acela de a conferi decorațiile Casei lor. Recunoscând însușirile politice ale lui Karl Anton precum și nețărmuritul lui patriotism, regele Prusiei, în 1852, îl făcu prim-ministru al guvernului său iar mai târziu, îl numi guvernator al provincilor Rinului și Westfaliei, cu reședința la Dusseldorf.

Spre sfârșitul vieții lui, destoinicul principe fu lovit de paralizie și timp de mai mulți ani, purtat într’un scaun cu roate; dar mintea îi rămase limpede și stăpână pe sine până în ultima zi. De fapt, mi se pare că-și guverna familia cu o vargă de fier. Dintre patru fii ai lui: Leopold, Charles, Frederick și Anton, desigur Charles e cel care moștenise însușirile politice ale tatălui său și împreună cu ele, voința lui de fier. Anton muri de o moarte de viteaz în urma rănilor primite în bătălia dela Sadowa, în timpul războiului dela 1866, între Prusia și Austria. Dar fiul cel mai mare Leopold, viitorul meu socru, are și el o ciudata pagină în istorie. In anul 1868, isbucni în Spania o revoluție în care fu detronată regina Elisabeta, iar tronul oferit prințului Leopold, fiul cel mai mare al lui Karl Anton. Această propunere fu energic respinsă de către tată și fiu; de altfel nu era privită cu ochi buni nici de regele Prusiei, căci se temea de complicații din partea Franței. Atunci Spania oferi tronul lui Frederick, al treilea fiu al lui Karl Anton, dar și el îl refuză. Aceste refuzuri neclintite erau datorite în deosebi, prieteniei personale dintre Napoleon al III-lea și Casa de Hohenzollern. Mama lui Karl Anton fusese o Murat, ceeace lămurește simpatia dintre aceste două familii.

Intrigile politice nu se opriră aci și dacă cei în cauză își menținură statornic refuzul, alții nu-și încetaseră uneltirile ascunse. In Spania campania era încurajată de mareșalul Prim, care de când cu dezastrul din Mexic, păstrase o dușmănie împotriva lui Napoleon al III-lea. Dar în Germania, Bismarck, omul de fier, își urmărea planul de a izola Franța și de a o înconjura de dușmani.

Toate aceste uneltiri tainice fură, pe cât se poate, ținute ascuns de cei doi Hohenzollerni, până să ajungă planul la realizare. In Iunie 1870, Bismarck isbuti să atragă de partea lui pe regele Prusiei. Acesta convocă la Berlin, un consiliu de familie în care Karl Anton și fiul său Leopold fură îndemnați să accepte propunerea Spaniei, ceeace făcură însfârșit cu totul contra voinței lor.

După aceea, s’au desfășurat faptele, pe cari desigur le cunosc toți cei ce și-au studiat cărțile de istorie, din acel timp; însă lucrurile merg atât de repede și atâtea s’au întâmplat de atunci, încât evenimentele mai vechi, încep să se uite.

Bătrânul Rege Wilhelm, care-și făcea cura la Ems, primi la 9 Iulie 1870, pe Benidetti, ambasadorul Franței în Prusia. Benidetti stărui pe lângă Rege să poruncească familiei lui să refuze tronul Spaniei. Regele răspunse că nu putea să facă aceasta decât cu învoiala lui Karl Anton și a fiului său. In ziua de 11 Iunie, Benidetti își reînoi cererea, iar Regele dădu acelaș răspuns. In aceeași după amiază, se răspândi vestea că prințul Leopold renunțase la tronul Spaniei. Gramont, ministrul francez al Afacerilor Străine, ceru o renunțare oficială, semnată de guvernul Prusiei. Benidetti ceru o a treia audiență, pentru stărui asupra acestui punct și mai ceru să facă Regele o declarație — pe care s’o telegrafieze la Paris — în care să arate că se va opune, pe viitor, la orice eventuală candidatură a prințului Leopold, la tronul Spanie. Regele refuză.

In după amiaza aceleași zile Benidetti ceru să fie primit înc’odată. Regele, păstrând formele cele mai curtenitoare, acordă audiența, dar cei ce doriau războiu făcură să pară acest refuz ca o insultă adusă Franței; îndată după aceasta, Benidetti primi ordinul să părăsească Germania, iar Werther, ambasadorul Prusiei la Paris, să părăsească Franța.

In ziua de 19 Iulie, reprezentantul Franței la Berlin, prezintă Germaniei declarația de război a Franței. Astfel trăsese Bismarck sforile pentru isbutirea planului său ascuns.

Multe din aceste întâmplări au putut fi necunoscute sau uitate, de aceea, vorbind de familia Hohenzollern, am crezut de folos să le reamintesc cititorilor.

Prințul Leopold, desigur, nu avea înfățișarea unui om al cărui refuz sau învoire să poată deslănțui un mare războiu; o ființă mai blândă, mai iubitoare de pace, nu se poate închipui. Acum era el capul familiei. Era căsătorit cu Antonia, infanta Portugaliei, fiica reginei Maria da Gloria, al cărui soț era și el prinț de Coburg, văr al doilea cu soțul reginei Victoria. In afară de Ferdinand, prințul Leopold mai avea doi copii: William și Charles.

William, cu toate că avea o fire bună și aleasă, nu moștenise nimic din frumusețea lui Ferdinand; predispus să se îngrașe avea trăsăturile prea rotunjite, iar nasul de acvilă bine cunoscut al familiei de Hohenzollern lipsea din chipul lui rotund și vesel. Era plin de ceeace Shakespeare numește, „laptele umanei duioșii” și nu prea era fericit în căsnicia lui cu o nepoată a împărătesei Elisabeta a Austriei. Această pereche, nepotrivită, avea o fată și doi băeți gemeni.

Fratele mai mic al lui Ferdinand nu era lipsit de frumusețe.

Era înalt, svelt și chipeș, lucru de care părea nemărginit de mândru. De fapt, se arăta cam prea mulțumit de el însuși și avea în mersul lui ceva din îngâmfarea păunului. Se socotea tot atât de deștept pe cât era de frumos și uneori mă miram cum isbutea să-și impună voința fratelui său Ferdinand, care nu numai că-l întrecea ca vârstă dar și în toate celelalte privințe.

După un an sau doi, Charles, în familie numit Carlo, se căsători cu o vară primară a sa, prințesa Iosephina a Belgiei (sora lui Albert, fostul rege al Belgiei) care era obișnuită să-l admire ca copil și urmă astfel până la sfârșitul vieții, măcar că și ea era superioară din toate punctele de vedere. Poate că au fost ceasuri în care și-a dat ea seama de aceasta, dar niciodată n’a arătat-o, astfel încât îngâmfarea lui crescu neîncetat, ajungând uneori, foarte displăcută pentru ai lui.

Nu-și poate cineva închipui o deosebire mai mare decât acea dintre cei doi frați, Ferdinand și Charles.

Ferdinand avea o neîncredere în sine aproape dureroasă și era cât se poate de modest; pe când fratele său, alb ca laptele și cu mijlocul ca de viespe, avea însușiri opuse. Ferdinand se arăta de o smerenie neînțeleasă, față de încrezutele aptitudini ale fratelui său. Eu însă, îi priveam pe toți cu ochi nedestoinici la cumpănirea firii omenești și eram gata să prețuesc pe fiecare om, după valoarea ce-și închipuia că o are.

După cum am spus mai sus, socru-meu, prințul Leopold, era unul din oamenii cei mai încântători, din vremea lui. Deștept, erudit, frumos, — având ceva din modestia lui Ferdinand, deși mai puțin sfios, — era cel mai desăvârșit „homme du monde”*).

Niciodată n’am întâlnit un om mai puțin egoist. Trăia numai pentru alții; își petrecea viața și își cheltuia puterile,

  • ) Franțuzește in text.

alergând de colo colo, dela un membru al familiei lui la altul, istovindu-se în îngrijirile date șubredei lui soții și încântătoarei lui mame, bătrână și surdă, pe care o iubea din toată inima.

Antonia sau Antoinette, fusese o mare frumusețe în vremea ei; una din acele frumuseți clasice, care parcă se potrivesc anume cu portul malacovului. Avea profilul grecesc, umerii lăsați în jos, mâini lungi și subțiri, picioarele foarte mici și inutile. Dar toată croiala ființei sale nu se potrivea cu moda din vremea ei. Văditei lipse de proporție între trunchi și picioare parcă-i lipsea malacoful. De o măreață aristocrație în mișcări, pășea încet cu o ciudată legănare a șoldurilor. Ii plăceau găteala și juvaerurile, și cu toate că ducea viața unei ființe mereu bolnave, era totdeauna îmbrăcată cât se poate de elegant. Când am cunoscut-o eu, sănătatea-i era, demult adânc sdruncinată; n’am văzut-o decât bolnavă și amestecându-se arareori în viața familiei.

Primirea noastră la gară fu deosebit de oficială. Curtea dela Sigmaringen, mică, era foarte bine orânduită, ba chiar deosebit de pompoasă și de ceremonioasă. Trăsurile erau cât se poate de arătoase, caii mari și toți de aceeași culoare murgă; livrelele foarte elegante. Dar cu toate acestea domnea în Sigmaringen o atmosferă de intimitate încântătoare, care desfată nespus de mult pe mama, îndrăgită de tot ce era german.

Mama iubea din suflet pe socrul meu, și se înțelegeau de minune; nemaipomenit de curtenitor și de plăcut, apucăturile lui aveau o distincție fără seamăn; afară de aceasta, avea o înaltă cultură, era foarte citit și mare cunoscător de artă. Mama prețuia, din inimă, toate aceste însușiri. Dealtfel, era încântată de toate, și această familie germană, aristocrată însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toți se arătau prietenoși și simpli; singura ființă mai puțin mlădioasă din fire era bolnava, prințesa Antonia. Cel mai fermecător membru al familiei însă, afară de prințul Leopold, îl înfățișa bătrâna și încântătoarea lui mamă, născută prințesă de Baden. Mică și firavă, cu trăsăturile feței de o rară frăgezime, încadrate în văluri și dantele, cari le întețeau și mai mult farmecul delicat. Rochiile și mantilele ei erau întocmai cum se cuvenea să fie. Purta totdeauna mănuși cu degetele mult prea lungi, pentrucă n’avea putere să le tragă cum trebuia. Fiind cu desăvârșire surdă, făcea mici gesturi prin cari arăta dacă pricepuse sau nu convorbirile noastre, mai mult pantomime; îi plăcea gluma și avea obiceiul să ridice mâna în chip drăgălaș pentru a-și acoperi gura când îi venea să râdă sau se prefăcea supărată de vreo nostimadă prea îndrăzneață. Drăguța bătrână, bunica Josephine, avea cel mai frumos nas, ce l-am văzut vreodată; era unul din lucrurile cele mai desăvârșite făurite de mâna lui Dumnezeu.

Infățișarea viitoarei mele soacre a fost pentru mine o adevărată desamăgire. Auzisem că fusese de o mare frumusețe și eram plină de nerăbdare s’o văd și nu mă puteam împăca cu ideea că era această femee, palidă, cu buzele albe și nas grecesc, cu trunchiul prea scurt și picioarele prea lungi. Această cumpănire a proporțiilor e uneori foarte frumoasă, însă la ea șoldurile fiind deosebit de mari, linia lor îți jignea oarecum privirea. Dacă ași fi fost mai în vârstă, desigur mi-ași fi dat seama cât de frumoase erau încă trăsăturile feței. Se arătă față de mine cât se poate de iubitoare și de duioasă, ceeace, după cât îmi dădui seama mai târziu, trebue să-i fi pricinuit o mare sforțare căci, fiind catolică ferventă, ca să nu zic fanatică, faptul de a avea o noră protestantă trebue să fi fost pentru ea o suferință.

Aceasta, totuși, nu era numai o întâmplare. România, fiind o țară ortodoxă, poporul, în chip firesc, dorea ca descendenții regelui său să aibă aceeași religie.

Fusese una din condițiunile primite de regele Carol, la urcarea lui pe tron, și știind că o prințesă catolică niciodată nu s’ar fi supus, la aceasta, luase în căsătorie o prințesă protestantă; vrând, nevrând, Ferdinand trebuia să facă acelaș lucru.

Ferdinand găsind o mireasă pe placul lui, nu-i părea rău de jertfa ce o făcea, cu toate că, din pricina firii sale mai adevărat religioasă decât a unchiului său, nu se simțea tocmai asigurat că nu-și primejduiește sufletul, mai ales că mama lui era încredințată că fiul ei avea nevoie de iertarea bisericii ale cărei decrete le călcase.

Ferdinand era fiul ei favorit; era o mare asemănare între firea amândorura, mai ales de când depărtarea, cum se întâmplă de obiceiu, îi ștersese toate cusururile și-i mărise toate bunele însușiri. De dragul lui fusesem primită cu brațele deschise și cu multe dovezi de dragoste; și-apoi, eram atât de tânără, o mică ființă atât de nevinovată și de încrezătoare, încât, desigur, îmbunam chiar pe cei cari, în cugetul lor, nu mă acceptau pe deplin.

Mama își adusese toți copii cu ea la Sigmaringen, pe Alfred și pe noi surorile, până și pe mica Baby care avea pe atunci 8 ani, și care îndată fu iubită de toți, fiind un copil foarte deștept și hazliu. Dacă nu mă’nșel, erau cu noi și d-rul X și soția lui; d-rul X încântat afară din cale de acest fermecător cămin german.

Sunt atâtea de spus despre vremea aceea, atâtea întâmplări, atâtea impresii, încât mi-e greu să aleg ce să scriu și ce să las de o parte.

Voi încerca să povestesc ceeace mi s’a întipărit mai mult în amintire, ca să zugrăvesc în chip limpede ce se petrecea în mintea mea de șaisprezece ani.

Viitorii mei socri nu locuiau vechiul castel, ci o casă în partea de jos a orașului, din dosul căreia privirile se întindeau asupra unei mari grădini și a unui parc, casă ce le aparținea din timpul când vechiul „Schloss” era locuit de părinții lor. Acum venise rândul generației celei tinre, să ia locul părinților,

așa cum se întâmplă de obiceiu în familiile regale; un fel de „chassé-croisé”[28], care sare peste o generație.

Vechiul „Schloss” precum și „Fürstenbau” (astfel se chema locuința socrilor mei) erau pline de lucruri frumoase.

Prințul Karl Anton, bunicul, nu fusese numai un mare om de stat, ci și un mare iubitor de artă, și mulțumită râvnei și cunoștințelor lui, castelul Sigmaringen fu înzestrat cu un mic muzeu foarte interesant și cu o mult prețuită colecție de tablouri vechi, de statui, de vechi ceasloave, de obiecte de cristal, majolică și metal. Fiii săi, crescuți în dragostea lucrurilor antice, îmbogățiră, necontenit, minunata colecție. Deasemeni, infanta Antonia moștenise dela tatăl ei câteva neprețuite opere de artă portugheză și spaniolă: mobile, porțelanuri, cristaluri, statuete antice și câteva splendide obiecte de argint vechiu.

Infanta Antonia avea mult gust și își orânduise comorile în chipul cel mai priceput; mă plimbam printre ele, bucurându-mă de frumusețea lor, cu toate că au trecut mulți ani până să le înțeleg în adevăr prețul sau să știu deosebi stilul și epoca lor.

Soacra mea era o persoană de fire aleasă care, însă, nu prea atrăgea dragostea. Era și ea adânc înțelegătoare a artei, o pictoriță de seamă și o erudită în unele subiecte precum botanica, biologia și mai ales istoria naturală. In alte privinți însă, păstrase vederi foarte înguste, iar religia îi strâmtase inima, mintea și simțirea în loc să le lărgească. Era dintre cei ce nu cunosc iertarea păcatelor, dacă nu le este impusă de către preot, cu prilejul spovedaniei. Era un ciudat amestec de demnitate și de ușurință copilărească; încrezută, egoistă, strâmtă în judecata ei despre alții, era lipsită de orice elan al sufletului. Viața cu slăbiciunile omenești părea a fi în afară de hotarul priceperii ei. Trăia într’un cerc îngust de legi, de prejudecăți și de datini, pe cari le socotea desăvârșite. Insă iubirea ei pentru frumusețe în deobște, și mai ales pentru flori mă apropie mult de dânsa. Totuși nu îndrăzneam niciodată să ating un subiect mai larg; nu era în stare să priceapă o luptă sufletească; trăia atât de apărată, atât de afară din lume, strânsă între granițele bisericii ei, îndeletnicindu-se cu îngrijirea sănătății sale șubrede, înconjurată de lume care o slujea, o iubea, o răsfăța atât, încât ajunsese la urmă să semene mai mult cu un copil bătrân marafetos decât cu o femeie care trăise viața unei adevărate femei, cu ispitele, luptele, îndoielile, bucuriile, patimile și durerile ei. Toate acestea le-am înțeles încetul cu încetul, cu trecerea anilor, căci firea ei și a mea erau menite să se ciocnească; însă în acea primă întâlnire nu văzui în ea decât o doamnă de vârstă mijlocie, neașteptat de impunătoare, care mă copleși cu dovezi de bunătate și de curtenie.

Cred în adevăr că i-am plăcut atunci, dar în atitudinea ei mai era și altceva: scopul de a mă arăta pe mine ca pe o favorită, pentru a face în necaz nurorii ei celei mari, Mädi. Bine înțeles, pe atunci nu-mi dădeam seama de așa ceva, căci altfel ași fi fost mai puțin măgulită de dovezile de dragoste; însă mi-a fost dat să aflu treptat, treptat, că prințesa Antonia era o femeie care știa să urască și să poarte pică, într’un chip puțin potrivit cu principiile ei religioase, și că nenorocita Mädi deșteptase ura ei cea mai aprinsă.

Mädi, sau Maria Theresia, născută prințesă Trani, era din neamul bavarez Wittelsbach și avea ceva din ciudățeniile și din însușirile deosebite ale membrilor acestei familii. Era adeseori fermecătoare și dovedea un neîntrecut „sânge albastru”, totuși avea într’însa ceva neînțeles, aproape fatalist, de care nu-ți puteai da socoteala. Nu-mi arătă nici iubire, nici ură, căci viața ne apropie în prea puține împrejurări. Dacă aș fi știut că eram întrebuințată spre a sublinia mai mult defavoarea ei, ași fi făcut orice să ne împrietenim, căci tot sufletul mi s’ar fi răsvrătit contra nedreptății de a fi luată ca unealtă împotrivă-i.

Cu foarte mulți ani mai târziu, în singura convorbire cu inima deschisă ce-am avut vreodată împreună, mi-a mărturisit încredințarea ei că-mi dădusem seama de uneltirea prin care servisem drept prilej de a o umili. A fost pentru mine o destăinuire groaznică și cred că, văzând durerea ce mă cuprinse, a înțeles că nu pătrunsesem nicidecum tactica soacrei noastre. Dar răul fusese îndeplinit.

Mai târziu luai și eu la rândul Imagine: Socrul meu, principele Leopold de Hohenzollern în marea ținută a ordinului „Vulturul Negru” meu locul de fostă favorită, când prințesa Antonia ridică pe a treia noră a sa, Josephina, la acea demnitate de scurtă durată. Cât timp o păstră, n’ași putea spune. Nu mai era și un al patrulea fiu care să se însoare. De altfel, mă dusei din ce în ce mai rar la Sigmaringen și niciodată pentru a sta mult timp. Aveam de întâmpinat alte necazuri mai grele și mai adânci. Nu știu de ce, dar Mädi nu-și putea croi un loc în familia Hohenzollern și parcă făcea înadins să jignească părerile tuturor de câteori putea. După cât părea, bărbatul ei era blajin și răbdător, dar se desbinară treptat, deoarece firile lor se deosebeau din temelie.

Mădi, fără a fi frumoasă, avea ceeace francezii numesc „beaucoup de race”. Era cât se poate de firavă, cu ochii albaștri spălăciți și un glas ce părea îndurerat. Avea o sănătate șubredă și ajunsese la urmă slabă de tot și purtată într’un scaun cu roate; muri la vârsta de 42 de ani. Pe acea vreme nu venea la Sigmaringen și ce era mai dureros decât toate, e faptul că mai niciodată nu-și vedea copiii, pentru cari era mai mult o mamă cu numele decât cu adevărat; și bieții micuți erau oarecum părăsiți și triști. Singura mare dragoste a lui Mädi era mama ei, contesa Trani, sora împărătesei Elisabeta a Austriei, a reginei Neapolului și a ducesi de Alençon.

Contesa Trani avea minunata croială a trupului ca împărăteasa Austriei; înaltă, dreptă, neîntrecut de sveltă, era însă mult mai puțin frumoasă. Era și ea o, mare iubitoare de singurătate și trăia departe de ai ei. Mândră, ciudată, aristocratică, avea o fire cu cari era greu să te împaci și pe care o moștenise fiica ei.

Biata Mädi era o făptură ce trezea milă; n’am întâlnit-o decât rar, căci trăiam prea departe una de alta.

Priveliștea în jurul Castelului Sigmaringen e plăcută și felurită, iar valea stâncoasă a Dunării e chiar foarte frumoasă. In după amiaza sosirei noastre făcurăm toți o prea plăcută plimbare cu trăsura dealungul acelei văi, plimbare care se sfârși printr’un ceai servit într’un mic colț de țară încântător, numit Inzighofen, unde după cât mi se pare, fusese pe vremuri o mănăstire. Cuprindea o casă nelocuită, o biserică, mai multe grădini de toate frumusețea, din care una împrejmuită cu ziduri înalte, pe cari creșteau în spalier mere, pere, piersici și caise. Mai erau și o mulțime de flori și mă îmbătăm de bucuria ce mi-o dăruiau.

Cât de bine îmi amintesc acele clipe. Prințesa Antoinette, care niciodată nu era întovărășită în trăsură de altcineva, sosise cea dintâi, pe un drum scurtat, și ne primi la o masă rotundă, care aproape se năruia sub greutatea bunătăților ispititor înșirate. Ceaiurile și dejunurile dela Sigmaringen erau adevărate praznice. Niciodată n’am gustat pâine prăjită mai bună, nici „galettes”, „Knüppel-Käse” și „Ziebelkuchen” ca acelea; mai erau și nu știu câte feluri de pesmeți, turtă dulce, și brätzeln, cum n’am văzut decât la Sigmaringen. Soacrei mele foarte mofturoasă la mâncare, din pricina sănătății șubrede, i se servea tot felul de lucruri deosebite ca să-i stârnească pofta.

Fără multă întârziere ne apucarăm să gustăm din toate, cu avântul sănătos al vârstei noastre. Parcă o văd încă, pe sora mea Baby îndopându-se cât putea cu toate bunătățile, iar pe Alfred încercând, rând pe rând, toate prăjiturile, care de care mai bune, pe când mama sta politicos de vorbă cu membrii mai în vârstă ai familiei. Iar deasupra acestei scene pline de veselie strălucea, în toată măreția lui, soarele de primăvară. Mă învățam să-i zic logodnicului meu Nando, diminutivul ce i se dăduse în familie.

Cu o mare și însuflețită mulțumire îmi arăta vechiul cămin și toate colțurile lui preferate; afară de aceasta, era plin de o încântare sfioasă, când prezenta pe logodnica lui tuturor dimprejur, mari și mici, cari făceau parte, într’un fel sau altul, din familie și din suită: vechi servitori ai familiei, funcționari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante și preceptori. Dar cu toate că inima i se umplea de bucurie, simțeam totuși într’însul oarecare mâhnire tăinuită; mâhnirea unui om care de pe atunci se simțea străin în casa părintească. Nu-și părăsise el oare locul de baștină pentru a întemeia un nou cămin, într’o țară străină, în care de abia acum începea să învețe a trăi? Ii ghiceam gândul, în cele mai mici amănunte; simțeam în el o îngrijorare și o ușoară umbră de temere.

Incepuse să-mi vorbească despre România, dar n’avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deștepta în minte adevărate tablouri; vorbea întrucâtva cum vorbește un școlar în vacanță despre școala lui. Parcă auzeam în ce spunea un îndepărtat zăngănit de lanțuri. Aici la Sigmaringen se simțea liber, iubit și inima îi înflorea, răsufla mai slobod. Oare ce vroia el să mă facă să înțeleg, despre acea țară îndepărtată? Era oare mai puțin liber acolo? Nu era o țară minunată, plină de poezie și de romantism? Totdeauna, de câteori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de neliniște, care deștepta în mine ceva ce nu puteam pricepe și care parcă era o amenințare. Era oare greu de trăit într’o țară depărtată? Ca un refren, se auzea mereu și necontenit: „der Onkel”; el se găsea la capătul fiecărui drum și în miezul fiecărei plănuiri... „Der Onkel”, oare îi insufla lui această umbră de teamă? Peste câteva zile, avea să sosească „der Onkel”; venea cale lungă din România, ca să vadă pe mireasa lui Nando. Și Nando se strângea de mine, ca unul ce vede apropiindu-se un nour care ar putea să-i întunece proaspăta fericire.

„Der Onkel”. Oare ce fel de om era? Și ce avea să gândească de mine?

Fericirea cea mai oarbă și neștiutoare nu poate face timpul să stea în loc. Câteva zile încântătoare de petrecere însuflețită, trăite printre oameni cari voiau cu tot dinadinsul să te simți fericit și la largul tău, ca la tine acasă... Și veni ziua cea temută: „der Onkel” trebuia să sosească.

Toți, mari și mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem și veni ea însăși să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că și ea era întrucâtva turburată și îngrijorată. Incerca, însă, să ne liniștească. Micul oraș era tot în fierbere, se auzeau de departe răsunând muzici, pași grăbiți în stradă, crâmpee de convorbiri; uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben și roșu, mai mult vesel decât frumos; îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioae; trei culori cari aveau să joace în viața mea, un rol așa de mare...

Dar clipa cea temută, nu mai putea fi amânată; eram cu toții, adunați la gară, Nando în uniforma lui românească de vânător, foarte înfrigurat și foarte îndrăgostit. Parcă simt încă pe braț, atingerea subțirilor lui degete; Nando avea mâini frumoase ca ale mamei lui. Ne uitam unul la altul; el încerca să-mi zâmbească cu îmbărbătare, dar citeam în ochii lui, aceeași ciudată temere, pe când trenul sosea pufăind...

,,Der Onkel”, era printre noi!

Prima lui înfățișare îmi aduse o mică desamăgire. Văzusem mai multe portrete de ale regelui Carol; fața lui impunătoare, puțin cam austeră, nasul de acvilă, barba neagră, ochii pătrunzători, mă făcuseră, să mi-l închipui înalt și falnic,

închipuire însă cu totul greșită.

Regele Carol era mic de statură și, la prima vedere, n’avea nimic impunător, afară de mișcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. S’ar putea spune că privirea lui pâlpâia și sclipea ca flacăra.

Toate acestea însă, nu le băgai de seamă întâia oară. Imi păru numai un om cam scund, cu genunchii puțin îndoiți, purtând ghete ca tălpile groase, înfipte în pământ cu o siguranță fără seamăn. Spre deosebire de fratele lui, prințul Leopold, plin de o bunăvoință cam sfioasă, totdeauna gata să îmbuneze omenirea întreagă, regele Carol era de o liniște aproape nefirească. Foarte închis în sine, mișcările lui aveau un fel de măreție voită, care ajunsese la el naturală. Erau mișcările unui om deplin stăpân pe sine, care poate domina pe alții. Cu toate acestea, la prima înfățișare, „der Onkel” nu satisfăcu deloc așteptările sufletului meu tânăr. Părea aspru și nicidecum falnic. Mă îmbrățișă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n’avea într’însul nimic din calda însuflețire a fratelui său; înainte de toate, era un om tăinuit, neînduplecat, impunându-se față de toți, foarte pătruns de însemnătatea sa; de fapt, un om creat de propria sa voință. Lucru ciudat, am uitat cu totul cine era în „suita” Regelui la acea primă venire a lui. Imi închipuiesc că prea multe lucruri noi și prea multe simțiri se îmbulzeau în mine, mai multe decât putea cuprinde inima mea necoaptă.

Eu și tânărul meu logodnic eram prea învăluiți unul în altul; fiecare descoperea în celălalt, o lume nouă; Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destul de grei și de singuratici, își găsise însfârșit fericirea și se agăța de ea într’un chip care mă înduioșa adânc. Era ca un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui. Vroia totdeauna să fie singur cu mine, și suferea din pricină că erau prea mulți cari voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce puteam, dar jumătate din mine ducea dorul Ducky-ei, tovarășa tuturor zilelor mele, pe când această iubire nouă mă trăgea în altă parte. Mi se părea, că oarecum îmi trădam sora și că eram sfâșiată în două. Această ciudată simțire m’a urmărit tot timpul vieții mele; părerea că sunt tăiată în bucăți, de prea mulți, cari cereau o parte din iubirea mea...

Cred că mama a avut multe de desbătut cu unchiul și cu socrul meu, cu privire la nunta noastră; diferite orânduiri, contracte, planuri, etc... cu a căror grijă, nimeni nu mă copleși. De fapt, eram într’o încântătoare neștiință a oricărei greutăți sau probleme; eram mult prea tânără, o copilă ce nu împlinise nici șaptesprezece ani, nebănuitoare, încrezătoare, gata să ia pe fiecare om drept ceeace părea și care-și închipuie că orice poveste se poate preface în adevăr. România era o țară de legendă, țara făgăduinței; o țară cu munți înalți, văi adânci și câmpii întinse ca oceanul; o țară plină de cântece și de poezie, de țărani cu ochi negri, în port măestrit, o țară depărtată, aproape de Soare-Răsare.

Iar Nando și cu mine eram doi tovarăși iubitori, pășind spre o fericire fără seamăn, spre împlinire și desăvârșire, sub zâmbetele blânde și binevoitoare ale acelor cari aveau să ne netezească drumul și să facă din viața noastră, o neîncetată bucurie. Ne așezam mână în mână, în orice colț unde puteam fi singuri, și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic alt decât făgăduiala unei fericiri desăvârșite; nu mă atingea nicio îngrijorare, și mintea mea, încă necoaptă, nici măcar nu mă îndemna să cercetez mai deaproape, adevăratul înțeles al căsătoriei.

Și pe când trăiam astfel, cu totul într’o lume a închipuirii, cei mari, din jurul nostru, deslegau probleme încâlcite și ne pregăteau viitorul cu chibzuirea celor ce nu mai au ochii acoperiți de vălul visurilor....

Chestiunea religioasă era foarte grea, deoarece Sft. Scaun nu se învoia, dacă vom fi binecuvântați să avem copii, ca aceștia să fie botezați în credința ortodoxă. Căsătoria lui Nando cu o protestantă, înăsprea relațiunile dintre Nando și Roma, astfel încât era nevoie de multă dibăcie, și singur Dumnezeu știe câți soli au fost trimiși ca să îmbuneze pe Pontiful Pontifilor.

Lucrurile se încurcau și mai rău pentrucă bunica-regină dorea să fiu cununată în biserica Sft. George, din Windsor, după datină; acolo fuseseră cununați toți nepoții ei engleji, dar deoarece avea să se celebreze o căsătorie protestantă și una catolică, niciuna din biserici nu se învoia ca slujba ei să fie celebrată în rândul al doilea. A trebuit așa dar, spre marea mea desamăgire, să nu ne mai gândim la o cununie la Windsor.

Prințesă engleză, prin naștere, mi-ar fi plăcut să mă cunun în țara unde mă născusem, sub aripa dragei bătrâne, regina Victoria; ași fi pornit și mai fericită spre viața nouă. Pe lângă toate aceste greutăți, mai era încă una: starea de imoralitate a Curții bătrânului duce Ernest făcea cu neputință celebrarea cununiei la Coburg, astfel încât, la urma urmei, după desbateri cari ținură mai multe luni, se hotărî să se celebreze cununia la Sigmaringen — hotărâre care nu prea îmi plăcea.

Deoarece, aveam numai șasesprezece ani la logodna mea, s’a găsit cu cale să fie prelungită până voi împlini șaptesprezece, ceeace avea să se întâmple în Octombrie; așa dar, se alesese pentru căsătorie ziua de 10 Ianuarie, ca să aibă fiecare destulă vreme de a face pregătirile pentru marea întâmplare. Această hotărâre mă mulțumea pe deplin, căci nu eram nerăbdătoare să mă arunc orbește în necunoscut.

In timpul șederii noastre la Sigmaringen, se puse la cale o întâlnire a noastră cu împăratul Wilhelm, în Cetatea Hohenzollern, castelul de baștină al celor două ramuri ale familiei. Kaiserul dorea să-și arate bună-voința față de ramura care, cu toate că nu mai domnea, era cea veche; afară de aceasta, întâlnirea cu regele Carol se făcea astfel în chip plăcut și nu prea oficial.

Cetatea Hohenzollern e așezată într’o măreață singurătate, pe un deal ce se ridică năpraznic, în mijlocul netedei câmpii, Schwabe.

Zidită întâia oară în... nu păstrează decât puține rămășițe din vechea fortăreață. A fost restaurată și cam greoiu împodobită, într’un, stil imitând goticul, dar așezarea ei e de o frumusețe falnică; privită din vale, se văd înălțându-se mândre numeroasele ei turnuri, deasupra pădurilor ce îmbracă dealul conic, de pe culmea căruia, stăpânește întinderea. Priveliștea de sus e minunată; fortăreața, cu mândră semeție, privește în jos spre șes, amintindu-și poate de zilele de slavă în care își încălca fără frică drepturile feudale. Amândouă ramurile familiei Hohenzollern au drepturi egale asupra acestei cetăți, zidită de strămoșii lor comuni; se găsise acuma cel mai nimerit prilej pentru a-și dovedi fiecare bunăvoința față de celalt, mai ales că logodna noastră se făcuse sub acoperământul împărătesc al Kaiserului. Prințul Leopold era totdeauna doritor să-și dovedească lealitatea față de casa domnitoare a Prusiei, pe care tatăl său, cu atâta jertfire, o ajutase să se înalțe.

Regele Carol, însă, arăta mai puțină căldură; prietenia lui față de tânăra sa rudă nefiind niciodată prea aprinsă. Nu-mi aduc bine aminte de vărul nostru prea impunător, în timpul acestei adunări a familiei — „logodiții” nu prea au timp să se uite la cei dimprejur, n’au ochi decât unul pentru altul. Totuși nu voi uita niciodată o mică întâmplare, deoarece vestea dinainte multe din ce aveau să se întâmple mai târziu. Ca și cu prilejul logodnei noastre la Potsdam, se ținură cuvântări, dar de data asta mai puțin oficiale, căci, dacă nu mă’nșel nu erau de față decât membrii familiei.

Kaiserul ridică paharul în sănătatea regelui României, iar prințul Leopold, după cât mi se pare, ridică pe al lui în cinstea noastră.

Noi, bine înțeles, eram așezați unul lângă altul și Nando era plin de mulțumire, deoarece și el avea față de Kaiser aceeași fidelitate și niciodată nu-i găsea vină, chiar când ar fi fost nimerit s’o facă. Apoi „der Onkel”, dându-și foarte bine seama de greutatea lui în cumpăna soartei noastre, se întoarse spre noi și ridicând paharul, cu o privire plină de înțeles, zise: „Vreau să beau, pentru ziua voastră de miere” (Honigtag.) „Ziua de miere!” Văzui pe Nando cum îngălbenește; își ridică și el curtenitor paharul ca răspuns, dar mâna îi tremura și din acea clipă își pierdu toată veselia, rămase tăcut cu gândul departe, mâhnit parcă până’n fundul inimii.

Indată ce ne scularăm dela masă, mă trase într’un colț; cu ochii plini de turburare și cu nările în freamăt, mă întrebă: „Ai auzit?” „Ce s’aud?” „A zis „ziua de miere”. „Și de ce nu!”

„Nu înțelegi ce-a vrut să zică? A vrut să spună că în loc de o lună de miere, n’are să ne dea decât o zi! Uite așa e el! Nu-i pasă de sentimentele altora și nici nu le’nțelege. La unchiu’ așa merge: numai muncă și nicio plăcere cât e anul de lung și oricare ar fi anotimpul. Lui nu i-a trebuit lună de miere; se vede că nu e ca toată lumea; e întreg numai al datoriei, fără nicio slăbiciune și vrea să fie toată lumea ca el. Așa e întotdeauna; orice plăcere trebue jertfită. N’are nici simțire, nici înțelegere față de dorințele și de nevoile celor tineri. E lipsit de orice milă!” Și ochii lui Nando se umeziră de lacrimi. Neputând înțelege această isbucnire de desperare, încercai să-l mângâi, dar el repetă: „A spus-o cu tot dinadinsul, ai să vezi! Glumele unchiului cuprind totdeauna un adevăr amar”. Pe atunci însă, nu puteam înțelege adevărata suferință, ce se ascundea în vorbele bietului tânăr. Mai târziu, am înțeles.

Se apropia acum altă clipă plină de greutăți. Vizita în Anglia, înfățișarea noastră la papa și la bunica...

In tot timpul simțeam sub noua mea fericire, o ușoară întristare, pricinuită de faptul că papa avea să fie nemulțumit, ba poate și alții pe lângă el. Logodnicul meu era cu totul străin și prin urmare, în afară de viața care fusese odinioară a mea; era străin de mult iubitul trai din Malta și însfârșit, străin de trecutul care mă făurise. Mi se părea că sunt întrucâtva trădătoare, așa încât toată dragostea fierbinte a lui Nando, toate zâmbetele și făgăduelile mamei nu isbuteau să mă facă deplin fericită.

Papa nu spuse mare lucru, fața lui însă era înourată. Se cufundă cu totul în regularea chestiunilor practice, ceeace e o mare mângâiere pentru un om, când îi e inima mâhnită. Se feri de a vorbi singur cu mine și copilăroasă cum eram mă bucurai de aceasta. Dar vechiul cămin nu mai era vechiul cămin...

Ajunserăm la Londra înaintea regelui României, pentru care se pregătea o primire deosebită. Dacă nu mă înșel, era hotărât să ne întâlnim cu toții la Windsor. Dar, pe vremea aceea, nu mă priveau pe mine plănuirea și regularea lucrurilor, n’aveam altceva de făcut decât să ascult de ce mi se spunea, și mai niciodată nu discutam, nu mă’npotriveam și nici nu întrebam de ce și pentru ce. Mi se părea că sunt o fărâmă dintr’o mare alcătuire, care mă mâna înainte, potrivit unui plan, în a cărui înfăptuire nu avusesem niciun amestec și care nu atârna de mine câtuși de puțin. Primeam hotărârile luate în privința mea, cum primeam și puterile stăpânitoare, ce mă călăuzeau.

Eram o mică făptură nevinovată, încrezătoare, care gândea puțin dar simțea mult și avea idei despre viață pe deantregul greșite.. Aceasta lămurește pentru ce nu-mi aduc aminte limpede, decât întâmplările și episoadele cari mă priveau în deosebi pe mine; îmi răsar in minte ca niște tablouri bine conturate, pe când toate celelalte s’au șters. Iată câteva din acele tablouri:

Stau cu sfiosul meu logodnic și alți membri ai familiei, în frumosul și largul vestibul oval dela Windsor, plin de minunatele picturi și sculpturi care ne încântau atât de mult și unde îi plăcea bunicii să-și primească musafirii înainte de prânz. Toc, toc! Se aude bastonul bunicii înainte de a apare ea, precum și foșnetul rochiei de mătase grea, toc... toc... Și iat-o, micuță, zâmbitoare, puțin cam sfioasă, cu dinți mici ca de șoarece și cu o voce de o încântătoare mlădiere, când vorbește tânărului principe german, în limba țării lui. 0 văd uitându-se în sus, spre dânsul și întrebându-l de părinții lui „die ich so lieb habe”[29], și spunându-i că are totdeauna în odaia ei, un portret al mamei lui. „Sie war so wunderschön”[30]. Iar tânărul se închină sfios, pleoapele îi tremură și se poartă cum știe el mai frumos, iar eu, care din fire împărtășesc simțirile oricui, mai ales când trece printr’o clipă de grea cumpănă, pricep tot ce se petrece într’însul și simt și eu sfioasă ca el străbătându-mă când fiori calzi, când reci.

Un alt tablou. E seară; sunt îmbrăcată cu rochia mea cea mai frumoasă; iarăși suntem toți în vestibul așteptând pe Regina. Au sosit la castel și alți musafiri, printre alții vărul meu George. Mi se pare că era acolo și unchiul Bertie, dar nu-mi amintesc decât de vărul meu George... Era prima întâlnire cu el, de când hotărâsem să pornesc spre un port nou, de când dădusem foc corăbiei de până atunci.

Inima îmi bate cu putere; sunt anevoioase toate aceste întâlniri cu prietenii de demult — și nu mă părăsește niciodată simțirea dureroasă că trădez oarecum tot ce am iubit odinioară...

... „Ei bine, Missy?” — vărul George e foarte binevoitor și drăgăstos și simt că mă îneacă lacrămile. Ne ferim de a vorbi de scumpele zile dela Malta; n’aș fi avut puterea s’o fac în acea clipă; în clipa în care tocmai îmi întorsesem fața către o țară de departe, departe....

Și acum vine un al treilea tablou, drăgălaș și nostim, care nu era menit să fie comic și totuși fu puțin:

Regina Victoria avea pe acea vreme, un mare favorit, un Indian, pe care toată lumea îl numea Munshi. Bunica prețuia foarte mult pe Indieni și orice lucru venea din țara lor; era doar împărăteasa Indiei! Afară de aceasta zicea, că nu se află servitori desăvârșiți ca Indienii, așa de ageri și liniștiți, cu mișcări ușoare și dibace. Cu un mic zâmbet sfios, ne lămurea:

„Sunt atât de îndemânatici când îmi ajută să mă scol de pe scaun, sau să mă urc în trăsură, că niciodată nu-i simt!” — și cine nu știe cât de neplăcute pot fi niște mâini prea grăbite să ne ajute și de câte ori nu ne-au lovit din nebăgare de seamă cei care-și închipuiau că sunt dibaci și îndemânatici? Munshi era un fel de secretar indian al reginei și îi dădea lecții de limba Hindușilor. Unii spuneau că stăpâna lui regală îi arăta mai multă prețuire decât era el vrednic să primească, socotind casta din care făcea parte. In această privință nu pot eu fi judecător, dar un lucru rămâne sigur și anume că Munshi era pismuit de mulți; avea casă, soție, servitori indieni și voia de a tăia animalele după ritul prescris de religia lui. Acest privilegiu, încurca foarte mult lucrurile, când Regina, în călătoriile ei, lua pe Munshi în suită, și-și poate cineva ușor închipui, ce neajunsuri se trăgeau de-aici pentru ceilalți membri ai casei regale cari nu aveau la inimă pe Munshi. Eu una, îmi aduc aminte de greutățile pricinuite de îngăduiala dată lui Munshi de a-și tăia animalele de hrană în curtea casei lui. Odată, când Regina se afla la Darmstadt, pentru a-și vedea nepoții de Hessa (copiii fiicei ei a doua, prințesa Alice, care murise când erau copiii ei mici de tot) trebui să se găsească o locuință, într’ale cărei granițe să-și poată Munshi tăia animalele după toate regulile religiei lui.

Munshi aflând că venise un prinț străin să ceară mâna uneia din nepoatele „împărătesei Indiei” arătă îndată dorința de a face cunoștința prea cinstitului străin, și iată scenele ce se desfășurară în urma acestei cereri a favoritului:

„Dară Missy, Munshi ar dori să facă cunoștința lui Ferdinand”.

„Cu plăcere, scumpă bunică, când și unde vrei să se întâlnească?”

„In odaia mea, fetiță dragă”, și bunica, după obiceiu, ridică ușor din umeri, zâmbi puțin cu zâmbetul ei cam sfios și hotărî ceasul când trebuia să mă înfățișez cu logodnicul meu, în apartamentele ei particulare. Precis la ceasul hotărât, potrivit dorinței micuței mari bătrâne, logodnicul meu și cu mine, intrarăm în cucernica ei cameră intimă. Ședea la masa de scris; ca de obiceiu, văzduhul te îmbăta cu acea dulce mireasmă de flori de portocal, care deosebeau odăile ei. Și în adevăr, văzurăm acolo pe un șevalet, portretul mamei lui Nando, prințesa Antonia, pictat pe vremea când era în culmea frumuseții. Winterhalter o așezase în profil, scoțând la lumină cu multă grijă frumusețea fără greș a trăsăturilor ei clasice, a umerilor lăsați în jos și a buzei de jos, ușor scoasă înainte. O măreață frumusețe în adevăr, cu părul adus de pe fruntea îngustă și înodat într’un conci făcut din zulufi, cum se vede la unele sta-tui grecești; Mă uitam lung la ea, dar nu știam pe acea vreme, să prețuiesc acel tip de frumusețe severă, și-mi plăcea mai bine drăgălășenia mătușii Alix sau a verișoarei Ella. Bunica avea acest minunat portret, datorită legăturilor prințesei Antoinetta cu familia de Coburg. Regina făcu un gest mlădios și își arătă dințișorii într’un zâmbet cât se poate de fermecător zicând „Wunderschön! Wunderschön!”[31] repetă timidul meu logodnic și aci se sfârși convorbirea. Se auzi sgomotul ușor al clanței dela ușă... și în prag se ivi Munshi; un idol indian în vestminte de aur cu turban alb pe cap; își pusese podoabele de sărbătoare pentru o asemenea împrejurare. Nu păși în cameră, ci rămase în pervazul ușii. Iși atinse cu mâna inima, buzele și fruntea, salutându-ne după datina Răsăritului și apoi încremeni în desăvârșită nemișcare. Pe acea vreme, nu aveam obișnuința ce o am acum de-a vedea lumea străină; nu eram decât o fetișcană cam prostuță care se afla la largul ei în grădină, călare sau într’un cerc de prieteni, dar care nu știa deloc cum să vină în ajutorul celor sfioși. Bunica și Nando erau cât se poate de timizi, iar Munshi, fiu al Orientului, nu lăsa să se ghicească niciun fel de simțire; aștepta numai cu o demnitate răsăriteană să se întâmple cele ce aveau să se întâmple. Dar nimic nu se întâmpla.

Lui Nando nici nu-i trecea prin gând ce s’ar fi cuvenit să facă, ci rămăsese privind lung la tăcuta arătare, care sta smirnă și mută în strălucirea sa de aur, pe pragul ușii, pe când bunica nu înceta de a ridica din umeri și de a zâmbi, parcă ar fi putut cu zâmbetul ei să deslănțue întâmplările. La urma urmei, mi se pare că eu mă arătai cea mai vitează și mă apropiai de Munshi, întinzându-i mâna, urmată de Nando, care făcu fa fel. După aceea, bunica, simțind că a împlinit dorința favoritului îngăduindu-i să arunce o privire asupra logodnicului regal, fu foarte mulțumită să pună capăt ceremoniei și să scape de beleaua celor doi „logodiți” tăcuți, cari răsuflară și ei ușurați, când putură să iasă.

A rămas pentru mine o neștearsă părere de rău, că n’am putut niciodată să cunosc mai îndeaproape pe bunica. Eșită de mică copilă de sub aripele ei, și fiind mai târziu ținută foarte strâns în țara mea de adopțiune, am avut puține prilejuri s’o cunosc, când am ajuns la vârsta în care aș fi putut s’o înțeleg. Dar vorbind de viața trăită în jurul bunicii, mă simt ispitită să povestesc aici două scene, cu toate că s’au întâmplat ceva mai târziu. Prima scenă ne duce înapoi la Osborne, reședința de vară a bunicii. Eram pe atunci, de abia de vreo douăzeci de ani, cu toate că aveam doi copii, și bunica îmi împrumutase una din micile ei vile ca să poată mititeii mei să petreacă o vară pe țărmul mării, care fusese bucuria copilăriei mele. Nu vreau să amintesc aici nemaipomenita fericire ce-am simțit-o aflându-mă înc’odată la Osborne; o asemenea bucurie, n’o poate nimeni înțelege, dacă nu știe ce înseamnă a fi „exportat”...

Bunica, și aici, după obiceiurile ei regulate ca ceasornicul, își făcea zilnic plimbarea cu trăsura, însoțită de cineva din familie, dacă se putea, sau dacă nu, de o doamnă de onoare. In împrejurarea vrednică de amintire pe care vreau s’o povestesc, fusesem eu aleasă și urmam să fim amândouă singure. Mi se pare că cei cari se bucurau mai des de cinstea acelor plimbări, începuseră să se cam teamă de ele, căci erau totdeauna lungi și se prelungeau uneori până ce se lăsa frig, dar pentru mine aveau farmecul lucrurilor ce se ivesc rar și-mi păreau un adevărat eveniment. Cât de bine îmi aduc aminte de acea plimbare! Mă simțeam plină de încântarea celor ce pleacă într’o călătorie de descoperiri, dar totodată, eram cam sfioasă și chiar neliniștită. Ajunsesem aproape străină de bunica și, afară de aceasta, nu era ea censorul și criticul vieților noastre ale tuturor, și nu urmărea ea cu deamănuntul drumul vieții fiecăreia din fetele ei răspândite în toate țările Europei? Știam că mi se vor pune întrebări, foarte iscoditoare, și că bunica va încerca desigur, să afle toate despre mine, de aceea rânduise ea, să fim amândouă singure, în timpul plimbării. Mi se pare că a fost unica împrejurare în care bunica și cu mine să fi stat de vorbă mai apropiat. La început, convorbirea fu cam lipsită de șir; amândouă eram sfioase; eu prea de tot căutam să mă arăt sub înfățișarea mea cea mai bună și nici nu prea îndrăzneam să mă port cu mica și regala bătrânică, ca și c’o adevărată bunică în carne și oase. De fapt, mă întrebam mereu, ce putea ea oare înțelege, din simțirile tinerești, sau măcar din cele mai obișnuite simțiri omenești; oare nu erau înăbușite toate sbuciumările ei de femeie, sub covârșitoarea măreție a regalității? Totuși, începu, încetul cu încetul, să se topească timiditatea noastră, și mă pomenii răspunzând cu însuflețire la întrebările ei. Avea un fel drăgălaș de a se porni pe râs în clipa cea mai neașteptată; și râsul ei argintiu, plin de adevărată veselie, fu ca un pod aruncat peste prăpastia dintre noi. Mă întrebă despre țara în care mă dusesem, despre climă, despre popor, despre obiceiurile și politica lui. Mă întrebă despre unchiul și mătușa, arătând mult interes pentru Carmen Sylva, regina-poetă, care venise odată s’o vadă la Balmoral și de care își aducea aminte cu drag. Imi vorbi despre soțul meu, arătând nădejdea că mă purtam ca o soție supusă și ascultătoare. Mă întrebă și despre servitori, bunica fiind totdeauna plină de grijă și de bunăvoință față de servitorii ei. I se întâmplase în mai multe rânduri să fie servită de trei generații din aceeași familie, și era o datină, pe care ar fi dorit s’o găsească și în celelalte case regale. Și apoi, deodată, întorcându-se spre mine, îmi puse neașteptat, următoarea întrebare: „te-a cloroformat când ai născut copiii?”

Ah, Doamne, de ce-mi punea această întrebare? Era oare și ea din acei ce nu admit să se ușureze durerile unei femei prin progresul științei moderne? Oare credea în blestemul Evei și că dealungul tuturor veacurilor femeia trebue să-l rabde fără împotrivire, supunându-se Cuvântului Vechiu, oricât ar înainta lumea? Sau gândea și ea, la fel cu Carmen Sylva, că faptul de a da naștere unui copil, e o clipă de așa poetică răpire, încât nu se cuvine ca ceva să micșoreze extazul unei asemenea dureri? Simții cum mi se suia sângele în obraz și cum mi se usca gâtlejul. Curaj!... Trebuia să mărturisesc că mi se dăduse să respir’o clipă cloroform, că mama și doctorul englez stăruiseră s’o facă, cu toate că doctorii români erau tot atât de opuși acestei idei ca și regina lor, poetă. Cu glas scăzut, mărturisii, așa dar, că fără să fiu adevărat adormită, pe la sfârșit, mi se mai îndulcise puțin crunta suferință, cu ajutorul acestui binecuvântat narcotic...

Și acum așteptam o mustrare, o predică sau vreo dovadă de disprețul regalei bunici, căci regina Victoria era fără îndoială o spartană și avea să mă disprețuiască din toată inima, pentru lipsa mea de vitejie. Mare-mi fu însă mirarea când auzii un hohot de râs, dulce și cristalin. Bunica, ridicând din umeri ușurel, după obiceiul ei, ce parcă cerea iertare pentru cele ce spunea, rosti: „Foarte bine, draga mea! Mie nu mi s’a dat cloroform decât la al nouălea și ultimul copil, căci din nenorocire, nu fusese descoperit până atunci, și te asigur, fetițo, rău mi-a părut, c’a trebuit să nasc opt copii, fără acest ajutor neprețuit!”

Oftai ușurată! Avea simțiri omenești draga bătrână! Umplea de teamă pe toată lumea, răspândea o atmosferă de evlavie în jurul ei, dar totuși avea slăbiciuni omenești, încântător de omenești. Și nu se aștepta să te vadă eroică, în fiece zi a vieții tale. Inchisă în palatele ei regale, înconjurată de supuși cari totdeauna coborau glasul când vorbeau cu ea, împrejmuită de slăvire, de respectul cucernic al celor ce-o serveau, precum și de propria ei dorință de a rămânea departe de toate, avea totuși sub acea desfășurare de măreție, atât de neapropiată, o adevărată înțelegere omenească pentru zilnicele dureri, temeri și bucurii. Poate că uneori i se făcea dor de o atingere mai călduroasă cu lumea, cu lucrurile și cu viața? Poate?...

Iată acum și a doua mică întâmplare, — pe care doresc s’o pomenesc, înainte de a mă întoarce unde mi-am oprit povestirea, pentrucă și aceasta mi-o aduce pe bunica mai aproape, — întâmplare ce s’a ivit câțiva ani mai târziu, după plimbarea noastră dela Osborne.

Pe la sfârșitul vieții ei, regina Victoria, care din pricina văduviei sale, se ținuse la o parte de orice petrecere, timp de nenumărate decenii, începu să arate mult interes pentru arta dramatică: operă, dramă sau comedie. Deoarece, nu credea de demnitatea ei să meargă la teatru, se luă nimerita hotărâre, de a se organiza reprezentații teatrale într’una din marile săli dela Windsor. Astfel, Majestatea Sa, fără a eși din casă, putea totuși să se bucure de cele mai alese reprezentații, ceeace fu o mare bucurie atât pentru artiști cât și pentru regala solitară. Atât de puțin răsfățată fusese drăguța bunică, în tot ceeace privise petrecerile, încât bucuria și însuflețirea ei, cu prilejul acestor spectacole, erau aproape copilărești. Din toți spectatorii, din falnica sală, nimeni nu simțea o înfrigurare mai plăcută, ca măreața micuță doamnă. In timpul uneia din rarele mele șederi în Anglia după căsătoria mea, am fost de față la una din acele reprezentații. Fiind, în acea seară, musafirul mai de cinste eram așezată la dreapta Reginei. Bunica stătea pe un fotoliu scund, cu rochia de mătase grea întinsă și răsfirată în jurul său și cu amândouă mâinile odihnindu-se pe mânerul bătut cu pietre scumpe al bastonului ei. Era în mare toaletă de seară, cu umerii descoperiți și împodobită cu diamante, cari străluceau și sclipeau de câte ori se mișca. Atât de jos era așezată, încât, pentru a-i răspunde la întrebări, trebuia să mă aplec mult până la ea. Sfioasă cum eram pe acea vreme, aceasta mă stânjenea cumplit, mai ales că simțeam greu ațintiți asupra mea, ochii neîngăduitori ai multor membri ai familiei. Ajunsesem aproape o străină pentru ei; mă priveau cercetători, descosându-mă deaproape, parcă ar fi cântărit cât prețuesc și cum mă schimbasem de când mă dusesem să trăesc printre străini. Eu deasemeni, îmi dam seama, cu o agerime aproape dureroasă, de neasemănata desăvârșire a Curții bunicii, simplă însă strălucită, și de oaspeții strânși laolaltă cu acest prilej. Nu-și putea cineva închipui o adunare mai falnică și de-o perfecțiune mai deplină în toate amănuntele, care aproape te încremenea.

Părăsisem Anglia înainte de a fi eșit în lume și Curtea în care trăiam, cu toate că era severă și aproape austeră, n’avea nimic din această sclipitoare măreție și bogăție. Mă simțeam așa dar, copleșită de timiditate, căci niciodată nu fusesem de când mă făcusem mare, în aceste mărețe săli strămoșești și nici nu fusesem primită nicăeri ca musafir de cinste. Deoarece eram prințesă moștenitoare a unei țări străine și trebuia să-mi joc rolul sub ascuțita cercetare a ochilor celor părăsiți de mine, mă făcură să simt, cu multă asprime, că eram acum „în afară de cetate”... Se ridică cortina. S’a întâmplat, ca opera reprezentată să fie „Carmen”, bine cunoscută de mine, dar pe care Regina o vedea pentru întâia oară. Eram așezată foarte aproape de scenă și băgai de seamă că bunica, nu numai că urmărea muzica cu cea mai ageră luare aminte dar și libretul. Cam nedumerită de pătimașa poveste, îmi punea mereu întrebări, la cari nu era ușor de răspuns, din pricina muzicii și a înălțimii atât de diferită a scaunelor noastre.

Bunica, vădit, petrecea de minune; din când in când, ridica ușor din umeri iar pe buzele ei, flutura un zâmbet sfios și totodată plin de așteptare și de o plăcută înfrigurare. Când se sfârși actul întâi, se întoarse spre mine, cerând lămuriri mai depline asupra acțiunii. Cu sfiala unei femei foarte tinere, încercai să-i expun bunicii tot ce știam de povestea lui Carmen. Zâmbetul ușor al bunicii se înteți, căci faptele erau din cele ce n’ajungeau adesea până la urechile ei. Dădea mereu din cap la lămuririle nepoatei sale, dar tot timpul, nepoata, își dădea seama, aproape dureros, de toate perechile de ochi ce-i sfredeleau parcă spatele: nu era tocmai plăcut să te întorci la vechiul cămin, ca oaspe oficial... Se ridică cortina pentru actul al doilea. Carmen, printre tovarășii ei contrabandiști, era din ce în ce mai svăpăiată. Nu-mi aduc aminte cine juca rolul ei, dar jocul de scenă îi era tot așa de bun ca și glasul; și era în adevăr, încântător, să-i urmărești mimica. Cuceritorul „Toreador” își făcu intrarea, ceeace dădu lui Carmen prilej să-și desfășoare toată ademenirea, după care urmă izbucnirea ei de mânie, când bietul Don Jose, auzind trâmbițele chemându-l la datorie, încearcă pentru ultima oară să-și salveze onoarea de militar.

Totul era jucat cu mult adevăr; noi toți din sală cunoaștem bine piesa, dar pentru bunica era o revelație ce o umplea de însuflețire. Aplecându-se spre mine, cu ochii plini de o înțelegere ce răsărea treptat, îmi punea mereu noi întrebări la cari, eu cu obraji aprinși, răspundeam cum puteam mai bine. Bunica își deschidea evantaiul în fața obrazului, scandalizată în chip plăcut. Ințelese și aplecându-se iar spre mine, cu evantaiul la gură îmi șopti: „Apoi, atunci, fetiță dragă, mă tem că nu prea era cumsecade Carmen!”

Dragă bunicuță! Nu, în adevăr, nu prea era cumsecade Carmen; purtarea ei era îngrozitoare și nicidecum potrivită cu perfecțiunea fără cusur a Curții tale, dar cu toate astea, cât de bine ai petrecut, pe când te simțeai prada unei uimiri jignite și totodată încântătoare!

Acum ne întoarcem iar, la vizita mea la Windsor în 1892.

Intâmplarea cea mai de seamă fu sosirea regelui României, care fu primit cu toată cinstea și decorat cu Ordinul Jaretierei.

Din nenorocire nu mi s’a întipărit în minte nicio întâlnire între bunica și unchiul. Imi pare rău că nu simțeam mai mult interes pentru tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu pot decât să repet acelaș lucru: nu eram pe vremea aceea decât o fetișcană cam prostuță, iar Nando și cu mine nu aveam decât un singur gând: să scăpăm de toate ceremoniile oficiale, pe cât puteam, ca să petrecem câteva ceasuri liniștiți împreună. Dar uneori, nepotul dădea de gol ce știa, și mărturisea că unchiului, obișnuit cu uniforma, îi venea foarte greu să poarte pantofi de bal și pantaloni scurți, la prânzurile dela Windsor. Hainele civile îi păreau foarte străine și, în deosebi, acest mod de-a se îmbrăca îl plictisea într’atât, încât spusese lui Nando că se vedea nevoit să poarte ciorapi de lână sub cei de mătase, căci altfel era sigur că răcește! Bine înțeles, noi tinerii făcurăm mare haz de aceasta și când apăru unchiul în costumul cuvenit cu Ordinul Jaretierei la genunchi, ne uitam mereu la picioarele lui ca să vedem dacă se ghicesc ciorapii de lână.

Altă arătare cu mult haz era bătrânul Ioan Kalinderu, în acel costum de gală. Ioan Kalinderu era administratorul domeniilor Coroanei României și primul demnitar al Curții regelui Carol.

Era un gentilom, în care regele Carol avea cea mai mare încredere și care avea să joace un mare rol în tinerele noastre vieți.

El servea din dragoste și neretribuit, și de aceea era tratat cu multă prețuire de către regele lui. Deoarece lui Kalinderu îi plăceau onorurile regale, unchiul totdeauna găsea mijlocul să-l aibă în suita sa, în împrejurările mai de seamă. Cu toate că era neîndoios, un om de ispravă și plin de bune însușiri, Ioan Kalinderu era totuși o făptură, care însuflețea cu o putere neînvinsă, creionul unui caricaturist. Era mic, rotunjor, cu barba tunsă scurt și cu un nas de proporții pronunțat semitice; avea în unul din ochi o sclipire vicleană, care arăta o deșteptăciune din cale afară de ageră. Ioan Kalinderu era credincios, devotat și neobosit la muncă, dar totodată, era deplin încredințat de bunele lui însușiri și acesta îi dădea o înfățișare încrezută și mulțumită de sine, ce era o neîncetată ispită pentru caricaturiști.

Nando simțea pentru el în acea vreme, un ciudat amestec de afectuoasă recunoștință și de sfială oarecum îngrijorată, căci Kalinderu se bucura de ceeace se numește: bunele grații ale regelui. Kalinderu, în pantaloni scurți era în adevăr o arătare de neuitat și trebue să mărturisesc că părea mic de tot, în acest cadru feudal, dar era din cei ce se simt la largul lor oriunde s’ar afla. Iși purta, ca să zic așa, însemnătatea cu sine, peste tot, astfel încât chiar la Windsor se găsea ca la el acasă și era în adevăr nostim să vezi pe măruntul gentilom foarte mulțumit de sine, prinzând toate cu privirea, cântărind, judecând, luând măsura oamenilor și a lucrurilor, cu acel ochi mic, pătrunzător, aproape viclean. A fost o clipă fără seamăn în viața lui Kalinderu, când fu prezentat legendarei bătrâne doamne ce era regina Marii Britanii și a Irlandei și împărăteasa Indiei. Cu toate că mi s’au șters din minte toate întâlnirile dintre bunica și unchiul, văd încă pe administratorul Domeniilor regale ale României, plecându-se să sărute mâna Maiestății Sale Regale și Imperiale. Chiar în acel moment fără pereche, ochiul lui Ioan Kalinderu rătăcea prin toate părțile, temându-se parcă să nu-i scape ceva. Nu se poate închipui un contrast mai mare, decât cel dintre Ioan Kalinderu și gentilomul de serviciu pe lângă regina Angliei, înalt, slab, chiar uscățiv, și purtându-și întotdeauna costumul cu o neasemănată corectitudine. Kalinderu, însă, nu se dădea bătut; nimic nu putea să-i sdruncine mulțumirea de sine, iar când își lipea monoclul de ochi, pentru a privi de aproape comorile dela Windsor, vechi de mai multe veacuri, o făcea cu aerul de superioritate al unui cunoscător, al unui om care se pricepe la colecțiile de preț, căci doar și el, Ioan Kalinderu, se îndeletnicea cu înfăptuirea unui muzeu, menit să fie dăruit țării, după moarte, astfel încât, numele lui să treacă posterității.

Pe el nu-l putea păcăli nimeni, când era vorba de colecții...

Astfel era Ioan Kalinderu.

După vizita de la Windsor, regele României rămase câteva zile la Londra, unde nu mai fusese de când era tânăr de tot și-și petrecu toată vremea în întâlniri cu personalități de seamă și în vizitarea instituțiilor folositoare și însemnate ca Banca Angliei, Monetăria, Docurile, etc... Stăruia călduros pe lângă nepotul lui să facă și el la fel. Dar nepotul era îndrăgostit de logodnica lui și nu voia să audă de Docuri, de Monetărie și nici de Banca Angliei. Această luptă era privită cu mult haz de mama, care nu înceta de a-l necăji, întrebându-l în glumă, ce i se părea în adevăr mai interesant? Parcă văd, încă, expresia din ochii ei; n’ar fi putut să spună dacă dădea dreptate asprului și bătrânului om de Stat sau nepotului neascultător. Ea nu putea suferi inactivitatea, dar tânărul era îndrăgostit de propria ei fată și aceasta era un punct în favoarea lui, cu toate că interesul pentru logodnică și acel pentru Banca Angliei nu trebuiau neapărat să se ciocnească. „El niciodată n’a fost îndrăgostit”, zicea Nando, „astfel că nu înțelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo, în vizitarea instituțiilor de Stat”. Eu, de sigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor! La urma urmei, regele Carol, după ce-și însușise după pofta inimii toate cunoștințele nou dobândite și văzuse toate personalitățile de seamă, plecă în depărtata lui țară, unde nepotul ascultător fu nevoit să-l urmeze în scurt timp, pe când noi toți, plecarăm la Devonport, unde papa își avea încă comanda navală. Toate mi se păreau acum pătrunse de mâhnirea părăsirii, fiecare ființă scumpă îmi părea mai scumpă, fiecare loc mai drag, pentrucă eram în preajma despărțirii de ele. Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că va trebui să port un văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m’așteptau în țara cea nouă.

Regele Carol adusese logodnicei nepotului și surorilor ei, prea frumoase costume țărănești; era singurul lucru palpabil, ce-l aveam din acea țară a „Răsăritului cel apropiat”. Erau minunat cusute cu fir și mătase și ne găteam adesea cu ele, pentru plăcerea celor doritori să afle în ce fel de țară mă duceam; dar nu știu dacă acele podoabe atât de pitorești făceau să le răsară în minte o imagină mai clară a hărții Europei.

Cu lăcomia celui ce știe că-i sunt zilele numărate, mă aruncai din toată inima în plăcerile de odinioară; înnotam, vâsleam, mă plimbam cu barca cu pânze, cu toate că jocurile noastre svăpăiate cu cele trei prietene, în grădina generalului Harrison, nu se mai potriveau cu demnitatea mea de logodnică.

Incepuseră să curgă darurile de nuntă și lumea parcă-și pusese mintea să mă răsfețe în tot chipul și să-mi arate cât de rău îi părea de plecarea mea; ba erau și îndrăgostiți sfioși cari-mi dădeau să înțeleg că li se frângea inima, și toate astea îmi pricinuiau o stare de turburare sufletească în care zâmbetele erau căptușite cu lacrimi. O amintire drăgălașă și cam caraghioasă mi-a rămas despre un tânăr care, cu un an înainte, mi-arătase o deosebită prețuire și care hotărî acum pe părinții lui să dea un ceai în cinstea noastră, ca să sărbătorească plecarea mea într’o țară străină. S’a dat și o reprezentație de teatru improvizat, jucându-se așa numitele șarade. Cuvântul ales era România, care fu împărțit în silabe; dar când fu să se reprezinte cuvântul întreg, tânărul se găsi într’o încurcătură nespusă; ce să fie România, și oare unde s’o fi aflând? Parcă-l văd și acum în rolul unui învățător dând copiilor o lecție de geografie, în care cuvântul România trebuia rostit. Zâmbesc și acum, la amintirea încurcăturii lui când veni clipa cea de cumpănă și când după oarecare bâlbîire sfioasă, întrebă pe pretinșii lui elevi: „care din voi... hm... poate să-mi spună... hm... numele acelui oras din Ungaria?...”

Oraș din Ungaria!... Auzi vorbă! Chiar și atunci am fost jignită de această părere asupra viitoarei mele țări, însă tocmai mai târziu mi-am dat seama de insulta ce se cuprindea într’însa.

Păstrez până în ziua de azi niște prea frumoase lingurițe de argint vechiu, cari au în vârf câte o micuță corabie de argint, dar de nuntă, oferit de nevinovatul tânăr și de familia lui, căci tatăl lui fusese amiral, și de câte ori întrebuințez lingurițele, mă gândesc la acea caraghioasă părere despre România.

După cât mi-aduc aminte, ultima toamnă, petrecută acasă, se împărți între Rosenau, Coburg și Sigmaringen, dar numai unele scene mi-au rămas limpede în minte. Indată ce Nando putu să scape de îndatoririle sale militare și de altele de tot felul din țara lui, se întoarse grăbit la logodnica sa, și petrecurăm ultima lună a logodnei, făcând mai deaproape cunoștință unul cu altul. Privind acum înapoi, îmi dau seama că întrucât mă privea pe mine, toate simțirile, ideile și închipuirile mele erau întemeiate pe o părere despre viață, pe deantregul greșită. Eram fericită și, totuși, neliniștită. Lucru ciudat, nu duceam grija viitorului, eram prea optimistă și idealistă din fire, pentru a mă teme de ceva, și apoi toate erau așa nedeslușite și eram lăsată în așa neștiință de orice chestiuni mai de seamă!... Mama, dacă am judeca-o după ideile noastre de azi, ducea aproape până la absurd dorința ca eu să nu înțeleg nimic din realitățile vieții.

Trebuia să fiu dusă la altar, în cea mai deplină neștiință și aceasta isbuti minunat de bine. Erau clipe în care mi se năzărea deodată în minte, că Nando și cu mine poate nu aveam întocmai aceleași gusturi în privința tuturor lucrurilor și că nici nu fusesem crescuți întocmai la fel. In modul meu nemeșteșugit de a privi toate, eu îmi închipuiam nu știu de ce, că toată lumea primește aceeași educație, are aceleași aplecări, aceleași credințe, aceleași obiceiuri și apucături și că părerile mamei despre viață, religie, educație și celelalte, alcătuiau tipicul mentalității tuturor familiilor regale. Așa dar, simțeam o oarecare uimire când logodnicul meu și cu mine nu judecam despre un lucru întocmai la fel. Soră-mea Ducky rosti într’o zi un cuvânt foarte înțelept: „Pentru ca două ființe să fie adevărat fericite în căsătorie, trebue ca amândouă să dea aceeași însemnătate acelorași lucruri”. E un cuvânt simplu, însă se ascunde într’însul un adevăr nespus de mare. In tot cursul vieții mi-am adus aminte de aceste cuvinte rostite de ea, când era încă tânără de tot. Ei bine, chiar în acele prime zile de logodnă, Nando și cu mine nu dădeam tuturor lucrurilor aceeași însemnătate.

Noi, copiii, fuseserăm crescuți, după sistemul specific britanic, într’o mare iubire de sport, căruia îi dam mare importanță, mai ales în ceeace englezul numește „fair play”. Aceasta însemnează respectarea legilor jocului, oricât te-ar costa ea. Aveam o părere sănătoasă despre viață, dar cam neșlefuită, simplista am putea zice. Dădeam o mare însemnătate frumuseții corporale și izbânzii străduințelor fizice și ne luptam din răsputeri ca să nu fim bătute la niciun joc, să nu recunoaștem niciodată că suntem ostenite sau descurajate, sau că nu suntem în stare să facem ce făceau tovarășii noștri. Năzuințele noastre, poate, nu erau prea înalte, dar ajungeau să facă din noi ființe pe deplin fericite și cu suflet curat. Orice străduință fizică mi se părea firească, iar vitregia vremii niciodată nu ne-a împiedicat să ieșim din casă. „On bravait tous les temps”. Eram niște mici sălbatice, voinice, și călăria era cea mai mare plăcere a noastră. Caii jucau un rol neasemănat de mare în viața noastră și nu-mi puteam închipui, cum să-i placă cuiva mai bine să se întoarcă acasă în trăsură, decât să rămână în șea, chiar dacă îl apucă furtuna pe drum. După legea noastră, nu trebuia niciodată să te dai jos de pe cal, oricât ar fi fost vremea de rea și de aspră.

Dar Nando, nu era de aceeași părere. De ce să-l ude ploaia călare, în loc să stea la adăpost în trăsură, mână’n mână cu logodnica lui, dacă avea la îndemână vreo trăsură? Și mie îmi plăcea să-l țiu de mână, un cal însă e un cal și omul nu trebue să se lase învins de ploaie; ar însemna că nu joci jocul până la sfârșit și asta n’ar fi fost felul de a privi viața, cum fusesem obișnuite s’o facem. Am descris acest incident fără însemnătate, pentrucă zugrăvește limpede, chipul în care fusesem crescute și totodată arată că uneori același lucru n’are, în ochii tuturor, aceeași însemnătate. Unele legi fundamentale sau, mai bine să le zicem, unele „canoane” fuseseră întipărite în firea noastră din timpul când eram în mâinile nurselor engleze și viața niciodată nu ni le-a șters din suflet, oriunde, oricând și ori cu cine am fi fost. Astăzi, când am trecut de-o jumătate de veac, părerile mele sunt aproape aceleași, sunt o parte fundamentală a ființei mele și întreaga mea concepție a vieții e întemeiată pe ele. Bine înțeles, am învățat multe de atunci, dar temelia pe care mă reazăm, a fost întărită de „ceeace avea însemnătate pentru noi”.

Despre politică nu știam nimic și nici nu ne trecea prin gând, că există chestiuni sociale. Eram copile de viță regală, iubite de toată lumea și cari aveau niște drepturi nediscutate într’o lume pașnică, unde era foarte plăcut să trăești.

Mama ne ocrotise ca o ciobăniță plină de grijă; răul niciodată nu ni se ivise în cale și niciodată nu priviserăm în față adevărul; de fapt, trăiam într’o lume de vis, deplin fericită, sănătoasă și strălucită. Nu fusesem crescute ca niște mironosițe, dar o oarecare latură a vieții nu exista pentru noi.

Nu încăpuse niciodată în mâinile noastre, o carte mai îndrăzneață; ne roșeam când se pomenea înaintea noastră că cineva avea să aibă un copil; autorii clasici nu ni erau îngăduiți; decât în doze mici și bine plivite; cât despre Biblie, cu toate că eram bune cunoscătoare a Testamentului Vechi și a celui Nou, toate părțile, cari ar fi destăinuit prea multe, fuseseră cu grijă lăsate la o parte. Toate acestea la un loc făcuseră din noi copile cu inima curată, fericite, nebănuitoare, încrezătoare, cu totul neluminate asupra vieții, lipsite cu totul de răutate, dar în acelaș timp, pe deplin neînarmate împotriva ei. Oricât de nemiloasă în unele privințe a fost pentru mine această educație, rămân, totuși, încredințată că fundamentala noțiune de cinste, de datorie și de „fair play”, pe care s’a întemeiat creșterea noastră, mi-a fost în tot timpul vieții o pavăză și-un sprijin, ceva care m’a împiedecat de a șovăi în mijlocul furtunilor, a greutăților, ispitelor și grelelor datorii din cari se țese o viață lungă. Era în noțiunea noastră despre viață o frumusețe curată, pe care nu o pot cunoaște fetele prea știutoare de azi, un ideal înalt ce nu-l poate desrădăcina cu totul nici cel mai crâncen adevăr. N’am încercat să-mi cresc copiii în acelaș fel; clima, lumea dimprejur, pildele, precum și mersul vremii neîngăduindu-mi a o face, așa încât unele minunate iluzii ale noastre, au rămas pentru totdeauna, necunoscute de ei. Grădina raiului lor n’a fost totdeauna însorită și lipsită de șerpi vătămători cum a fost a noastră.

Mi-amintesc încă de o clipă de... ar fi mai bine să-i zic de îngrijorare amestecată cu dureroasă mirare... Eram la Rosenau, așezați la masă, la umbra unui arțar, unde-i plăcea mama să ia ceaiul. Charly venise să-și facă vizita din toți anii. Charly, fermecătoare, de o eleganță fără seamăn, ademenitoare și nespus de deșteaptă! O sorbeam din ochi; mă făcea să mă simt în tinerețea mea necoaptă, stângace, greoaie. Nu era de mirare că îi plăcea lui Nando s’o asculte; eu, în tovărășia lor, nu mai aveam ce spune. Nando era dintre cei mari, pe când eu, cu toată noua mea demnitate de logodnică, nu eram la drept vorbind decât o neștiutoare școlăriță, pe care putea s’o întunece orice femeie deșteaptă și bine îmbrăcată. Charly, cu glasul ei mlădios, nu înceta de a vorbi în felul înțelept care o deosebea, pe când două rotocoale de fum cenușiu deschis, cu plăcută mireasmă, se revărsau necontenit din nasul ei mic și frumos modelat. Cât de bine mi-o amintesc încă. Și când mă uit înapoi la scena întâmplată acum vreo 36 ani, parcă simt iar acea ușoară durere ascuțită, care părea că-mi strânge inima. Cât de încântătoare era Charly, cât de atrăgătoare! Și pe mine mă vrăjea, nu puteam să-mi iau ochii dela ea. Era de față și d-rul X.; fiecare din ei avea câte ceva nostim sau interesant de spus și toți mă uitaseră pe mine — până și Nando mă uitase... Nu eram decât o fetișcană prostuță, neluminată și rău îmbrăcată. Dar nu s’a sfârșit aci. Deodată, persoana mea ajunse centrul pe care se opri luarea aminte a tuturor; toți erau în culmea veseliei și-mi închipui că glumele lor aveau nevoe de o țintă. Incepură să-mi pună întrebări la cari nu puteam răspunde; mă rușinai și mă arătai mai prostuță decât eram în adevăr. Atacul întrucâtva era condus de Nando și de Charly; își închipuiau că au haz cu spiritele lor nemțești, în felul celor ce se fac la Berlin și Potsdam; eu simțeam că n’am niciun rost acolo și că Nando îngăduia Charly-ei să mă ia în râs...

Bietul om nu făcea altceva decât să-și dea drumul veseliei, zgomotoasei veselii dela Berlin sau Potsdam, unde se simțeau ei mai acasă, dar care pe mine mă răsvrătea fără să vreau. Mă simții deodată părăsită, surghiunită; parcă mi se răci sângele în vine...; ceva ca o amenințare de groază parcă îmi spunea că nu fac parte dintre ei și că ceva din mine se împotrivea din adânc acestor glume, acestui fel de veselie și de haz... D-rul X și până și mama luară parte la ele, toți se uniră parcă să mă micșoreze, să-mi dea în vileag neștiința, neștiința mea de copil englez... cel puțin așa mi se păru mie... La urma urmei, mă sculai și fugii, fugii cât de departe putui, ca și cum ași fi alergat înapoi spre zilele în cari nu eram logodită și în cari nu eram altceva decât sora lui Ducky, care sta lângă dânsa, în dulăpiorul verde, cu o inimă roșie vopsită pe ușă, ținând-o de mână, și aștepta...

Am pomenit de această scenă, pentrucă, lucru ciudat, când privesc înapoi, numai ea îmi răsare limpede în minte din vremea de mult trecută, din acel trecut, de mult mort. Se deșteptase în acea clipă o nepotrivire între rasele noastre deosebite și toată viața mea m’am împotrivit în suflet, în contra acelor glume prusiene.

Era în ele ceva ce mă jignea; m’au urmărit și mai târziu, ele și Charly (Charly, care nu mai era mult iubita Charly a copilăriei mele), Charly cu glumele ei nemțești...

Dar trebue să mă grăbesc, că altfel n’am să ajung niciodată, la ziua cununiei mele, ziua în care avea să înceapă pentru mine o viață nouă. Mama îmi făcuse un trusou minunat, un adevărat trusou de prințesă, potrivit cu vremurile acelea de belșug și de risipă. Mai erau și nenumăratele daruri de nuntă, unele de o bogăție fără seamăn, altele smerite și înduioșătoare. Toate astea mă umplură de o plăcută însuflețire. Eram o adevărată fiică a Evei și-mi plăceau mult hainele frumoase, blănurile și juvaerurile de preț; dar rămăsei uimită în fața marelui număr de rochii, mantale, pălării, batiste, ciorapi, încălțăminte și rufărie fină, de care își închipuia lumea că am nevoie. Toate aceste comori fără număr erau înșirate într’o odae mare, iar eu cu surorile mele și multe prietene mă plimbam printre ele, uimită de atât belșug. De sigur, măritișul era o întâmplare plină de nespusă înfrigurare. Dar clipa cea mai înduioșătoare ce o petrecui înainte de a-mi părăsi vechiul cămin, pentru a merge să mă cunun la Sigmaringen, fu convorbirea ce am avut-o cu tata.

Papa foarte rar se destăinuia nouă; era un om tăcut, spunea puține și uneori era chiar posomorât. De fapt, niciodată nu-i vorbeam deschis; într’una din zilele din urmă mă chemă în camera lui și, spre marea mea uimire, mă luă în brațe și izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare și mult iubită, plecând într’o țară depărtată și necunoscută, și că el își făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă. Nădăjduia însă ca soțul meu să fie om de ispravă. Imi spuse durerea lui de a se despărți de mine și că nu trebuie să uit că m’am născut prințesă britanică și că eram fată de marinar. Apoi pomeni de zestrea ce mi-o dădea el și mama, și încă de alte lucruri, de cari nu-mi reamintesc. Eu eram adânc înduioșată și turburată de această neașteptată izbucnire a unui om care, de obiceiu, își desvăluia așa de puțin sufletul și care părea că privește de departe la viețile noastre. Cu sufletul sbuciumat fugii la mine în odaie și începui să plâng.

Inainte de a pleca la Sigmaringen pentru nuntă, mai aveam de făcut un pelerinaj. Il numesc pelerinaj, pentrucă mi-a rămas gravat în minte ca ceva despărțit de toate celelalte lucruri; o arătare singură în felul ei, uimitoare ca un tablou dintr’o lume stranie și cu o împrejmuire cu totul deosebită de aceea cu care eram obișnuită; e vorba de o vizită la Neu Wied, pentru a o vedea pe Carmen Sylva, regina României, care era atunci bolnavă și nu putea fi de față la cununia noastră.

Trebue să spun câteva cuvinte pentru a lămuri de ce Carmen Sylva se afla în casa mamei sale și nu în România. Se iscaseră niște turburări la Curtea României și regina Elisabeta jucase un rol de seamă în mica dramă de care trebue acum să pomenesc, deoarece va fi o explicare pentru multe ce se vor în-tâmpla mai târziu.

Ferdinand fusese ales moștenitor al tronului României,

pentrucă unchiul său n’avea niciun fiu. Regele Carol și regina Elisabeta avuseseră o fetiță, Maria, care murise la vârsta de patru ani, și de atunci, n’au mai căpătat alt copil. Regele primise această soartă cu seninătatea unui om care’n orice împrejurare e stăpân pe simțirile și patimile lui. Dar Regina, poetă, avea altă fire. Moartea fetiței și nădejdea mereu pierdută a altei bucurii de mamă îi striviră viața și atât îi chinuiră sufletul, încât inima ei se găsi cu totul neîmpăcată când sosi clipa dureroasă în care fu nevoită să adopte un moștenitor, ce nu fusese născut de ea. Bătrânul Ion Brătianu, tatăl lui Ion Brătianu din zilele noastre, fusese acel care stăruise pe lângă Rege să asigure succesiunea la tron. Regina Elisabeta nu uită niciodată aceasta și până la sfârșitul vieții păstră o pică împotriva omului, căruia i se datora această hotărâre, o pică pe care o arătă și față de generația a doua și care nu-i îngădui să prețuiască din toată inima însușirile celui de al doilea Brătianu. Smuls din veselia vieții dela Potsdam, unde era înconjurat de tovarăși de seama lui și unde dusese o viață cu totul potrivită cu pornirile sale, Ferdinand se găsi deodată, osândit la o viață asemănătoare aproape cu aceea a unui pustnic. Fără prieteni, fără tovarăși, aproape ca un exilat în țară străină, sub călăuzirea unui unchiu a cărui primă și ultimă preocupare era politica și care era gata să jertfească pentru rațiunea de Stat nu numai dorințele și fericirea lui, dar și ale oricărui membru din familie, ce se afla pe lângă el, tânărul prinț era în adevăr foarte singur. Fiind crescut cu multă strășnicie, pentru muncă și pentru supunere, era și ascultător și supus, dar era și el om și mătușa lui, cu toate că nu-i ierta locul ce-l dobândise, privea cu milă singurătatea lui. Ințelegea cât se simțea de stingher și ce dor de-acasă îl cuprindea, într’o viață atât de deosebită de aceea cu care fusese obișnuit, înjugat la o sarcină grea, care nu-l ademenea și a cărei frumusețe și mărire n’o înțelegea încă. Dar Carmen Sylva era poetă și vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi și o fire nestăpânită, și era fără îndoială cam nechibzuită; văzând toate lucrurile „en beau”[32] nu prevedea niciodată răul, și de aceea în tot cursul vieții ei, sbuciumate și tragice, a căzut adeseori prada celor ce înșelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjure de o droaie de fete tinere, cari, însuflețite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiece cuvânt ce-l rostea, îi plăcea să-și închipuie că-i asemenea unei castelane de odinioară care, la un ceas anumit din zi, aduna în jurul său pe toate tovarășele ei din palat, pentru a toarce, a coase sau a migăli o broderie. Dar era totodată, sufletul poeziei, muza, inspiratoarea. Pentru dânsa, lumea era o nemărginită scenă, iar ea personajul în jurul căruia se desfășura toată acțiunea; cu figura ei tragică, însă plină de bunăvoință și de înțelegere față de toate durerile omenești. Carmen Sylva era, fără îndoială, o ființă de neuitat. Părul îi încărunțise de tânără și acum era aproape alb; ochii ei de un albastru adânc, aveau o privire pătrunzătoare. Râdea adesea, căci avea dinți de-o minunată frumusețe, dar râsul ei alcătuia un contrast izbitor cu privirea dramatică a ochilor. Fără să fi fost vreodată socotită drept o frumusețe, avea într’însa un dar nespus de a fermeca și era cu neputință să nu te simți vrăjit de ea, cel puțin la început. Pentru cei tineri era ca o legendă întrupată pe pământ. Avea o voce nemaipomenit de melodioasă; când își punea în minte să încânte, rareori se întâmpla să dea greș. Nu insufla iubire aprinsă, ci admirație, iar umbra tragică ce plutea asupră-i făcea pe toți să simtă dorința de a-i ușura povara, chiar când nu prea înțelegeau care să fi fost acea povară.

Firea omului cuprinde într’însa soarta lui. Firea Carmen Sylvei o împingea spre jertfire de sine și dramă. „Vedea tragicul în orice și schimba în dramă și în tragedie până și cele mai simple întâmplări ale vieții zilnice.

Nu s’ar fi putut închipui două ființe omenești mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, și regele Carol, soțul și stăpânul ei, acel om impunător, cu simțul datoriei tare ca fierul, fără pic de „umor” și pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă. Și în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul și neîncrezutul tânăr sublocotenent dela Potsdam, aproape copil încă și în apucături și în modul de a gândi, pătruns însă și el de simțul german al datoriei și al erarhiei. Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n’avea încredere în însușirile lui; era un om ce se lăsa ușor stăpânit și totdeauna gata să creadă pe alții mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru și se jignea ușor. Abia sosise și unchiul și mătușa lui începură să-l muștruluiască, pentru a-l face vrednic de greaua datorie, ce-l aștepta. Acum, viața era toată muncă, fără o clipă de recreație. Asprul suveran, necunoscând pentru el nevoia de odihnă, nu înțelegea s’o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moștenitor să aibă aceeași pătimașă chemare de a se jertfi ca el. Nu putea face vreo deosebire între apucăturile vârstei lor; nu sta să cugete că rolul celui care urmează, nu-i atât de înviorător sau de ademenitor, ca al celui care conduce. Regele Carol ținea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o cătuși de mică mulțumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el, o mângâiere, Carmen Sylva și multele tinere fete, ce stăteau la picioarele ei...

Se întâmplă, ceeace trebuia neapărat să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una din ele, de cea mai iubită de Regina, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-și închipuia că retrăește duhul fetiței sale...

Carmen Sylva știa că regele Carol niciodată n’ar îngădui, pentru nepotul lui, o căsătorie în afară de casta lui. Românii,

de altfel, doreau ca familia regală să fie străină și fără nici un amestec cu cei din țară. Dinastia trebuia să se țină deoparte, deasupra celorlalți, neatinsă de popor; trebuia să-și aleagă soțiile sau soții dincolo de granițe, printre cei de același rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruință, când regele Carol primise tronul. Dar cu toate că știa acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotrivească unei așa romantice întâmplări. Și-apoi, nu alesese Ferdinand, tocmai pe favorita ei? Elena era o ființă deosebită, în toate privințele și deșteptăciunea ei era mult mai presus de a obișnuitelor prințese regale. Elena avea ochii negri, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarășă pentru bălanul și neîncrezutul prinț; l-ar fi călăuzit și l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viață, de avânturi, de năzuințe; ar fi avut copii sănătoși... și așa mai departe.

Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor. Astfel, în adâncul inimii, judeca regina-poetă. Urmară câteva săptămâni, sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conștiința lui Ferdinand nu era împăcată...

In fundul tabloului răsărea „Der Onkel”, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într’o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiți, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta, îi slăvea, fără să-i pese de ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea fiecărei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descurca o situație fără îndoială plină de greutăți. Totuși, cu tot optimismul Reginei, se deslănțui catastrofa!

Regele, copleșit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat ca dragostea n’avea loc în zarea gândurilor lui. Regina și el trăiau pe două tărâmuri deosebite; al ei cuprindea, binefacerile, poezia, literatura, îndatoririle sociale. Se întâlneau arareori ziua, afară de timpul meselor. Așa dar, când într’o zi,

pe neașteptat se pomeni că nepotul lui îi împărtășește hotărârea de a se căsători cu D-ra Elena Văcărescu, se deslănțui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăț înghețat, care degeră până la rădăcini, bietul început de roman al lui Ferdinand. Nu cunosc amănuntele; această tristă poveste s’a ținut, pe cât s’a putut, ascunsă de mine și cu drept cuvânt, pentrucă pe acea vreme, ași fi privit-o, de sigur, în chip tragic. Așa dar, n’am auzit decât frânturi de svonuri pe ici, pe colo, și le-am îmbinat unele cu altele, cât am putut de bine; mi-era frică să întreb, de teamă să nu aflu ceva, care m’ar fi durut. Cu mult, mult mai târziu, am înțeles și... am zâmbit. Și, de fapt, eu am fost aceea care, cu doi ani înaintea morții soțului meu, am făcut să se întâlnească iar vechii prieteni de odinioară. O viață întreagă se scursese... dar la început drama fusese foarte dureroasă. Opinia publică se răzvrătise deabinelea împotriva Reginei, care îndrăznise să lucreze contra dorințelor țării.

După părerea tuturor, ea era vinovată de tot ce se întâmplase și „atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât Regele găsi de cuviință s’o lase să plece la mama ei, la Neu Wied; afară de aceasta, Regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se sdruncinase cu totul sănătatea și, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într’un jeț cu roate.

Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron și Elena Văcărescu, dar într’așa chip, încât nu putu alege decât tronul. Crescut în datina disciplinei și obișnuit să se plece în fața autorității, el alese ceeace fusese ales pentru el, nu fără durere și lăuntrică răzvrătire însă. Simțul datoriei era adânc înnăscut în ființa lui și mai puternic decât orice și acest simț a dăinuit eroic într’însul dealungul unei vieți pline de multe jertfe. A fost trimis atunci să călătorească; vizită Olanda, Belgia, se duse la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel... Și la Cassel îl aștepta Ursita... dar eu nu știam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte...

Acum trebue să-mi readuc în minte acel ciudat tablou al vizitei mele la Segenhaus, lângă Neu Wied, locuința principesei-mame de Wied, unde Regina, greu lovită și nicidecum împăcată cu soarta, petrecu doi ani, s’ar putea zice, de surghiun. Lui Ducky și mie ni se spusese că era bolnavă de câtva timp și că astfel, nu putea veni la nuntă la Sigmaringen; aceasta e singura lămurire ce mi se dădu. Ne duserăm la Segenhaus, întovărășite de mama. Zăpada începuse să cadă de timpuriu în acel an și merserăm cu sania până la o ciudată căsuță în inima pădurii, ceeace era mijlocul cel mai potrivit de a ajunge la acea casă, atât de deosebită de toate cele ce le văzusem până atunci și care era locuită de ființe așa de stranii și de diferite de lumea cu care eram obișnuite. De fapt, acest mic episod e, în mintea mea, desprins de toate celelalte, ca o întâmplare ciudată într’o lume necunoscută și într’o atmosferă străină. Sania, cu vesel svon de zurgălăi, se opri în fața ușii de intrare. In prag, sta o doamnă foarte bătrână, cu rochie neagră și cu un văl alb pe cap. Dar nu semăna de loc cu alte doamne bătrâne. Fruntea ei era neasemănat de înaltă, rotundă și netedă ca un glob, o frunte măreață, de sub care doi ochi adânciți în orbite, cu pleoape grele și obosite, te priveau ca din mare depărtare. Atât de adânci erau orbitele, atât de înfundate, încât semănau în mod displăcut cu ale unui craniu. Era o făptură ce te făcea să tresări la prima vedere, dar în zâmbetul ei strălucea buna primire. Nu mai puțin ciudate erau ființele ce veneau după ea, femei de toate vârstele, dintre cari niciuna nu era cu totul teafără. S’ar fi părut că adunase sub acoperișul ei, pe toți surzii, șchiopii, orbii, muții și săracii cu duhul de cari pomenește Biblia.

Bătrâna doamnă sta printre ele, ca un fel de blajină vrăjitoare dela care se aștepta minuni. Dar se poate ușor închipui că noi, bieți oameni ca toți oamenii, ne simțirăm oarecum stânjenite.

Singurul bărbat în această adunare era un domn bătrân cu favoriți, cu ochii turburi, cu gura lăbărțată și cinică, o făptură cu înfățișare sinistră, cel puțin așa ni se păru nouă, dar care întregea de minune ciudatul tablou.

Ologii, muții și orbii ne fură prezentați pe rând. Mai toți erau rude sărace; se vede că doamna bătrână avea o aplecare deosebită pentru oameni ca nelumea. Mai târziu aflarăm că i se atribuia darul de a tămădui și că, întotdeauna, casa ei era năpădită de bolnavi și de ologi. Era bună și vestită pentru milostenia ei. Mai târziu, regina Elisabeta îmi povesti multe lucruri curioase despre mama ei. Avea stranii însușiri psihice și au fost timpuri în viața ei, în cari cădea într’un fel de „transe” în timpul cărora se părea că duhul i se despărțea de trup; era cuprinsă atunci, de un fel de „extaz”, corpul își pierdea greutatea și putea să plutească deasupra pământului. Se spunea că în timpul acestor transe, putea chiar să umble pe spetezele scaunelor sau chiar să coboare scările fără a atinge treptele. Cât adevăr să fi fost în aceste spuse, n’ași putea hotărî. Dar nu e nicio îndoială, că strania ființă avea însușiri anormale. Eu însă, fiind în afară de cercul vrăjit al acelor ce sunt în stare să trăiască între două lumi, simt că nu sunt vrednică să’ncerc a da vreo lămurire.

Bătrâna doamnă nu dădu la iveală niciuna din tainicele-i însușiri, în ziua când am fost musafirii ei; nu se arătă decât ca o femeie ce oftează mereu, o mamă îngrijorată de sănătatea fiicei ei bolnave și o gazdă plăcută, ale cărei convorbiri erau însuflețite și pitorești. Cu multe curtenitoare exclamații de bună-venire, ne duse într’un hall destul de mare, pardosit fără mult meșteșug cu scânduri de brad. Partea cea mai izbitoare a acestui hall erau niște panouri pe cari erau zugrăvite flori nemaipomenit de mari și lipsite de vlagă, ceeace alcătuia un contrast strigător cu simplicitatea cadrului. Bătrâna doamnă ne lămuri îndată, că panourile fuseseră pictate de fiica ei. Ne uitam în jurul nostru cam uimite de ciudățenia tuturor lucrurilor înconjurătoare și cu o întrebare mută pe buze: unde era fiica ei? Insfârșit, mama, întrebă prietenește despre sănătatea Reginei.

Biata principesă, cu ochi obosiți, ridică mâinile în sus:

„Ah!... Elisabeta, ah!...” Era vădit că Elisabeta o umplea de îngrijorare. In fiecare zi, i se schimba starea sufletească. Bătrâna mamă se găsea în fața a mari greutăți; ne mărturisi că, de mai multe luni, Elisabeta nu mai putea umbla, sau își închipuia că nu mai putea. Nu vroia nici să stea în picioare, nici să facă un pas. Sta toată ziua în pat și picta, picta, fără a se odihni. Uneori era plimbată, într’un jeț cu roate. Ii plăcea mult pădurea, dar era greu s’o faci să iasă din casă; fu însă gata să ne primească. Mama ei se întrebase cu grijă, care îi va fi purtarea față de noi, însă spre marea ei ușurare, Elisabeta nu se împotrivise venirii noastre; cu ea însă nu puteai niciodată să fii tocmai sigur; da, era foarte greu de trăit cu dânsa și nu puteai s’o împaci ușor. „Ah, Elisabeta mea e foarte fantastică, așa a fost ea totdeauna, chiar de copil, totdeauna”, „himmelhoch jauchzend, oder zu Tode betrübt”[33] adevărat temperament de poet, gata să privească toate ca o tragedie, mai ales acum când din nenorocire, are destule prilejuri, de a vedea în toate tragedie, ah... ah!”...

Poate mama pricepea despre ce vorbea ciudata bătrână, dar pentru mine și Ducky, parcă ar fi vorbit chinezește. Deodată, bătrâna prințesă, întorcându-se spre mine, zise: „dar nu se va putea împotrivi farmecului tău, drăguța mea, semeni cu florile îmbobocite primăvara”. Cuvintele ei mă uimiră întrucâtva, dar în casa aceasta, totul era uimitor, gazda, mărețele flori pictate pe pereți și apoi, adunați la o parte, ca fond al tabloului, ciudata gloată de ologi biblici. Și mai era și acea misterioasă regină, care nu voia, sau nu putea să umble, nici să stea în picioare. Unde era oare?

„Vom avea plăcerea de a vedea pe fiica D-voastră? întrebă mama care căuta să se poarte cât putea ea mai bine; o ghiceam noi după glas, pentrucă ochii ei rătăceau prin toate colțurile, parcă ar fi vrut să-și întipărească în minte fiecare lucru. Căci nimănui nu-i plăceau mai mult decât mamei, întâmplările ciudate.

„Ah Gott![34] Da, e gata să vă primească, stă în pat și pictează, pictează necontenit. Uneori, nu vrea să știe decât de poezie, numai de poezie; alteori, de muzică, numai de muzică, și acuma de pictură, mereu de pictură, și panouri așa de mari... foarte greu de pictat în pat. Dar Elisabetei îi place tot ce e greu. Sper că voi putea s’o îndemn să vie la dejun, în scaunul cu roate. Una din ciudatele ei păreri e, că nu poate mânca decât lucruri reci; și i se aduc înainte multe farfurii mici, pline cu mâncări deosebite, dar nimic cald. Ah, da, Elisabeta!...” și iarăși ridică biata mamă mâinile în sus, într’un gest de nedumerire. Prințesa Marie de Wied vorbea cu ușurință englezește însă cu o vădită intonare germană. Glasul ei părea că vine de departe, ca și privirea ochilor, din fundul acelor orbite adânci ca într’o tigvă de mort.

Insfârșit, după ce ne mai potrivirăm puțin toaleta, furăm conduse într’altă parte a casei, unde își avea apartamentele regina bolnavă. Călcam domol și tăcute, parcă am fi mers la biserică. Ne suirăm pe o scară îngustă, apoi scoborârăm câteva trepte; ni se spuse că ne aflăm într’o nouă anexă a vechei case, clădită după dorința Elisabetei. Mama ei ne lămuri:

„Elisabetei îi plac odăile mici și colțișoarele ciudate”. Insfârșit, ajunserăm la o ușă. Bătrâna doamnă o deschise puțintel, întrebând cu o voce care părea și îngrijorată și împăciuitoare, dacă avem voie să intrăm. Răspunsul trebue să fi fost afirmativ, căci fără altă stăruință intrarăm într’o ciudată odăiță, în care se afla un pat mare și scund, luminat de sus printr’o fereastră în tavan. Pe pat sta culcată, rezemată de multe perne, foarte albe și foarte moi, aceea pe care venisem s’o vedem. Ași vrea să povestesc, în toate amănuntele, prima mea întâlnire cu Carmen Sylva și să fiu în stare să descriu, întocmai, impresia ce făcu asupra mea, căci a fost foarte adâncă și foarte mișcătoare. Poate că „punerea în scenă” era voită, dar era de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei exilate, îmbrăcată în alb, rezemată de multele perne albe ca zăpada, glasul atât de dulce, largul gest de bunăprimire și zâmbetul ce descoperea strălucitorii dinți albi, zâmbetul care lăsa adâncilor ochi albaștri întreaga lor tragedie. Mai târziu, am știut cum își pregătea tanti Elisabeta, efectul unei prime întâlniri; uneori le înscena împreună cu mine și mă făcea să joc și eu, cam fără voie, rolul meu. Jocurile de scenă păreau temperamentului ei artistic ceva cu totul firesc. După cum am spus mai sus, lumea era pentru ea un imens teatru, privea toate lucrurile ca un șir de scene dramatice, în cari ea avea rolul principal; iar în acea zi, primirea celei ce luase locul tinerei fete alese de ea era într’a-devăr ceva dramatic. Nevinovată cum eram, totuși eu eram rivala; rivala, care câștigase partida și largul ei gest de bună-primire era un gest de eroică renunțare; își dădea seama de dramatismul acestei scene și-și pusese în gând s’o joace în mod strălucit; așa și făcu. Mă strânse în brațe, îmi zise „lieb Kindchen”[35] dar ochii ei erau plini de durere; își trecu mâna peste fruntea și peste părul meu și parcă era ceva lacom, în chipul în care mă privea. Chinuită de sfială, însă fermecată din prima clipă, mă supuneam cam sfioasă acestei izbucniri de emoții. Mă apăsa simțitor faptul că mama și Ducky erau în odaie; nimic nu stânjenește mai mult pe ființele tinere, decât faptul de a avea drept spectatori critici, pe cei mai apropiați din viața de toate zilele. Mamei îi displăcea, cu deosebire, orice s’ar fi putut numi „scenă”; très femme du monde[36]; păstra o liniște neclintită în clipele când alții își dădeau drumul emoțiilor. In această împrejurare încercă să ușureze atmosfera care i se părea prea dramatică, printr’o convorbire plăcută și vioaie; dar Carmen Sylva n’avea de gând să piardă câtuși de puțin din rolul ce hotărâse să joace. Se iscă atunci între ele un duel tăcut ca să zic așa, și nu te puteau împiedeca de a simți cum, dela început, răsărise o împotrivire nedorită între aceste femei, amândouă atât de energice, dar cu firi atât de deosebite; împotrivire care nu slăbi când se cunoscură mai bine. Părea că țâșnesc scântei din ele, ca din cremenea izbită de oțel, chiar dela prima întâlnire. Purtarea lor față de viață, modul lor de a-și înțelege pornirile, obiceiurile, chipul în care-și exprimau personalitatea erau fundamental opuse. Și nici nu îmbuna Regina-poetă lucrurile când, după ce se uitase la mine, cu privirea ei stăruitoare și tragică, spuse că semănăm foarte mult cu vestitul „cap de copilă” al lui Liller, bustul de ceară colorată al unei fete cu înfățișare tristă, a cărui copie se afla în camera ei. Mamei nu-i plăcu să-și vadă fiica asemuită cu o făptură atât de îndurerată, dar tanti Elisabeta păru că știe ea mai bine, și-și menținu părerea. Atmosfera părea plină de ceva electric, care desigur izvora din patul larg, de sub geamlâcul din tavan. Atârnată deasupra ei, așa încât, stând culcată, să ajungă ușor până la ea, se afla o mare scândură neagră lustruită, pe care bolnava picta același soiu de flori mari și fără vlagă, flori uriașe ca cele din vestibulul de jos. Mă pricepeam și eu la pictatul florilor și acele cu care se desfăta penelul Reginei îmi răsturnau toate părerile asupra artei și a botanicii. Nimic din mine nu se împăca cu ele, nici cu lemnul tare și prea lustruit. Și iată că pentru întâia oară a trebuit cu tot, dinadinsul să arăt admirație, din bunăcuviință, iar nu din convingere. A fost o clipă neplăcută, urmată de multe altele asemănătoare în lunga mea întovărășire cu Carmen Sylva. După părerea mea, bunul gust nu era una din însușirile mătușii Elisabeta și, culme, îi plăceau lucrurile prea colorate, bătătoare la ochi, excentrice, cari nu se puteau trece cu vederea; îți săreau în ochi la fiece pas și deoarece tanti Elisabeta era din fire entuziastă și foarte încredințată de frumusețile lucrurilor făcute de ea, erai nevoit să admiri și să aprobi mereu. In multe rânduri a trebuit să cer iertare lui Dumnezeu pentru minciunile pe cari eram nevoită să le rostesc ca să n’o jignesc. Aceste lupte, aproape zilnice, cu gustul ciudat al mătușii mele, au fost pentru mine, timp de mai mulți ani, aproape o durere fizică. La această primă întâlnire însă, când îmi cucerise dintrodată inima, însemna pentru mine o suferință, să nu pot admira din tot sufletul opera mâinilor ei. Era atât de fermecătoare, de încântătoare, vorba ei era atât de dulce și de duioasă, vocea ei atât de muzicală și toate se potriveau așa de bine cu atmosfera de poezie ce se răspândea în jurul ei, — afară de pictură și de ochelarii de pe nas, cari erau o podoabă prea prozaică pentru fața ei inspirată!...

De bună seamă, prima întâlnire cu mireasa, pe care n’o alesese Regina pentru nepotul ei, se desfășură mai liniștit decât îndrăznise mama ei să nădăjduiască, pentrucă „Elisabeth”, spre marea ușurare a bătrânei doamne, binevoi să ia parte la dejun. Investmântată toată într’un cașmir alb, mlădios, și uitând-se la noi din înălțimea scaunului cu roate pe care fusese adusă la masă, era în adevăr o arătare fermecătoare. Parcă ar fi fost o înaltă preoteasă din legende, propovăduind niște credințe stranii, prea amețitoare pentru mintea oamenilor neluminați, iar casa aceasta tăcută, îngropată în zăpadă și ascunsă în pădure, era un cadru potrivit pentru aceea care se retrăsese un răstimp în singurătate, ca să uite nedreptatea unei lumi prea josnice pentru a înțelege firea ei neasemănat de aleasă. Și se părea că totul ar fi fost orânduit înadins, pentru a pune în valoare anume ființa ei, punctul central al tabloului. Toate făceau parte din tablou: mama, cu ochii adânciți în cap, plini de îngrijorare, spăimântătoarea adunare a rudelor oloage, cari așteptau o minune și, ca paznic sinistru al acestei case pline de femei, bătrânul gentilom, cu fața vicleană și respingătoare. Aflai mai târziu, că reginei Elisabeta nu-i tihnea să-l vadă acolo. Se svonea că era căsătorit în secret cu bătrâna prințesă.

Oricare ar fi fost adevărul, el era un nou izvor de tragedie, pentru aceea care făcea din viață o dramă. In timpul neuitatului dejun, nu putui să-mi iau ochii de pe chipul Reginei; căzusem cu totul în mreaja farmecului ei: era o ființă plină de o vrajă romantică și-mi plăcea orice era romantic. Când sosi ceasul plecării, mă rugă să vin singură în camera ei. Imi vorbi despre România, despre îndatoririle ce m’așteptau acolo. Imi vorbi despre Nando și-mi spuse cum încercase să-i facă fericirea, dar nu pomeni de drama care despărțise pentru un timp, calea ei de-a lui. Vocea ei era o muzică, dar vorbele îi erau uneori prea înaripate pentru mintea mea necoaptă; uneori nu le înțelegeam, nu spunea nimic precis ce-aș fi putut eu pricepe, însă muzicalitatea și poezia cuvintelor ei îmi cântau în creer.

Se ridică în fața ochilor mei o cortină, care mă lăsa să arunc o privire într’o lume necunoscută, unde fiece lucru purta alt nume, avea alt înțeles, o lume nereală, care lua ființă numai în timpul cât vorbea ea și care se topi ca o ceață îndată ce mă depărtai de patul ei. Ea însă era minunată, întreaga ei ființă era o poemă, o arătare albă, făurită pentru slavă...

Mai păstrez și amintirea unui drum cu sania, în pădurea cuprinsă de tăcere, sub acoperământul ei de zăpadă groasă. Strania bătrână prințesă merse cu noi, și căciula de blană albă ce o purta îi dădea înfățișarea unei făpturi medievale, rătăcită în veacul nostru. Vorbi mult și uneori vorbele ei erau ca un ecou al graiului poetic al fiicei sale, însă mai tot ce spunea ea era plin de înțelepciune și de bun simț, așa că mama găsi multă plăcere în tovărășia ei. După cât se pare, era în legături foarte prietenești cu regele Carol și în corespondență aproape zilnică cu el, care o socotea drept paznică vrednică de încredere și plină de pricepere a aceleia ce turburase atât de tare liniștea Curții lui. Bătrâna prințesă oftă de nenumărate ori, dar ne dădu să înțelegem că era în stare să-și îndeplinească greaua datorie.

Scopul plimbării noastre era o vizită la prințul Wilhelm de Wied, fratele reginei Elisabeta. El locuia împreună cu familia lui, o casă mare, albă, în vârful unui deal; era o clădire largă și joasă, care se desprindea de pe fondul unui măreț codru de fagi, și avea o vedere minunată pe valea Rinului. Prințul de Wied era o copie uimitor de asemănătoare a surorii lui, însă mai puțin teatral. Ca deosebire de Regina poetă, el privea viața cu un zâmbet jovial, dar și într’însul, lucru ciudat, se putea ghici o ușoară umbră de ceeace francezii numesc „pose”. Se părea că râde mai mult decât avea poftă. Ca și sora lui, avea dinți minunat de frumoși, o frunte înaltă sub un păr stufos aproape alb și acelaș „pince-nez” îi prindea strâns nasul cam cărnos. Până și mișcările mâinilor, măestrit modelate, semănau cu ale ei; ba avea chiar acelaș gest, ce părea înadins voit, când le ținea întinse, înaintea lui, în timp ce vorbea, parcă ar fi fost vrăjit el însuși de frumusețea lor. Nu pot spune că mi-a plăcut. Veselia lui părea silită. In schimb nu era nici cea mai mică poză în felul de a fi al soției sale, foarte distinsă, însă foarte urâtă. Născută prințesă de Orange, aduse o mare avere și splendide juvaere în familia cam sărăcită însă foarte veche și de „sânge albastru” a soțului ei. Această doamnă câștigă îndată neprecupețita simpatie a mamei; era „très grande dame” și fără cea mai mică umbră de excentricitate. Avea două fiice și trei fii, dar nu-mi aduc aminte pe câți din ei i-am cunoscut cu prilejul primei noastre vizite. Casa era ademenitoare, de modă veche și plină de tablouri de familie. Regina Elisabeta își iubea mult fratele. O singură dată, cu mulți ani mai târziu, i-am văzut împreună, și trebue să mărturisesc că amândoi la un loc, aveau ceva apăsător; nu mă puteam împăca cu ei. Deșteptau în mine părerea, că jucau întrucâtva un rol unul față de altul și că râsul lor, cu toate că descoperea niște dinți albi, vrednici de pismuit, nu sună a veselie adevărată. Toată viața mea, am avut darul ca și sora mea Ducky, ființa cea mai plină de adevăr pe care am cunoscut-o vreodată, să ghicesc simțirile ascunse ale altora, chiar, când jucau un rol anumit pentru ochii celorlalți spectatori. Dar în acele zile de demult, pe cari le povestesc, cu toate că-mi dădeam seama de orice lipsă de sinceritate, nu puteam să mi-o lămuresc.

Nu-mi aduc aminte tocmai bine, de data vizitei noastre la Segenhaus, dar trebue să fi fost cu puțin timp înainte de ultima noastră plecare la Sigmaringen, pentru nuntă. Trebue să fi fost toamna târziu, căci era foarte frig. Sosi însfârșit ziua în care trebuia să părăsesc vechiul meu cămin, și plecarăm cu toții — mulți la număr — laolaltă...

Mama avea părerile ei asupra călătoriilor, întemeiate toate pe groaza ce o avea de vagoanele-salon. Hotărâse că sgudue mai mult decât oricare alt vagon și de aceea, nu le putea suferi. Se împotrivea, așa dar, cu îndârjire, oricărei propuneri de a călători mai luxos; astfel fiind, ne înghesuirăm toți în vagoane de clasa întâi, lipsite pe vremea aceea de confortul cel mai elementar, ba chiar și de cele de prima necesitate. Coburg și Sigmaringen, aflându-se pe mici linii laterale, locomotiva era veche și hodorogită, iar vagoanele n’aveau coridor. Erai despărțit, în compartimentul tău, de ceilalți tovarăși de drum, de aceea era de mare însemnătate, să nu te lași să fii închis cu cine nu vroiai.

Cu toate că distanța nu era mare, legăturile între trenuri fiind rău socotite, drumul se prelungea în chip nesuferit și ținea aproape o zi și-o noapte.

Am păstrat o amintire cât se poate de neplăcută despre această călătorie neînchipuit de anevoioasă și pe un ger cumplit, căci era o iarnă nemaipomenit de grea. Ducky și cu mine eram amândouă într’un compartiment cu o singură banchetă, astfel încât dormirăm pe rând, pe dușumeaua rece și puțin curată. Nu privirăm aceasta ca o întâmplare tragică; eram voinice, obișnuite cu viața în aer liber, dar ce ne-a venit greu, a fost spălatul, a doua zi de dimineață, cu apă rece ca ghiața, în strâmtoarea cabinei, pe praful podelelor fără covor; cu atât mai greu, cu cât trebuia să ajungem la gară în costume de gală. Totuși erau două lucruri bune: eram încă împreună și gerul zugrăvise minunate izvoade pe geamurile dela ferestre, lungi și frumoase ramuri de scaeți, de un desen minunat. Era o sărbătoare pentru ochi, dar nu ne ajuta să ne simțim mai puțin înghețate. Din fericire, trebuia să schimbăm trenul, chiar înainte de a ajunge la Sigmaringen, și, de data asta mama nu putu să refuze vagonul regal, trimis în întâmpinarea noastră. Aceasta ne dădu putința să ne desăvârșim găteala, în fața unei adevărate oglinzi, și să ștergem ultimele urme ale acestei neplăcute călătorii.

Nu-mi aduc aminte limpede de sosirea noastră, nici de zilele ce-au urmat. Eu eram punctul care atrăgea luarea aminte a tuturor și, totuși, aveam ciudata simțire, că mă aflam întrucâtva în afară de întâmplările ce se desfășurau. „Je les subissais”*), își urmau cursul, fără a ținea seamă de ceeace gândeam sau de ceeace simțeam. Sosise și regele României cu o suită numeroasă, membri ai casei regale și ai guvernului, generali, persoane oficiale; în fața ochilor mei uluiți, se perindau o seamă de chipuri nedeslușite; mă simțeam mică, stângace și pierdută. Toți viitorii mei supuși vorbeau o franțuzească limpede și frumoasă. Câțiva știau nemțește, dar niciunul nu știa vorbi englezește. Incepu să-mi pară rău că fusesem atât de îndărătnică la lecțiile de limba franceză; mă găseam foarte stânjenită și toate răspunsurile ce le dădeam acestor bătrâni domni (căci aproape toți erau în vârstă), erau nespus de șovăitoare. Afară de aceasta, cuvintele măgulitoare, ce-mi spuneau, mă făceau și mai sfioasă, deoarece nu fusesem obișnuită cu complimentele curgătoare ale raselor latine.

Pe atunci era în România un guvern conservator sub președinția lui Lascăr Catargiu, un boier bătrân, așezat, plin de bun simț, încet la vorbă și măsurat în mișcări. Semăna întrucâtva cu Clemenceau, dacă-și poate cineva închipui un Clemenceau domesticit care să nu mai aibă nimic din firea „tigrului”. Veniseră și Alexandru și Jacques Lahovary, George Cantacuzino (Nababul), Petre Carp, generalii Florescu și Manu. Poate să mai fi fost și alții, dar nu-mi aduc aminte de ei. Pe acea vreme, toți mi se păreau numai niște măști, și nici măcar măști prea frumoase, cu toate că erau toți curtenitori, zâmbitori și plini de cuvinte de bună-primire. S’ar fi părut, că sunt încântați de fetița bălaie, care avea să fie transplantată în țara lor, cu toate că rămâneau cam uimiți, mi se pare, văzând cât era de copilă. Singurul adevărat chipeș dintre ei era generalul Florescu, care era un bărbat frumos, cu barbă bine îngrijită și mustăți lungi după moda lui Napoleon al III-lea. Petre Carp avea un cap ciudat croit, un nas de acvilă și un monoclu ce accentua expresiunea lui șăgalnică, sau mai bine zis, satirică.

  • ) Franțuzește în text.

Imi plăcu dintrodată, era mai puțin pompos decât ceilalți și ghicii simțiri omenești și o largă înțelegere sub înfățișarea lui ironică.

Dar cel care mi se făcu îndată prieten, după ciudata lege a afinității, fu generalul Vlădescu, șeful Casei Militare a Regelui. Vlădescu era adevărata întruchipare a ostașului, cu înfățișare marțială, trup voinic și o mustață albă cuceritoare, cu vârfurile bine desprinse de obraz; afară de aceasta era plin de minunată bunăvoie și veselie. El păru a înțelege, dela început, că nu eram de fapt decât o copilă, ce avea să fie smulsă dintr’o fericită viață de familie. Imi ghicise gândurile și simțirile. Și în loc de a pierde vremea în măguliri deșarte, își puse mintea să ne facă pe surori și pe mine să râdem din toată inima de câte ori vorbea cu noi. N’am mai văzut în ochii nimănui, o veselie atât de adevărată. Multe ceasuri triste din viața mea de mai târziu, le-a înveselit generalul Vlădescu; el înțelegea singurătatea mea într’o țară depărtată și străină și adesea lumina, cu glumele lui hazlii, cea mai întunecată atmosferă. Prietenia ce se născu între noi dela prima întâlnire, dăinui până în ultima zi a vieții lui, mulți ani mai târziu. Se afla și Ioan Kalinderu, bine înțeles, printre cei mai cu vază din suita Regelui. Apucăturile lui dela Sigmaringen nu se prea deosebeau de cele dela Windsor. Arăta în toată înfățișarea lui, un fel de înțelegere șireată, părând totdeauna plin de vești misterioase și de destăinuiri regești. Fiecare gest al lui părea că proclamă tuturor, neasemănata favoare de care se bucura. Ii plăcea să simuleze o nespusă smerenie, dar o smerenie „à la Kalindero”, care n’avea nimic din însușirea proverbială a violetei. Ioan Kalinderu nu se ascundea sub frunziș verde; cu toată smerenia lui, bătea la ochi, ca nimeni altul.

Pe lângă strălucita mulțime a domnilor, regele Carol adusese cu dânsul, două doamne românce: doamna Maria Cantacuzino și doamna Maria Greceanu. Aceasta din urmă, de vârstă mijlocie, văduvă, dulce la înfățișare, fusese aleasă ca doamna mea de onoare; voiu avea multe de povestit despre ea, mai târziu.

Doamna Maria Cantacuzino era și ea văduvă, mult mai bătrână însă și socotită ca unul din stâlpii cei mai de seamă ai societății bucureștene. Cât se poate de plăcută și de o cultură aleasă, era mamă a mai multor fiice căsătorite și a unui fiu, de pe atunci un învățat de seamă și unul din elevii preferați ai lui Pasteur. Afară de aceasta, era soacra a două mari căpetenii politice, Dumitru Sturdza și Petre Carp, de cari am pomenit mai sus. Sturdza era un pătimaș liberal, precum era Carp pătimaș conservator; și numai zâmbitoarea deșteptăciune a acestei încântătoare doamne bătrâne făcea cu putință întâlnirile între cele două familii, căci în România, pasiunile politice sunt puternice, lucru ce aveam să-l aflu mai în urmă spre marea mea stânjenire. Maria Cantacuzino fu, mai târziu, pentru mine un sprijin prețios, dar la acea primă întâlnire eram sfioasă, abia vorbeam, și răspundeam cu stângăcie bunăvoinței ei ademenitoare. Mă simțeam mai atrasă spre doamna Maria Greceanu, cu chipul mai blajin și foarte frumos.

Amândouă însă îmi arătau o duioșie de mamă și înțelegeau mai bine decât mine, pe atunci, ce ființă mică și pierdută aveam să fiu într’o țară străină.

Sosiseră și musafirii regali din alte țări. Mergeam mereu cu toții la gară pentru a-i primi pe rând, cu tot alaiul cuvenit. Bunica-regină, neputând veni ea însăși, trimesese pe ducele Conaught, adică pe unchiul Arthur, cum îi ziceam noi. Țarul delegase pe marele duce Alexis, fratele mamei, frumosul marinar cu barba aurie, fratele neînsurat, cel mai vesel printre cei veseli. Contesa de Flandra, cu fiul ei Albert, reprezentau Belgia. Era singura soră în viață a regelui Carol și a prințului Leopold, si cumnată a regelui Leopold al II-lea.

Albert, așa dar, văr primar cu Nando, era cât se poate de nostim și plin de duh și îndată ne împrietenirăm temeinic.

Contesa de Flandra avea profilul caracteristic al familiei de Hohenzollern. La față semăna scumpului nostru unchiuleț, cu aceeași vorbă blândă și tărăgănată; dar ca fire, era mult mai energică și mai nemlădioasă, având într’însa ceva bărbătesc și hotărât. Deși era frumoasă, îi lipsea cu desăvârșire farmecul feminin având mai ales un fel masculin de a se îmbrăca. Juvaerele și rochiile ei de gală parcă nu se potriveau cu dânsa. Vânjoasă și lată în umeri, îți insufla încredere, dar simțeai că nu era nimic îngăduitor în tanti Marie de Flandra. Era mare asemănare între firea ei și a regelui Carol, de aceea o considera marea lui aliată. Se sfătuia cu dânsa și îi asculta părerile. Copiii ei se temeau de ea și nemărginita-i admirație pentru regescul său frate însemna în viețile lor culmea plictiselii, sub a cărei apăsare se svârcoleau. Albert nu întârzie mult până să ne mărturisească aceasta; ba, la drept vorbind, glumele lui asupra „marelui om al familiei” erau mai nostime decât cuviincioase; Albert era plin de haz, și făcu mult pentru a înveseli atmosfera cam solemnă a adunării de nuntă.

Kaiserul dorise să cinstească cu prezența sa această însemnată serbare de familie, și alaiul cel mai oficial primi la gară pe stăpânul țării, care venise, ca de obiceiu, însoțit de o suită covârșitor de numeroasă, compusă din gentilomi amețitor de mari, în uniformele lor strălucitoare. Toate lucrurile din jurul Kaiserului erau strigătoare și arătoase. Ii plăcea să aibă apucăturile unui despot și niciodată nu uita și nici nu te lăsa să uiți, că el era cel dintâi. Cei din suita lui erau peste măsură de chipeși, și unii din ei, nespus de frumoși. Wilhelm își schimba uniforma de mai multe ori pe zi, cum își schimbă o femeie elegantă rochiile; o nesfârșită scară de culori ducea, până, la urmă, la uniforma de gală a cuirasierilor Gardei, albă ca zăpada, cu mânuși lungi, cisme înalte sclipitoare și cască încoronată cu o acvilă ca a lui Lohengrin. Unii din ofițerii suitei păreau în adevăr, eroi cuceritori, sub această podoabă, „nec plus ultra”; acest ideal însă n’a fost niciodată atins de Kaiserul însuși. In schimb, Max Furstenberg, prieten intim ai Kaiserului, avea o înfățișare de neuitat, în tinerețe, sub această uniformă.

Tata, ca și fratele lui, mai târziu Eduard VII, nu prea-și iubea nepotul. Niciunul din unchii mei nu putea suferi apucăturile lui de tiran. Wilhelm găsea mereu prilej să-i jignească sau să-i nemulțumească. Până și veselia lui avea într’însa ceva supărător. Numai cei ce făceau parte din cercul lui intim, sau năzuiau să-i intre în grații, puteau să rabde felul lui de a se purta. Când era în toane bune, Kaiserul știa să farmece, dar sub veselia lui sgomotoasă se ascundea totdeauna oarecare asprime ce ieșea, când și când, la iveală, astfel că strica mereu cheful celor din jurul lui; jignea chiar oaspeții regali din țările străine, ceeace era și mai nepotrivit.

Mama făcea parte dintre puținele persoane cari se’nțelegeau bine cu el. Il găsea vrednic de luare aminte, iar firea ei stăpânitoare îl punea la locul lui. Cu ochiul ei totdeauna ager, băga de seamă orice schimbare pe fața celorlalți, fiind totdeauna gata să intervină când simțea că miroase a furtună. Era minunat ajutată în strădania ei de către prințul Leopold. Iubitor de pace, binevoitor, sincer și fără egoism cum era, nimeni nu putea să fie față de el, altfel decât curtenilor. Găsea vreme pentru toată lumea și pentru orice; atențiunile ce le arăta Kaiserului, nu-l împiedecau de a fi un „aux petits soins”[37] pentru ceilalți musafiri de sub acoperișul lui, chiar pentru cei mai smeriți și mai nebăgați în seamă. Imagine: Prima noastră fotografie după nuntă

In această împrejurare solemnă ni se dăduseră în castel apartamente oficiale, pe când Nando locuia în casa părinților lui, neîngăduindu-se ca mireasa și mirele să locuiască înainte de nuntă sub acelaș acoperiș. Primirile, la gară, prânzurile de gală, audiențele nenumăratelor persoane și delegații ce veneau să-și prezinte felicitările, ne umpleau tot timpul și ne ajutau să trecem orele pline de turburarea premergătoare a cununiei. Când privesc înapoi, totul în mintea mea îmi pare nedeslușit; revăd diferitele camere, diferitele chipuri și unele grupuri, ce se adunau laolaltă. Nu știu din ce pricină, regele Carol și fratele meu, Alfred, se simțiră foarte atrași unul către altul. Alfred avea o minte lacomă să afle amănunte despre orice și nu era nicidecum sfios față de cei mai în vârstă; afară de aceasta, era, din fire, plăcut și apropiat. Unchiului Carol îi plăcea să povestească despre țara și munca lui; familia auzise prea des poate povestirile lui, însă pentru Alfred erau noi și pline de miez; de aceea Regele și el obișnuiau să stea împreună pe o mică sofa, așezată după moda germană, în dosul unei mese. Ii văd încă limpede pe amândoi, cu capetele apropiate, afundați în nesfârșite convorbiri; bătrânul era adânc mulțumit de agera însuflețire a tânărului pentru chestiunile ce păreau de-o nemaipomenită însemnătate regescului pionier. Ce limpede îmi răsare în față chipul fratelui meu, îndreptat spre rege, vioi, plin de viață...

In alt colț, Albert ne făcea să râdem, pe mine și pe surorile mele, cu vorba lui plină de spirit, lucru care pe Nando îl înveselea, dar îl și jignea puțin, căci el niciodată n’ar fi îndrăznit să facă atâta haz de mai marii lui. Mai văd și pe drăguța bunică Iosefina, înconjurată de-un grup de musafiri — cari încercau să se facă auziți de ea — cu dulcele ei chip numai în zâmbete și ridicând din când în când mâinile înmănușate cu degetele prea lungi, în semn că pricepuse. Văd pe soacră-mea, palidă, cam țeapănă și suferindă, care-și impusese o nespusă sforțare, pentru a îmbrăca o rochie de gală și a-și pune juvaerele; văd și pe papa, cam fără chef, pe unchiul Artur, atât de chipeș și cu profil acvilin, foarte curtenitor, foarte elegant și cu gândul aiurea. Văd și pe unchiul Alexis, arătând o politeță după toate regulile, dar cam mândru și puțin ironic, parcă s’ar fi simțit mai presus de atât sgomot și zarvă; cu toate astea, făcea haz de toate cercând să-și domolească tunătoru-i glas rusesc, potrivindu-l cu cele înconjurătoare. Văd pe Kaiser perorând, în cea mai strălucită uniformă, și pe mama, pricepută, binevoitoare, totdeauna la pândă, nelăsând nimic să scape ochiului ei, mergând de colo, colo, ca „trăsură de unire” între atâtea grupuri deosebite; pe prințul Leopold, pașnicul, fermecătorul, omul care niciodată nu se gândea la el însuși...

Găseam o plăcere cu adevărat copilărească, în rochiile mele cele noi și în frumoasele mele bijuterii. Mama fusese nemaipomenit de darnică și-mi dăduse câteva din minunatele ei juvaere. Parcă nu-mi venea să cred că erau ale mele. Mă simțeam aproape ca odinioară, când mă jucam de-a regina cu bătrânul Hutchins și-mi plăcea să-mi închipui că sunt regina Spaniei. Puteam să-mi schimb rochiile de mai multe ori pe zi, dar uneori, tocmai când eram de-o eleganță deosebită, mă simțeam chinuită de sfiala unui copil costumat. Mergea vorba că eram frumușică, dar când mă uit la fotografiile din acel timp, nu prea înțeleg cum se răspândise un astfel de zvon; și apoi pe vremea aceea era moda mânecilor „à gigot” și a foilor țepene în formă de clopot, cari azi par atât de caraghioase ochilor obișnuiți cu vestminte mai mlădioase. Uneori îmi părea că nu sunt decât un accesoriu, fără însemnătate, al voluminoaselor mele mâneci, în cari mă pierdeam aproape de tot. Poate că aveam o înfățișare elegantă, însă, cu siguranță, n’aveam „chic”. De altfel, mi se pare că mama nu găsea potrivit sau „de bon ton”[38], ca o prințesă să aibă șic. Veni și dimineața, în care mă deșteptai în sunetul clopotelor de sărbătoare, clopote pentru cununia mea...

A trebuit să ne supunem unei întreite ceremonii: civile, catolice și protestante.

Ceremoniile se desfășurară dimineața și se încheiară cu un mare dejun de gală. Mi-aduc aminte de toate ca de-un vis, un vis foarte depărtat, în care jucam un rol, și el ca de vis.

Rochia mea de nuntă era de o mătase albă, groasă, fără lustru, cu mâneci umflate, bine înțeles și cu foile în formă de clopot, prelungite într’o trenă. Nu-mi plăceau voalurile de dantelă. Așa dar cu toate că în familie erau atâtea dantele de preț, purtai un voal de tul, prins într’o diademă de diamante, în care sta încolăcită ca într’un cuib, o coroniță de flori de portocali. Eram o fetișcană slăbuță, fără rotunjimi, cu păr bălai foarte deschis, strâns încrețit pe frunte după moda reginei Alexandra; trăsăturile feței erau nehotărâte, ochii albaștri și n’aveam nimic impunător. Păream caraghios de tânără și mi se părea că mă joc de-a cucoana. N’aș putea spune că eram prea încântată de înfățișarea mea, având o idee mult mai romantică despre ceeace ar trebui să fie o mireasă, dar mama nu o împărtășea câtuși de puțin; așa dar, fui împodobită după gustul ei, și-mi purtai apăsătoarele găteli, cât putui mai bine.

Cununia religioasă catolică era cea mai însemnată dintre ceremonii și se desfășură într’o biserică ce făcea parte din castel și la care se ajungea prin coridoare lungi și încâlcite. Sigmaringen, fiind în adevăr o veche cetate, cuprindea toate cele cuvenite unei fortărețe. Slujba fu lungă și solemnă, cu muzică cât se poate de bună și mulți preoți. Scaunele noastre de rugăciune erau așezate în fața altarului, despărțite de -celelalte și cea mai mare parte din slujbă o ascultarăm în genunchi, îmi plăcură cântecele latinești cam monotone; mă învăluiau într’un fel de toropeală ocrotitoare care-mi liniști temerea și îngădui nădejdii să se strecoare în inima mea, ce bătea plină de îngrijorare. Slujba religioasă protestană se făcu într’unul din marile saloane. Serviciul religios fu citit de-un preot naval și simții o înduioșare plăcută văzând că mâinile noastre sunt unite de-un cleric aparținând marinei. Nu-mi aduc aminte de dejunul de gală și aproape nici de plecarea noastră. Ne luarăm rămas bun, însă nu pentru ultima oară și cum nu se chema că plecăm într’adevăr de-acasă, fui fericită de crunta înduioșare a despărțirii.

Fusese hotărât să petrecem câteva „zile de miere”, într’un mic castel de vânătoare, în apropiere de Sigmaringen, o reședință de vară, regală, înconjurată de păduri. Familia mea rămase la Sigmaringen, unde aveau să urmeze sărbătorile și anume, a treia zi, un mare bal, la care trebuia să ne arătăm și noi. Krauchenwies era o căsuță drăguță, mai mult pitorească decât înzestrată cu toate cele necesare, dar într’un cadru foarte romantic, pentru o lună de miere. Era iarna, noi eram sfioși și încă străini unul de altul și n’aveam acolo chiar nimic de făcut. Nando, nefiind un un om prea vesel din fire, nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soții atât de copilăroase. Era cuprins de-o dragoste grozavă, aproape chinuitoare.

Eu răspundeam naiv iubirii lui, dar mă apucase un dor dureros de mama și de Ducky și mă simțeam pierdută și părăsită. Trebue să mărturisesc că acele zile de iarnă, în cari eram îngropați în micul castel depărtat, mi-au părut grozav de lungi. Parcă simțeam în tot timpul ceva deșert și gol; mi se părea că tot aștept ceva ce nu venea...

Intr’o zi, mama și cu surorile mele, în vesel svon de zurgălăi, năvăliră în singurătatea noastră. Acel sunet de zurgălăi prea era vesel, prea îmi amintea de vechiul cămin și făcu să-mi bată cu putere inima. Mărturisesc că am plâns. Mama mă mustră cu dragoste și-mi spuse c’am să mă obișnuesc cu situația de soție; mă îmbărbăta prin cuvinte înfiorătoare, dar prinsei în ochii ei o lucire umedă ce-mi dădu de bănuit, căci semăna mult a lacrimi stăpânite. Mamei nu-i plăcea niciun fel de slăbiciune, avea o fire de spartan și cerea dela copii ei să se poarte ca ea, așa că, pentru nimic în lume, nu mi-ar fi îngăduit să-mi destăinuesc pe larg simțirile sau mâhnirea.

Nu-mi aduc aminte de marele bal dat în cinstea noastră; de fapt, nu-mi aduc aminte de nimic alt, decât de cele câteva zile petrecute la Coburg până la ultima și dureroasa despărțire și de sfâșierea simțită când părăsii tot ce fusese al meu.

...Mama încercă să insufle acestei ultime zile toată veselia și fericirea ce putea; ne îndemna să ne adunăm pentru patinaj pe lacul din Rosenau, după aceea se făcură jocuri de șarade foarte hazlii, în marea sală a castelului. Toți prietenii mei se grupau în jurul meu, îmi dădeau o mare însemnătate, mă răsfățau cu mii de mici atenții; peste tot râs, muzică, dans; dar se simțea în toată atmosfera ceva, care amintea despărțirea și se ghiceau lacrimile sub fiecare zâmbet. Mi-amintesc în mod foarte viu, o anumită mică scenă.

Era seara cea din urmă. A doua zi, trebuia să plecăm; nu mă simțeam tocmai bine, poate din pricina multelor emoții și a apropiatei dureroase despărțiri. Oricum ar fi fost, mama care de obicei nu încuviința să se simtă cineva bolnav, mă îndemnase să mă duc devreme la culcare. Mi se dăduse o cameră de musafiri, deoarece nu mai aveam loc în „apartamentele copiilor”. Micul meu pat de campanie fusese scos din rândul celor trei și împachetat, deoarece stăruisem să-l iau cu mine la plecare; ciudatul pătuț de campanie adus din Rusia, care se putea închide și purta ușor din loc în loc... Apartamentul musafirilor era alcătuit din trei camere: un salon, o cameră de culcare cu o mică odaie de toaletă, în care dormeam eu și o odaie de culcare mai mare, a soțului meu. Mama, îngrijată de starea mea, venise să mă sărute până să nu adorm, cum făcea de obicei, când eram mici. Incercam amândouă să ne arătăm viteze, căci știam că mamei nu-i plăceau izbucnirile de înduioșare, nici „scenele” cum le numea ea, astfel că, înăbușii orice strigăt de teamă sau de durere, care tresărea în mine la gândul despărțirii de a doua zi.

Totuși o strânsei parcă mai cu foc în brațe decât alteori, dar nu rostirăm niciun cuvânt, căci ar fi fost peste puterea mea. Se presupunea că voiu dormi îndată, ca orice fetiță cuminte; însă cu inima atât de turburată, bine înțeles, nu adormii și auzii pe mama cum șoptea cu Nando, în odaia de alături. Pe semne că-i dădea câteva ultime sfaturi și câteva îndemnuri, privitoare la felul cum trebuia să se poarte cu soția lui, prea de tot copilă, smulsă acum din tot ce-o înconjurase și trimisă atât de departe. Convorbirea lor nu era menită s’o aud și eu și nici nu încercai s’o ascult, dar la urmă auzii pe mama, apropiindu-se de ușa mea întredeschisă: „Să mai mă uit măcar odată la ea...” și zării scumpul ei chip, ivit în crăpătura ușii; lacrimi, spre mirarea mea, îi lunecau dealungul obrazului! Văzând că eram deșteaptă, se sili să-mi zâmbească înviorător, și ne făcurăm una alteia un semn din cap; îmi venea să întind brațele spre ea, să-mi lipesc fața de obrazul ei ud și să-mi ușurez inima în plânset dar creșterea noastră spartană făcea cu neputință o asemenea izbucnire. Poate că i-ar fi făcut și ei tot atât de bine ca și mie, dar nu îndrăznii; ne mulțumirăm doar să ne zâmbim una alteia și, bine înțeles, se presupunea că nu văzusem lacrimile...

Dar timp de multe luni după aceea, când eram sfâșiată de singurătate și de dorul de-acasă, în acea țară depărtată, vedenia chipului mamei, ud de lacrimi și zâmbindu-mi înviorător, pe când furișa o privire prin deschizătura ușii, răsărea necontenit în minte, umplându-mă de o durere fără seamăn și de un dor nespus, astfel încât trebuia uneori să-mi înăbuș gura în perne ca să nu strig cu desnădejde și cu jale, mamă... mamă... mamă...!

Dar mama nu mai era lângă mine, scumpul ei obraz rotund, lucind de umezeala lacrimilor nu mai putea să-mi zâmbească înviorător; o lăsasem în urma mea, împreună cu tot ce alcătuise vechiul cămin.... Mama….. Mama ……

Dar cele mai îndurerate bătăi ale inimii nu pot opri vremea în loc. Sosi ceasul despărțirii, trebuia să-l privim în față.

Totuși nu plecam singură de tot, fără nimeni, care să facă parte din viața mea de copil. Mama hotărâse să fiu însoțită de Lady Monson, una din doamnele de onoare de care n’am pomenit încă în aceste pagini și de către un oarecare colonel Howard, ofițer în Garda Neagră, pe care-l cunoscusem la Devonport; era un om încântător și foarte deștept, în care tata avea mare încredere, cu toate că noi, copiii, nu prea ne întâlnisem des cu el. Lady Monson nu mai era tânără. Mamă a trei fete mari și a unui fiu, era o femeie de înaltă cultură și trăise mult în străinătate. Avea o dragoste deosebită pentru Italia, a cărei limbă o vorbea cu ușurință, precum vorbea și alte câteva. Englezeasca ei era totdeauna împănată cu vorbe străine. Avea în glas o ușoară răgușeală, care nu era lipsită de farmec; fiind plină de însuflețire făcea necontenit o mulțime de gesturi cu mâinile, din care pricină numeroasele ei brățări zăngăneau cu un sgomot cu totul deosebit. Era foarte cunoscătoare în lucruri antice de preț, iscodea peste tot prăvălii cu bibelouri rare și totdeauna se întorcea încărcată cu nenumărate nimicuri ce le cumpăra. Nu numai brățările, dar toate lucrurile pe Lady Monson zăngăneau: colanul cu diferite atârnături, lanțurile, etc... cumpărături rare, de prin țări străine. Soțul Lady-ei Monson era scudier de onoare în suita tatei și pe atât de liniștit pe cât era de însuflețită soția lui. Nu și-ar fi putut nimeni închipui două ființe mai deosebite; totuși se înțelegeau de minune. Lady Monson era înaltă și avea trăsăturile foarte frumoase, însă cam aspre. Cele trei fiice ale ei erau cât se poate de drăguțe, dar noi, copiii, niciodată nu cunoscusem prea bine pe Lady Monson; era prea învățată pentru mintea noastră necoaptă. Marea noastră prietenă, printre doamnele de onoare ale mamei, era Etta Keppel, născută Blundel, tânăra fată pe care o admirasem atât de mult când eram copil, la Malta. Se căsătorise cu Colin Keppel, pe atunci locotenent sub ordinele tatei, mai târziu scudierul lui. Etta era foarte drăgălașă, avea ochi mari și rotunzi; o iubeam și ne plăcea tovărășia ei; era veselă și încântătoare, iar mama ei, Mrs. Blundel, era o femeie prea frumoasă. Prietenia dintre noi începuse la Malta, și se întărise și mai mult la Devonport, unde ea fusese însoțitoarea noastră, cea mai plăcută ce se poate închipui. Dar pentru menirea oficială și nu tocmai ușoară de a mă însoți în România, cred că alegerea Lady-ei Monson fusese foarte nimerită. Cunoștea bine obiceiurile străine și ușurința cu care vorbea franțuzește ne era de mare folos. Clipa din urmă, când porni trenul nostru din gara dela Coburg, a fost pentru mine o durere aproape mai mare decât o puteam răbda. Mi se părea că mi se sfâșie inima și numai obiceiul înrădăcinat în noi de a ne înăbuși simțirile îmi dădu puterea să nu-mi strig cu glas tare jalea. Stau toți înșirați pe peronul gărei: papa, mama, Alfred, Ducky, Sandra, Baby Bee, înconjurați de prieteni și de vechii servitori în livrelele lor de gală, cu pălăriile în mână. Se făceau din ce în ce mai mici, deabia mai zăream mâinile lor cari fluturau și aproape nu le mai deslușeam chipurile. Mă plecai cât putui peste fereastră, era un ger groaznic, pământul era acoperit cu zăpadă... Nu mai puteam zări nici măcar fluturarea mâinilor lor... totul se ștersese... Ca ultimă arătare, fortăreața Coburgului, conturată pe un cer înghețat; totul era iarnă. Mama, Ducky..., nedespărțita mea tovarășă... credincioasa mea prietenă. Iarnă, zăpadă, frig... înghețase până și vechea fortăreață, care părea că se înalță înfiorată și ea spre cerul de plumb. Se auzeau, oare, clopoței, zurgălăi de sanie? Erau oare săniile celor ce se întorceau la vechiul cămin, pe care eu îl părăsisem? Zang... Zang... ce mult îmi place sunetul zurgălăilor dela sănii... Ori poate era numai sunetul roților dela tren, scârțâind pe șinele înghețate?...

Simții o mână pe umărul meu; mă întorsei... Nando! Nando avea o inimă duioasă; și’n ochii lui erau lacrimi. Nando mă înțelegea. Nu-și părăsise și el căminul pentru o țară depărtată, care nu era încă a lui?...

Sfârșitul Vol. I-iu.

no match[modifică]

Din prima ediție a acestui volum s’au tipărit: 30 exemplare pe hârtie Extra-Strong numerotate dela No. 1 la No. 30, care nu vor fi date în comerț, și 70 exemplare pe hârtie velină, numerotate dela No. 31 la No. 100 pentru bibliofili.


  1. 29.10.1875 (n. Leonida)
  2. Jolly însemnează vesel.
  3. Quaker = sectă protestantă, extrem de rigidă.
  4. Soldații Scoțieni au drept uniformă un fel de fusanelă de lână, cadrilată cu diferite modele și culori, după clanul pe care îl reprezintă; unul dintre aceste este numit Gordon.
  5. „Icing” însemnează mâncare.
  6. Un soiu de tombolă la care în loc de a se trage numere, se scot obiectele pe nemerite din tărâțe.
  7. green însemnează verde.
  8. Băețel care e eroul unei povestiri de Kipling.
  9. Big Ben, adică marele Veniamin, nume dat marelui clopot al Catedralei din Westminster.
  10. In ziua de Sft. Valentin se trimit cărți ilustrate cu felicitări
  11. Franțuzește în text.
  12. Idem.
  13. Aleea călăreților în Hyde Park.
  14. Nume dat nobililor cari apărau cauza regalistă sub Charles I.
  15. Plantă stufoasă și scundă cu flori viorii, care acoperă mari părți din pământul Scoției.
  16. Scaunul broaștei râioase.
  17. Doamne din aristocrația engleză renumite pentru frumusețea lor.
  18. Franțuzește în text.
  19. Franțuzește în text.
  20. Franțuzește în text.
  21. Actualul rege al Angliei.
  22. Nemțește în text: „s’a sfârșit, s’a sfârșit”.
  23. „Frumoasa adormită” basm de Charles Perrault.
  24. Ah, minunatele, drăguțele, scumpele copile!
  25. Teatrul Curții
  26. Prietenos, primitor, intim.
  27. „In minunata luna Mai” (Heinrich Heine)
  28. Franțuzește în text
  29. Nemțește în text: „Pe care îi iubesc atât”.
  30. Nemțește în text: „Era o minune de frumusețe”.
  31. Nemțește în text: „Minunat de frumoasă!”.
  32. Franțuzește în text.
  33. Vers de Goethe, nemțește în text: „Strigând de fericire până la cer sau mâhnit până la moarte”
  34. Nemțește în text: „Ah Doamne”
  35. nemțește în text: „copilaș drăguț”
  36. Franțuzește în text.
  37. Franțuzește în text.
  38. Franțuzește în text.